sâmbătă, februarie 25, 2017

Un palestinian stătea nemișcat la un punct de control. De ce l-au împușcat mortal trupele israeliene?



                                 Mama lui Nidal Mahdawi


de Gideon Levy

Casa mamei lui Nidal Mahdawi – unde a crescut și unde se întorcea de fiecare dată când boala sa mintală se agrava – arată ca ceva între un depozit și o groapă de gunoaie. E greu de știut cum arată pe dinăuntru; sora lui Nidal, bolnavă de cancer, stă înăuntru întinsă pe pat și mama nu le permite vizitatorilor să intre.

Așa că stăm pe niște scaune de plastic murdare și rupte în curtea neîngrijită a casei din cartierul Shweika a Tul Karmului, în Cisiordania, la est de Netania. Grămezi de gunoaie și rămășițe de mâncare sunt aruncate pe jos; e plin de sticle goale, din plastic, unele plutind în bălți noroioase. Un deșert. O cărare ce duce spre casă trece și ea printre movilițe de deșeuri pe care nu le va ridica nimeni, niciodată. Cineva a scris cuvântul „Allah” cu roșu pe cactusul ce se află vizavi de structura numită casă.

Rochia tradițională a mamei este pătată și câțiva dinți din față îi lipsesc. Își deplânge soarta: soțul ei a murit din cauze naturale la vârsta de 46 de ani, acum aproximativ 20 de ani, și acum fiul ei a fost ucis de soldații israelieni, la 44.

Aceasta este Naima Mahdawi, 67, văduvă, mamă a cinci fii și două fiice, pe care practic a trebuit să îi crească singură. Singurul venit al Naimăi vine din culesul diferitelor plante comestibile ce cresc pe câmpurile de lângă casa ei, pe care le vinde apoi la piață. Aceasta este casa ei, într-o secțiune pauperizată a Tul Karmului care era cunoscută drept centrul garajelor unde se dezmembrează mașinile furate pentru a fi vândute piesă cu piesă, un cimitir al mașinilor furate.

Șoferii care trec pe lângă drumul murdar ce urcă ne aruncă priviri ostile din cauza plăcuțelor de înmatriculare israeliene. Atmosfera mustește de suspiciune. Naima sosește acasă cu fiul său Mahmoud, 37 de ani, un vopsitor de mașini care până recent a muncit în Israel; acum, după ce soldații i-au ucis fratele, permisul de muncă i-a fost revocat, ca și cele ale tuturor fraților și verișorilor săi – procedura standard după fiecare atac terorist sau tentativă de atac.

Dar ce fel de atac a avut loc în după amiaza zilei de 17 ianuarie? Videoclipul postat imediat după eveniment este șocant, dar nu întru totul clar. 




Se vede un bărbat stând lângă cuburile mari de beton la un punct militar de control. Pare să fi prins rădăcini în acel loc, ca și când ar fi împietrit de frică. Soldații IDF strigă tot felul de ordine neclare către el – cineva țipă în arabă: „Pleacă!” – și apoi încep să tragă înspre el, în timp ce bărbatul continuă să stea acolo, nemișcat, lângă cuburi, nepărând să pună în pericol pe cineva, mai jos de turnul de control blindat al cărui proiector luminează perimetrul.

Un șir de mașini așteaptă pe margine. După ce se trag focuri de armă înspre el, bărbatul începe să meargă spre soldații care îl înconjoară din toate părțile; la început pășește încet, dar pe măsură ce împușcăturile se intensifică, își iuțește pasul, apoi o ia la fugă. În clip arată ca și când ar fi fost disperat să scape de împușcături, mai mult ca un animal prins într-o capcană decât ca un terorist ce intenționează să atace soldații. Apoi se prăbușește la pământ, tăvălindu-se în sângele propriu.

Ce este clar e că soldații l-au împușcat și l-au ucis pe Nidal Mahdawi, un palestinian de 44 de ani, cu dizabilități mentale, care până recent a fost un rezident al Israelului și ai cărui copii și soție sunt israelieni și trăiesc în interiorul Liniei Verzi de demarcație. Toată povestea s-a întâmplat la punctul de control 104, pe care palestinienii îl numesc punctul de control Netania, lângă Tul Karm.

Nidal Mahdawi s-a născut în 1972. În 1997, s-a căsătorit cu Holod Ayat, din orașul arab israelian Baka al-Garbiyeh. Cuplul a rămas acolo și a avut un fiu și trei fiice, cel mai mic copil având 12 ani și cel mai mare 17. La un an după căsătorie, Nidal a primit un card de identitate albastru care îl făcea rezident al Israelului: la vremea aceea, palestinienii din teritoriile ocupate încă se putea califica pentru rezidența în Israel sub reglementările unificării familiei. (n.t. acum acest lucru nu se mai poate, un palestinian din teritoriile ocupate – Cisiordania, Gaza – nu se poate căsători cu un alt cetățean palestinian ce trăiește în Israel sau se pot căsători, dar nu pot locui împreună în Israel). Nidal lucra într-un atelier auto în Baka al-Garbiyeh. De sărbători familia o vizita pe mama lui Nidal și pe frații și surorile lui în Shweika.

La un moment dat, cu mai mult de zece ani în urmă, Nidal a început să aibă accese de violență și crize de furie. Cu timpul, starea i s-a înrăutățit; în urmă cu câțiva ani, soția a înaintat poliției o plângere împotriva lui. A fost condamnat pentru comportament violent față de soția sa și a petrecut un an la închisoare. Starea lui nu s-a îmbunătățit și apoi s-a întors acasă. Cu aproximativ două luni înainte să fie ucis, soția sa a vrut să-l interneze la centrul pentru sănătate mintală Sha’ar Menashe, lângă Hadera. El a preferat să meargă acasă la mama sa și să caute refugiu acolo. Așa s-a întâmplat de Nidal s-a reîntors în casa copilăriei sale cu câteva săptămâni înainte să fie omorât.

Între timp, cardul de identitate israelian i-a expirat și i s-a refuzat permisiunea de a trăi în Israel. I-a spus fratelui său că avea să se ocupe de asta – era doar o problemă de birocrație, a spus Nidal. Fratele său spune că în ziua în care a murit, Nidal a încercat să intre în Israel pentru a-și vedea familia. Soldații i-au spus că nu are permis de intrare.

Cu câteva săptămâni înainte de incident, mama sa l-a rugat pe Nidal să viziteze mormântul tatălui său și al altor rude din cimitirul Tul Karmului. Așa că a început să meargă pe la cimitir o dată la câteva zile.

Pe 17 ianuarie, devreme, Naima își amintește că a auzit un zgomot ciudat în stradă: Nidal arunca cu pietre în stâlpul electric de lângă casă. I-a spus mamei că se duce la cimitir. Nu l-a mai văzut niciodată.

Nu știm de ce, în timpul ultimelor zile ale vieții sale, Nidal nu și-a mai luat medicamentația obișnuită. O lua de 10 ani, spune mama lui acum, adăugând că atunci când a oprit-o a devenit și mai irascibil și agresiv ca de obicei.

Acum Naima ține două fotografii decolorate într-o punguță brodată pe care o poartă cu ea: fotografia de pașaport a soțului ei și acum pe cea a fiului său care a fost ucis. Sărută cu mândria poza lui Nidal, de mai multe ori, și apoi izbucnește în lacrimi. „Mă alinta spunându-mi ‘Nana’”, suspină Naima.

În seara zilei de 17 ianuarie, vecinii i-au spus că fiul ei a fost ucis la punctul de control. La început a refuzat să creadă, dar apoi și rudele au venit cu aceleași vești amare. Acum ea îi învinovățește familia pentru moartea sa: l-au abandonat și nu au avut grijă de tratamentul lui – și din cauza lor a fost omorât.

„Nimeni nu s-a ocupat de problemele lui”, spune Naima pe un ton acuzator. Încă nu are idee ce s-a întâmplat la punctul de control; tot ce știe este că Nidal a fost împușcat de soldații IDF.

Materialul filmat arată că Nidal ar fi putut fi arestat fără să fie împușcat, cu siguranță fără să fie omorât, spune Abdulkarim Sadi, un investigator de teren al organizației pentru drepturile omului B’Tselem. Într-adevăr, nu este clar de ce au început să tragă soldații în timp ce el stătea încremenit ca o statuie lângă cuburile de beton. „Era departe de soldați”, spune fratele lui Nidal, Mahmoud, în ebraica sa stricată de muncitor.

Numai pe 27 ianuarie a fost returnat cadavrul lui Nidal și familia a putut să-l înmormânteze în Tul Karm, în condiții limitate, impuse de Israel.

Săptămâna aceasta, purtătorul de cuvânt al IDF-ului a dat o declarație ca răspuns unor întrebări adresate de Haaretz despre rezultatul investigației: „Ancheta arată că pe data de 17 ianuarie 2017, la ‘punctul de trecere 104,’ Nidal Mahdawi a alergat cu un cuțit înspre soldații IDF care se aflau acolo și a încercat să îi înjunghie. Forțele armate au răspuns cu procedura standard de arestare a suspectului, la finalul căreia acesta a fost împușcat pentru a se elimina pericolul pe care îl reprezenta. Ca rezultat al focurilor de armă, Mahdawi a fost ucis.”

Văduva lui Nidal și cei patru copii au participat la înmormântare și apoi s-au întors imediat la Baka al-Garbiyeh. Familia este distrusă. Mama lui Nidal nu și-a văzut nora decât o dată, de atunci, în Tul Karm. A vrut să depună o cerere pentru ca fiul ei să fie recunoscut în mod oficial ca shahid – martir pentru cauză – la birourile Autorității Palestiniene, posibil pentru a primi alocația oferită familiilor martirilor. I s-a spus însă că și nora ei trebuie să depună o cerere. Încă nu a încheiat procesul: mai trebuie furnizate niște documente înainte ca Nidal Mahdawi să poată fi declarat martir al Palestinei.



http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.773456?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=israel-news%2F.premium-1.773456&utm_campaign=Gideon+Levy&utm_term=20170223-21%3A57&writerAlerts=true

Sentința blândă a ucigașului din Hebron demonstrează din nou că viețile palestiniene sunt ieftine



                                  Foto: Hassan M. Shoaap


de Amira Hass

Judecătorii cazului Elor Azaria au luat decizia naturală. Nu au putut sfida spiritul comandanților armatei și al sistemului justiției civile, care a decis de mult că viețile palestiniene sunt ieftine și că libertatea palestiniană nu trebuie luată în serios. Iată trei exemple:

1. Ce trebuie să facă un palestinian pentru ca un tribunal militar să îl condamne la 18 luni de închisoare? Doar să arunce cu pietre, cu sau fără praștie, fără să rănească pe nimeni. În iulie 2015, Knessetul a legiferat sentințe mai dure în cazul aruncării cu pietre, dându-le astfel tribunalelor militare undă verde pentru a proceda la fel.

În iunie 2016, adjunctul președintelui curții militare de apeluri, Gen. Brig. Zvi Lekach, a acceptat apelul făcut de acuzarea militară la sentința impusă în cazul a doi palestinieni care au aruncat cu pietre, „mai ales în lumina noilor amendamente legislative.” Le-a dublat sentința de la 6 luni în închisoare la 12 luni, păstrând și amenda de 2.000 de șecheli (540$).

„Dacă sentința potrivită pentru aruncarea cu pietre fără unelte precum praștia, de exemplu, variază de la 6 la 18 luni în închisoare”, scria el, „atunci folosirea praștiei intră într-o categorie diferită. În opinia mea, sentința potrivită pentru folosirea praștiei se încadrează între 12 și 30 de luni în închisoare...O sentință cu suspendare adecvată ar trebui adăugată de asemenea.”

Această hotărâre judecătorească a stabilit astfel un minimum sub care procurorii și judecătorii nu pot coborî.

2. Așa cum a subliniat emisiunea-pamflet „Eretz Nehederet”, singura crimă a lui Azaria este că a fost filmat. Și Ramzi al-Qaseawi a fost împușcat, împreună cu prietenul său Abdel Fattah al-Sharif, când cei doi au încercat să înjunghie un soldat, dacă e să ne luăm după spusele armatei israeliene. Potrivit unei mărturii obținute de organizația B’Tselem, în timp ce Qasrawi zăcea rănit, înainte ca Azaria să îl ucidă pe Sharif, un alt soldat l-a împușcat pe Qasrawi în cap sau în gât de la doar câțiva metri. Dar acest lucru nu a fost filmat, așa că este cuvântul palestinienilor împotriva celui al armatei.

Zeci de soldați, polițiști de frontieră și gărzi de securitate umblă în libertate, fără teamă de un proces, chiar dacă în ultimii doi ani și jumătate au ucis sau au rănit grav palestinieni – bărbați și femei, tineri și bătrâni – care nu le-au pus viețile în pericol sau nu au intenționat să îi atace.

3. În decembrie 2011, un soldat numit Aviram a aruncat cu o grenadă de fum din jeep-ul său direct în Mustafa Tamimi, care a fost rănit grav la față și a murit a doua zi. Tamimi și alți palestinieni aruncaseră cu pietre înspre jeep, după dispersarea protestului săptămânal ce are loc în satul lor, Nabi Saleh, împotriva furtului pământului lor de către colonia Halamish. Soldatul a spus că nu l-a văzut pe Tamimi și cazul a fost închis.

Familia a intentat un proces civil, pe care judecătoarea tribunalului municipal al Ierusalimului, Tamar Bazak-Rappaport, l-a respins acum 10 zile. Ba chiar a pus familia să plătească 60.000 de șecheli.

Ocuparea străzilor din afara satului Nabi Saleh și aruncarea cu pietre „reprezintă acte teroriste, acte ostile și rebeliune”, a explicat ea. „A trimite un buldozer și trei jeep-uri blindate pentru a contracara această activitate și pentru a o preveni are în mod clar o natură militară.”

Întâmplător, tatăl judecătorului este judecătorul pensionat Yaakov Bazak. În iulie 1985, a condus un complet de judecată care a condamnat 15 acuzați, membri ai Jewish Underground, un grup terorist evreiesc. La recomandarea sa, cei mai mulți dintre acești teroriști au primit sentințe indulgente. Șapte ani mai târziu, președintele de atunci, Chaim Herzog, i-a iertat pe trei dintre teroriști, aceștia fiind acuzați și condamnați pentru crimă la colegiul islamic din Hebron.

Nu demonstrațiile pro-Azaria sunt cele care au hotărât sentința ușoară. Judecătorii au urmat o tradiție lungă și sigură a precedentelor juridice care determină că ocupația militară evreiască reprezintă legea și ordinea, și a lupta împotriva ei este o crimă.


vineri, februarie 24, 2017

Zionismul nu a intenționat niciodată să întemeieze un stat evreiesc, ci un imperiu





de Odeh Bisharat

Zionismul nu a intenționat niciodată să stabilească un stat evreiesc. A intenționat să construiască ceva chiar mai mare.

După 120 de ani de Zionism, este posibil să tragem linie și să spunem că a reușit să își împlinească viziunea. Și, paradoxal, putem spune că mișcarea a reușit să nu stabilească un stat evreiesc, deoarece dorea să realizeze mai mult decât atât. E ca atunci când un bărbat îi spune iubitei că el iubește toate femeile, atunci când ea îl întreabă dacă o iubește. Până la urmă, cineva care le iubește pe toate, nu poate iubi niciuna dintre ele.

Deci, curentele dominante ale Zionismului, atât partidul Likud cât și cel laburist, nu au propuneri concrete ale granițelor statului Israel. Așa construiești acum o națiune.

În 1948, lumea s-a poziționat de partea stabilirii unui stat evreiesc lângă unul arab. De-a lungul acestui proces, o mare parte a poporului palestinian a fost expulzată și granițele teritoriului mult așteptatei țări au fost extinse cu aproximativ 50%. Și lumea, în absența unei decizii oficiale, a recunoscut teritoriul lărgit.

În 2002, lumea arabă i-a oferit Israelului recunoașterea și normalizarea dacă acesta ar fi fost atât de drăguț încât să permită crearea unui stat palestinian. Dar telefonul israelian a fost, brusc, deconectat. În schimb, arabii au fost inundați cu tot și tot mai multe condiții – în general legate de securitate, adică ocupație într-o formă diferită, precum și tot soiul de solicitări pentru a fi recunoscute. Nu lipsea decât cererea ca arabii să își pună filactere în fiecare dimineață. Dar poate va veni și ziua aceea, în curând.

Între timp, lumea începe să descopere că ceva nu este în regulă cu comportamentul Israelului. Până la urmă, orice om de afaceri obișnuit știe cine vrea să încheie o afacere și cine își caută pretexte și Zioniștii, de 700 de ani își caută pretexte pentru a nu stabili un stat care să fie potrivit pentru câteva milioane de evrei. Ei vor să clădească un imperiu care să fie potrivit pentru o super-putere. Dar evreii, fără supărare, nu au mărimea unei super-puteri.

Trebuie să le spunem cu sinceritate bunilor noștri prieteni din rândul evreilor, și sunt mulți, că trebuie să acționeze pentru a schimba direcția în care navighează vasul, pentru că se apropie de un aisberg cu o viteză record. Până la urmă, istoria nu este prea generoasă și ferestrele oportunităților nu se deschid prea frecvent.

Spuneți-le povestea cu credinciosul care a căzut într-un râu iute. O barcă a trecut pe lângă el, dar omul a refuzat să se urce la bord. Dumnezeu va avea grijă de mine, a explicat el. Încă o barcă a trecut pe lângă el, și a respins-o și pe aceea – doar Dumnezeu nu avea cum să-l abandoneze. A refuzat până și colacul de salvare pe care i l-au aruncat cei din barcă. În timp ce se scufundă în adâncuri, Îl vede pe Dumnezeu care stă deasupra și Îl întreabă: De ce m-ai abandonat? Iar Dumnezeu din ceruri îi răspunde: Ți-am trimis trei ocazii pentru a-ți salva viața și le-ai refuzat pe toate.

Apropo, până la întemeierea statului Israel, existau discuții că împărțirea pământului ar constitui un fel de apostazie. La începutul anilor 40, comuniștii – primii care au acceptat planul de partiție al Națiunilor Unite – s-au gândit și ei la un singur stat. Când comuniștii evrei s-au întâlnit cu membrii comitetului U.N. în ajunul stabilirii statului, aceștia din urmă au rămas uimiți: Dacă voi, comuniștii, vă despărțiți din motive de naționalitate, cum poate exista un singur stat pentru cele două popoare ale voastre aflate în conflict?

Precum apa subterană, care întotdeauna găsește o cale de a ieși la suprafață, chiar dacă o înăbuși sub rocile stâncoase – va fi un singur stat aici. Eu (și mulți alții ca mine pentru care un singur stat este dorința profundă), cred că mai întâi trebuie pregătite albiile potrivite pentru ca apa subterană să erupă fără să ne înece pe toți. Am crezut, în inocența noastră, că din cauza tensiunilor, mai întâi vor fi întemeiate două state și mai târziu se vor uni. Dar ce să-i faci, prim-ministrul Netanyahu se grăbește.

E bine că îl avem astăzi pe Donald Trump prin preajmă. E bine că există cineva care îi dă mână liberă guvernului israelian pentru a acționa așa cum își dorește. E bine că nu există nimeni care să ne stăvilească.

Dacă nu se controlează, statul unic își va deschide fălcile și va înghiți cele două popoare într-o nouă eră a apartheidului declarat.



joi, februarie 23, 2017

Cine are nevoie de Haga când avem sistemul israelian al justiției militare?



Nu există nimic mai israelian decât acest tribunal care îi dă unui soldat ce a ucis cu sânge rece un palestinian, o sentință adecvată pentru un hoț de biciclete.
         


                                      Soldatul Elor Azaria după aflarea sentinței



de Gideon Levy

Mai național ca Teatrul Habima, mai popular decât teatrul popular al răposatului Avraham Deshe (Pashanel), mai reprezentativ ca Knessetul și mai sugestiv ca sondajele – bine ați venit la Teatrul IDF, care vă prezintă spectacolul tribunalului militar. Este cea mai autentică oglindire a societății, adevărata Curte Supremă de Justiție din Israel.

Este o producție epică la care participă zeci de figuranți; recenziile sunt măgulitoare și publicul e înnebunit de plăcere. Costumele (uniformele IDF) nu sunt speciale, nici decorul, lumina și machiajul – o proprietate a vreunui „absent” (n.t. așa îi numește Israelul pe refugiații palestinieni pe care i-a expulzat și cărora le interzice să se reîntoarcă la casele lor) din Jaffa sau o baracă din Kirya (sediu al armatei), lumini de neon și bănci de metal. Dar piesa este excelentă – actuală și relevantă, reprezentativă și elocventă – și sfârșitul este întotdeauna previzibil.

Nu există nimic mai israelian ca acest tribunal și nimic mai autentic ca sentința sa în cazul soldatului Elor Azaria. Încă o dată avem mantaua fățărniciei, încă o dată avem înșelăciunea, fațada unui proces echitabil, cu o apărare, o acuzare și pledoarii. Încă o dată, cel mai bun spectacol a venit în oraș și, încă o dată, nedreptatea strigătoare la cer este prezentă fără să o simțim, așa cum le place israelienilor.

Ceea ce le place cel mai mult israelienilor, este să și mănânce prăjitura și să o și păstreze, și cine știe mai bine decât tribunalul militar cum să servească desertul? Un verdict însuflețitor despre „valoarea sanctității vieții” și o sentință potrivită pentru un hoț de biciclete.

Nu avem nevoie de Haga, noi avem Kirya. Faptul este că un soldat care a ucis – ca să nu spunem că a comis o crimă – cu sânge rece un palestinian muribund, cu premeditare, a fost dat în judecată și chiar a fost pedepsit. Unde altundeva mai puteți întâlni așa ceva? În America? În Europa? Cea mai morală armată din lume, categoric cea mai morală. Cinste și onoare IDF-ului și sistemului său de justiție.

Așa le place israelienilor să își vadă judecătorii: vorbind cu mândrie despre dreptate și egalitate – cu condiția ca acestea să se aplice doar evreilor. Să vorbească despre sanctitatea vieții – dar calculând valoarea unei vieți palestiniene la mai puțin decât cea a unui câine (israelian). Și verdictul în cazul Azaria le-a oferit exact asta.

Azaria a părăsit tribunalul ca un erou național, într-o țară în care oricine ucide un arab este considerat un erou și aproape că nu există eroi care să nu fi ucis arabi. Tribunalul le-a spus încă o dată israelienilor ceea ce doresc cel mai mult să audă: viețile palestinienilor sunt mizerabil de ieftine; se află la finalul sezonului de reduceri.

Acesta este același tribunal care a judecat sute de mii de palestinieni cu severitate și cruzime de-a lungul zecilor de ani de ocupație. Cu tot și tot mai mulți judecători (și procurori) din rândul coloniștilor, iubitori ai legii internaționale și ai egalității în fața legii, acest tribunal militar, ce se află în teritoriile ocupate, este cel mai rafinat autor israelian al apartheidului. Acolo, la baza militară Ofer și la închisoarea Etzion, departe de ochii scrutători, există o lege pentru evrei și o alta pentru arabi, fără îndoială.

Aici, tribunalul reflectă societatea, mult mai mult decât o face Curtea Supremă din Ierusalim. Un Azaria palestinian cu siguranță ar fi fost condamnat la închisoare pe viață într-un proces rapid, fără a se lua în considerare „durerea familiei”, faptul că este „un soldat exemplar”, cu „un dosar impecabil”, fără a ține seama de „circumstanțe speciale”, fără a se întreba cineva ce i-a trecut prin minte sau ce i s-a întâmplat în viață. Ai ucis un evreu? Ai încercat să „verși sânge evreiesc”? Există o singură sentință.

Această instituție știe și cum să protejeze și să premieze cu generozitate soldații și ofițerii, exact așa cum își dorește poporul și exact așa cum se așteaptă comandanții armatei și știe să transforme procesele sale în pervertiri ale justiției. Numai în acest tribunal, un ofițer ca Ofek Buchris, acuzat de viol și sodomie, poate scăpa cu draconica sentință de a fi retrogradat cu un grad. Atât de crud l-a tratat tribunalul.

Exact așa cum orchestra IDF nu este o orchestră și radioul armatei nu este o sursă media, acest tribunal nu este un tribunal. Dar e chiar mai corupător decât primele două exemple: el își trimite metastazele demobilizate în sistemul juridic civil.

Procurorul general Avichai Mendelblit a venit din acest mediu putred și la fel au venit mai mult decât câțiva judecători, inclusiv unii ai Curții Supreme, care sunt convinși că au făcut dreptate în toți acești ani. Ei poartă cu ei glorioasele tradiții juridice ale clădirilor prefabricate din Ofer și acele tradiții rămân gravate în ei pentru totdeauna.