Militanții Jihadului Islamic Palestinian în orașul Gaza. Foto: Wissam Nassar/Flash90
de Ronit Marzan
Pe 21 octombrie
anul acesta, liderul Jihadului Islamic Palestinian (PIJ) Ramadan Shalah a ținut
un discurs marcând 29 de ani de la fondarea mișcării. Discursul lui Shalah a
semănat cu cele ținute de el în trecut, dar contextul istoric și geopolitic s-a
schimbat. Douăzeci și trei de ani au trecut de la eșecul Acordurilor de la Oslo
și schimbări au loc pe scenele palestiniene, arabo-musulmane și internaționale.
În lumina acestor lucruri, Shalah a putut să abandoneze întrebarea ce se va
întâmpla după plecarea președintelui palestinian Mahmoud Abbas și să treacă la
întrebarea mai presantă: ce se va întâmpla după pierderea Palestinei?
PIJ, format în anii
80, a fost unul dintre incitatorii Primei Intifade. Dar a fost marginalizat
după semnarea Acordurilor de la Oslo și vreme de mai bine de 20 de ani a fost o
mișcare militară agitată care a distrus orice armistițiu cu care nu a fost de
acord. Nu și-a dezvoltat o bază regională, nici nu a participat la alegerile
pentru consiliul local sau pentru consiliul legislativ palestinian, însemnând
că s-a exclus de pe scena politică palestiniană.
În pragul de a se
găsi pe sine și mișcarea sa într-un nou aranjament politic cu Marwan Barghouti
președinte palestinian și Khaled Meshal prim ministru, Shalah caută să se
întoarcă la gloria trecutului. În timpul cuvântării sale, Shalah a enumerat câteva
etape: anularea ambelor Acorduri Oslo și recunoașterea Israelului; crearea unei
noi Organizații pentru Eliberarea Palestinei; o aliniere strategică a tuturor
grupărilor palestiniene (dintre granițele Liniei Verzi, din Cisiordania și Gaza
și din diaspora) pentru o luptă comună, armată; și întărirea mișcării de
boicotare a Israelului. El a criticat dur și regimurile arabe pentru
abandonarea luptei palestiniene de eliberare și pentru normalizarea relațiilor
cu Israelul.
Între timp, trei
tendințe amenință să împingă problema Palestinei în afara agendei arabe și
globale, care ar putea genera o resetare strategică a luptei palestiniene. Prima
este reprezentată de tentativele regimurilor din Turcia, Iran și Qatar de a
smulge rolul conducerii regionale din dominația guvernelor arabe „seculare”
slăbite și de a salva Palestina de israelieni. A doua este lipsa atenției din
partea actorilor pricipali ai comunității internaționale, din cauza crizelor
regionale și globale mai presante. Înjunghierile și ocazionalele rachete trase
dinspre partea palestiniană și ocupația din partea israeliană pălesc în comparație
cu problemele mai arzătoare – destul de ad litteram.
A treia tendință este
criza de guvernare a Autorității Palestiniene în teritorii și neîncrederea
continuă a liderilor politici din Cisiordania și Gaza, cu implicații clare, așa
cum au fost evidențiate de un recent sondaj de opinie efectuat în teritoriile
ocupate. Această realitate crește colaborarea dintre grupurile societății
civile din teritorii; la începutul anului, s-a format un nou grup, autointitulat
„Activiștii naționali pentru încheierea dezbinării”. Această mișcare, care a
reunit personaje renumite din grupările naționaliste seculare și islamiste, a
fost privită cu suspiciune de către PA. Aceste parteneriate bazate pe interese
mutuale sunt un fenomen recurent, care apare în timpul crizelor politice de pe
scena palestiniană.
Bătălia publică din
interiorul Fatah și Hamas în legătură cu cine îi va lua locul lui Abbas ca
lider al PA și cine îi va lua locul lui Meshal ca lider al Hamas, precum și
implicarea altor actori arabi în chestiune, indică dependența tot mai mare a
palestinienilor de actorii regionali. Mahmoud Abbas, Khaled Meshal, Ismail
Haniyeh, Mahmoud al-Zahar, Mousa Abu Marzook, Jibril Rajoub, Mohammed Dahlan și
chiar și Marwan Barghouti din închisoare
bat la porțile liderilor arabi, islamiști și naționaliști deopotrivă. Încercarea
lor de a obține ștampila unei aprobări a rolului lor actual sau viitor de conducători
este cea mai tragică expresie a unei conduceri palestiniene care s-a deteriorat
după moartea lui Yasser Arafat și acum se află în punctul cel mai de jos. Într-adevăr,
pretendenții la coroana palestiniană au fost forțați să caute ajutor în
exterior pentru a se desemna liderii aceluiași popor care s-a săturat de ei.
Shalah și-a drapat
discursul în culorile naționalismului palestinian și al religiei, folosind
terminologie jihadistă în încercarea de a aduce un suflu proaspăt într-un popor
pasiv, confruntat cu întrebarea „ce se va întâmpla după Palestina”. Abbas, prin
comparație, adoptă metoda diplomației și a politicii, alegând calea discursurilor
la UN, avansarea inițiativei franceze de pace, participarea la funeraliile
victimelor atacurilor teroriste de la Paris sau la înmormântarea lui Șimon
Peres, un risc politic semnificativ.
Ce va face o
populație palestiniană disperată? Va rămâne la calea lui Abbas, care încă nu i-a
fost de vreun folos nici cu Israelul, nici cu comunitatea internațională? Sau va
urma chemarea lui Shalah pentru a reseta conflictul și a adopta încă o dată
lupta armată împotriva Israelului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu