Criza Muntelui Templului: Ierusalimul unifică musulmanii prin luptă

  Palestinieni în afara Templului Muntelui/Haram al-Sharif, 14 iulie 2017. 

                                          Foto: Emil Salman

de Amira Hass

Un tânăr secular din Ramallah și-a exprimat uimirea pentru felul în care Ierusalimul unește întregul popor palestinian și l-a comparat pe autorul atacului de vineri noaptea în Halamish, Omar al-Abed, cu Saladin. O comparație prostească, ar conchide toată lumea. Totuși, nevoia de a-l aminti pe Saladin încapsulează saturația palestinienilor față de cei pe care îi percep ca noii Cruciați.

Acel tânăr nu poate merge în Ierusalimul de Est și în Orașul Vechi, care se află la mai puțin de 30 de kilometri distanță de casa sa, pentru că și în vremuri obișnuite, Israelul nu acordă oamenilor de vârsta sa permise cu ușurință. Și poate că se numără printre cei care consideră umilitor a cere un permis de a pune piciorul într-un oraș palestinian. Ultima oară când a vizitat Ierusalimul de Est avea 13 ani -- acum aproximativ 13 ani.

Așa că acest tânăr palestinian nu i-a auzit pe cei câțiva din Ierusalim care vorbeau vineri despre setea lor de Saladin. Deoarece  palestinienii au rămas fermi pe poziția de a nu intra in Al-Aqsa prin detectoarele israeliene de metale, cei care și-au atribuit rolul de predicatori au vorbit grupurilor de credincioși care s-au adunat pe străzile Ierusalimului de Est și ale Orașului Vechi, înconjurați de Poliția de Frontieră care își ațintea armele asupra lor.

Unul dintre acești predicatori a spus că dacă nu ar fi existat pozițiile și acțiunile diverselor regimuri din lume în trecut și în prezent, evreii nu i-ar fi înfrânt pe palestinieni. Apoi a făcut o pauză și a adăugat, „Dacă nu ar fi fost Autoritatea Palestiniană, colaboratoarea, evreii nu ar fi dominat.” Și s-a mirat: „Este oare cu putință ca niciuna dintre armatele musulmane ale lumii de astăzi să nu producă un Salah ad-Din?” Apoi a promis că va veni ziua în care vor sosi armatele din Jakarta, Istambul și Cairo să elibereze Palestina, Ierusalimul și Al-Aqsa.

Un alt propovăduitor i-a făcut declarații similare unui turist din Turcia înainte de slujbă. Conținutul și stilul amintesc de partidul islamist-salafist Hizb El Tahrir: Nu se propovăduiește o luptă armată împotriva ocupatorului israelian, ci credința puternică în ziua când lumea musulmană se va mobiliza și va doborî „Cruciații evrei.”

Când s-a sfârșit rugăciunea, numai câțiva s-au alăturat apelului care avertiza evreii că „armata lui Mohammed se va întoarce” -- dar nimeni nu a protestat la caracterizarea Autorității Palestiniene ca fiind „colaboratoare”. Oricum, activitățile sale sunt interzise în Ierusalim. Israelul a înlăturat PLO -- Organizația pentru Eliberarea Palestinei (căreia PA îi este, teoretic, subordonată) din orice rol unificator cultural, social sau economic pe care l-a avut până în anul 2000. Un asemenea vacuum nu poate fi umplut decât cu entități religioase și purtători de cuvânt care vor oferi sens unei vieți pline de suferință. Poziția constantă a PLO și PA că acesta nu este un conflict religios și că nu ar trebui să i se permită Israelului să îl transforme într-unul, nu sună foarte convingător în Ierusalim.

Din moment ce palestinienii din Gaza și Cisiordania nu pot merge în Ierusalim, orașul -- și mai ales la moscheea Al-Aqsa -- sunt pentru ei locuri abstracte, un „concept” sau o fotografie pe un perete; nu o realitate trăită. Dar acest loc abstract, Al-Aqsa, face ceea ce blocada asupra Fâșiei Gaza și asupra celor 2 milioane de prizonieri ai săi, expansiunea coloniilor și confiscarea rezervoarelor de apă și a panourilor solare din comunitățile Zonei C, nu au reușit să realizeze: îi unește. Discursul anti-colonialist, care este esențialmente naționalist, politic și secular, este canalizat în postări pe Facebook, în articole academice care nu ating publicul general și în sloganuri goale mestecate de lideri a căror conducere și al căror mandat au un termen de garanție de mult expirat.

          Palestinieni rugându-se în ziua de vineri în afara Muntelui Templului/Haram al-Sharif


Cu alte cuvinte, discursul național și veterana conducere națională nu mai sunt considerate relevante astăzi. În timp ce Al-Aqsa, prin contrast, reușește să creeze opoziție populară masivă față de stăpânirea străină israeliană -- iar asta aprinde imaginația și inspirația celor care nu pot merge la Ierusalim. Nu doar oameni nereligioși au venit vineri la locurile de rugăciune pentru a fi alături de poporul lor. Mai mulți creștini palestinieni s-a alăturat grupului de credincioși musulmani și s-au rugat conform obiceiului lor religiei lor, cu fața spre Al-Aqsa și Mecca.

Desigur, aceasta este în primul rând forța credinței religioase. Cu cât este credința mai profundă, cu atât insulta adusă elementelor sale sacre este mai mare. Faptul că Al-Aqsa este un loc pan-islamic este un element potențiator. Dar nu doar atât: Ierusalimul are cea mai mare concentrație de palestinieni care trăiesc cot la cot cu ocupatorul străin israelian, cu tot ce presupune asta, încălcarea drepturilor lor și umilirea lor. Ei nu au nevoie de „locuri simbolice” ale ocupației, precum punctele militare de control, pentru a le reaminti de ocupație sau pentru a le stârni furia. Și piața Al-Aqsa este locul unde se poate strânge cel mai mare număr de ierusalimiteni pentru a se simți ca un colectiv. Iar când dreptul acesta de a se întruni le este răpit, ei protestează ca un colectiv -- lucru care de asemenea îi reamintește și restului palestinienilor că întregul public este unul, suferind sub aceeași stăpânire străină.

Dar același public  unificat nu își mai poate exprima unitatea în acțiuni de masă. Este închis și izolat în enclave aparent suverane și împărțit în clase sociale cu prăpăstii sociale, economice și emoționale între ele din ce în ce mai largi. Drumul său spre locurile simbolice ale ocupației, care împrejmuiesc fiecare enclavă, este blocat atât de forțele de securitate palestiniene cât și de adaptarea la viața în enclavă.

Aceasta este fundația politică și factuală pentru prezența continuă a atacurilor singulare, fără legătură cu rezultatul acțiunilor lor: mai întâi, intolerabila continuare a ocupației; apoi, inspirația pe care o trezește Al-Aqsa ca loc ce unifică, religios și social; conducerea dezamăgitoare, slăbită și slabă; și o disponibilitate de a muri care este un amestec de credință în Paradis și disperare a vieții.


http://www.haaretz.com/middle-east-news/palestinians/.premium-1.802844