de Juan Cole
Jimmy Carter a scris
ieri un editorial pentru NYT în care îi cerea lui Obama să aranjeze împreună cu
Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite recunoașterea Palestinei și
adoptarea rezoluțiilor care să reafirme ilegalitatea coloniilor israeliene de pe
pământul palestinian din Cisiordania.
Carter subliniază
că sunt 600.000 de astfel de coloniști ilegali pe pământ palestinian furat. El
știe că alegerea lui Trump marchează sfârșitul poveștii false despre cum își
dau Statele Unite silința să muncească în direcția soluției celor două state.
Cu tot respectul
față de Carter, care merită respectul, nu există nicio dovadă cum că Statele
Unite au făcut ceva pentru a implementa soluția celor două state. Washingtonul
a găzduit ocazional negocieri israeliano-palestiniene, dar când partea
israeliană l-a insultat pe președinte și pe secretarul de stat american și când
a refuzat să înceteze colonizarea agresivă a Palestinei chiar în timp ce aveau
loc negocierile, Statele Unite au acceptat tacit intransigența israeliană.
Dezvăluiri făcute de Wikileaks din 2006 și 2007 arată cum oficialii ambasadei
americane au urmat ca niște sclavi inițiativele politice israeliene cum ar fi
boicotarea Gazei.
Carter vorbește
deoarece o politică Trump în legătură cu Israel-Palestina pune la îndoială moștenirea
sa asupra acordurilor de la Camp David din 1978-79. Într-adevăr, dacă
palestinienii ocupați sfârșesc prin a trăi iadul unui apartheid lung de zeci de
ani sub talpa bocancului israelian, atunci Camp David pare tot mai mult doar un
acord separat de pace în care Egiptul se angajează să nu se mai implice în
confruntări viitoare cu expansionistul Israel, primind înapoi Sinaiul în
schimbul acestui angajament și lăsându-i pe amărâții de palestinieni și libanezi
cu soarta lor mizerabilă.
Nu doar că ar fi
drept să-i salveze pe palestinieni din situația de a fi fără de țară, dar soluționarea
acestei probleme ar rezolva 70% din problema Americii cu terorismul din
regiune.
Deci, cât de
plauzibilă este propunerea lui Carter față de Obama? Ah, s-ar putea face cu
ușurință. Celelalte membre ale Consiliului de Securitate al UN în afară de SUA
(Marea Britanie, Franța, Rusia și China) ar fi foarte fericite să adopte o
rezoluție care să condamne colonizarea israeliană a teritoriului palestinian,
dacă ar fi sigure că SUA nu și-ar exercita dreptul de veto, așa cum o face
aproape întotdeauna. Chiar SUA ar putea prezenta o rezoluție și am auzit că,
din întâmplare, echipa lui Obama ar fi
trasat una.
Șmecheria este
dorința politică. SUA ar trebui să evite să-și exercite dreptul de veto. Întotdeauna
SUA își exercită dreptul de veto în cazul rezoluțiilor care sancționează sau
critică agresiunea și colonizarea israeliană.
Fiecare președinte
se poartă în felul acesta deoarece lobby-urile israeliene, așa cum dictează
tradiția, ajută la finanțarea campaniilor politice americane (John Mearsheimer
și Stephen Walt au estimat că aceste lobby-uri furnizează cam o treime din
fondurile de campanie ale partidului democrat). Probabil vă întrebați dacă toate
acestea se vor schimba odată cu noile modele de tip Bernie Sanders și Donald
Trump – pe de o parte multifinanțarea și pe de cealaltă parte un candidat
prezidențial miliardar care își finanțează campania din banii proprii. Sanders ar
fi putut avea o poziție și mai imparțială vizavi de ocupația palestinienilor
fără de stat tocmai pentru că nu le datorează nimic marilor donatori. Prin contrast,
Hillary Clinton era îndatorată până peste poate unor susținători fanatici ai
Israelului precum Haim Saban iar discursurile sale despre Orientul Mijlociu
arată de parcă ar fi fost scrise de guvernul lui Netanyahu. Trump a luat pe
final niște bani de la Sheldon Adelson, dar nu mulți, undeva în jur de 3
milioane de dolari, cu care nu poți cumpăra mare lucru.
Deci, pericolul
este că dacă Obama se abține de la veto asupra rezoluțiilor Consiliului de
Securitate al UN asupra Cisiordaniei palestiniene ocupate și asupra politicii
colonizatoare a Israelului, lobby-urile israeliene nu vor mai sprijini partidul
democrat în 2020. Obama, ca lider al partidului democrat, nu prea poate refuza
o treime din finanțarea viitoarei campanii electorale pentru președinție a
partidului său (deși, după cum am spus, Sanders și Trump au introdus noi modele
ce ar putea permite marginalizarea lobby-urilor de tip AIPAC).
Dar acest moment
critic este special și Carter are dreptate când spune că Obama ar putea prelua
inițiativa aceasta. Mai întâi, unde se vor duce toți donatorii pro-Israel? La
Trump? Pot avea ei încredere cu adevărat într-unul care numește în funcții
importante renumiți neofasciști și adepți ai supremației albilor?
Deci, probabil
acesta este singurul moment în care Obama ar putea încălca dorința partidului
Likud fără să afecteze negativ finanțarea partidului democrat. Sigur că există
și problema votului pro-Israel din Florida și în alte părți, dar aceștia nu
l-au putut opri pe Trump în Florida sau în Pennsylvania așa că nu sunt atât de
importanți pe cât susține AIPAC.
Așa că, mi se pare
că Obama poate într-adevăr acționa și din câte înțeleg chiar meditează asupra
acestui lucru. Trump nu ar putea să inverseze prea ușor o rezoluție a
Consiliului de Securitate al UN care a impus sancțiuni Israelului pentru
încălcarea legii internaționale prin furtul de proporții galactice al
pământului palestinian și pentru retrogradarea poporului palestinian la starea
de obiecte lipsite de stat, supuse unui regim militar străin. Ar putea să
revină la vechea politică manifestându-și veto-ul asupra noilor rezoluții, dar ceea
ce s-ar fi făcut ar fi bun făcut.
De fapt, dacă Obama
nu face ceea ce îi cere Carter, ar putea sfârși fără niciun fel de moștenire. Acordul
cu Iranul este fragil, la fel și Obamacare și acestea au fost singurele lui
realizări concrete în afară de o mulțime de ordine executive care pot fi
anulate de administrația care sosește.
Desigur, soarta a
12 milioane de palestinieni este mai importantă decât moștenirea politică a
vreunui politician sau dacă este amintit pentru ceva în cărțile de istorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu