„O lume liberală, ca orice altă lume, este un lucru impus și oricât noi ne-am dori noi, cei din Vest, să fie impus de o virtute superioară, el este, în general, impus de o putere superioară.” (“Superpowers Don’t Get to Retire: What Our Tired Country Still Owes the World,” Robert Kagan)
Această frază din
manifestul neoconservator al lui Kagan arată ca un rahat împrăștiat într-o
hazna. Izvorăște dintr-o chakră de bază,
excesivă și nesăbuită, care a abandonat totul cu excepția instinctului de autosupraviețuire.
Îi lipsește inteligența și înțelegerea, un concept supraviețuind într-un trib
izolat, fiind ghidat numai de teama de starea permanentă de victimă. Ce putem înțelege
din acest gunoi?
Nu avem nevoie să
înțelegem, îl putem vedea cu ochii noștri manifestându-se, îi suntem martori.
Israelul înveșmântat în drapelul american, jucându-se cu armele de distrugere
în masă ale Americii, protejat de investiția în „Domul de fier” a plătitorului
american de taxe si defilând cu impunitatea ce derivă din veto-ul Americii
exercitat în favoarea sa, ne dezvăluie două națiuni care își impun „puterea
superioară” în fața unui popor lipsit de apărare, fără milă, fără compasiune,
fără conștiință, un act nepăsător de barbarie necivilizată deloc diferit de
cele ale mongolilor și vizigoților din timpurile străvechi.
Afirmația lui Kagan
este o frază simplă, „O ordine mondială este impusă de o putere superioară”. Nu
avansează prin justiție, își bate joc de justiție; nu ia în considerare moralitatea,
râde de moralitate; nu reflectă drepturile oamenilor de peste tot, doar
drepturile sale; este regula celor care pot și a celor cărora nu le pasă decât
de ei; este condusă de o teamă patologică generată de starea de victimă
deoarece ei știu că puterea lor depinde de distrugerea altora și așadar de
teama că își vor infecta victimele cu aceeași mentalitate dezgustătoare care îi
ghidează pe ei. Ce este o ordine mondială „liberală” dacă acțiunile sale
abandonează întreaga capacitate umană de a căuta dreptatea în favoarea puterii,
dacă guvernează fără a ține seama de cei guvernați, dacă omoară fără un proces
civilizat aferent? Ce e altceva decât barbarism? De ce am considera-o virtute
superioară? Și a cui virtute superioară am urma-o? De ce să ne încurcăm în
argumente? Puterea și numai puterea este determinantul virtuții.
Da, nu avem nevoie
să înțelegem, nu e nimic de înțeles sau de interpretat, manifestarea e sub ochii
noștri. Bein Hanoun, Deir Yassin, Kafr-Qasim, Marwahin, Hebron, Gaza, Rafah, Jenin,
Liban, Sabra și Șatila, Siria, Palestina iar și iar și iar, din 1947-48 și până
acum.
Răul nu cunoaște
moralitate; nu își aduce aminte de cel slab sau oprimat; nu recunoaște niciun
drept în afara celor pe care le impune; îi condamnă pe cei care nu sunt de
acord cu el, fără vreo preocupare pentru dovezi sau adevăr; neagă orice fărădelege
deoarece doar acțiunile sale determină ceea ce este bine; nu are rușine; nu
acceptă vreo vină; pledează ca nevinovat, caută să se deghizeze în victimă și îi
blestemă pe cei care îi condamnă crimele.
Franz Kafka a
prezentat un portret malefic al unei asemenea țări în „Colonia penitenciară”. Scrierea poate fi privită ca o metaforă pentru
Israelul de astăzi, în mod ironic, din vreme ce Kafka a scris-o din poziția de
evreu. Ofițerul și călăul se desfată descriind caracteristicile mașinăriei de
tortură a statului pe măsură ce aceasta inscripționează în pielea victimei
crima de care se face vinovată și pe durata acestui proces agonizant află și
osânditul acuzația care i se aduce, deși, până în acel moment în care grapa i-a
terminat de gravat sentința pe spate, osânditul nu fusese acuzat de nicio crimă.
Kafka știa ce însemna să fii evreu într-o lume lipsită de compasiune.
Așa este astăzi în
Israel; statul, prim miniștrii săi hotărăsc ce este bine și rău, ce constituie
o crimă și cine este vinovat; nu e nevoie ca un individ sau un stat (cum e
Libanul) să aibă drepturi. Sau cum e poporul palestinian. Israelul și numai
Israelul hotărăște ce este terorismul, el și numai el sfidează legea
internațională și rezoluțiile UN cu impunitate, el și numai el alege cuvintele
care îi vor descrie acțiunile determinând felul în care întreaga comunitate
globală îi înțelege acțiunile. La fel este și în Colonia Penitenciară. Toți trăiesc
cu teama de călău, atât coloniștii cât și ocupații. Câtă vreme acea teamă poate
fi păstrată, Colonia poate supraviețui sub regimul său brutal. Dar timpul o ajunge
din urmă. Un vizitator, un explorator este adus pentru a observa cum operează
Colonia și maniera sa „civilizată” de execuție. Exploratorul ascultă explicația
detaliată a ofițerului pe măsură ce acesta justifică politicile și procedurile
Coloniei Penitenciare, dar remarcă realitatea barbară și medievală a Coloniei
și a tratamentului acesteia față de cetățenii ei și față de cei pe care îi
condamnă la execuție. (Astăzi, noi suntem exploratorul care observă călăul la
muncă)
Kafka notează cu o
înțelepciune și pătrundere psihologică remarcabilă că statul nu se va schimba
până când nu își va accepta propria vină, până când nu va înțelege că purtarea
sa se bazează pe principii ce erodează umanitatea, oarbe la realitatea
egalității umane și autodistructive, deoarece se sprijină pe superstiție și
teamă. Odată cu recunoașterea aceasta, ofițerul și călăul instalează mașinăria
de tortură și ofițerul se leagă de pat. Pe măsură ce mașinăria începe să
lucreze, exploratorul vede dinții grapei cum îi inscripționează pe spate
sentința, „Fii drept.”
Răul există în
deziluzia ce se naște din ignoranță și alienare, ingrediente necesare într-un
stat al „demonocrației”. Pacea este posibilă atunci când sinceritatea
proliferează și când oamenii înlătură barierele care îi izolează și îi separă
unii de alții.
Vom învăța vreodată
din trecut? Va înțelege Kagan vreodată că vorbește numai în numele frăției sale
exclusiviste care poate, pentru o vreme, să-și impună voința în timp ce
distruge familii din Orientul Mijlociu conform planului neocon de a redesena
pământul pe care aceste familii umblă și trăiesc? Vor înțelege ei vreodată
intensitatea durerii care vine dintr-o astfel de mentalitate golită de empatie
față de cei care se ghemuiesc în spatele pereților în timp ce obuzele cad? Poate
proza neînfrumusețată a lui Joseph Conrad reușește s-o spună de-a dreptul, fără smalț,
fără poleială, doar adevărul gol-goluț:
„Erau cuceritori,
și pentru asta îți trebuie numai forță brută...adică ceva cu care nici nu-ți
vine să te lauzi când o ai, căci forța asta e doar un accident datorat slăbiciunii
altora. Înhățau ce puteau de dragul a ceea ce se găsea. Era pur și simplu jaf
prin silnicie, crimă josnică pe scară largă. Și oameni care se năpusteau
orbește...așa cum pare foarte potrivit pentru cei care dau piept cu
întunericul. Cucerirea pământului, care înseamnă, în general, răpirea de la cei
cu pielea diferit colorată și cu nasul ceva mai turtit decât al nostru, nu e un
lucru prea frumos când îl privești mai de aproape...” („Inima întunericului”)
Astăzi, neoconii
sunt cuceritorii, mare parte din ei evreii așkenazi din vechiul imperiu kazar a
cărui nobilime s-a convertit la iudaism în anii 800, cei care găsesc alinare în
supraviețuirea pe spinarea altora, o motivație înrădăcinată în chakra cea mai
de jos, cea care se hrănește din instinctul încastrat în posesivitate, cea care
nu caută să comunice cu restul ființei și care nu vrea să trăiască în armonie într-un
univers comun. Este doar o chestiune de timp până când puterea lor se va
diminua și forța altora îi va cuceri.
Unde este pacea
oferită acum 67 de ani când statul Israel și-a declarat independența? Unde este
democrația mult trâmbițată, singura democrație din Orientul Mijlociu, care
recurge la „puterea superioară” pentru a controla poporul din Palestina, al
cărui pământ l-a furat? Unde este obligația de a se supune legii
internaționale și convențiilor Națiunilor Unite așa cum a semnat și a promis că
o va face înainte de a fi acceptat ca membru ONU?
Ce înseamnă atunci
cuvântul „liberal”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu