de Gideon Levy
Tabăra israeliană a
păcii nu a murit, ea nu a existat niciodată. Deși este adevărat că începând cu
vara lui 1967, mai multe grupuri politice revoluționare și curajoase s-au opus
ocupației – toate demne de recunoaștere – o tabără mare, influentă, a păcii nu
a existat niciodată.
E adevărat că după
războiul de Yom Kippur, după primul război din Liban și în timpul buimacelor
zile ale procesului Oslo (ah, ce zăpăcite au fost zilele acelea), cetățenii au
ieșit pe străzi, în general când vremea era frumoasă și când cea mai bună muzică
israeliană era cântată la mitinguri, dar puțini oameni au spus într-adevăr ceva
decisiv și curajos și chiar mai puțini erau dispuși să plătească un preț
personal pentru activitățile lor. După asasinarea prim-ministrului Ițac Rabin,
oamenii au aprins lumânări în piață și au cântat melodiile lui Aviv Geffen, dar
asta cu siguranță nu se poate numi o tabără a păcii.
De asemenea este
adevărat că poziția adoptată de mișcarea numită Matzpen imediat după războiul
de șase zile acum a devenit, mai mult sau mai puțin, poziția consensului
israelian – dar sunt vorbe goale, lipsite de conținut. Nimic semnificativ nu a
fost făcut sau pus în practică până acum. Ne-am fi putut aștepta la mai mult,
la mult mai mult, din partea unei societăți democratice în a cărei curte din
spate există o ocupație crudă și prelungită și al cărei guvern a invocat în
primul rând limbajul fricii, al amenințărilor și al violenței.
Au existat în trecut
societăți în numele cărora au fost comise nedreptăți înfiorătoare, dar măcar în
cadrul unora dintre ele, au avut loc proteste sincere, furioase și determinate
ale stângii – acel gen pentru care este nevoie de curaj și risc personal și
care nu este limitat la consensul confortabil. O societate ocupatoare a cărei
piață a fost goală timp de ani de zile, cu excepția mitingurilor comemorative
lipsite de sens și a protestelor cu puțini participanți, nu se poate spăla pe
mâini de situație. Nici democrația nu poate și nici tabăra păcii nu poate.
Dacă oamenii nu au
luat cu asalt străzile în timpul ofensivelor militare israeliene din Gaza,
atunci nu există o tabără a păcii veritabilă. Dacă oamenii nu iau cu asalt
străzile acum, când pericolul stă la pândă și oportunitatea este irosită iar și
iar, și democrația ia zilnic lovitură după lovitură și nu mai există suficiente
resurse pentru apărarea acesteia și când aripa dreaptă controlează harta
politică și coloniștii au tot mai multă putere – atunci nu există o aripă de
stânga veritabilă.
Nu există nimic
care să demonstreze starea jalnică a stângii decât dezbaterea în legătură cu viitorul
partidului Meretz. Dar chiar și în zilele sale relativ mai bune, Meretz nu a
fost o adevărată tabără a păcii. Când Meretz a aplaudat procesul Oslo, a
ignorat în mod deliberat faptul că acei campioni ai „istoricelor” acorduri de
pace nu au intenționat vreodată să evacueze nici măcar o singură colonie sau un
singur avanpost de-a lungul măreței „inovații” care le-a adus promotorilor săi
premiul Nobel pentru pace, da, premii pentru pace. Această tabără a ignorat și
violările acordurilor de către Israel, iluziile în legătură cu așa-zisa pace.
Însă, mai presus de
toate, problema își are rădăcina în aderența imposibilă a stângii la Zionism în
sensul său istoric. În exact același fel în care nu poate exista un stat și
democratic și evreiesc, mai întâi trebuie definit ce este mai important – nu poate
exista o aripă stângă dedicată Zionismului de modă veche care a întemeiat
statul. Această iluzorie aripă stângă nu a reușit niciodată să înțeleagă
problema palestiniană – care a fost creată în 1948, nu în 1967 – nepricepând că
nu poate fi rezolvată ignorând nedreptatea cauzată încă de la început. O aripă
stângă nedoritoare să se ocupe de 1948 nu este o aripă stângă autentică.
Stânga iluzorie nu
a înțeles niciodată cel mai important aspect: pentru palestinieni, consimțirea
granițelor din 1967 dimpreună cu o soluție la problema refugiaților, incluzând
măcar reîntoarcerea unui număr simbolic de refugiați, sunt concesii dureroase. El
reprezintă în același timp singurul compromis just, fără de care pacea nu se
poate obține; dar nu avem de ce să-i acuzăm pe palestinieni pentru irosirea
unei oportunități. O asemenea propunere, chiar incluzând aici propunerile „de
mare răsunet” ale lui Ehud Barak și Ehud Olmert, nu le-a fost făcută.
Faptul că Meretz
găsește un aranjament organizațional prin care își face câțiva membri aleși în
Knesset (în prezent are 5) nu înseamnă mare lucru. Celelalte grupuri de stânga,
atât evreiești cât și arabe, rămân excluse din viața politică chiar atunci când
fac parte din parlament. Nu sunt de folos pentru nimeni și sunt prea mici
pentru a avea vreo influență. Așa că hai să-i spunem copilului pe numele real:
tabăra israeliană de pace încă este un nenăscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu