de prof. William Cook
„E ceva aici ce nu
iubește zidul” – „Reparând zidul”, Robert Frost
Ciudat cum pietrele
căzute ale lui Frost, pietrele cât niște pâinici rotunde și cât niște globuri
mici, când erau puse înapoi peste celelalte pietre ce formau o linie de separație
între pinii și merii fermei din New England, un hotar de nici un metru,
deveneau un zid, în timp ce o construcție din ciment, de aproape 8 metri,
consolidată cu zăbrele și sârmă ghimpată, electrificată și păzită de niște
turnuri de control medievale, așa cum șerpuiește printre 700 de kilometri de
dune de nisip și văi înverzite, cum se strecoară prin sate și orașe, cum se
târăște prin molozul lăsat în urma caselor dărâmate de buldozere și prin
grohotișul lăsat în urma dumbrăvilor de măslini scoși din rădăcini, devine
„gard”, „barieră de separare”. Incredibil ce putem face cu vorbele! Brutalitate
deghizată în candoare. Ce minciuni ne spunem pentru a ne camufla fricile!
De la Ierihon la
Jenin, zidurile au jucat un rol ironic și paradoxal în viețile evreilor. Iosua și-a
condus poporul, la porunca Domnului, să împrejmuiască zidurile Ierihonului și
le-a spus: „Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!” Și ei au strigat și
zidurile s-au prăbușit. „Poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au
pus mâna pe cetate; şi au nimicit-o cu desăvârşire, trecând prin ascuţişul
sabiei tot ce era în cetate, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, până la boi,
oi şi măgari.” (Ios 6:20-21). Dar victoria, oricât a fost de completă și
devastatoare, s-a transformat în înfrângere deoarece israeliții au pus preț mai
mare pe prăzile de război decât pe voia lui Dumnezeu care le spusese să nu
urmărească proslăvirea și îmbogățirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova. Ce lecție
se poate învăța din acest pasaj? Mai întâi de toate, zidurile nu apără oamenii!
Determinarea, voința unui popor dărâmă zidurile. În al doilea rând, poftele
corupte ce zac ascunse în intestine, mai ales lăcomia și setea de putere, distrug
realizările oamenilor și pervertesc voința. După 2500 de ani, lecțiile
acestea încă nu s-au învățat.
Frost își
tachinează vecinul spunându-i că înainte de a ridica un gard, trebuie să știe ce
apără și ce lasă în afară, cui se adresează gardul, pe cine ofensează. Eu aș
sugera că Zidul Fricii al lui Sharon îi lasă pe dinafară și pe palestinieni și
pe evrei, că jignește ambele părți și lezează sensibilitatea morală a oricărei
persoane civilizate din lume. Sharon s-a pregătit pentru construirea zidului
clădindu-i fundația în vintrele oamenilor săi, zidind odată cu el teama de
patru milioane de teroriști și teama că viitorul nu oferă perspectiva păcii. Marginalizând
Autoritatea Palestiniană, făcând-o irelevantă, nivelând-o așa cum a nivelat
case și sate palestiniene întregi, a înlăturat posibilitatea negocierilor și astfel,
i-a lăsat pe evrei fără speranța vreunei păci, dându-i mână liberă să forțeze
construirea „Zidului”. Dar există evrei care găsesc Zidul odios, evrei care
obiectează față de rezoluția 371 a congresului SUA care susține izolarea
printr-un zid a unor ființe umane pentru că rezoluția cu pricina nu ține cont
de violarea drepturilor omului, consecință a acestui zid. Zidul acesta trezește
o furie atât de mare încât, în mod ironic, slăbește barierele menite să
protejeze siguranța. De ce Zidul acesta nu îi jignește pe reprezentanții noștri
e inexplicabil din moment ce face vizibilă discriminarea împotriva palestinienilor,
e un simbol urât al unei mentalități rasiste. Răspunsul simplu la întrebarea
lui Frost șerpuiește printre formele de relief palestiniene jignind cu
depravarea sa morală orice ființă umană care are un suflet.
Gândiți-vă ce
impact are Zidul în mintea israelienilor: zi de zi le reamintește că au eșuat în
realizarea scopului principal, o asimilare pașnică a evreilor din întreaga lume
într-un refugiu oferit lor de o Europă și o Americă măcinată de vină, unde să
poată trăi cu toții în demnitate și respect, fără ranchiună sau teamă de
rasism, ură și oprimare; le reamintește zilnic că au zăvorât între ziduri și
bariere un popor sărac și văduvit de toate cele, ziduri și bariere care îi
izolează de celelalte națiuni, de câmpurile și prăvăliile lor, de rudele și
familiile lor, nu altfel decât pogromurile suferite de evreii din Polonia, din
Austria, din Rusia, din Ungaria, din Cehoslovacia; le reamintește zilnic că într-o
zi, cineva, cumva, va escalada zidul ăla sau îl va înconjura așa cum au făcut
oamenii din timpuri imemoriale – cum au făcut hunii cu Marele Zid chinezesc,
sau cum au făcut germanii ocolind Linia Maginot – pentru a face absurde eforturile
unui popor de a îngenunchea voința altui popor; le reamintește zilnic că atât
de trâmbițata lor democrație se face singură de râs când închide și izolează o
întreagă populație în văzul lumii în ciuda protestelor acelei lumi uluite că
dintre toți oamenii de pe planeta asta tocmai evreii ar fi în stare să facă așa
ceva; le reamintește în fiecare zi că au creat un monstruos monument gri închinat
suferinței pricinuite unui alt popor, un monument care în timp va avea același
efect precum căderea Ierihonului, „Toţi locuitorii oraşului şi fiecare fiinţă
vie care era în el‚ bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, boi şi oi şi măgari au
fost trecuţi prin sabie...”; le reamintește în fiecare zi că, vizibil sau nu,
fiecare nume al vreunui palestinian încarcerat este săpat în ciment așa cum
sunt săpate numele evreilor uciși de naziști în lespezile de marmură ale
Muzeului Holocaustului din Florida; și, într-un final, le reamintește zilnic că
acest Zid este doar începutul unui Zid care trebuie să se întindă în nord și în
sud de-a lungul graniței cu Iordania, de-a lungul graniței cu Siria, de-a lungul
coastei sudice a Libanului, și mai în nord de-a lungul graniței siriene și în
sud de-a lungul Sinaiului, completând astfel, încă o dată, încarcerarea
evreilor.
Acum gândiți-vă cum
îi îngroapă pe palestinieni acest Zid: în fiecare zi îi reamintește poporului
indigen că nu mai poate spera să se întoarcă pe pământul său; într-adevăr, palestinienii
nici nu-și mai pot vedea pământul și dorul lor se curbează spre înăuntru pentru
a se lupta cu disperarea absolută; în fiecare zi le roade măruntaiele
reamintindu-le concret de satele lor pierdute în luptele din 1948, le
reamintește de expulzarea rudelor și prietenilor în tabere de refugiați, de
furtul de și mai mult pământ în 1967 și de completa sfidare de către Israel a
rezoluțiilor UN care le garantează dreptul de reîntoarcere pe pământurile lor
și de indiferența lumii față de suferința lor; se conturează ca un memento
constant al faptului că ai lor copii vor trebui să crească în umbra Zidului și
să privească apusul cum alunecă sub sârma ghimpată care devine pentru ei un
orizont sterp și nefiresc, lipsit de speranță și de frumusețea fără seamăn a
soarelui care dispare; se înalță, un spin în ochi între spinii unui peisaj
arid, un simbol potrivit al opresiunii și al ocupației care împiedică oameni
să-și găsească de muncă, forțându-i să-și lase casele, un act atât de mult
dorit de constructorii Zidului; se holbează în jos la oameni implorându-i pe
palestinieni să-și sculpteze numele în zid pentru a le reaminti că sunt
victimele unui guvern ocupator care le-a refuzat drepturile legitime exprimate
în nenumărate rezoluții UN, care a recurs la metode barbare pentru a asigura
protecția poporului său chiar dacă creează condiții ce vor duce la deprivarea
și moartea celor oprimați.
Ce este acest Zid
decât un monument potrivit pentru Ariel Sharon, o piatră funerară gravată cu
numele tuturor palestinienilor pe care i-a ucis începând cu vârsta de 23 de
ani. Ca Zidul Memorial al Vietnamului. Și slavă Domnului că are peste 700 de
kilometri pentru că Sharon are mai mult de 58.000 de nume de gravat pe
suprafața sa hidoasă; nu e nevoie aici de marmură neagră strălucitoare, ci e
numai potrivit cimentul gri, mohorât, e perfect pentru scopul său ca memorial închinat
sclavilor care trebuie să trăiască în umbra sa și să contemple cum o lume
civilizată a putut să construiască un asemenea monument funerar. Cât de sadic a
putut să fie acest om care, făcând condițiile pentru pace imposibil de realizat, a recurs la crearea chiar a simbolului ce a dat credibilitate suferinței
evreilor în Europa, zidurile de la Auschwitz-Birkenau, și a întors acel simbol
pe dos!
„E ceva aici ce nu iubește zidul”; ce detestă
ceea ce nu este natural și un zid nu este ceva natural, este o structură făcută
de om cu scopul de a-i exclude pe unii spre așa-zisul beneficiu al altora. Dar când
acel scop neagă libertatea de mișcare a unor oameni, libertatea de a participa
la viața socială și politică, libertatea de a vorbi cu alți oameni, libertatea
întemeierii unei familii, libertatea exprimării opiniilor opuse celor ale
elitelor puterii, libertatea auto-exprimării și libertatea de a crede conform
propriei conștiințe, atunci zidul este distructiv și un blestem al societății
umane. Zidul fricii ridicat de Ariel Sharon strangulează atât libertatea
palestinienilor cât și cea a israelienilor. Nu încurajează pacea, este o
barieră în calea păcii. Proslăvește teama, nu naște speranța. Este un monument
al eșecului, al răzbunării, al represaliilor. Nu ar putea fi altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu