de Johanna
Caldwell
Pe 30 septembrie
1948, un ansamblu al liderilor politici palestinieni s-a întâlnit în Gaza
controlată de Egipt la vremea aceea pentru a declara un stat palestinian.
Ansamblul a ales un președinte și a votat un număr de rezoluții numind
Ierusalimul drept capitală, folosind steagul din timpul revoltei arabe din 1916
și adoptând o constituție provizorie. A inaugurat o armată, a creat o delegație
pentru a fi trimisă la Națiunile Unite și a emis 14.000 de pașapoarte. Guvernul
arab al întregii Palestine avea aparențele unui stat-națiune pe cale să se
nască în perioada de după Mandatul Britanic. Însă, acest guvern a existat doar
cu numele, timp de doar câteva săptămâni înainte să fie destrămat. Lipsa de
unitate internă palestiniană și politicile inter-arabe din ajunul declarării
statului Israel au exclus posibilitatea unui stat palestinian nou. Cu alte
cuvinte, „a fost o farsă”. (Benny Morris,
”Righteous Victims: A History of the Zionist-Arab Conflict, 1881–2001”)
Guvernul, aprobat
oficial de Liga Arabă în octombrie 1948, nu a deținut niciodată suficientă
putere politică sau militară pentru a fi al propriului stat. A fost
instrumentul conflictului dintre statele arabe, pe care Fawaz Gerges îl descrie
ca pe „un magnet pentru rivalitatea dintre Egipt și Transiordania și pentru
suspiciunea și neîncrederea profundă din lumea arabă în timpul războiului și
după aceea.” Recunoașterea egipteană a corpului guvernamental contrastează
puternic cu opoziția activă a Transiordaniei față de acesta. O examinare a
contextului istoric și a creării guvernului arab asupra întregii Palestine
iluminează dinamicile regionale și factorii coloniali care au conturat naționalismul
palestinian și motivele pentru care acesta nu s-a putut manifesta sub forma
unui corp de guvernare. Articolul analizează perioada mandatorie britanică în
Palestina, activitatea națională palestiniană și rivalitatea inter-arabă,
clarificând atât motivele pentru care a fost creat acest guvern cât și pe cele
care au dus la eșecul său, la scurt timp după concepere.
Guvernul arab al întregii Palestine
Interesele opuse și
schimbătoare ce au definit politicile regionale ale Orientului Mijlociu în 1948
au caracterizat existența și eșecul guvernului nou format. Se prea poate să fi
existat o preocupare reală pentru soarta palestinienilor, dar relația Egiptului
și a Transiordaniei cu acest guvern indică predominarea propriilor interese. În
timp ce Egiptul și statele Ligii Arabe susțineau ideea unui stat palestinian, decizia lor de a sprijini guvernul
arab al întregii Palestine a fost motivată mai mult de dorința de a bloca
pretențiile Transiordaniei de a reprezenta palestinienii decât de o dorință
fundamentală de a realiza aspirațiile naționale palestiniene. Regele Faruq al
Egiptului nu avea nevoie de Gaza pe cât de mult avea nevoie Regele Abdallah al
Transiordaniei de Cisiordania pentru câștiguri politice și această diferență a
influențat abordările contrastante ale celor două țări privind chestiunea guvernului
arab al întregii Palestine. Istoricul Avi Shlaim scrie, „În aparență, embrionul
statului independent palestinian, guvernul nou format, din momentul conceperii
sale, a fost redus la nefericitul rol al unei mingi în nesfârșitul ping pong al
luptei pentru putere dintre Cairo și Amman”.
Un număr de factori
a conturat mediul politic în care a fost creat acest guvern. Politicile
britanice din Palestina între 1922 și 1948 au subminat ambiția națională
palestiniană, împiedicând dezvoltarea instituțiilor naționale care ar fi putut materializa
un viitor stat. Legăturile strânse ale Regelui Abdallah cu britanicii și
coluziunea acestuia cu Zioniștii, cu scopul păstrării Cisiordaniei pentru noul
său regat, i-a îndepărtat pe alți membri ai Ligii Arabe și au consolidat suportul
acestora pentru guvernul nou format. Conducerea palestiniană era scizionistă,
condusă de Muftiul Ierusalimului, Hajj Amin al-Husayni, primarul Ierusalimului
Raghib al-Nashashibi și liderul partidului Istiqlal, ‘Awni ‘Abd al-Hadi. Quandt
detaliază asupra acestei lipse de unități: „Principalele partide politice se
bazau pe această structură [a rețelelor de clanuri], partidele influentelor
familii Husayni și Nashashibi în special, având legături în toată țara. Însă,
această structură a făcut dificilă unificarea mișcării naționale.” (William B. Quandt, Fuad Jabber și Ann Mosely
Lesch, ”The Politics of Palestinian Nationalism”)
Deși dinamicile
politice erau mai complexe decât dihotomia pe care o descrie Quandt, dizarmonia
conducerii palestiniene a influențat eficacitatea mișcării naționale.
Hajj Amin
al-Husayni a întâmpinat o opoziție ce i-a diminuat eventualul rol de conducere
al guvernului nou format. El era un personaj-cheie al activității naționaliste,
mai ales în timpul revoltei palestiniene dintre 1936-1939, după care „pentru
palestinieni a început o perioadă dezorientată de tranziție în timpul căreia au
pierdut controlul propriului destin.” (Rashid
Khalidi, ”The Iron Cage: The Story of the Palestinian Struggle for Statehood”)
Menținând legături
strânse cu britanicii până la revoltă și nefiind capabil să dirijeze revolta
într-o direcție productivă, credibilitatea lui Husayni ca reprezentant al
palestinienilor luase sfârșit. Rivalitatea dintre Hajj Amin și Raghib
al-Nashashibi, care s-a aliat cu Abdallah, oglindește rivalitatea dintre Egipt
și Transiordania asupra Palestinei. La începutul anilor 1930, Husayni a avut un
conflict cu partidul Istiqlal, care s-a format oficial în 1932 ca alternativă
de stânga la dominarea Husayni-Nashashibi asupra politicilor palestiniene și
care sprijinea „opoziția activă” atât față de Zioniști cât și față de
britanici, susținând nevoia unei „guvernări arabe parlamentare asupra
Palestinei.” (Philip Mattar, ”The Mufti
of Jerusalem: Al-Hajj Amin al-Husayni and the Palestinian National Movement”) În
plus, a întâmpinat opoziție din partea Qassamiților, un grup islamist condus de
Izz al-Din al-Qassam, care susținea revoluția, în contrast cu abordarea mai
moderată a lui Husayni.
Membri ai partidului Istiqlal
Devotamentul lui
Husayni față de statul palestinian era veritabil, dar acțiunile sale s-au
dovedit, în ultimă instanță, ineficiente. În mod notabil, lovitura care a dat
startul revoltei din 1936 a venit în urma unei decizii luate de o coaliție a
grupărilor palestiniene, dar Husayni și partidul său Arab Palestinian au
sprijinit lovitura numai în momentul în care devenise evident că nu există o
altă opțiune viabilă din punct de vedere politic. Mattar scrie despre decizia
aceasta: „Adevărul este că [Husayni] încă era slugă la doi stăpâni, britanicii
și palestinienii, iar acum era silit să aleagă.” El căuta un echilibru politic
care era imposibil de atins. Din cauza pozițiilor sale ezitante, Husayni a
devenit un personaj controversat pentru palestinieni dar și pentru puterea
britanică, lucru care până la urmă a contribuit la lipsa de viabilitate a
guvernului nou format. Dată fiind puzderia de alte obstacole, noul guvern arab
avea șanse foarte mici de supraviețuire.
Prezența lui Hajj
Amin al-Husayni ca potențial lider al guvernului arab asupra întregii Palestine
nu era nici pe placul altor actori regionali și a stârnit opoziție puternică
din partea celor ce dețineau puterea, inclusiv a britanicilor, Transiordaniei
și Zioniștilor. Într-adevăr, Husayni se întâlnise cu Benito Mussolini și cu
Adolf Hitler în 1941 pentru a cere ajutor pentru un stat palestinian
independent, o mișcare nepopulară care l-a izolat și mai tare. Inabilitatea lui
Husayni de a articula și implementa o mișcare națională eficientă opusă
Zioniștilor i-a asigurat prăbușirea politică. Pe lângă toate acestea, așa cum
scrie istoricul Ilan Pappé: „Nakba – catastrofa palestiniană – a avut loc în
timp ce Husayni și familia sa conduceau mișcarea națională. Poveștile cumplite
despre expulzări și masacre ajunseseră la liderii Husayni și incapacitatea lor
de a riposta avea să-i coste pe ei și pe alți notabili un preț politic scump.
Nu aveau să se mai bucure de sprijinul și încrederea societății.”
Într-adevăr, prăbușirea
guvernului arab al întregii Palestine a pus capăt carierei sale politice și așa
șubrezite. Pappé detaliază: „Acestea au fost ultimele zile de grație ale lui
Hajj Amin, el funcționa, de fapt, într-o realitate imaginară care nu avea
legătură cu dezastrul concret.” Dar pașii săi politici greșiți nu sunt
suficienți pentru a explica eșecul guvernului arab.
Hajj Amin al-Husayni
Războiul dintre
Israel și statele arabe din 1948 a accentuat și mai mult rivalitatea
inter-arabă, contribuind la o înfrângere arabă decisivă și subminând guvernul
arab. Motivată de adoptarea rezoluției UN cu numărul 181 din 29 noiembrie 1947
care recomanda divizarea Palestinei în două state separate, populația arabă s-a
ridicat pentru a protesta față de crearea unui stat evreiesc în Palestina.
Liderii arabi din afara Palestinei au luptat pentru a o păstra drept o entitate
arabă. Imediat după Declarația de Independență a Israelului pe 14 mai 1948,
atacurile arabe incoerente nu puteau concura cu recent stabilita armată
israeliană. Într-adevăr, așa cum scrie Gerges, rivalitățile arabe par să fi
definit conflictul pentru actorii arabi poate chiar mai mult decât sentimentul
anti-Israel: „Nici [regele egiptean] Faruq, nici [regele transiordanian]
Abdallah nu au părut să aprecieze seriozitatea războiului împotriva Israelului.
Au părut să fie mai preocupați de pozițiile lor strategice decât de cea a
Israelului.” Această lipsă de unitate a statelor arabe ilustrează o dinamică ce
avea să influențeze direct guvernul nou format.
Sprijinul față de
guvernul arab al întregii Palestine a venit ca opoziție față de partajarea
Palestinei istorice și ca o încercare de a păstra unitatea arabă. Dar în
momentul în care a fost creat, a condensat tensiunile ce existau între noile
state arabe independente. Shlaim scrie, „Loialitatea lui Abdallah față de Marea
Britanie era tot mai echivalată cu neloialitatea față de cauza arabă.” Însă,
devotamentul față de ideea unității arabe, a cauzat, până la urmă, abandonarea
guvernului de către statele arabe. Shlaim scrie, „Pe măsură ce evenimentele se
desfășurau, [liderii arabi] se temeau de escaladarea conflictului lui Abdallah
și de riscul ca Liga Arabă să se destrame.”
Absența unei acțiuni palestiniene în timpul Mandatului
Realitățile din
Palestina în timpul decadelor dinaintea creării guvernului arab al întregii
Palestine i-au privat pe palestinieni de putere structurală și acțiune care ar
fi putut duce la nașterea unui guvern propriu durabil. Structura Mandatului
Britanic asupra Palestinei (din 1922 până în mai 1948) a exclus statalitatea
palestiniană. În timp ce puterile mandatare britanice au cultivat ambițiile
Zioniștilor, au suprimat instituțiile palestiniene, efectiv anulând conducerea
palestiniană și mișcarea națională în timpul acestor ani cruciali.
Observarea
dezvoltării (sau a lipsei) activității naționale palestiniene sub Mandat
elucidează contextul creării guvernului arab și aduce explicații suplimentare
pentru eșecul acestuia. Istoricii au subliniat subminarea sistematica a
acțiunii palestiniene în timpul perioadei Mandatului Britanic. Au existat
„obstacole instituționale externe în calea unificării politice a arabilor [în
Palestina] derivând din politicile britanice care au obstrucționat dezvoltarea
unor organe permanente, structurate, care să articuleze viziunea arabă.”(Quandt, Jabber, și Lesch, ”Politics”)
Rashid Khalidi accentuează desconsiderarea semnificativă a ambițiilor naționale
palestiniene: „...palestinienii nu aveau aprobare internațională pentru
identitatea lor, nu beneficiau de un context acceptat în cadrul căruia să se
poată exprima prezumtiva lor naționalitate și independență și reprezentanții
lor nu aveau niciun fel de acces la niciunul din nivelurile de putere ce
caracterizează statul.”
Spre deosebire de
comunitatea evreiască din Palestina (Yishuv) și de grupurile naționale arabe
din afara Palestinei, aspirațiile naționale palestiniene nu au putut înflori cu
speranța de a evolua într-un aparat de stat din cauza politicii și a practicilor
britanice mandatare.
În timpul perioadei
Mandatului, mulți factori politici regionali au contribuit la inabilitatea palestinienilor
de a crea instituții durabile care să servească drept trambulină pentru un stat
palestinian. Edward Said scria:
„Societatea
palestiniană era organizată de-a lungul liniilor feudale și tribale; asta nu
înseamnă că nu își avea propria coerență. Avea, dar integritatea sa națională
nu putea face față celor trei puternice presiuni ce planau asupra sa după
primul război mondial: Mandatul Britanic, efortul colonial Zionist și debutul
modernizării.”
Această combinație de
factori externi, suplimentată de lipsa de unitate internă, a dus la subminarea
mișcării naționale palestiniene. Puterea mandatară britanică, cea mai mare
autoritate în Palestina în această perioadă, nu a recunoscut palestinienii ca
grup național – așa cum a făcut cu Yishuv-ul – contribuind la inabilitatea
palestinienilor de a-și materializa ambiția națională. Khalidi îi descrie pe
palestinienii sub Mandat ca pe „o organizare statală incipientă căreia nu i se
permiteau atributele caracteristice statalității”.
Politica mandatară
britanică în Palestina a favorizat din punct de vedere funcțional drepturile
naționale evreiești în detrimentul celor palestiniene. Mandatul asupra
Palestinei acordat de Liga Națiunilor în iulie 1922, menționează „Palestina” ca
un loc, dar nu se referă la „palestinieni” ca la un popor. Și deși a oferit
posibilitatea dezvoltării „instituțiilor autonome” în vederea stabilirii unui
stat evreiesc, nu a făcut același lucru pentru arabi. Mandatul face referire la
drepturi individuale, cum ar fi drepturile religioase, civile și legale pentru
toți cetățenii, dar nu la drepturi colective pentru arabi, menționându-i doar
ca pe „comunități neevreiești” sau „nativi”. Khalidi reflectează asupra
simbolismului absenței numirii palestinienilor în Mandat, scriind „În ceea ce
privea Marea Britanie și Liga Națiunilor, ei nu erau un popor.” Însuși Mandatul
pregătește cadrul pentru următorii 26 de ani până la fondarea Israelului în
1948 (și cu siguranță și după), timp în care palestinienii nu au putut să-și
întemeieze instituții care să consolideze un stat al lor.
Mandatul includea
nu doar referiri la Declarația Balfour din 1917, care susținea căminul național
evreiesc în Palestina, ci și la o stipulare mai puțin discutată din Acordul
Ligii Națiunilor. A douăzeci și doua clauză a acestui document „i-a încredințat
Marii Britanii ‘sacra datorie civilizatoare’ de a ajuta Palestina să-și
dobândească independența completă”. Însă, această clauză era folosită cu
referire generală la toate teritoriile mandatare din acea vreme și nu în mod
explicit la un stat arab în
Palestina. Dincolo de retorica variatelor documente, pretențiile naționale ale
palestinienilor, pe de o parte, și cele rivale, ale Zioniștilor, pe de altă
parte, erau dificil de împăcat. „Era imposibil de ajuns la un acord deoarece liderii evrei din Palestina nu ar fi luat în considerare altceva în afara
partajării Palestinei, în timp ce liderii arabi nu ar fi acceptat mai puțin de
independența imediată a întregii Palestine.” (Ilan Pappé, ”The Making of the Arab-Israeli Conflict: 1947–51”)
Politicile și
practicile britanice în Palestina reflectau chiar tonul Mandatului. Khalidi
subliniază faptul că arabii din Palestina erau tratați diferit față de alte
populații clasate în aceeași categorie A a mandatelor. Mandatele din categoria
A includeau fostele teritorii otomane care aveau să devină statele independente
ale Irakului, Libanului, Siriei, Transiordaniei și Israelului. Ceea ce
distingea aceste teritorii mandatare de cele din categoria B și C (care erau în
mare parte teritorii din Africa) era presupunerea că mandatele din categoria A
aveau să facă în curând tranziția spre a deveni state independente. Acordul
Ligii Națiunilor definea mandatele din categoria A în felul următor:
„Anumite comunități
ce au aparținut Imperiului Otoman au atins un stadiu al dezvoltării în care
existența lor ca națiuni independente poate fi încredințată provizoriu unui
administrații mandatorii până când vor fi capabile să stea pe picioarele
proprii.”
În vreme ce aceste
teritorii mandatare aveau emiri, regi, prim miniștri sau președinți pe lângă
înalții lor comisari britanici sau francezi, Khalidi notează că în Palestina
„înaltul comisar era cea mai puternică sursă de autoritate, singura, de altfel,
(deși Agenția Evreiască avea un statut garantat de Mandatul în sine).” În timp
ce sfârșitul Mandatului Britanic în 1948 a dus într-un final la stabilirea unui
stat evreiesc capabil „să stea pe picioarele proprii”, acesta a ignorat
interesele naționale ale arabilor din Palestina.
Din cauza
realității politice unice a pretențiilor Zioniste asupra Palestinei istorice,
palestinienii au ratat multe dintre activitățile formatoare de stat pe care
Marea Britanie le-a cultivat în alte teritorii din categoria A. Tentativele
britanice superficiale de a stabili organe palestiniene erau întâmpinate cu împotrivire
din partea arabilor din Palestina deoarece nu erau cu adevărat reprezentative
și aveau puțină autoritate. În vreme ce în Siria, Libanul și Transiordania
Mandatară „multe dintre pârghiile puterii se aflau în mâini arabe”, eforturile
mandatare britanice din Palestina mergeau spre întemeierea viitorului stat
evreiesc. (Khalidi, ”Iron Cage”)
Autoritatea politică oferită Yishuv-ului avea o putere durabilă și în cele din
urmă a pus bazele statului Israel. Până la sfârșitul anilor 1920, Agenția
Evreiască, a cărei înființare fusese autorizată de un cabinet britanic, se
transformase într-un veritabil guvern al Yishuv-ului. Agenția avea departamente
care se ocupau cu chestiunile politice, economice, imigrația, colonizarea și
alte probleme. Prin contrast, instituțiile palestiniene care existau erau
lipsite de acțiune politică și nu puteau oferi nicio fundație structurală
pentru un potențial organ succesor, inclusiv guvernul palestinian.
Această lipsă a
instituțiilor palestiniene aprobate de autoritățile britanice însemna că palestinienii
nu erau capabili să fuzioneze într-un grup unitar pentru a-și materializa
dorințele naționaliste. Quandt scrie, „nu exista un consiliu legislativ în
Palestina care să asigure un forum constituțional care să exprime doleanțele
sau să permită comunicarea legitimă cu conducătorii britanici”. Cu toate
acestea, aspirațiile naționale printre palestinieni în timpul perioadei
Mandatului erau larg răspândite, parțial instigate de activitățile britanice și
Zioniste din Palestina. Aceste ambiții erau exprimate de organizații politice și
grupuri comunitare precum Înaltul Comitet Arab și Asociația Creștin-Musulmană.
Însă, puterile mandatare britanice nu aveau să recunoască Înaltul Comitet Arab,
inițial format în 1936, deoarece politica mandatară spunea că „un consiliu arab
va fi considerat reprezentativ de către britanici doar dacă nu va emite
rezoluții opuse mandatului, incluzând aici Declarația Balfour.” Această
politică practic submina drepturile palestinienilor la autodeterminare,
întrucât în însuși miezul ei prioritiza statalitatea altui grup național în
detrimentul palestinienilor. Khalidi afirmă și că aceste politici britanice
inhibau coeziunea în rândul liderilor politici palestinieni care ar fi dobândit
acces la structurile de stat prin educație și media. El scrie, „Această lipsă a
unui nivel minim de coeziune în comparație cu alte elite arabe, rezultând în
parte din negarea sistematică din partea britanicilor a accesului la putere
asupra unui mecanism de stat, avea să creeze probleme mult timp conducerii
palestiniene, chiar și după catastrofa din 1948.”
Manipularea
britanică a conducerii politice palestiniene a compromis posibilitatea existenței
unui corp guvernant palestinian independent. Un caz grăitor în acest sens este
numirea britanică a lui Hajj Amin în funcția de Muftiu al Ierusalimului la începutul
anilor 1920. Ca o consecință, elitele palestiniene erau dependente de britanici
în legătură cu orice autoritate ar fi deținut, creând un tipar de
obstrucționare a mișcării naționale palestiniene: „liderii palestinieni care
acceptau asemenea posturi erau obligați să nu se opună în mod deschis Mandatului,
devotamentului acestuia față de sprijinirea unui cămin național evreiesc și
negării concomitente a autodeterminării palestiniene.” (Khalidi, ”Iron Cage”) Acest lucru a durat până la revolta arabă din
1936, dar deja în momentul acela Husayni și alți lideri palestinieni aveau
rămasă puțină legitimitate în ochii multor palestinieni. Bazarea pe britanici
fusese necesară pentru păstrarea unei oarecare aparențe a puterii, dar, în cele
din urmă, i-a diminuat autoritatea lui Husayni. Referindu-se la conducerea
palestiniană, Khalidi scrie: „Asta a fost o problemă crucială...au refuzat
separarea de britanici până când nu au mai avut altă opțiune, dar deja în
momentul acela era prea târziu.” Incapacitatea materializării unei pretenții
naționale palestiniene articulate din perioada Mandatului Britanic combinată cu
influența arabă externă a dus, în cele din urmă, la subminarea implementării
guvernului arab în 1948.
Crearea guvernului arab al întregii Palestine
Guvernul arab al
întregii Palestine a fost declarat într-o încercare frenetică de a păstra
Palestina arabă în pragul întemeierii Israelului. În iulie 1948, Liga Arabă a
decis să alcătuiască un guvern în Palestina la mai puțin de două săptămâni după
ce negociatorul UN contele Bernadotte a recomandat ca Transiordania să absoarbă
părțile arabe ale Palestinei. Pappé caracterizează această acțiune în felul
următor: „Când Palestina încă era o singură bucată și al-Hajj Amin a dorit
stabilirea unui asemenea guvern, a fost refuzat. Acum, Liga sfida realitatea
dură printr-un act inutil din disperare.” Reacționând la schimbarea realității
concrete, Liga Araba încerca, printr-un ultim efort, să păstreze un avanpost în
Palestina arabă. Forțele israeliene ocupaseră deja Palestina centrală și până
în toamnă aveau să cucerească și partea nordică a Palestinei istorice. Shlaim
scrie, „Cu o opoziție puternică din partea Regelui Abdallah și cu sprijinul
doar cu jumătate de gură al AHC [Înaltul Comitet Arab], noul organ nici nu a
apucat să se pună în mișcare”.
La începutul lui
septembrie, o ședință a comitetului politic al Ligii Arabe a dus la anunțarea
oficială a stabilirii unui guvern arab al întregii Palestine cu sediul în Gaza.
La două zile după acest anunț oficial, Înaltul Comitet Arab declara statul
palestinian și guvernul arab al întregii Palestine drept organul său de
conducere, citând „dreptul lor natural la autodeterminare”. Hajj Amin
al-Husayni și-a părăsit exilul din Egipt și a sosit în Gaza pe 27 septembrie
pentru a face parte din noul guvern. Până la sfârșitul lunii, însă, exista deja
o opoziție tangibilă din partea Transiordaniei.
Guvernul arab al întregii Palestine
Transiordania a
sabotat imediat legitimitatea guvernului. La sfârșitul lui septembrie,
Consiliul Național Palestinian al noului guvern s-a întrunit în Gaza pentru a-l
alege pe Husayni drept președinte și pentru a stabili constituția, steagul și
capitala la Ierusalim. Alte figuri importante palestiniene din Gaza și
Cisiordania au participat la întrunire și au primit poziții în guvern, inclusiv
fratele lui Hajj Amin, Jamal al-Husayni care a devenit ministrul de externe. Nu
este nicio coincidență faptul că, exact în aceeași zi, a avut loc Primul
Congres Palestinian al Transiordaniei la Amman, unde s-a afirmat devotamentul
față de Regele Abdallah și s-a denunțat guvernul arab al întregii Palestine,
afirmandu-se că Transiordania și Palestina ar trebui să fie un teritoriu unit. Mai
mult, opoziția față de Husayni și guvernul nou format, condusă de Nashashibi, a
ținut o conferință în Ierihon, proclamându-l pe Abdallah drept Regele
Palestinei și al Iordaniei. Abdallah l-a ales pe Raghib al-Nashashibi drept
guvernator militar al Cisiordaniei, ilustrând și mai mult scindarea din rândul
palestinienilor și anticipând anexarea de către Transiordania a acestui
teritoriu în 1950.
Așa cum am
menționat în introducere, guvernul nou format a creat o armată, a organizat o
delegație UN și a emis pașapoarte în încercarea de a insufla legitimitate
guvernului. Însă, aceste eforturi nominale de a crea un guvern funcțional erau
imateriale, guvernului lipsindu-i puterea militară, politică și diplomatică
necesară pentru a funcționa ca un stat viabil. Pappé scrie despre aceste
acțiuni inițiale ale Consiliului Național Palestinian: „Tot ceea ce a lăsat în
urmă acest exercițiu inutil au fost fraze și simboluri.” Într-adevăr, două zile
mai târziu, forțele britanice și transiordaniene au desființat aripa armată a
guvernului palestinian din Gaza. Numai după desființarea armatei guvernului
arab, Egiptul, Irakul, Siria, Libanul și Arabia Saudită au susținut oficial
guvernul. Însă, în acest moment, sprijinul era doar simbolic. Shlaim susține că
sprijinul arab față de acest guvern a fost, în cel mai bun caz, superficial, și
în cel mai rău caz, nesincer, în sensul că recunoașterea oficială a venit numai
în momentul în care era clar că nu va dura.
Pașaport emis de guvernul arab al întregii Palestine
În timp ce
Transiordania și britanicii se opuneau în mod activ stabilirii guvernului în
Gaza, Pappé notează că Egiptul a
consolidat prăbușirea guvernului. La scurt timp după întrunirile inițiale ale
guvernului palestinian, Egiptul l-a forțat pe Hajj Amin să plece înapoi în exil
la Cairo. Pappé scrie, „Odată cu decesul politic al lui Hajj Amin, guvernul s-a
destrămat.” Fără liderul său prezent fizic în Palestina, guvernul nu avea o platformă
de unde să pretindă legitimitate măcar nominal. În plus, egiptenii au fost
învinși în Gaza de armata israeliană în octombrie 1948 și nu au mai putut sprijini
guvernul arab. Toate aceste evenimente au dus la o situație imposibilă.
Actul compensator al Egiptului
Planul de partiție
al UN din 1947 reprezenta o oportunitate pentru Transiordania în vederea
exercitării influenței în Cisiordania, impulsionând Egiptul și ale state din
Liga Arabă să încerce să compenseze acțiunile Regelui Abdallah. Sprijinul față
de guvernul arab al întregii Palestine era o modalitate pentru ca statele arabe
să-și păstreze influența într-o parte turbulentă a regiunii a cărui viitor era
necunoscut. Shlaim subliniază rivalitatea care a definit motivația Egiptului
pentru crearea guvernului arab: „Oricare ar fi fost viitorul pe termen-lung al
guvernului arab al Palestinei, scopul său imediat, așa cum a fost conceput de
sponsorii săi egipteni, a fost acela de a oferi un punct de opoziție față de
Abdallah. Egiptul, Arabia Saudită și Siria riscau să piardă influența regională
dacă Transiordania pretindea conducerea unui stat palestinian. Însă, sprijinul
arab față de guvernul arab al întregii Palestine a fost ineficient și
insuficient.”
Într-un anumit
sens, aceste state arabe au acționat în numele guvernului numai când nu au avut
altă variantă. Shlaim scrie, „Pentru a contracara ambiția lui Abdallah, celelalte
membre ale Ligii Arabe, în frunte cu Egiptul, au decis la Alexandria pe 6
septembrie 1948 să aprobe stabilirea unui guvern arab pe întreg teritoriul
Palestinei cu sediul în Gaza. Dar era prea puțin și prea târziu.” Potențialele
consecințe ale inacțiunii în opoziție cu încercarea Transiordaniei de a ocupa
un vid al puterii în Palestina i-au împins pe membrii Ligii Arabe să procedeze
la fel susținând guvernul arab. Ian Bickerton scrie:
„Regele Farouk al
Egiptului ar fi preferat să nu lupte deloc, dar teama sa de agitația internă și
de creșterea influenței rivalilor săi din lumea arabă – regii hașemiți ai
Transiordaniei și Irakului – s-ar fi amplificat dacă aceștia ar fi luptat iar
el nu...Siria voia zonele arabe ale Palestinei și nici Siria, nici Egiptul nu
doreau ca acestea să cadă în mâinile Transiordaniei.” (Ian J. Bickerton și Carla L. Klausner, ”A History of the Arab-Israeli
Conflict”)
Sprijinul arab
pentru construirea națiunii palestiniene era diluat și nesigur, în principal
din cauză că și alte state arabe se aflau ele însele în plin proces de
construire a națiunii. Recenta independență dobândită de state arabe precum Siria și Egipt a contribuit la un sistem regional relativ instabil în care multe
state trebuiau să-și vadă de propriile interese înainte de a sprijini un guvern
arab al Palestinei ca opoziție față de britanici. Inabilitatea statelor arabe
de a sprijini în mod sincer activitatea națională palestiniană a contribuit la
imposibilitatea apariției unei structuri palestiniene de stat în urma
independenței Israelului.
Pretențiile rivale în legătură cu cine să reprezinte pământul Palestinei au dominat politicile
arabe în 1948. În vreme ce Transiordania reprezenta pentru unii palestinieni un
corp guvernamental mai stabil, conducerea Husayni a trebuit să se bazeze pe
Egipt pentru a-și susține ambițiile naționale privind un stat palestinian. Pappé
scrie, „Singurul mod prin care Jamal și al-Hajj Amin puteau contrabalansa ambițiile
hașemite era să se alăture Egiptului.” Însă, până și sprijinul egiptean pentru
guvernul arab al întregii Palestine era de nesusținut deoarece a luat amploare
războiul din 1948 și armata israeliană învinsese Egiptul la câteva săptămâni de
la declararea guvernului.
Ambițiile lui Abdallah
Regele Abdallah a
acționat având în minte consolidarea poziției sale ca actor important în
Orientul Mijlociu aflat în transformare. Apartenența lui Abdallah la dinastia
hașemită fusesă compromisă în momentul în care francezii l-au expulzat pe
fratele lui Abdallah, Faysal, după scurta sa domnie ca rege al Siriei. Rolul hașemit în lupta împotriva otomanilor pentru păstrarea pământului de partea arabilor i-a
oferit credibilitate lui Abdallah în păstrarea influenței în Palestina arabă vizavi de Hajj Amin al-Husayni. Mai crucial, însă, este că britanicii l-au
preferat pe Abdallah lui Husayni când a venit vorba de controlul arab asupra
Cisiordaniei.
Abdallah a căutat
să anexeze Palestina arabă, înstrăinându-se în acest proces de alte țări arabe,
colaborând în secret cu britanicii și cu noul stat format Israel. Mark Tessler
scrie, „Abdallah era nerăbdător să extindă granițele țării sale și astfel pe
ale puterii și prestigiului propriu, iar planurile sale în legătură cu
Palestina erau stabilite cu mult înainte de izbucnirea războiului din 1947-48. Zguduirea
teritorială cauzată de războiul din 1948 a creat o deschidere pentru ca
Abdallah să-și exercite dorința de anexare. În timp ce Liga Arabă delibera în
legătură cu crearea guvernului arab în Palestina, Abdallah înaintase cu
planurile sale de anexare a Cisiordaniei la regatul său. Pappé scrie, „Regele
Abdallah a jurat să se opună acestui guvern până la capăt și guvernul britanic
i-a instruit pe toți reprezentanții săi în regiune să facă tot ce le stătea în
putință pentru a-l distruge.” Opoziția lui Abdallah față de Egipt și ambițiile
sale pentru Transiordania au fuzionat pentru a submina guvernul arab cu fiecare
mișcare. Aproximativ la fel ca politica britanică din timpul Mandatului,
Abdallah i-a ignorat pe palestinieni ca entitate distinctă, tratându-i ca pe un
grup ce urma să fie absorbit de un alt stat arab. Tessler scrie că „era motivat
de o viziune potrivit căreia acele părți din Palestina alocate arabilor ar trebui și într-un final vor fi încorporate de statele vecine.” Britanicii i-au
susținut motivele pentru anexare.
Abdallah s-a
poziționat strategic conectat la britanici, Zioniști și alți membri ai Ligii
Arabe. A cooperat în secret cu Zioniștii pentru a-și asigura sprijinul pentru
anexarea părților din Palestina arabă. Despre războiul din 1948, Benny Morris
scrie, „Abdallah nu era deloc încrezător într-o victorie arabă și a preferat să aibă vecin un stat evreiesc decât unul condus de fostul Muftiu.” Colaborarea lui
Abdallah cu Zioniștii ilustrează conflictul dintre Transiordania și alte state
arabe. De exemplu, Tessler îl citează pe Abdallah care le-ar fi spus
israelienilor într-o discuție secretă despre Gaza: „Păstrați-o sau dați-o
diavolului, numai să nu o dați egiptenilor.” Guvernul arab al întregii Palestine,
care a existat în totalitate sub auspiciile Egiptului, nu era în aceeași linie
cu planurile lui Abdallah pentru palestinieni.
Guvernul arab al întregii Palestine a existat încă de la conceperea sa ca piesă a jocului
politic al statelor arabe, modelat de pozițiile britanice și Zioniste față de
pământul Palestinei. În 1950, după prăbușirea guvernului și retragerea
conducătorului său la Cairo, Transiordania a devenit Regatul Hașemit al
Iordaniei după unirea Cisiordaniei cu statul lui Abdallah. Khalidi scrie,
„Abdallah făcea mai mult decât să anexeze cea mai mare bucată arabă rămasă din
Palestina. El se autopropunea și reprezentantul palestinienilor.”Anexarea Cisiordaniei
de către Iordania a consolidat eșecul guvernului arab și al mișcării naționale
palestiniene, pentru o vreme. După 1948 am văzut cum s-a transferat controlul
asupra Palestinei de la britanici la diverși actori ne-palestinieni. Tessler scrie,
„Israelul a pus mâna pe majoritatea teritoriului propus de UN pentru statul
arab, egiptenii s-au instalat în Gaza și Cisiordania a fost înghițită de
Iordania.”
Eșecul guvernului arab al întregii Palestine
Din punct de vedere
practic, guvernul acesta nu a avut niciodată bazele unui corp de guvernare
propriu-zis. Ilustrând acest lucru, Gerges scrie, „contrastul dintre
pretențiile guvernului arab al Palestinei și capacitatea acestuia l-a redus
rapid la dimensiunile unei farse. Pretindea jurisdicție asupra întregii
Palestine, dar nu avea administrație, servicii civile, bani, armată proprie.” (Gerges, ”Egypt and the 1948 War”)
Totuși, asta nu explică în totalitate de ce a eșuat. Shlaim privește guvernul
arab al Palestinei ca pe un zălog manipulat de toate părțile pentru câștig
politic:
„Deși a fost
proiectat ca nucleul autoguvernării palestiniene, a fost o fantomă creată în
mod deliberat de statele arabe, cu Egiptul la cârmă, pentru a întruchipa
opoziția publicului lor față de partiție și pentru a contesta pretenția
Transiordaniei asupra Palestinei arabe. Statele arabe au creat acest guvern din
interesele lor egoiste și tot din motivele lor egoiste l-au abandonat.”
Eșecul guvernului
arab al întregii Palestine a reflectat eșecul unității pan-arabe atât de
trâmbițate de suporterii acesteia, membri ai Ligii Arabe. Soarta guvernului era
clară: va eșua. Britanicii au folosit acest lucru ca motiv pentru a nu-l
susține. Și Iordania a citat aceeași predispoziție pentru eșec atunci când s-a
opus guvernului. Interesant însă, este că alte state arabe au folosit aceeași
logică pentru a-l susține, știind că sprijinul lor oficial va fi de scurtă durată.
Însa, scurta
existență a acestui guvern este semnificativă nu doar pentru că ne oferă posibilitatea de a privi în interiorul rivalităților politice regionale din Orientul
Mijlociu ce au existat în 1948, ci și datorită efectelor tangibile pe care le-a
avut ulterior asupra mișcării naționale palestiniene. Istoricii se referă la anii 1947 și 1948 ca la niște puncte de cotitură. Mare parte a populației palestiniene
trăia acum în diaspora în urma Nakbei din 1948, inhibând și dispersând și mai
mult activitatea națională palestiniană. Crearea guvernului arab a fost un
veritabil pas înapoi pentru mișcarea națională palestiniană deoarece a privat
de drepturi conducerea și a dat speranțe false palestinienilor ce încă se aflau în Palestina. Guvernul prăbușindu-se, mare parte dintre liderii palestinieni se
aflau acum în exil în Cairo și astfel a dispărut orice influență pe care
ar fi avut-o în Palestina.
În nucleul său,
rivalitatea inter-arabă din 1948 a exacerbat obstacolele către o mișcare națională palestiniană colectivă, în același timp conturând-o. În vreme ce guvernul arab
al Palestinei a fost uitat în mare măsură, momentul critic în care s-a născut
face parte din narativa națională palestiniană în curs de dezvoltare, narativă care este modelată atât de forțe externe cât și de factori interni. În mod
ironic, evenimentele din jurul creării acestui guvern au și dăunat activității
naționale palestiniene dar au și consolidat identitatea palestiniană. Este clar
că la vremea respectivă, climatul politic regional nu ar fi susținut un stat
palestinian și poate că nici conducerea palestiniană nu ar fi fost capabilă să guverneze o asemenea entitate. A existat, însă, un nou sens al identității
palestiniene care s-a închegat în peisajul politic drastic diferit care a
apărut după 1948.
După cum am mai
spus, Pappé scrie că guvernul arab al întregii Palestine a lăsat în spate numai
„fraze și simboluri.” Totuși, frazele și simbolurile acelui guvern apar cu
destulă proeminență în narativa națională palestiniană. Drapelul pe care l-a adoptat
guvernul arab al Palestinei este cel care a reprezentat Palestina în revolta
arabă din 1916 și care, foarte puțin modificat în 1964, este folosit până în
ziua de astăzi. Retorica folosită de acel guvern a reapărut în anumite momente
în istoria mai recentă. Pappé subliniază că exact aceleași cuvinte folosite în
deschiderea sesiunii guvernului arab din 1948 – „În baza dreptului natural și
istoric al poporului arab palestinian la libertate și independență, declarăm
astfel...” – „aveau să rămână motto-ul central al tuturor documentelor
palestiniene până la Declarația Palestiniană de Independență din 1988.”
Deși rezultatul
imediat al eșecului guvernului arab al Palestinei din 1948 a fost și mai marea
dezintegrare și stagnare a activității naționale palestiniene și lipsa de
dezvoltare a instituțiilor durabile, această bucată a istoriei Palestinei
reprezintă cimentarea unei identități după ce a fost manipulată de arabi,
britanici și Zioniști. Khalidi scrie, „Dacă populația arabă nu a fost sigură de
identitatea sa înainte de 1948, experiența înfrângerii, a deposedării, a exilului a făcut-o să fie sigură în legătură cu aceasta: erau palestinieni.” Cu
alte cuvinte, palestinienii s-au definit mai puternic ca entitate în eșec și în
diaspora decât unificându-se într-un stat-națiune. În această perioadă de
formare, palestinienii au văzut cum guvernul arab al Palestinei a fost folosit
ca un instrument al intereselor arabe rivale, împotriva contextului politicii
britanice mandatare și ambiției Zioniste. Oricât de dărâmați, fragmentați și
scindați ar fi ieșit palestinienii din această poveste, a început să se coaguleze
un sentiment mai coerent și mai precis al identității lor naționale,
întărindu-le ideea că nu se puteau bizui decât pe ei înșiși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu