de Ahmad Amara
De la întemeierea
sa, Israelul a demarat proiectul său colonialist de înlocuire a spațiului și
peisajului arab palestinian cu unul evreiesc israelian. Expulzarea locuitorilor
palestinieni, demolarea satelor palestiniene, înlocuirea denumirilor geografice
palestiniene cu unele ebraice și concentrarea comunităților palestiniene și
limitarea expansiunii lor, toate acestea fac parte din proiectul colonial de
iudaizare. În momentul de față, în deșertul Neghev din sudul Israelului,
asemenea politici sunt în plină desfășurare.
Pe 29 iunie 2016,
al-Araqib, un sat de beduini arabi din Neghev, a trăit a o suta demolare. Prima
demolare se întâmplase acum șase ani, pe 27 iulie 2010. Încă din 1948,
Al-Araqib a devenit punctul principal al luptei dintre guvernul israelian și
comunitățile de beduini arabi din Neghev asupra proprietății pământului. Dar
împletită cu disputa asupra proprietății mai este o altă problemă majoră, a
locuințelor. Al-Araqib este unul dintre cele 35 de sate de beduini din deșertul
Neghev pe care Israelul nu le recunoaște, ceea ce înseamna că refuză să-i
conecteze pe locuitori la apă, curent, să le furnizeze servicii de sănătate și
educaționale sau orice fel de infrastructură de bază. Deși sunt cetățeni ai
Israelului, deci teoretic ar trebui să se bucure de aceleași drepturi ca și
cetățenii evrei, guvernul israelian și agenții săi, ca de exemplu Administrația
Pământului și Fondul Național Evreiesc au lansat un război de uzură, lent și
metodic, pentru a expulza beduinii din aceste sate.
Problema deșertului
Neghev dezvăluie o rețea de strategii juridice care au fost transferate dintr-o
regiune în alta și dintr-o epocă în alta. Negând proprietatea beduinilor asupra
pământului, guvernul și magistrații israelieni au dezvoltat o doctrină juridică
aplicată mai întâi în Galileea și mai târziu în Neghev, bazată pe legislația
otomană și britanică, datând din 1858. La începutul Mandatului Britanic, britanicii
au adoptat legea otomană și au implementat câteva amendamente pentru a o adapta
intereselor imperiale britanice. În mod similar, statul israelian nou creat a
adoptat în 1948 o lege care proclama că toate legile din era Mandatului
Britanic vor rămâne în vigoare, putând fi supuse modificărilor legislative
ulterioare. Astfel încât, anumite legi otomane și britanice au devenit parte
din sistemul juridic israelian.
Clarificând
utilizarea și transformarea legislației imperiale și coloniale otomane și
britanice, înțelegem multe despre metodele și dinamicile care definesc relația
dintre guvernul israelian și cetățenii săi beduini arabi. Continuitățile
legislației și discontinuitățile din interpretarea sa ilustrează transformarea
din cadrul noțiunilor de proprietate în configurația imperială, colonială și
post-colonială, precum și relațiile dintre diferitele guverne și cetățenii lor.
În timp ce moștenirea colonială continuă să aibă impact asupra structurilor și
caracteristicilor autorității în multe state moderne, acest lucru este în mod
particular evident în cazul Zionismului și al statului israelian, care în
momentul de față adoptă politici coloniale împotriva palestinienilor. Aplicarea
legilor imperiale și coloniale de către Israel nu face decât să evidențieze și
mai mult natura colonială a relației dintre Israel și cetățenii săi
palestinieni.
O interpretare
selectivă a legilor pământului otomane și britanice a oferit instrumente pentru
exproprierea pământului de către Israel în timp ce ajuta parțial la
legitimizarea poziției statului israelian. Însă, în ciuda puterii formalismului
juridic de a nega drepturile beduinilor asupra pământului, acesta a dovedit că
are totuși niște limite. Guvernul israelian nu a reușit să „rezolve” problema
Neghev – adică să intre în posesia întregului pământ al beduinilor și să-i concentreze
pe aceștia în centre urbane. Nefiind capabil să realizeze acest lucru și ca o
negare oficială completă a drepturilor beduinilor asupra pământurilor, guvernul
israelian se exprimă în mai multe tipuri de limbaj. Pe lângă această negare
oficială, guvernul și-a exprimat recunoașterea tacită a drepturilor beduinilor
asupra pământurilor, oferindu-le compensații financiare și sub forma unor
terenuri în altă parte. A păstrat în același timp amenințarea permanentă cu
demolarea caselor și exproprierea forțată, precum și propunerea constantă de
construire a unor centre urbane beduine alternative. În plus, guvernul
israelian folosește legea și instanța pentru a realiza deposedarea de pământ și
demolarea caselor, în timp ce adoptă strategii administrative și politice
publice pentru a „rezolva” problema Neghev în afara tribunalului.
Folosind un cadru
legal strict formalistic pentru problema Neghev, guvernul israelian a
transformat beduinii în criminali și infractori. Însăși existența lor – satele,
locuințele și prezența veche de secole în deșertul Neghev – a fost scoasă în
afara legii. Procesul deposedării a continuat sub forme diferite, începând cu
conflictul armat și continuând cu instrumentele mai mundane – deși nu mai puțin
distructive – legi, măsuri administrative și cazuri în instanță.
Beduinii au trăit
în deșerturile Orientului Mijlociu și în regiunea Golfului Persic încă din
secolul al 7-lea. Potrivit estimărilor, în 1880, 32.000 de beduini trăiau în
deșertul Neghev, număr ce a crescut la 55.000 până în 1914. În 1948 existau
între 75.000 și 90.000 de beduini aparținând a 95 de triburi diferite. În mod
tradițional, beduinii au trăit în afiliere comunală cu triburile lor iar grupurile
de triburi formau confederația tribală, o unitate comunală mai mare. Opt confederații
tribale au locuit în Neghev: Ahaywat, ‘Azazma, Hanajra, Jubarat, Tarabin,
Tiyaha, Wuhaydat și Zullam. De-a lungul anilor, confederațiile s-au extins sau
au pierdut teritoriu din cauza conflictelor cu alte triburi sau din cauza
condițiilor climaterice ca seceta sau ploaia. Neghevul, sudul Iordaniei de
astăzi, Sinaiul egiptean și nordul Arabiei Saudite, toate formau o singură
unitate spațială în care locuiau beduinii înainte ca granițele naționale
moderne să schimbe această realitate, afectând profund viața beduină.
Vreme de multe
secole, beduinii erau singurii suverani ai deșertului și se bucurau de
autonomie aproape completă în viețile lor de zi cu zi. Aceștia își dezvoltaseră
propria legislație în baza obiceiurilor lor. Legislația s-a dezvoltat și a
evoluat de-a lungul multor ani, la fel și obiceiurile și normele. Aceste legi
încă sunt în vigoare și astăzi, într-o anumită măsură și în diferite locuri,
pentru a rezolva disputele. Spre sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, condițiile
lor de trai s-au schimbat, la fel și stilul lor de viață. Au început să se bazeze
tot mai mult pe cultivarea pământului și au început să treacă de la semi-nomadism
la un stil de viața sedentar. Această adaptare a făcut să crească importanța
pământului și a cultivării acestuia. Într-un recensământ britanic din 1931,
89,3% dintre beduinii din Neghev au declarat că se bazează pe agricultură ca
principală sursă de trai.
Valoarea pământului
a crescut în timpul secolului al 19-lea, mai ales către sfârșitul acestuia, la
fel ca și vânzarea de pământ din deșertul Neghev cumpărătorilor non-beduini (inclusiv
palestinieni din Gaza și Ierusalim, indivizi și organizații Zioniste). Aceste
activități au extins folosirea documentației în sistemul legislativ tradițional
pentru a include sanad baya
(contractul de vânzare), sanad rahn
(contractul de ipotecă) și înscrierea în registrul otoman și britanic al pământului.
Sanad baya și sanad rahn includeau, în mod normal, informații ce identificau
părțile contractante, data, prețul, condițiile de vânzare sau ipotecare, plata
și descrierea pământului și a granițelor sale, precum și numele și semnăturile
martorilor. În anumite cazuri, asemenea sanad-uri
erau ștampilate și sigilate de șeici sau de autoritățile otomane sau britanice.
Guvernarea otomană și britanică a deșertului Neghev
Imperiul otoman, la
fel ca alte imperii, a menținut un oarecare grad de pluralism juridic și continuitate
a legilor religioase și cutumiare pentru a păstra stabilitatea politică și
socială. În cazul Neghev, otomanii au început să-și accentueze autoritatea și
prezența spre sfârșitul secolului al 19-lea din cauza unor diferite elemente,
cum ar fi reformele administrative ale perioadei Tanzimat ce includeau reforme juridice ale proprietății pământului.
Deschiderea Canalului de Suez în 1869 și prezența britanică în Egipt au făcut
din Neghev o importantă frontieră împotriva penetrării britanice. Pe măsură ce
imperiul otoman avea nevoi tot mai mari de taxe și recrutări, triburile și zonele
tribale au devenit o resursă importantă și neexplorată până atunci. În 1891, în
urma unui număr de conflicte între triburi asupra granițelor și folosirii pământului,
otomanii au intervenit demarcând zonele tribale din Neghev. Ținând pasul cu
eforturile imperiului de centralizare și regularizare, în 1900, otomanii au
cumpărat două mii de dunami (1 dunam = 1000 de metri pătrați) de la tribul
Azazma pentru a construi orașul modern Beersheba drept centrul administrativ al
Neghevului. Într-un final, otomanii au stabilit un consiliu al șefilor beduinilor
în Beersheba cu funcție de tribunal tribal, care, în concordanță cu un edict
imperial din 1903, dădea verdicte în cazurile legate de pământ (proprietate,
granițe și ipoteci) în baza legii tribale.
Legile otomane
relevante cu privire la deșertul Neghev sunt Codul Otoman al Pământului (OLC)
din 1858 și Mecelle, care încerca să
restructureze unele aspecte ale regimului pământului otoman. OCL stabilise
cinci categorii diferite ale pământului impunând diferite drepturi: (1) mulk, terenuri private în orașe și zone
urbane; (2) waqf, pentru beneficiul unui
grup religios; (3) metruka, pentru beneficiul
public, inclusiv drumuri și păduri; (4)
miri, deținut de suveran dar folosit pentru cultivare, păscut și deci,
pentru închiriat; și (5) mawat (care
înseamnă mort, pustiu), terenurile fără proprietari, necultivate, inclusiv
câmpiile stâncoase și zonele montane. Cele mai relevante problemei Neghev sunt
categoriile miri și mawat.
Potrivit Articolului
78 din OLC, oricine poseda și cultiva terenuri miri timp de 10 ani fără o întrerupere nejustificată, putea să
solicite un titlu de proprietate asupra terenurilor. Drepturile miri, potrivit OLC și mai târziu potrivit
Legii Provizorii a Proprietății Imobile din 1913, în concordanță cu practica
otomană, îi ofereau posesorului drepturi aproape complete asupra folosirii,
transferului și moștenirii drepturilor de posedare și cultivare a pământului,
deși stăpânirea supremă se afla în mâinile suveranului. Majoritatea terenurilor
arabile din afara orașelor și satelor erau din această categorie și reprezentau
pentru guvernul otoman o sursă principală de venit de pe urma taxelor. Guvernul
a făcut eforturi pentru a se asigura că acele terenuri cultivate rămâneau așa,
sperând de asemenea să extindă zonele arabile. Cât despre terenul mawat, este definit de Articolul 6 al
OLC ca:
„...pământ ce nu
este ocupat și nu a fost dat spre folosul public. Este așa deoarece se află la
o asemenea distanță de un sat sau oraș încât o voce omenească puternică nu se
poate face auzită în punctul cel mai apropiat în care există oameni, adică o
milă și jumătate sau în jur de jumătate de oră distanță.”
În timp ce, potrivit
Articolului 103 al aceluiași cod:
„Expresia pământ
mort/pustiu (mawat) înseamnă pământ
necultivat (khali) cum ar fi munții,
locurile stâncoase, câmpiile pietroase, pășunile ce nu sunt în posesia cuiva
printr-un titlu de proprietate sau desemnate ab antiquo pentru folosul locuitorilor unui sat sau oraș și se află
la asemenea distanță de un sat sau oraș încât o voce omenească puternică nu se poate
face auzită în punctul cel mai apropiat în care există oameni.”
Mai important,
potrivit Articolului 103, oricine a „reînviat” pământul mort și l-a cultivat
putea obține un titlu de proprietate, chiar dacă a făcut-o fără autorizație din
partea autorităților, caz în care ar fi avut de plătit valoarea terenului
înainte de a fi „reînviat”. Când era reînviat, pământul mawat devenea miri.
Aceste legi
formale, însă, nu reprezentau cel mai important ghid când venea vorba de
normarea colectării taxelor, administrării sau a autorității în Neghev.
Afacerile legate de proprietatea pământului continuau să fie administrate în
principal în concordanță cu obiceiul local. Beduinii își cultivau pământul, își
plăteau taxele și ipotecile și vindeau pământurile cam la fel cum o făcuseră înainte
de OCL. Această situație nu era valabilă doar în Neghev. Autoritățile otomane
nu aplicau în întregime OCL nici în alte părți ale imperiului; mai degrabă
continuau să folosească obiceiurile și practicile locale și căutau să păstreze
stabilitatea protejând proprietarii și cultivatorii terenurilor.
Deși reforma se
baza în multe aspecte pe legislația otomană și pe principiile islamice ale
dreptului pământului, cerințele pentru înregistrarea pământului erau mai
revoluționare, făcând parte dintr-o abordare nouă de a identifica parcelele de
pământ și proprietarii acestora. Cerințele pentru înregistrare, exemplificând o
nouă formă de guvernare, căutau să impună controlul direct asupra
proprietarilor și a taxelor pământului, înlocuind vechea formă de colectare a
taxelor prin intermediari. Documentele din arhivele otomane arată că guvernul
otoman era nerăbdător să înregistreze pământurile din posesia beduinilor la început
de secol 20. În ochii oficialilor otomani, printre beneficiile înregistrării
pământurilor se număra și eliminarea disputelor tribale asupra granițelor și
introducerea civilizației, lucru de care ar fi putut beneficia comunitățile
locale. Inițiativa înregistrării otomane, însă, a rămas mai mult o aspirație.
Spre sfârșitul perioadei otomane, numai 5% din pământul Palestinei fusese înregistrat
sub noul sistem, în timp ce majoritatea pământului beduin, dacă nu chiar
întregul pământ beduin, a rămas neînregistrat. Apoi, conceptul drepturile de
proprietate divizibile, compus din drepturile de acces la pământ și la
excedent, așa cum se ilustrează la categoria miri, s-a schimbat de-a lungul timpului în Palestina și a sfârșit
prin a reprezenta un drept individual asupra proprietății unificat. Aplicarea
dispozițiilor juridice formale s-a schimbat și ea, mai întâi sub britanici și
apoi, mai semnificativ, sub israelieni.
Echipați cu
propriile noțiuni vestice despre proprietatea privată, cu scopul de a
administra și a controla mai bine spațiul și populația palestiniană și în
concordanță cu obligația lor impusă de Mandat de a stabili un cămin evreiesc în
Palestina, britanicii au pornit din start să restructureze regimul pământului
existent în Palestina. Au modificat legile otomane privind pământul, au emis
legislație nouă și, mai important, au demarat un proces de identificare a
proprietarilor fiecărei parcele de pământ din țară. Procedura se baza pe
expertize topografice și cadastrale care împărțeau pământurile în loturi și
parcele clar demarcate. Până în 1948, britanicii stabiliseră titlurile de
proprietate pentru 5,5 milioane de dunami din cele 26 de milioane de dunami ale
Palestinei.
Nu exista un proces
inițiat de stat pentru a stabili titlurile de proprietate în Neghev, dar unii
proprietari beduini și-au înregistrat pământurile. Dovezi din arhive arată că
procesul de înregistrare a presupus și integrarea practicilor și obiceiurilor
locale în legea statului. Cererile de înregistrare erau adresate
registratorului din Gaza și Beersheba care, după ce se asigura că totul este în
regulă și taxele erau plătite, îi ruga pe muhtari și pe șeici să confirme
dreptul aplicatului asupra unui anumit teren. Apoi, registratorul trimitea
formele inspectorului agriculturii pentru a confirma că terenul era cultivat.
La final, terenul avea să fie înregistrat în registrul pământului sub numele
aplicantului, care primea un certificat de înregistrare.
Printre alte legi
care urmau să aibă un impact special asupra chestiunii legate de pământul
beduinilor, în special după 1948, sunt amendamentele britanice la Codul Otoman al
Legii din 1858, făcute în conformitate cu noua înțelegere a drepturilor de proprietate,
mai ales privind „pământurile statului”. Ordonanța privind pământul mawat din 1921 era o piesă-cheie a
legislației timpurii privind pământul a guvernului militar britanic din
Palestina, având ca scop amplificarea controlului guvernului asupra terenurilor
publice. Această ordonanță proclama ca de atunci înainte, „reînvierea” pământurilor
mawat necesita în prealabil un permis
de la guvern; cultivatorii fără permise erau acuzați de violarea proprietății. Ordonanța
permitea o fereastră de două luni în care se putea face înregistrarea pământului.
Aceste amendamente căutau să facă din stat un proprietar și să strângă gheara
pe terenuri. Noțiunea otomană de „teren public” presupunea un teren care, deși
oficial deținut de stat, putea să fie accesibil cultivatorilor. Potrivit
înțelegerii britanice a noțiunii de „teren public”, acesta era sub controlul
statului și publicul nu avea acces la el, doar dacă nu desemna guvernul acest lucru.
În ciuda creșterii
puterii administrative a britanicilor în Neghev, arabii ce trăiau acolo au
continuat să se bucure de un mare grad de autonomie; legile privind înregistrarea
titlurilor de proprietate și a tranzacțiilor nu erau impuse în Negev. Acolo,
britanicii au păstrat instanțe judecătorești tribale și aplicau un sistem
diferit de taxe. Datorită specificității sociale și geografice, britanicii au
adoptat o formă de funcționare administrativă specială și o orânduire juridică
ce integra obiceiurile locale.
Pe 29 martie 1921,
Secretarul de Stat pentru colonii Winston Churchill „reafirma asigurările date
deja la Beersheba de către Înaltul Comisar șeicilor că nu vor exista
interferențe cu drepturile speciale și obiceiurile triburilor de beduini din Beersheba.”
Afacerile privind pământul erau supuse atât legii obișnuite tribale cât și
legii statului. În principiu, jurisdicția asupra disputelor legate de pământ dintre
beduinii din Neghev era în mâinile instanței judecătorești tribale și nu ale tribunalului
de stat. Cu toate acestea, disputele legate de pământ ajungeau și în
tribunalele statului și apelurile se făceau la Curtea Supremă de Justiție a
Palestinei. Însă, beduinii și non-beduinii care dețineau pământ în Neghev erau
tratați ca proprietari și legea oficială a pământului avea aplicare limitată în
Neghev iar tribunalele se bazau pe documentarea obișnuită, ca sanad baya și sanad rahn.
Neghev sub Israel: deposedare, negare și negociere
Politica
naționalizării pământului în Neghev face parte din politica națională
israeliană de naționalizare/iudaizare a pământului, făcută posibilă prin
expulzarea în masă și confiscarea pământului în 1948 și prin regimul juridic
special construit după aceea. După conflictul din 1948 și crearea statului
Israel, majoritatea beduinilor din Neghev au fost expulzați în Gaza, Iordania și
Sinai. Numai 11.000 de beduini arabi din 19 triburi au rămas în Israel. La începutul
anilor 50, armata israeliană a transferat cu forța 11 din triburile rămase în
sudul și vestul Neghevului într-o zonă împrejmuită din nordul Neghevului
cunoscută sub numele de Siyag, alăturându-se celor 8 triburi care locuiau deja
acolo. Siyag reprezintă 8% din zona Neghev. Guvernul israelian i-a supus pe toți
beduinii din Siyag unui regim militar, ca pe toți cetățenii palestinieni ai
Israelului până în 1966 și ca pe cei din Cisiordania până în prezent.
În 1948, Ben-Gurion
nu a perceput beduinii ca pe un obstacol față de colonizarea evreiască a Neghevului,
dar a sugerat ca numărul lor să rămână limitat la 10.000. Într-adevăr, 11.000
de beduini au rămas în Israel după sfârșitul războiului, în 1949. Reprezentanții
guvernului au discutat opțiuni pentru viitorul comunităților de beduini și
soluția câștigătoare a fost strămutarea și re-localizarea lor în zone urbane
construite de stat. Inițial statul a considerat că 3 districte erau suficiente,
dar până în anii 90, șapte astfel de districte au fost construite.
Există în momentul
de fața în jur de 200.000 de cetățeni arabi beduini ai Israelului trăind în
părțile nordice ale regiunii Neghev. Aproximativ jumătate dintre ei trăiește în
cele 7 districte și cealaltă jumătate în 35 de sate nerecunoscute de Israel.
Districtele sunt sărace și supraaglomerate. Locuitorii beduini suferă din cauza
ratei ridicate a șomajului și criminalității. Între timp, satele nerecunoscute
adăpostesc între 200 și 5000 de persoane fiecare și nu beneficiază de utilități
precum apa, electricitatea, servicii de sănătate, educaționale, colectarea
gunoiului, asfaltarea străzilor. Considerați ilegali de guvernul israelian,
rezidenții riscă oricând să fie evacuați și locuințele să le fie demolate.
„Ilegalitatea”
acestor sate își are originea în principal în legile zonificării și chestiunile
legate de proprietate. Când au pregătit planurile de zonificare în Neghev,
autoritățile israeliene au exclus satele beduinilor din aceste planuri și le-au
desemnat pământurile ca zone militare, industriale sau zone verzi, nu rezidențiale.
Această caracterizare i-a permis guvernului israelian să trateze aceste sate ca
și când ar fi fost construite „ilegal” pe „pămant al statului”. În timp ce în
1960 erau o sută de astfel de structuri „ilegale”, numărul lor a crescut la 410
în 1962, la 1.000 în 1966, la 5.944 în 1986 și au atins 42.500 în 2007. În mod
similar, populația beduină din Neghev a crescut de la 27.460 în 1970 la
aproximativ 200.000 în 2010. Districtele nu au oferit soluția dorită și satele
nu au dispărut.
Pentru o lungă
perioadă, statul a refuzat să recunoască orice fel de localitate beduină în
afara celor 7 districte și a folosit diverse tactici coercitive – de la
distrugerea recoltei la demolarea caselor – pentru a-i împinge pe beduini să se
mute în orașe. O mică schimbare în politica guvernului a apărut în 2000, când acesta
a recunoscut 6 din cele 35 de sate nerecunoscute.
Sub Legea
Proprietății de Stat din 1951, guvernul israelian a moștenit pământul și
proprietatea guvernului britanic al Mandatului. Legea Proprietății Absenților
din 1950 pur și simplu i-a dat statului controlul asupra proprietăților, mobile
și imobile, a palestinienilor expulzați, actualmente refugiați. Potrivit lui
Michael Fischbach, prof. dr. în istoria Orientului Mijlociu, Israelul și-a
însușit 4.865.334 de dunami, 55.000 de case și apartamente și 8.000 de afaceri
sub legea aceasta. Pământurile din nordul Beershebei confiscate sub legea
aceasta însumau mai mult de 1,7 milioane de dunami. Trei ani mai târziu, Legea
Achiziției a aprobat retroactiv exproprierile inițiate direct după conflictul
din 1948 și a pus bazele pentru și mai multe exproprieri în viitor, cu scopul
dezvoltării, al construirii de colonii sau pentru motive de securitate. Până în
2011, printr-un proces intensiv de expropriere și naționalizare a pământului,
guvernul israelian a reușit să câștige controlul asupra a 93,5% din pământul
Israelului propriu-zis.
Dincolo de legislație,
procesul stabilirii titlurilor de proprietate a fost o altă unealtă principală
de deposedare, jucând un rol esențial în chestiunea Neghev. Din 2007, potrivit
Administrației Israeliene a Terenurilor (ILA), există doar 927.162 de dunami de
pământ în Israel fără titluri de proprietate stabilite, în principal în Neghev.
În anii 50 și 60, Israelul a continuat procesul de stabilire a titlurilor de
proprietate inițiat de britanici, începând din regiunea de nord. O combinație
de noi standarde legislative și juridice au restricționat capacitatea proprietarilor
palestinieni de a-și demonstra sau câștiga titlul de proprietate.
În 1966, un raport
confidențial al biroului consilierului pe probleme arabe sublinia faptul că
marea majoritate a pământului din Neghev fusese expropriat și înregistrat
oficial ca proprietatea statului, cu excepția terenurilor a căror expropriere
se aștepta să producă ciocniri cu beduinii. În 1970, guvernul israelian a declarat
că nordul Neghevului, inclusiv Siyag, va fi supus procesului de înregistrare a
titlurilor de proprietate. Beduinii au completat 3.220 de cereri oficiale
pentru 1,5 milioane de dunami, inclusiv 600.000 de dunami de pășuni și 200.000
de dunami ce fuseseră înregistrați ca terenuri de stat. Potrivit statului, suma
totală a dunamilor pe care îi revendicau beduinii era de 778.856 de dunami.
Inițiind ceea ce
avea să devină un tipar familiar al căii birocratice-administrative (și nu una
judiciar-administrativă) de a se ocupa de pretențiile de proprietate asupra
pământului din Neghev, în 1975, guvernul israelian a format un comitet special
pentru a se adresa acestor pretenții. Plia Albeck de la biroul procurorului
general, cunoscută pentru rolul ei în legalizarea exproprierii de pământ și
pentru construirea de colonii israeliene pe teritoriile palestiniene ocupate, a
fost șefa comitetului. Bazându-se pe Codul Otoman al Pământului din 1858 și pe
Legea Mawat a Mandatului Britanic din 1921, comitetul Albeck a confirmat
poziția guvernului: pământurile pe care susțineau beduinii că le au în
proprietate, erau pământuri mawat
(moarte, pustii) și astfel pământuri ale statului.
Însa, de-a lungul
acestei negări totale a drepturilor legale asupra pământurilor, comitetul Albeck
a anticipat refuzul Curții Supreme de
Justiție de a aproba evacuarea beduinilor fără compensație. Așa că a recomandat
ca guvernul să dea dovadă de „bunăvoință” și să le ofere beduinilor niște
compensații negociate, cu condiția ca reclamanții să renunțe la pretențiile
asupra pământului și să se mute în districtele planificate de stat. Din 1970,
poziția guvernului a fost caracterizată de o negare completă a drepturilor
beduinilor asupra pământurilor din Neghev, pe de o parte, și de cealaltă
parte, de o recunoaștere practică a drepturilor acestora asupra pământului,
prin oferirea de compensații.
Între negare și recunoaștere
Dar Albeck se
înșela atunci când prezicea poziția Curții Supreme privind chestiunea
pământului din Neghev. Într-o decizie istorică din 1984 în cazul al-Hawashli,
Curtea Supremă a aprobat pozițiile guvernului și ale lui Albeck, confirmând
doctrina juridică mawat bazată pe
legislația otomană și britanică (inițial construită pentru pământurile din
Galileea). Definind pământurile mawat,
doctrina afirma că distanța față de un oraș sau un sat prin care se măsoară
pământul mawat trebuie să fie
distanța față de un oraș sau sat modern și că, în acest scop, un campament
beduin nu este considerat un punct legitim de măsurare. Mai mult, un asemenea
oraș sau sat ar fi trebuit să existe în 1858, vremea legislației OLC. Deșertul
Neghev a fost locuit exclusiv de beduini până la începutul secolului 20 dar
abia în 1900 – deja la 42 de ani după adoptarea codului otoman al pământului –
a fost stabilit orașul Beersheba ca singur oraș „modern” din regiune. Mai mult,
doctrina afirma că doar factorul de o milă și jumătate va fi luat în
considerare ca distanță, anulând factorul vocal și al mersului pe jos preț de
jumătate de oră. Și, în ultimul rând, judecătorul israelian a concluzionat că
beduinii au avut ultima șansă de a-și înregistra pământurile în 1921 și că
numai ei sunt de vină că nu au făcut-o. Decizia al-Hawashli a stabilit precedentul
care avea să determine rezultatul tuturor cazurilor viitoare legate de
pretențiile asupra pământului din Neghev. Decizia a servit ca punct de plecare
pentru organele guvernamentale care au încercat să rezolve problema pământului
din Neghev.
Folosirea doctrinei
mawat care definea pământurile
beduine ca pustii, a avut și implicații politice. În această categorie de
pământ, posesia asupra pământului, oricât de lungă ar fi fost privind înapoi în
timp, nu califica posesorul pământului ca proprietarul său. În acest fel,
arabii din Neghev sunt eradicați ca primi proprietari legitimi ai pământului și
suverani ai Neghevului cu secole înainte de stabilirea statului Israel. Definirea
selectivă a pământului mawat,
combinată cu argumentele comune legate de nomadismul beduinilor, îi proiectează
pe beduini ca fiind niște oameni care nu au o legătură particulară cu pământul.
Astfel încât, în viziunea statului, compensația monetară poate înlocui legătura
„întâmplătoare” cu pământul – pământ care este pustiu, mort, până când este
reînviat și dezvoltat de stat.
Guvernul a realizat
că problema locuințelor și cea a pământului nu pot fi separate. Beduinii arabi
au rămas pe pământul lor pentru a păstra un oarecare grad de putere și drept
asupra lui și nu au unde să meargă în altă parte. În 2005, guvernul israelian a
adoptat Planul de Dezvoltare a Neghevului (cunoscut și ca planul Sharon-Livni).
Acest plan, definit ca „proiect național”, oferea bonusuri și stimulente
financiare pentru a reloca evreii israelieni „productivi din punct de vedere economic”
din centrul Israelului în Neghev, crescându-i populația de la 535.000 până la
900.000 în 2015. Tot atunci, guvernul a demarat o strategie a
contra-pretențiilor asupra pământului beduin în instanță. Până în mai 2008,
statul înaintase 450 de astfel de contra-pretenții și instanța a emis 8
sentințe, toate în favoarea statului. Cifre recente dezvăluie că statul a
câștigat în jur de 200 de contra-pretenții asupra a 70.000 de dunami de pământ.
Sub politica aceasta a contra-pretențiilor, guvernul și-a asumat un rol activ
de confruntare juridică cu beduinii.
Această tactică nu
doar că ajuta la legitimizarea acțiunilor și politicilor statului, dar punea și
presiune serioasă asupra beduinilor pentru a accepta soluția oferită de guvern.
Această politică a fost acompaniată de numeroase demolări de case. Guvernul
israelian a numit un nou comitet, condus de Judecătorul Emerit Eliezer Goldberg
pentru a recomanda o soluție la problema Neghev. Guvernul a ordonat comitetului
să restricționeze orice recompensare recomandată la 100.000 de dunami sau mai
puțin. În decembrie 2008 comitetul a întocmit raportul care recomanda recunoașterea
mai multor sate și enunța o formulă de compensare. Guvernul israelian a adoptat
raportul Goldberg și a numit o echipă pentru implementarea acestuia, condusă de
Ehud Prawer de la biroul prim-ministrului, fostul adjunct-șef al Consiliului
Național de Securitate. Informații scurse în 2011 despre raportului Prawer
dezvăluiau că acesta ignora recomandarea raportului Goldberg privind recunoașterea
mai multor sate de beduini. Fostul ministru al afacerilor externe, Avigdor
Lieberman, a criticat raportul Prawer pentru că era prea generos cu beduinii și
prim-ministrul Benjamin Netanyahu i-a cerut lui Yaakov Amidror, șeful
Consiliului Național de Securitate, să revizuiască planul. Planul
Amidror-Prawer revizuit a fost adoptat de guvernul israelian pe 11 septembrie
2011.
Planul revizuit
scădea compensațiile pentru pământ, impunea un termen-limită strict pentru
implementare, stabilea organe speciale pentru acest scop și solicita ca planul
să fie bătut în cuie printr-o legislație specifică. Mai afirma și că nu se va
mai recunoaște niciun sat beduin și nicio comunitate de beduini stabilită în
afara zonei Siyag. Propunerea de lege bazată pe acest plan (cunoscută sub
numele de Legea Prawer) a fost publicată pe 3 ianuarie 2012. Beduinii consideră
acest plan drept o amenințare gravă la adresa drepturilor lor, cauzând strămutarea
lor, exproprierea pământului și o politică guvernamentală de continuă excludere
și discriminare.
Guvernul a mai
decis să inițieze un așa-zis „proces de audieri” pentru comunitate cu privire
la proiectul de lege, căutând să atenueze inevitabila rezistență beduină.
Procesul, condus de ministrul Benny Begin din partea partidului Likud, trebuia
să țină 6 săptămâni, dar a durat mai mult de 3 luni. Mulți din comunitate au
privit acest proces ca pe un șiretlic artificial de a facilita adoptarea legii
și astfel au refuzat să se întâlnească cu Begin. Însa, acesta a condus o rundă
de întâlniri și a trasat propriile sugestii pentru amendamente.
Begin, ca și
Goldberg, recomanda ca viitoarea recunoaștere a satelor să fie în concordanță
cu planul de zonificare a districtului Beersheba, anulând restricțiile
stabilirii satelor beduine în afara zonei Siyag. În legătură cu disputa privind
pământul, recomandările lui Begin privind amendamentele aduse Legii Prawer
includeau următoarele: (1) toate pretențiile asupra pământului respinse de
instanță nu vor primi compensație; (2) pământurile confiscate în anii 50 și 60
(în jur de 200.000 de dunami) vor fi compensate numai financiar și (3) pentru
restul pământurilor reclamate, Begin sugera următoarea schemă:
a) cei care acceptă
propunerea Prawer și au drepturi asupra 50% din revendicarea respectivă:
i. vor primi 50%
compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă posedă
pământurile pe care le revendică.
ii. vor primi 25% compensație
sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă nu posedă terenurile.
b) cei care acceptă
propunerea Prawer și au drepturi asupra mai puțin de 50% din revendicarea
respectivă:
i. vor primi 20%
compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă posedă
terenurile.
ii. vor primi numai
compensație financiară dacă nu posedă terenurile.
Articolul 45 (d)
definește terenul posedat ca cel cultivat sau folosit pentru rezistență în
timpul înaintării pretenției asupra pământului. Deciziile vor fi luate pe baza
fotografiilor aeriene și în concordanță cu reguli specifice stabilite de
prim-ministru. Statul deține majoritatea fotografiilor aeriene și acestea nu
reflectă cu acuratețe folosirea pământului. De exemplu, mulți beduini își
cultivă pământul o dată la 2 ani. Într-un final, documentul Begin cerea
aplicarea legii cu forța (evacuări și demolări de case) și afirma că reclamanții
au la dispoziție doar 5 ani pentru a cere compensația sau altfel vor pierde
orice drept asupra ei.
Concluzie
Multă vreme
academicienii israelieni au studiat beduinii în principal din perspectivă
antropologică, axându-se pe sedentarizarea beduinilor, modernizare și
dezvoltare. Totuși, s-au concentrat mai puțin asupra aspectelor juridice și
asupra originilor istorice ale chestiunii proprietății pământului și rolului politicilor
israeliene discriminatorii în construirea statusului de ilegalitate în Neghev.
Din cauza folosirii argumentelor istorice, geografice și juridice în poziția
guvernului, este nevoie de o investigare mai largă a realității din Neghev atât
sub regimul britanic cât și sub cel otoman. Istoricizarea ne ajută să înțelegem
mai bine realitatea curentă din Neghev din cauza folosirii directe a legilor
otomane și britanice pentru a complica acest proces.
În Neghev, guvernul
israelian a preferat folosirea legislației britanice și otomane privind terenurile
pentru a controla pământurile beduinilor arabi. Politica guvernului include
strămutarea activă și demolarea precum și folosirea argumentelor juridice
oficiale pentru a susține aceste politici. Argumentul juridic cuprinde o
reconstrucție a definiției drepturilor de proprietate și categoriilor
terenurilor, precum și reinterpretarea dispozițiilor juridice vechi de secole.
Acest lucru s-a făcut pe baza înțelegerii moderne și a interpretării realităților
istorice, geografice și politice. Sub regimurile otomane și britanice exista o
anumită ordine juridică și politică aplicată deșertului Neghev și care recunoștea
drepturile beduinilor asupra pământurilor. Transformarea juridică și politică
sub Israel, inclusiv politica de control al pământului și de urbanizare forțată,
a avut un impact grav asupra comunității beduine și a stilului său de viață.
Pe 27 ianuarie,
cabinetul israelian a adoptat recomandările lui Begin și a amendat legea
Prawer. Patru luni mai târziu, pe 6 mai 2013, legea a fost aprobată de comitetul
ministerial al legislației. Unii membri ai parlamentului s-au opus
recomandărilor lui Begin, susținând că sunt prea generoase, așa încât comitetul
ministerial al legislației a adăugat câteva condiții restricționând zona din
care terenurile putea fi oferite drept compensație, scurtând timpul în care
reclamanții se puteau hotărî să accepte compensația și să se mute de la 5 la 3
ani, numind un comitet guvernamental care să supravegheze implementarea
planului și a adăugat mai multe forțe ale poliției pentru a duce planul la împlinire.
Din moment ce
recomandarea privind recunoașterea satelor este vagă, nu este clar numărul
celor care vor fi strămutați. În mod similar, din moment ce compensațiile
pentru pământ îi vizează pe cei care cultivă și posedă pământul și depind de
numărul celor care vor accepta târgul, este neclar cât pământ va fi inclus
potrivit legii. Progresul guvernului cu aceste planuri este acompaniat de
demolări intensive ale locuințelor. În ultimii ani, demolările s-au
intensificat și guvernul a adăugat și mai multe forțe de poliție pentru acest
scop. De cealaltă parte, comunitatea palestiniană din Israel s-a alăturat
luptei beduinilor din Neghev mai puternic de când cu Legea Prawer, lansând un
număr de proteste și demonstrații, inclusiv o grevă națională pe 15 iulie 2013.
http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/162935
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu