Sergentul israelian a devenit erou național iar Abed
Fattah al-Sharif a fost ucis în timp ce zăcea la pământ, rănit, pentru că s-a
împotrivit unei ocupații violente. Dar cei doi nu erau atât de diferiți.
de Gideon Levy
Dacă s-ar fi
întâlnit în viața de zi cu zi, ar fi descoperit că au multe în comun. Dacă s-ar
fi întâlnit într-un alt context, lipsit de ură, incitare la ură și intimidare,
poate că ar fi putut deveni prieteni buni. Nu e greu să ni-i imaginăm pe cei
doi distrându-se în aceleași cluburi, agățând aceleași fete, râzând la aceleași
glume.
Aveau același
statut social și aproape aceeași vârstă; numai frizurile le aveau diferite. Unul
și-a ras dintotdeauna capul iar celălalt se mândrea cu o tunsoare modernă.
Amândoi au crescut
în case tradiționale; unul săruta mezuzah, bunicul celuilalt purta o robă
țesută cu fir de aur. Cu siguranță aveau vise similare. Dar s-au întâlnit o
singură dată, în circumstanțe fatale. Unul l-a ucis pe celălalt.
Erau din aproape
aceeași localitate; au crescut în două orașe palestiniene ocupate, la distanță
de o oră de mers cu mașina unul de celălalt. Elor Azaria a crescut în Ramle,
care odată era oraș palestinian dar acum nu mai este. Abed Fattah al-Sharif a
crescut în Hebron, care a rămas oraș palestinian dar sub o ocupație israeliană
violentă. Evreii israelieni le stăpânesc pe ambele.
Niciunul nu a
crescut într-o familie înstărită, dar destinele lor au fost complet diferite,
dictate din clipa în care s-au născut. Au fost instruiți să fie dușmani.
Elor Azaria sosește la tribunal împreună cu familia și avocații săi
În ciuda asemănărilor
dintre ei, diferențele au câștigat. Unul s-a născut om liber, cu drepturi, chiar
dacă defavorizat. Celălalt s-a născut ocupat și fără drepturi; era înjosit și
nu avea speranță.
Azaria a crescut
într-un mediu care incită la ură împotriva arabilor: o familie naționalistă,
ambianță extremistă, îmbibată de violență și rasism. Abed nu avea nevoie de
incitare la ură, era suficient să iasă din casa sa din cartierul Jabal Abu
Rumann al Hebronului.
Punctul militar de control
Tel Rumeida îl aștepta întotdeauna și odată cu el și umilirea, agresarea,
cruzimea, aroganța și violența soldaților și a coloniștilor. Putem să-l credem
pe tatăl său, Yusri, care mi-a spus la câteva zile după ce fiul său fusese ucis
că Abed a crescut într-o casă nonpolitică.
Tatăl său a vorbit
cu teamă. Al doilea fiu al său, Khaled, fusese arestat în noaptea în care
stăteam de vorbă, la câteva zile după ce îl pierduse pe Abed.
Cu două luni
înainte să fie omorât, Abed își deschisese o tâmplărie. Tatăl său spune că era
entuziasmat din cauza asta. Era tot ce și-ar fi putut dori de la viața sa. În scurta
lui viață, nu a văzut niciodată marea, aflată la o oră de mers cu mașina de
casa sa. Cel mai probabil nu a văzut niciodată un film iar o călătorie în
străinătate era de neimaginat, desigur.
Palestinienii îndoliați poartă pe brațe trupul neînsuflețit al lui Abed Fattah al-Sharif către înmormântarea sa din Hebron, 28 mai 2016. Foto: Mussa Qawasma, Reuters
De ce a luat cu el
un cuțit în dimineața zilei de 24 martie 2016 și, împreună cu prietenul său
Ramzi, a încercat să înjunghie un soldat la punctul de control? E greu de știut
cu exactitate, dar e ușor de înțeles.
De atunci, asemănările dintre Elor și Abed au fost distorsionate complet, nu doar
pentru că unul a murit. Abed și-a pierdut numele și umanitatea și a fost
transformat în „terorist”, un nume generic pentru oricine îndrăznește să
folosească forța împotriva ocupației, fie că zgârie un soldat din Teritoriile Ocupate,
fie că ia parte la un atac sinucigaș cu bombă soldat cu zeci de victime.
Singura similitudine care rămâne este corpul întins pe stradă ca o carcasă de animal, cu sângele șiroindu-i
din cap în jos pe pantă, cu soldații și coloniștii purtându-se în jurul lui cu
o indiferență monstruoasă. Nu i-a dat prin cap lui Azaria, medicul militar, sau
lui Ofer Ohana, medicul de la serviciul de ambulanță Magen David Adom, să îi
ofere primul ajutor, așa cum se cere.
Nimănui nu i-a
păsat de viața sa și nimănui nu îi pasă de moartea sa. Dacă ar fi fost o pisică
a străzii, moartea sa ar fi trezit mult mai multă simpatie și șoc în Israel. Dar
Abed a avut ghinion. Nu a fost o pisică, ci un „terorist.”
Ucigașul său a
devenit erou național. În mod uluitor, a devenit și o victimă, singura victimă.
Toată lumea îi știe pe Oshra și pe Charlie, părinții săi. Toată lumea simte
milă pentru Oshra și Charlie. Nimeni nu îi știe pe Rajaa și pe Yusri, părinții
lui Abed, nimănui nu îi este milă de Rajaa și Yusri. Ei nu sunt oameni, la fel
ca fiul lor mort.
Să nu uităm: ei
sunt părinții îndurerați care și-au pierdut fiul cel mare, care a încercat să înjunghie
un soldat – un act de rezistență la ocupație. Oshra și Charlie sunt părinții
cuiva condamnat de omor săvârșit din dorința de răzbunare și care a stat sfidător
pe banca acuzaților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu