De ce noi ăștia câțiva criticăm Israelul

de Joe Sobran

Oamenii mă întreabă adesea de ce critic atât de mult Israelul, de parcă ar trebui să dedic mai mult din atenția mea Sri Lankăi sau poate Zairului. Dar întrebarea este mereu ușor nervoasă, așa cum nu ar fi dacă aș scrie la fel de des despre Sri Lanka sau Zair.

Aș înțelege această curiozitate dacă o altă mică și oarecare țară ar fi una dintre cele patru sau cinci puteri militare ale lumii; dacă ar primi un sfert sau mai mult din ajutorul nostru financiar străin; dacă ar fi în permanență pe primele pagini ale ziarelor noastre; și dacă simpatizanții săi ar ocupa în mod regulat mare parte din spațiul editorial al New York Times și al altor ziare principale. Dar există o singură țară căreia să i se aplice toate lucrurile acestea și țara aia e Israelul.

Nimeni nu crede că e ciudat că există 20 de editorialiști apărători ai Israelului; dar se pare că e de neînțeles că există unul sau doi care critică Israelul.

Dar mai există un motiv care este și personal și profesional. Israelul are un lobby foarte puternic în această țară, cu un corp propagandistic expert. Iar acel lobby nu se mulțumește să pledeze pentru Israel și să bage spaima în aproape toți politicienii din Washington, care se presupune că reprezintă interesele Statelor Unite. Nu, încearcă și să bage pumnul în gura opoziției din presa liberă.

I-am simțit presiunea. I-au simțit-o și Rowland Evans și Robert Novak. I-a simțit-o și Patrick Buchanan. Și mulți alți redactori de ziar.

Încă auzim de teama generată de Joe McCarthy. Dar oamenii vorbeau liber de acea teamă chiar în momentul de glorie al carierei senatorului McCarthy. Cred că într-o zi istoricii se vor uita înapoi cu mai multă uimire la frica mai paralizantă generată în epoca noastră de puterea Zionistă domestică. Presa nu s-a temut niciodată de senatorul McCarthy, dar se teme foarte tare de simpatizanții americani ai Israelului.

O consecință a acestui fapt este că știrile pe care le primim din Israel sunt puternic cenzurate și expurgate. Americanul de rând crede că Israelul este o țară „democratică” ale cărei probleme domestice sunt cauzate de arabii obraznici. Nici măcar un creștin american din o sută nu realizează că dacă ar trăi în Israel, ar fi victima discriminării oficiale, forțat să poarte un card de identificare care efectiv l-ar stigmatiza.

Dacă propaganda israeliană ar fi adevărată, nu ar mai avea nevoie să înăbușească și să intimideze criticii. Însuși actul de a încerca reducerea la tăcere a opoziției este o confesiune în sine.

Când riști să îți pui în pericol cariera din Statele Unite pentru că aperi interesele Statelor Unite, ceva e putred. O paralelă potrivită nu este cu Joe McCarthy, care măcar încerca să afirme poziția Americii, ci cu industria publicistică din New York în anii 30, când o carte critică la adresa Uniunii Sovietice avea foarte slabe șanse să vadă tiparul.

Reprimarea este o tactică bună dar o strategie proastă. Pe termen-lung, adevărul are tendința să apară la suprafață. Nu contează câte scuze deștepte se pot inventa pentru un Ițac Șamir, nu e o idee prea grozavă să îi faci pe americani să identifice Israelul cu Ițac Șamir. Israelului i-a fost mult mai bine când americanii identificau Israelul cu Abba Eban, exilat politic pentru moderația sa.

Și nu este înțelept, pe termen lung, să-i faci pe americani să le fie frică, în propria lor țară, să vorbească deschis despre o putere străină. Până la urmă vor fi ofensați de colosala indecență. Și consecințele le va suporta țara în numele căreia are loc reprimarea.