de Walid Khalidi
Viziunea dominantă
în vest susținută de Israel și de apărătorii acestuia este că Yishuv
(comunitatea evreiască din Palestina) practic se apăra în timpul războiului din
1947-48. Această viziune nu este împărtășită de un segment al sociologilor și istoricilor
israelieni de centru-stânga, considerați „revizioniști”, dar rămâne premisa
fundamentală a istoriografiei oficiale israeliene, inclusiv a programei școlare
și a majorității autorilor vestici ne-israelieni care scriu despre războiul din
1947-48.
Articolul de față
susține că în ajunul războiului din 1947-48, Yishuv se afla într-un regim de
funcționare grandoman, războinic, expansionist absolut, și că acest regim de
funcționare a precedat cu mult rezoluția de partiție a Consiliului General al
Națiunilor Unite (UNGA) din 1947, care în curs de șase luni a dus la Nakba.
Războiul din
1947-48 a marcat doar data nașterii Nakbei; data conceperii acesteia ne trimite
în trecut, la primul congres Zionist ținut în 1897 la Basel, în Elveția, pentru
a stabili Organizația Zionistă Mondială (WZO) – părintele biologic al Nakbei.
Obiectivul Zionist al întemeierii unui stat evreiesc în Palestina se apropia tot
mai mult de realizare după ce britanicii au cucerit Palestina de la otomani în
1917.
Reconfigurarea
Orientului Mijlociu după primul război mondial a creat o veritabilă revoluție
geopolitică ce a întâmpinat rezistență peste tot. Dar ce s-a întâmplat în Palestina
nu s-a mai întâmplat nicăieri în regiune. Este axiomatic că nicio schimbare
radicală ce are loc într-un statu quo înrădăcinat, vechi de secole, nu se poate
produce fără violență, iar schimbarea prefigurată pentru Palestina de Declarația
Balfour era radicală într-un mod lipsit de precedent. Articolul 2 al Mandatului
Ligii Națiunilor asupra Palestinei, încredințat Marii Britanii în 1922, asigura
„plasarea țării în asemenea condiții politice, administrative și economice,
încât să garanteze stabilirea unui cămin național evreiesc.” Partenerul Marii
Britanii în răsturnarea statu quo-ului nu era un comitet local (ca în cazul
Franței cu maroniții din Muntele Liban), ci un actor extern, diaspora evreiască
(vestică), reprezentată de WZO. Introducerea acestui corp străin călare în
spinarea puterii coloniale, combinată cu natura explicită a intențiilor sale, a
făcut ca proiectul colonialist din Palestina să fie mai brutal și mai intruziv
decât oriunde altundeva pe litoralul arab mediteranean, inclusiv Libia lui Mussolini
și Algeria franceză și să nu găsească niciun partener în rândul populației
indigene palestiniene.
Proiectele
coloniale sunt prin natura lor non-consensuale, dar în cazul Palestinei
elementul non-consensului a fost suprem. În 1902, Theodor Herzl a căutat să
obțină (fără succes) un acord cu sultanul otoman Abd al-Hamid pentru
colonizarea Palestinei, pe la spatele palestinienilor. Liderul Zionist Haim
Weizmann a negociat, tot pe la spatele palestinienilor, crearea unui cămin național
evreiesc mai întâi cu secretarul britanic al afacerilor externe Arthur Balfour
și mai târziu, retroactiv, cu Hijazi Emir Faisal. Palestinienii nu au fost
reprezentați de nicio voce în formularea Mandatului. Fiecare emigrant evreu
care a intrat în Palestina între 1917 și 1948, erodând tot mai mult demografia
majoritară a țării, a făcut-o împotriva dorințelor palestinienilor și în mare
parte cu ajutorul baionetelor britanice. Acest fapt a fost recunoscut chiar de
liderii Zioniști: Weizmann îi spusese președintelui american Franklin Roosevelt
în 1944 că devenise imposibil să prezinte palestinienilor proiectul Zionist
pentru a primi consimțământul, deoarece aceștia ar fi refuzat. (Chaim Weizmann, ”Trial and Error: The Autobiography
of Chaim Weizmann”)
În același timp,
David Ben-Gurion, liderul suprem al Yishuv-ului, l-a provocat pe filosoful
evreu Martin Buber, care avea îndoieli de natură morală privind Zionismul,
afirmând că „nici măcar” Buber nu emigrase în Palestina cu consimțământ
palestinian. Acest schimb de replici avea loc în cadrul unei întâlniri la
Ierusalim pe 18 martie 1941. La întâlnire participaseră Buber și câțiva dintre
colegii săi de la Asociația Emigranților Germani și Austrieci în Palestina. Așa
cum își reamintea Ben-Gurion conversația: „Noi toți cei care stăm aici în
încăperea asta și toți cei care trăim aici în țară ne-am instalat în Palestina
fără consimțământul arabilor. Nici măcar Martin Buber nu le-a cerut voie
arabilor înainte să vină în Eretz Israel. Dacă am fi întrebați dacă credem că avem
dreptul moral de a imigra fără consimțământul arabilor, cred că toți am răspunde,
fără ezitare, că nu avem nevoia morală de un asemenea consimțământ” (Jewish Observer, 6 May 1964).
Geniul narativei
Zioniste este abilitatea de a descrie rezistența palestinienilor față de acest
plan de a-i deposeda de pământ ca agresiune palestiniană și motivația Zionistă
de a impune acest statu quo revoluționar palestinienilor prin forța armelor
drept autoapărare evreiască.
Rezoluția de partiție
adoptată de UNGA pe 27 noiembrie 1947 a fost intrarea cea mai apropiată pentru
Nakba. Sigur, Marea Britanie a fost cea care a abandonat „problema Palestinei”
în mâinile Națiunilor Unite sperând să scape de consecințele catastrofice ale
prezumțioasei sale politici a căminului național evreiesc. Rezoluția de
partajare a Palestinei a scăpat-o pe Marea Britanie din gaura neagră cauzată de
ea însăși și de responsabilitatea morală față de principala victimă a politicii
sale: populația arabă a țării. Când a venit vremea să se voteze rezoluția, prim
ministrul britanic Clement Attlee s-a prefăcut că nu o susține, abținându-se de
la vot dar asigurându-se că partenerii Commonwealth-ului britanic vor vota în
favoarea rezoluției. Între timp, președintele american Harry Truman și-a adus
contribuția forțând mâna altor state membre UN pentru a vota în favoarea
rezoluției.
Rezoluția de
partiție a UNGA reprezintă unul dintre miturile majore fondatoare ale
Israelului, susținând că aceasta era echitabilă, realizabilă, viabilă din punct
de vedere moral și legal iar evreii au acceptat-o în vreme ce palestinienii și
arabii au refuzat-o. Dar palestinienii și arabii au refuzat-o tocmai pentru că nu era echitabilă, realizabilă, viabilă
din punct de vedere moral și legal. Agresiunea și ofensiva făceau parte din
însăși conceptul rezoluției de partiție și exact pe aceste două elemente se
bazau mecanismele sale de implementare.
Palestina
Mandatorie a fost împărțită în 16 districte. 9 dintre ele au fost încredințate
statului evreiesc. Doar 1 dintre cele 9 avea o majoritate evreiască, în vreme
ce în restul de 8, procentul populației evreiești varia între 47% și 1%. În
niciunul dintre cele 9 districte evreii nu dețineau majoritatea pământului,
procentul proprietății asupra terenurilor oscilând între 39 și 1. Majoritatea
comunității evreiești din Palestina era concentrată în trei orașe: Haifa, Tel
Aviv și Ierusalim. În afara zonelor urbane din statul evreiesc propus de UN,
populația rurală arabă depășea cu mult populația evreiască.
Per total, evreii
dețineau 1,7 milioane de dunami (1 dunam = 1.000 metri pătrați) în Palestina
Mandatorie. Zona desemnată statului evreiesc era de 15 milioane de dunami. Deci,
practic ceea ce Națiunile Unite le spuneau evreilor era: mergeți și confiscați
cei 13,3 milioane de dunami adiționali pe care nu îi dețineți de la cei care îi dețin – de la țăranii (în mare parte) care trăiesc în acele zone și își duc
traiul în urma muncii acelor pământuri.
Partițiile sunt devastator
de distructive chiar și în „cele mai bune circumstanțe”. În India în 1947, de
exemplu, Partidul Congresului Indian și Liga Musulmană au fost de acord cu principiul
partiției în două state. Demografic, toate zonele alocate Pakistanului atât în
regiunile vestice cât și estice ale țării erau în proporție de cel puțin 50%
musulmane. Viceregele britanic (lordul Mountbatten) a rămas pe loc, la New
Delhi, pe tot întregul procesului, supraveghindu-l. Comandantul suprem britanic
al armatei indiene a coordonat divizarea armatei în două componente naționale. Și
totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, rezultatul a fost cataclismic – cel
puțin 1 milion de morți și 14-17 milioane de refugiați – „cea mai mare migrație
din istoria omenirii”.
În Palestina, prin
contrast, nu a existat niciun acord privind principiul partiției între arabi și
evrei. A existat puțină corelație între zonele alocate statului evreiesc și
situația demografică sau proprietatea asupra pământului. Nu a existat o
autoritate centrală care să supravegheze procesul, britanicii abandonând
corabia pe 15 mai 1948. Și, desigur, nu a existat un acord ca mecanism de
implementare. Astfel încât, ceea ce a făcut rezoluția de partiție a UNGA a fost
să ofere forțelor militare complet mobilizate ale Yishuv-ului – Hagana,
principala sa armată si facțiunile paramilitare Etzel (Irgun) și Lehi (Stern) –
un alibi pentru a stabili noul stat evreiesc prin forța armelor sub deghizarea
conformării la dorința internațională.
Israelul își
argumentează legitimitatea în ochii vestici parțial prin „acceptarea” din
partea conducerii Zioniste a planului de partiție. Însă acceptarea aceasta nu
are cum să surprindă din moment ce partiția a fost soluția Zionistă oficială la
problema Palestinei cel puțin din 1937. În același timp, conducerea Yishuv-ului
nu a avut niciodată intenția de a rămâne la granițele propuse de rezoluția UN
de partiție, așa cum se vede din ordinele operaționale ale Planului Dalet al
Haganei, planul de cucerire militară a Palestinei lansat cu șase săptămâni
înainte de sfârșirea Mandatului britanic. Mai mult, în timp ce conducerea
Zionistă sub partidul Mapai (laburist) a acceptat verbal partiția, celelalte
două mari partide ale Yishuv-ului, Revizioniștii și Achdut-Poalei Zion, ca să
nu mai pomenim grupările Irgun și Stern, se manifestau foarte zgomotos și
categoric împotriva ei, cerând stabilirea unui stat evreiesc pe întreg
teritoriul lui Eretz Israel.
Adoptarea planului
de partiție al UN a marcat începutul a ceea ce a fost numită faza de război
civil din primul război palestinian, care a durat din decembrie 1947 până la
declararea statului Israel pe 14 mai 1948. În timpul acestei perioade,
operațiunile combinate ale forțelor paramilitare ale Haganei, Irgun și Stern
distruseseră textura societății Palestinei Mandatorii, declanșând exodul
palestinian, cucerind principalele orașe arabe și majoritatea satelor arabe și
stabilind controlul evreiesc asupra marii majorități a teritoriului alocat
statului evreiesc plus asupra unor teritorii dincolo de acesta. Războiul total,
care a debutat cu intrarea în țară a unităților armatelor arabe pe 15 mai 1948,
nu ar fi avut loc dacă nu s-ar fi întâmplat aceste evenimente premergătoare.
Rezultatul
războiului propriu-zis înclina balanța în favoarea Israelului încă de la
început. „Amenințarea existențială” pusă de armatele arabe noului născut stat
evreiesc în 1948 reprezintă mândria mitologiei zioniste și israeliene. Dar, la fel ca aparenta viabilitate morală și
corectitudine a rezoluției de partiție, și amenințarea aceasta este doar atât –
un mit. La mai puțin de 10 zile de la începutul războiului propriu-zis pe 15
mai 1948, Ben-Gurion scria în jurnalul său pe 24 mai: „Trebuie să-i cerem
generalului Allon să lovească armata siriană de la est și de la nord. Forța
noastră aeriană trebuie să bombardeze Ammanul și să-l distrugă. Veriga cea mai slabă
a coaliției arabe este Libanul. Acolo puterea musulmană este artificială și
poate fi subminată cu ușurință. Ar trebui să stabilim acolo un stat creștin a
cărui graniță sudică să fie râul Litani. Vom face o alianță cu acesta. Odată ce
legiunea arabă [a Transiordaniei] este distrusă și Ammanul este bombardat, puterea
Transiordaniei va fi slăbită. Va urma Siria. Dacă Egiptul va continua să lupte,
vom bombarda Port Said, Alexandria și Cairo. În felul acesta vom pune capăt
războiului și vom încheia conturile noastre ancestrale cu Egipt, Ashur și
Aram.” David Ben-Gurion Yoman Hamilhima: Malhimet
Hamatsmûut 1947–1948 (Tel Aviv: IDF Press, 1948), p. 454. traducere în arabă de
Samir Jabbour în Yawmiyatal-Harb 1947–1948 (Beirut: Institute for Palestine
Studies, 1993).
Deloc surprinzător, acest paragraf lipsește din versiunea
în limba engleză a jurnalului lui David Ben-Gurion Israel: A Personal History, (New York: Funk and Wagnalls, 1971).
La congresul din
1897 de la Basel care a pus bazele WZO, numai 4 dintre cei 199 de delegați erau
născuți în Palestina. Cincizeci de ani mai târziu, pe 14 mai 1948, doar unul
dintre cei 37 de semnatari ai Declarației de Independență a Israelului era
născut în Palestina. În multe feluri, aceasta încapsulează natura mișcării
Zioniste. Nu a fost un fenomen nativ. Nu era de proveniență palestiniană.
Membrii WZO nu au
încetat niciodată să facă parte, în marea lor majoritate, din diaspora.
Dintr-un total de 2,16 milioane în momentul Conferinței Zioniste Mondiale din
1946 în ajunul formării statului evreiesc, doar 300.000 de membrii erau din
Palestina. Membrii americani, însumând 956.000, erau de trei ori mai mulți decât
cei din Palestina. Cea mai mare parte a venitului Yishuv-ului nu a fost
niciodată autogenerată. A venit mereu de peste hotare, în special de la
comunitatea evreiască americană.
Mandatul a fost, în
esență, un condominiu între administrația britanică și WZO. Acest lucru a fost
prevăzut de însuși instrumentul Mandatului. De-a lungul Mandatului, WZO avea
sediul în Londra. Poate să și-i imagineze cineva pe Michael Collins, pe Nehru
sau pe Kenyatta conducându-și mișcările naționale de la Londra? Și totuși, Yishuv-ul
din Palestina era o emanație și creația propriu-zisă a WZO cu sediul la Londra
și a instituțiilor sale financiare din diversele țări.
Zionismul a fost,
fără îndoială, o mișcare naționalistă. Dar ce fel de mișcare naționalistă? Nu
era o mișcare de eliberare sau de autodeterminare împotriva unei puteri
coloniale sau imperiale străine, ca majoritatea mișcările afro-asiatice. Nu era
o rebeliune a coloniștilor settleri împotriva unui părinte metropolitan, ca
revoluția americană. Nu era o Intifada împotriva unei ocupații militare brutale
și sufocante. Nu era o secesiune de un stat multinațional sau un imperiu, ca
mișcările împotriva Imperiului Otoman sau a Imperiului Austro-Ungar. Nu era o
afirmare a unei identități comunitare indigene sau minoritare împotriva
vecinilor, așa ca în cazul kurzilor sau al bascilor. Nu era un Risorgimento à
la Mazzini sau Garibaldi cu scopul unificării regionale a unei națiuni
fragmentate ca Italia.
Mișcarea avea origini
puternic seculare, utopice și socialiste. Dar avea și impulsuri etno-naționale
puternice, hrănite de secole de discriminare, persecuție și intimidare, insulte
și expulzări (mai ales în Europa creștină) și o dorință urgentă de a scăpa de
un statut umilitor și omniprezent de minoritate. Simultan, mișcarea a fost
influențată de puternice curente religioase, spirituale, chiar mistice.
Rezultatul a fost o mixtură a tuturor acestor elemente cu alte ingrediente
seculare și naționale care nu sunt ușor de analizat. Sloganul dreptei Zioniste
religioase (partidul Mizrahi) în timpul Mandatului era „Eretz Yisrael pentru
poporul lui Israel potrivit Torei Israelului.”
Dar subtextele
mesianice nu se limitau la partidele religioase. Drepta seculară sub Menachem
Begin în 1948 cerea „restaurarea întregului Pământ al Israelului proprietarilor
săi de drept așa cum a fost garantat de Dumnezeu”. Biochimistul secular și liderul
centrist Haim Weizmann, președintele WZO, a depus mărturie în fața Comisiei
Regale în 1936 că Declarația Balfour reprezenta împlinirea „promisiunii lui
Dumnezeu față de poporul Său”. Și, adresându-se aceleiași Comisii Regale,
liderul socialist Ben-Gurion afirma că „Biblia este mandatul nostru.” „Eterna
Carte a Cărților” este menționată în primul paragraf al Declarației de
Independență a Israelului.
Partidul socialist
Mapai al lui Ben-Gurion este considerat, în mod tradițional, ca fiind
fondatorul statului. Mai puțin cunoscut este faptul că alianța Zionistă
guvernatoare din 1935 până la sfârșitul Mandatului și după aceea este ceea ce
în Israel se numește „coaliția istorică”, ai cărei principali parteneri erau
partidul laburist Mapai și partidul religios Mizrahi. Fără participarea activă
a partidului Mizrahi, este îndoielnic că Israelul s-ar fi putut întemeia. Ceea
ce distinge în mod deosebit mișcarea Zionistă de-a lungul acestui spectru
secular-religios este, în primul rând, nostalgia pentru o țară anume
(Palestina) a evreilor vestici din diaspora intercontinentală și, în al doilea
rând, determinarea încăpățânată a Zioniștilor de a se „întoarce” în ea și de a
„restabili” un cordon ombilical istoric.
Chiar și în starea
sa lipsită de putere politică și militară de dinainte de Balfour și de primul
război mondial, Zionismul manifesta o stare a superiorității morale și a unui
drept exclusiv care nu doar că reflecta atitudinile europene curente față de
popoarele ne-europene, dar părea înrădăcinată în convingerea privind un drept
din naștere primordial, anticipativ, cu desăvârșire orb față de palestinienii
indigeni ai pământului.
Analogiile cu proiectul
Zionist sunt multiple, în special cele ale coloniștilor settlerilor englezi în
America de Nord, Australia și Noua Zeelandă. Dar, deși paralele sunt clare, par
să aibă mai mult de-a face cu mecanicile deposedării și colonizării decât cu
impulsurile motivaționale ale settlerilor, în care dimensiunea atavistă
iredentistă Zionistă lipsește. Coloniștii englezi vedeau în America pământul
promis, dar nu credeau că își au originile în preerii.
După zeci de ani de
reflecții asupra subiectului, analogia cea mai apropiată la care mă pot gândi,
dată fiind lipsa de congruență cu alte mișcări naționale, este Reconquista iberică din secolul al
13-lea până în secolul al 16-lea sub Castilia și Aragon. Sesizând
oportunitatea, pe măsură ce puterea musulmană, după câteva secole, începea să
slăbească, aceștia au fost hotărâți să „ia înapoi” ceea ce considerau
moștenirea lor ancestrală, indiferent cât de mult ar fi durat. În acest sens, Reconquista nu a fost despre armate sau
despre legitimitate sau despre tratatul cutare sau cutare, nici măcar despre
divizări musulmane sau pași greșiți. Era despre un popor în mișcare, pus pe
acțiune, cu alchimia motivației sale religioase și naționale, cu sentimentul său
profund al unei proprietăți anterioare și al dreptului față de un pământ, cu
insațiabila foame de pământ și cu indiferența nemiloasă față de soarta
locuitorilor acelui pământ. În același fel fundamental, Zionismul a fost o
ofensivă – o Reconquista, încă de la
început. Ca și în cazul iberic, nu și-a pus nimeni problema sorții
„uzurpatorilor” sau „străinilor” ce trăiau pe acel pământ – aceștia erau simple
obstacole ce trebuiau înlăturate. Parteneriatul nu a fost niciodată o
posibilitate deoarece miza era un drept primordial exclusiv, indisputabil. În
lumina aceasta, chestiuni legate de cine a tras primul foc și cine a acceptat
și cine nu a acceptat partiția sunt irelevante, sunt simple diversiuni.
Momentul hotărâtor
pentru soarta mișcării Zioniste a fost Declarația Balfour din 1917, care a
schimbat peste noapte perspectiva Zionismului de la fantezie la posibilitate
sub aripa puterii imperiale supreme a zilei. Unindu-se cu Britania Mandatorie,
Zionismul și-a lansat propria Reconquista
împotriva palestinienilor prin delegație – cu baionete britanice.
La Whitehall,
aroganța față de palestinieni era exemplificată cel mai bine prin cuvintele
scrise de însuși Balfour în 1919: „Zionismul, just sau nu, bun sau rău, este
înrădăcinat în tradiții străvechi, în nevoile prezentului, în speranțele
viitorului și este de o importanță mult mai profundă ca dorințele a 700.000 de
arabi care trăiesc acum pe acel pământ străvechi și prejudiciile suferite de
aceștia.” (“Memorandum by Mr. Balfour,”11
August 1919 în E. L. Woodward and Rohan Butler, eds., Documents on British Foreign
Policy 1919–1939. Ediție princeps,vol. IV, 1919 (London: HMSO, 1952), p. 345.) În
același memorandum, Balfour continua: „Oricât ar trebui luate în considerare
părerile celor care trăiesc aici [în Palestina], puterile mandatare nu își
propun, așa cum înțeleg eu problema, să se consulte cu aceștia.”
Winston Churchill a
fost ceva mai direct exprimându-și părerile depre arabii palestinieni, așa cum
raporta secretarul colonial de atunci, Malcom MacDonald, în 1938. „Mi-a spus că
ar trebui să fim nebuni să-i ajutăm pe arabi deoarece erau niște înapoiați care
nu mâncau decât bălegar de cămilă”
(Nicholas Bethel, ”The Palestine Triangle: The Struggle for the Holy Land”) Relația dintre Churchill și Weizmann
era atât de intimă încât, la o cină privată organizată la Londra în 1938 pentru
a discuta politica britanică în Palestina, imperialistul britanic i-a spus
liderului Zionist „Știi că voi sunteți stăpânii noștri...cum ziceți voi așa
facem. Dacă ne cereți să luptăm vom lupta ca niște tigri.” (Rose, ”The Gentile Zionists”, p. 132.)
Sub protecție
britanică, micuțul Yishuv indigen s-a transformat într-un „cămin național
evreiesc” care era rațiunea de a fi a Mandatului. Așa încât, Yishuv-ul crescuse
de la 56.000 de evrei în 1917 la 174.610 până în 1931 și până în 1944 la
553.600. Încă din anii 1920, Ben-Gurion și colegii săi laburiști au decis că
este nevoie de o armată clandestină secretă, Hagana, bazându-se pe presupunerea
că pentru a transforma într-un cămin național evreiesc o țară a cărei populație
era în vasta ei majoritate alcătuită din arabi va fi nevoie de forță militară
directă, forță pe care guvernul britanic ar fi putut să nu fie mereu dispus să
o ofere. Cuvântul Hagana în limba ebraică înseamnă „autoapărare”.
În același timp, cu
populația evreiască nestând prea bine în zonele rurale, Zioniștii stabiliseră o
metodă strălucită de a controla pământul în orice confruntare viitoare cu
țăranii palestinieni. Este vorba de sistemul chibuțurilor, bazat în scopurile
sale strategice pe modelele prusace menite să controleze țărănimea poloneză în
Prusia de Est. Rețeaua de chibuțuri – condusă și finanțată de la centru – ocupa
puncte strategice în zone specifice din zona rurală palestiniană. Chibuțurile
s-au înmulțit, alimentate de un flux constant de pionieri (haluțim) instruiți
special în Europa înainte de a emigra în Palestina, și datorită unor legături
organizate cu proprii absolvenți de studii superioare ai Yishuvului și cu mișcări
de tineret puternic motivate – și acestea modelate după mișcările de tineret
germane.
Rețeaua
chibuțurilor era sprijinită de încă două filiale puternice. Prima, cu toate
serviciile multifuncționale de cooperativă (marketing, sistem bancar,
construcții, educație și sănătate) ale Federației Generale unice a partidului
laburist evreiesc – centrala sindicală evreiască Histadrut. A doua, beneficiind
de forța covârșitoare a Haganei era Palmach –
trupa de comando, brigada de șoc a Haganei – alcătuită în principal din
chibuțnici. Contrastul nu putea fi mai mare între nivelul de subzistență tipic
individual, preindustrial, al satului palestinian și al chibuțului colectiv de
peste drum, ce beneficia de un asemenea sistem integrat de sprijin și
organizare.
Începând cu 1917, a
existat o relație trilaterală a puterii în Palestina între ocupatorul britanic,
palestinieni și Yishuv-ul susținut de WZO și de diaspora evreiască (vestică).
Povestea fundamentală a Palestinei Mandatorii până în 1948 a fost aceea a
dezvoltării neobosite a Yishuv-ului (căminul național evreiesc cu alte cuvinte)
sub egida britanică, prin imigrări masive în principal din Europa de est și
apoi și din cea centrală. Rezultatul a fost un schimb cumulativ al balanței
puterii între indigenii palestinieni și Yishuv, în favoarea celui din urmă.
Shabtai Teveth,
proeminentul expert în Ben-Gurion, crede că datorită imigrației evreiești în masă
sub protecție britanică, până prin 1936 Ben Gurion simțea că Yishuv-ul era atât
de puternic încât putea să întrerupă orice dialog politic cu palestinienii. Shabtai Teveth, ”Ben-Gurion and the
Palestinian Arabs: From Peace to War”). Uri
Ben Eliezer, strălucitul sociolog israelian, a descris în detaliu dezvoltarea
militarismului și a unui etos orientat spre cucerire la nivel de Yishuv începând
cu mijlocul anilor 1930.
Anxietatea arabă în
legătură cu amploarea luată de căminul național evreiesc, atestată de comisii
regale britanice succesive trimise de la Londra pentru a cerceta cauzele
tulburărilor care izbucneau periodic de la impunerea Mandatului, a erupt într-un
final în marea Rebeliune Palestiniană dintre 1936-39, cea mai mare și mai
susținută rezistență armată față de autoritatea imperială britanică din prima
jumătate a secolului 20. Strivirea brutală a rebeliunii de către armata
britanică, uciderile, spânzurările și pedepsele colective, dezmembrarea
organizațiilor politice palestiniene și dezarmarea sistematică a populației
palestiniene a schimbat masiv și ireversibil balanța puterii în favoarea
Yishuv-ului.
În 1937, o comisie
regală condusă de Lordul Peel recomanda pentru prima oară partajarea Palestinei
într-un stat evreiesc și unul arab, cel din urmă având să fie anexat de
Transiordania sub marioneta hașemită britanică Emirul Abdallah. Palestinienii
au fost revoltați de vivisecția propusă. Chiar mai dezgustătoare a fost
recomandarea comisiei de a „transfera” palestinienii cu forța din teritoriul
propus pentru statul evreiesc pentru a face loc emigranților evrei. Revoltându-se
față de aceste recomandări, rebeliunea palestiniană împotriva Marii Britanii
își atinsese apogeul între 1938-39. Prin contrast, propunerea de „transfer”
forțat era muzică pentru urechile Zioniștilor, stimulându-le apetitul și
alimentându-le natura coercitivă.
De fapt, conceptul
de transfer (un eufemism pentru expulzare) al palestinienilor era o idee ce
încolțise în mintea fiecărui personaj Zionist din primele zile ale mișcării, așa
cum este documentat de Nur Masalha și Rabbi Chaim Simons. Nur Masalha, Expulsion of the Palestinians: The Concept of “Transfer”in
Zionist Political Thought 1882–1948 (Washington: Institute for Palestine Studies,
1992).
Partajarea și conceptul concomitent al transferului erau discutate
de Haim Weizmann și comisia regală încă din ianuarie 1937, cu șase luni înainte
ca raportul lui Peel să fie publicat pe 7 iulie 1937. Conceptul transferului a
continuat să ocupe o nișă importantă în gândirea strategică a elitei politice și
militare a Yishuv-ului – așa cum încă este în anumite cercuri israeliene. În
lupta din 1947-48, ideea transferului – așa cum este arătată în mod concludent în opera lui Ilan Pappé – inspira
implementarea Planului Dalet odată ce rezoluția de partiție a UNGA din
noiembrie 1947 a furnizat alibiul tendențios al autoapărării. (Ilan Pappé, ”The Ethnic Cleansing of
Palestine”)
Până în 1939, Marea
Britanie crease o armată colonială auxiliară evreiască puternică, pe care o
înarmase și o antrenase. Această forță a primit numele inofensiv de Poliție
Colonială Evreiască (JSP), dar de fapt era o armată teritorială croită după
modelul Armatei Teritoriale Britanice, o structură la nivel național bazată pe
unități recrutate regional care erau antrenate și trimise în anumite zone
geografice interconectate și dirijate de la centru. Această nouă armată
evreiască, adăugată armatei neoficiale a Haganei, a făcut ca Yishuv-ul, cu
populația sa de sub jumătate de milion de oameni, să devină una dintre cele mai
militarizate comunități din lume.
Un corolar al
politicii britanice în Palestina a fost suspendarea democrației și a guvernului
reprezentativ. Aceasta nu era trăsătura obișnuită a politicilor coloniale de
peste tot dar era absolut esențială fondării și dezvoltării căminului național
evreiesc în Palestina. Asta deoarece pentru a ignora „dorințele și prejudiciile
aduse arabilor”, ca să-l cităm pe lordul Balfour, presupunea ignorarea
dorințelor marii majorități a populației și a prejudiciilor aduse acesteia. Așa
că, țara care este aclamată ad nauseam ca „singura democrație din Orientul
Mijlociu”, a luat naștere în Palestina numai prin îngroparea democrației, în
așteptarea acumulării unei majorități importate în mod artificial prin imigrare
evreiască în masă impusă cu forța de puterea colonială. În 1935, mama tuturor
parlamentelor din Londra a votat cu o majoritate covârșitoare împotriva unui
consiliu legislativ în Palestina, care ar fi asigurat cea mai vagă aparență a
unui guvern reprezentativ, temându-se că ar putea împiedica dezvoltarea
căminului național evreiesc. The
Political History of Palestine under British Administration (Jerusalem: British
Information Services,1947)
Odată ce a strivit
rebeliunea palestiniană față de partajare și transferul forțat, Marea Britanie
a început să-și reconsidere întreaga politică din Palestina. Norii de furtună
ai celui de-al doilea război mondial devenind tot mai amenințători, efectele
adverse ale pro-Zionismului său asupra relațiilor sale cu lumile arabe și
musulmane – Imperiul Britanic conținând atunci cea mai largă populație
musulmană „nativă” din vreo putere colonială a Europei – se resimțeau din ce în
ce mai puternic. În consecință, în 1939, Marea Britanie a convocat o conferință
la Londra unde urmau să participe reprezentanți ai țărilor arabe, palestinieni
și lideri Zioniști.
Un document
redactat după conferință (Documentul Alb) a stopat temporar imigrarea evreiască
în masă și achiziția Zionistă de pământ palestinian în anumite părți ale țării.
De asemenea, a lăsat deschisă ușa pentru o Palestină unitară (neîmpărțită),
condiționată de un acord arabo-evreiesc – o condiție imposibil de împlinit.
Aceasta era încercarea întârziată a Marii Britanii de a restabili
echitabilitatea. Dar echitabilitatea, atunci ca și acum, nu era marca preferată
de ceai a Zioniștilor. Documentul Alb a reprezentat începutul separării
drumurilor dintre Londra și Yishuv.
O trăsătură
distinctă a Zionismului ca mișcare națională este dependența sa de sponsorii
imperiali și ușurința cu care poate înlătura un sponsor după celălalt. La puțin
timp după emiterea Documentului Alb, Ben-Gurion s-a întâlnit cu autorul său
principal, secretarul colonial britanic Malcom MacDonald. În schimbul lor aprins
de replici, MacDonald l-a întrebat pe Ben Gurion cât credea că Marea Britanie
își mai putea permite să protejeze Yishuv-ul cu baionetele sale. Ben-Gurion i-a
răspuns că Yishuv-ul nu mai avea nevoie de baionetele britanice. Când MacDonald
a afirmat că o armată irakiană obișnuită ar putea invada Yishuv-ul dinspre est,
Ben-Gurion a replicat: „Marea e mai ușor de traversat decât deșertul”. Ben
Gurion se gândea, desigur, la comunitățile evreiești de peste ocean, în special
la cele din SUA. Și, cert este că întoarcerea Yishuv-ului către Statele Unite ca
patron a fost prezentată oficial în 1942, în cadrul „Programului Biltmore”.
Programul Biltmore
se numește așa deoarece a fost declarat la hotelul Biltmore din New York, în
cadrul unei ședințe generale a principalilor lideri evrei americani convocată
de Ben-Gurion. Programul solicita emigrarea evreiască în masă postbelică
nelimitată în Palestina sub controlul unic al WZO, precum și declararea întregii
Palestine drept „commonwealth” evreiesc – un cuvânt codificat pentru stat.
Acesta era un război politic deschis împotriva Marii Britanii și un război
total împotriva palestinienilor.
Programul Biltmore
a fost lovitura strategică de geniu a lui Ben-Gurion. A obligat, practic,
instituțiile evreiești americane să intre în conflict cu britanicii și
palestinienii, exploatând, în același timp, aversiunea acestor instituții față
de imigrarea în masă postbelică evreiască în Statele Unite, din teama de
amplificare a antisemitismului latent al Americii gentile.
În 1944, în fruntea
Irgun-ului a venit un conducător nou – Menachem Begin, un polonez din
Brest-Litovsk. Begin fusese comandantul organizației paramilitare revizioniste
Betar, în Varșovia. Părăsind comandamentul în momentul în care armata germană
se apropia, după invadarea Rusiei de către Hitler, a fost arestat dar eliberat
la scurt timp de ruși. Begin a pus piciorul în Palestina pentru prima oară în
mai 1942. A preluat comanda Irgun-ului și a demarat operațiuni împotriva
britanicilor și în curând după aceea și în colaborare cu revizioniștii evrei
americani. Declarația sa de război împotriva britanicilor a fost făcută în
februarie 1944 în timp ce trupele britanice încă se luptau cu diviziile
panzerelor naziste în Africa de Nord și în Italia și pregătindu-se să debarce în
Normandia.
Operațiunile
teroriste evreiești împotriva britanicilor au continuat fără pic de respiro
până spre sfârșitul Mandatului în mai 1948. Înainte de 1944, terorismul
evreiesc fusese îndreptat exclusiv împotriva civililor palestinieni, mai ales între
1937-39. În această perioadă, terorismul evreiesc a introdus pentru prima dată
în Orientul Mijlociu tactica diabolică a minelor cu acțiune întârziată cu
detonare electrică ascunse în containere de kerosen, cutii de lapte și coșuri
cu fructe în stațiile de autobuz arabe, în piețe și în cafenele. Începând cu
1944, aceste tactici, cu variații mai sofisticate și șocante, au folosite
împotriva țintelor britanice de către grupările Irgun și Stern. (Ben Eliezer, ”Israeli Militarism”)
Poster Irgun
Nu este suficient
spațiu în acest articol pentru a discuta în detaliu succesiunea de evenimente
care a dus la abandonarea rușinoasă a corăbiei britanice din Palestina, dar
figura centrală a acestor evenimente a fost Ben-Gurion. Ben-Gurion a fost, fără
îndoială, cel mai capabil lider politic ce a operat în Orientul Mijlociu în
anii 1940 și 1950. A știut foarte clar care îi sunt prioritățile. El nu s-a alăturat
atacurilor grupurilor Irgun și Stern împotriva britanicilor deoarece a intuit
că dușmanul real nu era Marea Britanie ci palestinienii și arabii.
Având comunitatea
evreiască americană dedicată Programului Biltmore, din perspectiva lui
Ben-Gurion Marea Britanie devenise superfluă, ba chiar un obstacol. Între timp,
forța militară a Yishuv-ului crescuse enorm. Începând cu 1939, treizeci de mii de
evrei din Palestina primiseră pregătire militară în armata britanică în Africa
de Nord. Așa încât, în 1945, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial,
venise vremea stabilirii statului evreiesc, pe o suprafață cât mai mare cu
putință. Marea Britanie trebuia înlăturată, dar nu prin acțiunea militară
directă a Haganei.
Strategia lui
Ben-Gurion de a înlătura Marea Britanie implica: mai întâi, mobilizarea comunității evreiești din America pentru a
pune presiune susținută asupra Washingtonului pentru ca acesta, la rândul său,
să pună presiune asupra Londrei; în al doilea
rând, emigrare evreiască ilegală masivă din Europa, cu finanțare din partea
evreilor americani, pentru a submina restricțiile impuse de Documentul Alb,
bombardarea edificiilor Pazei de Coastă a administrației mandatorii britanice
și înfrângerea forței navale regale, epuizată de război; în al treilea rând, o campanie de propagandă globală pentru a
denunța Marea Britanie pentru a-i fi împiedicat fără milă pe evreii europeni să
debarce pe țărmurile Palestinei, această bucată de teritoriu fiind descrisă ca
singurul loc din toată lumea care ar fi fost capabil să-i absoarbă; în al patrulea rând, formularea unui
plan de „partiție” bazat pe Programul Biltmore pentru a câștiga sprijinul
noului președinte american neales Harry Truman, care se mutase la Casa Albă
după moartea lui Roosevelt și care urma să participe la alegeri în noiembrie
1948; și, într-un final, întoarcerea
capului în cealaltă parte în timp ce bandele Irgun și Stern își duceau campaniile teroriste împotriva Marii Britanii pentru a o împinge și mai departe spre ieșire.
Strategia avusese
succes și Marea Britanie fusese scoasă în mod rușinos din Palestina de propriul
său copil adoptiv și protejat. Inovațiile teroriste folosite împotriva armatei
și guvernului britanic incluseseră bombele trimise prin poștă, vehiculele cu
mecanisme explozive capcană, valize cu mecanisme explozive capcană și bombele
în plicuri poștale. Potrivit The Times,
Londra, scrisorile Zioniste cu bombe (toate interceptate de Scotland Yard) au
fost trimise în 1947 domnului Ernest Bevin, secretar de externe, domnului
Anthony Eden, fost secretar de externe, domnului Stafford Cripps, ministrul
comerțului, domnului John Strachey, ministrul alimentației și domnului Arthur
Greenwood, ministru fără portofoliu. (The
Times 5 iunie, 6 iunie,7 iunie, 10 iunie, 1947; The Sunday Times,24 septembrie, 1947).
Alte inovații
teroriste evreiești erau: luarea de ostateci din rândul ofițerilor britanici
din Palestina și biciuirea acestora (o premieră în întreaga istorie a armatei
britanice), precum și răpirea sergenților sau caporalilor britanici,
spânzurarea acestora și dinamitarea corpurilor spânzurate (tot o premieră). Mințile
din spatele acestor operațiuni teroriste erau Menahem Begin și Ițac Shamir, cei
care mai târziu avea să devină prim miniștrii Israelului – mentori și modele de
urmat pentru Tzipii, Bibii și Libermanii de astăzi, și pentru alți politicieni
israelieni contemporani. (tatăl lui Tzipi Livni, Eitan Livni, a fost șeful
operațiunilor lui Menahem Begin până în 1947 – The Life and Times of Menachem Begin; NewYork: Doubleday, 1987)
Armata britanică
din Palestina în ultimii ani ai mandatului era alcătuită din 100.000 de soldați
– unul pentru fiecare trei adulți membri ai Yishuv-ului. Această armată ar fi
putut zdrobi Irgun-ul și Stern-ul peste noapte, dar mâinile îi erau legate în
mare parte din cauza pro-Zionismului ardent al președintelui Truman. Între 1945
și noiembrie 1947, raportul dintre britanicii și teroriștii evrei uciși era de
6 la 1. Acesta este un raport nemaiauzit în analele războiului colonial între
armata propriu-zisă și „rebeli”, dacă e să-l comparăm, de exemplu, cu cel de 14
israelieni la 1.400 de gazani morți în ofensivele cele mai recente din Gaza.
Unda verde pentru Reconquista evreiască a venit odată cu
rezoluția de partiție a UNGA din 29 noiembrie 1947. Ceea ce a urmat nu poate fi
numit operațiune militară a unei armate împotriva unei alte armate. Nu exista o
armată palestiniană. Și de partea evreiască, Hagana, Palmach, JSP, Etzel, Lehi
și mai recent constituitele Gahal și Mahal (acronime în ebraică pentru „Recruți
de peste granițe” și ”Voluntari de peste granițe”) erau doar avangarda unei
„națiuni în plin marș” à la Aragon și Castilia, un marș ce începuse la Basel,
în Elveția, în august 1897, hotărât să răscumpere un pământ „ancestral” de la
„străinii” și „intrușii” palestinieni în concordanță cu ordinele operaționale
ale Planului Dalet și, suntem asigurați atât de gentili cât și de evrei, în
conformitate cu însuși planul lui Iehova.
Ironia – într-adevăr
mama tuturor ironiilor – este că Ben-Gurion și-a petrecut anul 1916 cercetând
istoria Palestinei la – dintre toate locurile posibile – Biblioteca Publică din
New York. Una dintre concluziile la care a ajuns în urma acestor cercetări era
că țăranii palestinieni erau adevărații urmași ai evreilor antici. (Teveth, ”Ben-Gurion and the Palestinian
Arabs”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu