de Fadi Nicholas
Nassar
Trump și Clinton se
contrazic în multe aspecte, dar amândoi oferă sprijinul lor necondiționat
Israelului, în timp ce le refuză palestinienilor dreptul de a se exprima.
Alegerile prezidențiale
oferă o fereastră scurtă dar crucială pentru a examina diferitele și adesea
rivalele viziuni asupra direcției în care trebuie să meargă țara privind
economia, politica externă și problemele interne-cheie. Alegerile prezidențiale
din 2016 sunt poate cele mai controversate din istoria modernă a Statelor Unite,
probabil o consecință a polarizării extreme între partidul republican și cel
democrat.
În ciuda tot mai
puternicelor tensiuni, în sfera politicii externe abordarea Israelului, a
Palestinei și a palestinienilor este fără îndoială una dintre cele mai
inflexibile și adânc înrădăcinate poziții ale Washingtonului.
Deși există
deosebiri între crezurile partidelor cu privire la modalitățile de atingere a
obiectivelor, democrații și republicanii împărtășesc o viziune comună: Israelul
trebuie să beneficieze de suport necondiționat – financiar, militar și diplomat,
Palestina este un cuvânt care foarte rar este (dacă este vreodată) articulat în
mod public sau este discutat în mod real, temeinic, iar palestinienii – viețile
lor, grijile, drepturile – sunt invizibili, și dacă sunt identificați, acest
lucru este făcut numai în umbra intereselor de securitate ale Israelului.
Cu toate acestea,
cursa actuală pentru Biroul Oval a fost una care a întrecut cele mai multe
așteptări și înțelegeri în legătură cu felul în care funcționează politicile
americane. În vederea unei Americi care își reorientează privirea asupra
Orientului Mijlociu, care vor fi implicațiile unei administrații Trump sau
Clinton în problema Palestinei și a palestinienilor?
O viziune comună: Trump, Netanyahu și GOP
În februarie,
Donald Trump a atras atenția când s-a desprins de tradiția devotamentului
republican zelos față de Israel, promițând să fie un negociator „neutru” în
procesul de pace palestiniano-israelian. Pe măsură ce popularitatea sa a
început să crească, Trump a stârnit interesul donatorilor republicani cheie,
cum ar fi Sheldon Adelson, un îndelungat suporter al relației speciale dintre
America și Israel.
În decembrie 2015,
în focul bătăliei întrunirii preelectorale a votanților, Adelson și Trump s-au
întâlnit în particular. La puțin timp după aceea, Trump a declarat cu înflăcărare
pentru Reuters că „Sheldon știe că
nimeni nu va fi mai loial Israelului ca Donald Trump”.
Trump a continuat
să se retragă pe axa poziției republicane tradiționale față de Israel și Palestina
când, în martie 2016, în timpul discursului său în fața AIPAC (American Israel
Public Affairs Committee), s-a referit la Hamas ca la „ISIS-ul palestinian”,
acuzând Națiunile Unite că nu sunt „prietenii libertății” sau niște intermediari
capabili, a promis să-l invite imediat ce va fi ales pe Netanyahu în Biroul
Oval și să mute rapid ambasada americană în „eterna capitală a poporului evreu,
Ierusalimul”.
Pe parcursul
întregului său discurs, Trump s-a referit la palestinieni doar în contextul
terorismului. Cu respect față de contururile oricărui viitor proces de pace, a
spus că palestinienii „trebuie să se prezinte la masa negocierilor fiind
conștienți că legătura dintre SUA și Israel este absolut incasabilă. Ei trebuie
să se prezinte doritori și capabili de a pune capăt terorismului comis zilnic împotriva
Israelului. Ei trebuie să facă asta. Și trebuie să vină la masa de negocieri
dispuși să accepte că Israelul este un stat evreiesc și va exista întotdeauna
ca un stat evreiesc.”
Și, deși discursul
lui Trump a atins majoritatea notelor republicane standard, faptul că a folosit
cuvântul „Palestina” l-a iritat teribil pe rivalul său, Ted Cruz, care a
stârnit ovațiile publicului când a insistat că „poate spre surprinderea
antevorbitorului meu, Palestina nu a existat până în 1948.”
Poate acest
comentariu captează cel mai bine abordarea Palestinei de către GOP (Comitetul
Național Republican, prescurtarea de la Grand Old Party, o poreclă dată
partidului republican din SUA) – chiar și simpla sa menționare este considerată
a fi o blasfemie. Acest lucru este evidențiat de platforma lor din 2016 care nu
mai solicită implementarea soluției celor două state și semnalează cu
impertinență organizatorilor internaționali ca UN că GOP se opune „oricăror
măsuri menite să impună un acord sau să dicteze granițe sau alți termeni și că
solicită întreruperea imediată a oricăror finanțări americane a oricărei
entități care încearcă să facă asta.”
Platforma recunoaște
și Ierusalimul drept „capitala eternă și nedivizabilă” a Israelului, cere ca
ambasada Statelor Unite să se mute acolo, insistă să se păstreze conceptul QME
(Qualitative Military Edge – Avantaj Militar Calitativ) – o politică americană
ce asigură avantaje tehnologice, tactice și de altă natură, cu scopul de a
descuraja adversari superiori numeric și să identifice mișcarea de boicotare
BDS ca „antisemitică” și menită să „distrugă Israelul”.
Dacă Trump va
pierde alegerile, poziția GOP în legătură cu Israelul este clară și va însemna
că, la nivel legislativ, va susține cu fermitate politicile lui Netanyahu indiferent
de consecințele răsfrânte asupra palestinienilor sau de starea fragilă a
procesului de pace. Nu trebuie să surprindă pe nimeni, dată fiind dăruirea
specială a lui Netanyahu de a alinia cu strictețe GOP la politica Israelului.
Într-adevăr,
viziunea comună împărtășită de Netanyahu și de GOP nu este limitată la
politicile din Palestina și Israel; așa cum Trump subliniază mereu, Israelul
simbolizează succesul câtorva dintre controversatele sale propuneri vizavi de profilarea
etnică și controlul imigrației.
De exemplu, în urma
masacrului din Orlando, Trump a sugerat că SUA ar trebui să adopte profilarea
etnică pentru a contracara atacurile teroriste, dând exemplu Israelul drept
țară care o face „cu succes”.
În consecință,
președinția lui Trump s-ar concentra pe asigurarea sprijinului necondiționat
pentru Netanyahu. Dar, săpând mai în profunzime, compatibilitatea dintre Trump
și Netanyahu indică o concepție foarte similară privind securitatea națională,
imigrația și profilarea etnică și religioasă.
Democrații: Hillary Clinton, un partid fragmentat și o
viziune inflexibilă
Ted Cruz nu a fost
singurul candidat la președinție care a sperat să-l provoace pe Trump în baza
angajamentului mai puțin fervent față de Israel. În dimineața dinaintea
discursurilor republicanilor în fața AIPAC, Hillary Clinton a menționat în mod
indirect schimbarea de poziție a lui Trump și a denunțat posibilitatea
neutralității acestuia în problema Israelului și a Palestinei.
Așa cum a fost
accentuat și pe site-ul său de campanie, Clinton și-a făcut cunoscut sprijinul
ferm pentru Israel și amiciția cu Netanyahu. În sfera securității, Clinton a
promis să mărească sprijinul pentru sistemele de apărare precum Iron Dome și David’s
Sling și să reînnoiască Memorandumul de înțelegere SUA-Israel, „oferind un
acord de ajutor militar pe 10 ani așa încât Israelul să-și păstreze cea mai
capabilă armată din Orientul Mijlociu”.
La fel ca Trump, și
Clinton făgăduiește să contracareze orice tentative de a izola sau de a slăbi poziția
Israelului în arena diplomatică. Clinton se distanțează în mod vizibil de orice
poziție de imparțialitate afirmând că, deși susține soluția celor două state,
unghiul de abordare din perspectiva unei președinții Clinton va fi cel al „unui
parteneriat cu Israelul pentru avansa viziunea celor două state cu un Israel
evreiesc și democratic, cu granițe sigure și recunoscute”.
Pentru o viziune
care susține că include două state, se referă la un singur parteneriat, cel cu
Israelul, eludând complet drepturile și speranțele palestiniene. Și, în ciuda
faptului că diferite comunități trăiesc în interiorul acestui stat, accentul
este pus în mod exclusiv pe identitatea etnică și religioasă evreiască.
Un partid divizat?
Deși o asemenea
retorică și poziționare o apropie de rivalul ei republican, abordarea lui
Hillary Clinton față de Palestina a fost o chestiune dezbinatoare în rândul
democraților. Bernie Sanders, conducând o mișcare anti-sistem, a pus sub semnul
întrebării discursul lui Clinton în fața AIPAC și abordarea generală a
problemei Israelului și a Palestinei în dezbaterile democratice din aprilie.
În cele din urmă, a
fost un dialog care a forțat o conversație despre suferința, aspirațiile și demnitatea
poporului palestinian și, implicit, o recunoaștere a acestora. Sanders a
insistat asupra rolului părtinitor jucat de SUA, asupra libertății depline de
acțiune acordate lui Netanyahu și asupra consecințelor nocive pe care le suferă
procesul de pace din cauza unei asemenea abordări unilaterale.
După ce Sanders a
criticat-o pe Clinton pentru că nu s-a referit la palestinieni în discursul său
în fața AIPAC, candidata democrată a recunoscut în mod deschis preocupările palestiniene
și, împotriva voinței sale, s-a văzut silită să admită că un acord va trebui să
fie corect atât față de israelieni cât și față de palestinieni. Cu toate acestea,
și-a păstrat opinia că accentul trebuie să cadă pe securitatea Israelului.
Deși dezbaterea a
generat o ultra-necesară conversație despre palestinieni și drepturile lor, a
demonstrat și îngrijorătoarea apărare folosită de Clinton cu privire la
acțiunile Israelului în Gaza. Și, mai mult, când s-a referit la Gaza, Clinton a
numit-o „un refugiu al teroriștilor”, unul care a apărut când „Israelul a părăsit
Gaza”.
Un asemenea limbaj
este deranjant. Îi dezumanizează pe cei ce trăiesc în Gaza, nu recunoaște că
retragerea militară israeliană din Gaza nu a pus capăt controlului israelian
asupra economiei Gazei și asupra resurselor vitale precum apa și electricitatea
și aruncă vina pentru suferința palestinienilor tot în cârca lor.
Sanders avea să continue
să-și promoveze obiectivele progresiste cu privire la Palestina numind trei
personalități pro-palestiniene în comitetul platformei democratice – Cornel West,
James Zogby și US Rep Keith Ellison.
Mișcarea dincolo de
suportul retoric pentru palestinieni de a le oferi vocilor palestiniene un loc la
masă a trezit speranța că partidul democrat ar putea fi martorul unei schimbări
istorice privind abordarea sa în legătură cu Palestina și palestinienii. Tabăra
lui Sanders a încercat să extindă conversația dincolo de suportul necondiționat
pentru Israel și a sfârșit prin a se certa cu ferocitate din cauza ocupației și
a coloniilor. Într-o dezbatere aprinsă cu Robert Wexler, un surogat al lui
Clinton, Cornel West a susținut cu pasiune că „[siguranța Israelului] nu se
poate afirma cu prețul ocupației palestinienilor care se luptă cu ea de mai
bine de 50 de ani, înjosiți, devalorizați, dominați, exploatați.”
Dar devotamentul
ferm al lui Clinton a câștigat. Deși platforma democrată încorporează poziții
mai progresiste în ceea ce privește reforma imigrației, dreptatea rasială și
reforma închisorilor, păstrează o perspectivă similară cu cea a platformei
republicane când vine vorba de Israel, Palestina și palestinieni.
O diferență majoră
este aceea că platforma democrată se angajează la soluția a două state. Dar,
deși folosește un limbaj mai opac, restul platformei este asemănătoare cu cea
republicană. Cere ca Ierusalimul să rămână capitala Israelului, se angajează să
păstreze Avantajul Militar Calitativ și se opune cu vehemență oricăror eforturi
de invalidare a Israelului, inclusiv în fața UN sau prin BDS.
O altă deosebire
față de platforma republicană este concluzia că „palestinienii ar trebui să fie
liberi să se autoguverneze în propriul lor stat viabil, în pace și demnitate”. Afirmația
este frazată cu atenție, așa încât să admită că palestinienii „ar trebui să
fie” liberi să aibă propriul stat – și nu că „trebuie să fie” – ferind partidul
sau pe Clinton de obligația de a se asigura că un asemenea stat se va realiza.
Platforma reflectă
rigiditatea poziției lui Clinton, ostilitatea Comitetului Național Democratic
față de încorporarea vocilor disidente în legătură cu Israelul, Palestina și
palestinienii și capacitatea limitată a actorilor progresiști de a transforma
abordarea neelastică a partidului când vine vorba de aceste chestiuni.
În plus, pe măsură
ce alegerile prezidențiale au devenit tot mai intense și teama de Trump a
crescut, Clinton s-a confruntat cu mai puțină critică din partea progresiștilor
din cadrul partidului și i s-a oferit o mai mare libertate de acțiune pentru
a-și avansa pozițiile curente și a se muta mai spre dreapta, mai ales în
problemele de politică externă. Acești factori, combinați cu relativa absență a
unei discuții substanțiale despre Israel, Palestina și palestinieni în cadrul
alegerilor naționale, au semnalat nevoia de a fi precauți în legătură cu orice
optimism cultivat în timpul întrunirilor preelectorale democrate față de
politicile partidului cu privire la palestinieni.
Viziunea asupra Palestinei decisă de toată lumea – mai puțin
de palestinieni
În sânul haosului
ce înconjoară saga prezidențială din 2016, diferențele dintre expertiza și
retorica lui Hillary Clinton și cea a lui Donald Trump, nu ar putea fi mai
mari. Prăpastia e atât de mare încât Clinton s-a folosit de retorica
intolerantă a lui Trump și de pozițiile sale anti-imigrație pentru a-l
portretiza ca reprezentând tot ce este opus valorilor americane. Dincolo de culturile
personalității, conflictele ideologice ale celor doi candidați se reflectă și în
strategiile generale ale partidelor lor și în aspirațiile pentru viitorul țării.
Însă, deși
partidele și candidații au perspective opuse asupra sistemului închisorilor,
imigrației și economiei, împărtășesc o viziune comună asupra Israelului,
Palestinei și palestinienilor. În ultimă instanță, amândoi pun accent pe
suportul financiar, militar și diplomatic oferit Israelului. Palestina este
rareori menționată, dacă este, și, deși democrații și republicanii se
diferențiază oarecum în retorica privind soluția celor două state, ambii concep
o conversație asupra statului palestinian numai dacă primează interesele
Israelului. Atât Clinton și cât și Trump continuă să se raporteze la palestinieni
ca fiind invizibili, să facă abstracție de suferința lor și să le dea la o
parte grijile. În consecință, viziunea comună a lui Clinton și a lui Trump se
aliniază îndeaproape cu cea a lui Netanyahu.
Deși fiecare
candidat spune despre celălalt că ocupă poziția de la capătul opus al
spectrului politic, adoptarea comună a concepției lui Netanyahu expune
contradicțiile din interiorul partidului democrat, precum și tot mai
accentuatele asemănări ideologice între GOP și Israel cu privire la detenția
forțată, granițele militarizate, profilarea etno-religioasă și o deplasare
generală spre dreapta.
Trump a remarcat
deja standardele duble ale lui Clinton: „Hillary Clinton a spus că este ok să se
interzică accesul musulmanilor în Israel prin construirea unui zid, dar nu este
în regulă să facem asta în SUA. ”
Este o
inconsecvență morală și ideologică pe care au semnalat-o și democrații
progresiști, deși cu scopuri diferite.
Așa cum întreba
Rosario Dawson, o proeminentă purtătoare de cuvânt a lui Sanders: „Trump este o
persoană oribilă deoarece vrea să ridice un zid între SUA și Mexic. Dar Hillary
nu are nicio problemă cu Israelul care le face asta palestinienilor?”
În lumina acestor elemente, se impun câteva observații:
1) Netanyahu beneficiază de o
carte albă:
Ambii candidați la președinție și-au exprimat sprijinul necondiționat
față de Israel și s-au recomandat ca fiind alegerea potrivită pentru a „repara”
relația care a fost afectată de administrația Obama. Și, deși retorica lui
Trump și a lui Clinton diferă oarecum de cea a lui Obama, consecințele unui
asemenea sprijin necondiționat se pot vedea în recenta expansiune a coloniilor
israeliene la puțin timp după pachetul financiar de 38 de miliarde de dolari
oferit Israelului. Așa cum afirma Mark Toner, purtătorul de cuvânt al Departamentului
de Stat, consecințele unor asemenea acțiuni vor determina „cimentarea unei
realități a unui stat unic și a unei ocupații permanente”.
2) Tot mai accentuatele
contradicții dintre politicile americane interne și externe lasă spațiu pentru mișcări
fundamentale:
Pe măsură ce chestiunile legate de imigrație și justiție rasială devin
priorități tot mai mari ale agendei americane interne, direcția spre dreapta a Israelului
și sprijinirea zidurilor, a coloniilor, a profilării rasiale și a complexului
industrial al închisorilor sunt elemente ce vor amplifica legăturile ideologice
dintre comunitățile marginalizate din SUA și cele din Israel și Palestina, în
vreme ce legăturile dintre Israel și GOP se vor intensifica și ele.
Actuala criză din partidul republican este un semn elocvent nu doar al
lipsei de sustenabilitate a unor asemenea viziuni de dreapta, ci și al forței sale
ideologice slăbite în SUA. Cei care pledează pentru justiția palestiniană ar
trebui să continue să consolideze solidaritatea cu grupuri precum Movement for Black Lives care își
declară conexiunile cu mișcările globale de eliberare și subliniază necesitatea
demontării violenței sistemice din interiorul țării și din afară. În plus,
aceste solidarități vor fi critice pentru a rezista presiunilor unei viitoare
administrații care va avea ca scop suprimarea grupurilor de sprijinire a
palestinienilor.
3) O abordare unilaterală a
unei probleme cu două aspecte:
Apelurile viitorului președinte pentru realizarea unui stat palestinian
ar trebui privite cu foarte mare precauție și scepticism. Niciunul dintre
candidați nu își dorește să fie o parte neutră sau un intermediar onest al păcii.
Mai mult, atât Trump cât și Clinton sunt hotărâți ca orice conversație despre
statul palestinian să aibă loc numai în concordanță cu interesele Israelului. Într-un
asemenea proces, nevoile palestinienilor sunt considerate secundare și
contururile oricărui stat palestinian vor fi determinate de Israel, nu de
palestinieni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu