Tratamentul Israelului impus prizonierilor politici
palestinieni este adesea trecut cu vederea. Oare nu merită măcar același tratament de care beneficiază criminalii condamnați?
Basel Ghattas, membru arab israelian al Knessetului, anchetat în legătură cu acuzația de a fi strecurat pe furiș telefoane mobile prizonierilor politici palestinieni.
de Gideon Levy
Dacă Israelul ar fi
fost o națiune a justiției și egalității, Walid Daka ar fi fost eliberat din închisoare
acum un an. Dacă Israelul ar fi fost o țară care și-ar fi onorat angajamentele
internaționale, ar fi fost eliberat cu mai mult de doi ani în urmă. Dacă Israelul
ar fi fost o națiune omenoasă, Daka ar fi fost eligibil pentru învoiri și
pentru a da telefoane din închisoare. Dacă Israelul ar fi înțeles toate acestea,
nu s-ar mai fi angajat într-o denigrare sălbatică a membrului Knessetului Basel
Ghattas. Și dacă Ghattas le-ar fi strecurat telefoane „Prizonierilor Sionului”
sau prizonierilor mișcărilor clandestine ale vremii, ar fi fost considerat un
erou național.
Dar nimic din toate
acestea nu s-a întâmplat. Nimic din toate acestea nu s-ar putea întâmpla în
2016 în Israel, unde arabii sunt urâți. Daka a stat în închisoare 31 de ani în
condiții inumane și între timp Knessetul vrea ca serviciul de securitate Shin
Bet să determine „gradul de pericol” prezentat de Ghattas – un nivel nou al
josniciei.
Ghattas a încercat
să reclame tratamentul nedrept al prizonierilor politici care în Israel sunt închiși
în secțiile de maximă securitate. A făcut-o într-un mod presupus ilegal. Dacă Israelul
i-ar fi tratat cum se cuvine, Ghattas nu ar fi acționat în felul acesta curajos,
pripit și disperat. Ilana Hammerman și prietenii săi, care strecoară pe furiș
copiii palestinieni în Israel pentru a gusta câteva zile dintr-o viață altfel
decât sub ocupația din Cisiordania încalcă și ei legea și acțiunile lor sunt
admirabile. Dar pentru sistemul israelian de instigare la ură – o combinație de
politicieni (aproape toți) și mass-media (aproape toată) – Ghattas a transmis
„mesaje cifrate” și naționalistul purtător de cuvânt al Knessetului a avut
nerușinarea de a-l numi „terorist”.
Soarta lui Daka
este și mai înnebunitoare. În 1986, a fost condamnat sub acuzația că ar fi
făcut parte din celula care l-a răpit și ucis pe soldatul Moshe Tamam. Daka a
negat acuzațiile. Dacă ar fi fost un evreu care ar fi ucis un palestinian, ar
fi fost eliberat în câțiva ani, asta dacă ar fi fost adus în fața instanței
judecătorești. Și dacă ar fi fost un asasin, ar fi făcut 18-24 de ani și ar fi
fost eliberat cu ceva timp în urmă. Dar Daka nu este un terorist evreu sau un
palestinian din teritorii sau un asasin. Este un prizonier politic arab-israelian.
Nimeni altcineva
din închisorile israeliene nu a fost oprimat în felul în care au fost el și
încă alți 14 prizonieri de dinainte de Oslo. Fără sentințe reduse, fără
învoiri, fără grațieri, fără telefoane, fără tocmeli, fără vizite conjugale. Treizeci
și unu de ani. „Telefoanele nu mai au discuri, anvelopele nu mai au camere de
aer, suntem aici de dinainte să cadă Zidul Berlinului și timpul stă în loc
pentru noi”, scria Daka acum 11 ani. De atunci încolo, timpul a stat mereu în
loc pentru el.
În săptămâna în care
trebuia să fie eliberat, în 2014, mă aflam în casa familiei sale din Baka
al-Garbiyeh: o stradă fusese pavată în onoarea sa, elevii puseseră vizavi de
casa sa un indicator pe care scria „Huriya – Libertate”, sute de tricouri
fuseseră imprimate cu o poză cu el și mama lui, s-au cumpărat mii de lumânări și
artificii și dulciuri. Și apoi Israelul a decis că n-are chef să-l elibereze. E
greu de descris ce transformare emoțională a cauzat această decizie în oraș.
Acum, fratele său As’ad
a fost arestat sub suspiciunea că ar fi fost implicat în povestea cu
strecurarea telefoanelor. Weekend-ul trecut, As’ad m-a sunat supărat în privința
unor suspiciuni false, potrivit spuselor sale, în legătură cu fratele său care
a fost mutat la izolare.
Daka și tovarășii
săi prizonieri pe motive de securitate sunt ființe umane. Unii dintre ei sunt luptători
pentru libertate. Alții sunt prizonieri politici. Toți sunt închiși fără
proces. Și toți au fost pedepsiți aspru. Lucrurile acestea tind să se piardă în
mijlocul tuturor incitărilor la ură împotriva lor.
L-am întâlnit pe
Daka o dată în închisoare. Este o persoană impresionantă, dar nu asta are
relevanță. Și membrii familiei sale sunt oameni. Mama sa în vârstă de 88 de ani,
Farida, visează de mult să își strângă fiul în brațe. Cel mai probabil nu se va
întâmpla asta. Este grav bolnavă și lui Daka nu i s-a permis să dea un telefon
pentru a-și lua adio de la ea. Fratele său își dedică viața luptei pentru a-l
elibera.
Acești prizonieri
nu merită măcar același tratament de care beneficiază orice criminal din
Israel? Nu ar trebui ca tentativa stângace a lui Ghattas de a sparge cruda
izolare impusă de Israel acestor prizonieri să stârnească un dram de simpatie
și înțelegere? Un strop de omenie? Ceva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu