marți, februarie 28, 2017

M-am născut în Israel cu mulți ani înainte să realizez că Israelul e Palestina



                                      Gilad Atzmon




Interviu cu Gilad Atzmon realizat de Mehmet Gurhan

-fragment -

M-am născut în Israel și mi-au trebuit mulți ani ca să îmi dau seama că Israelul este Palestina. Eram relativ patriot. Abia așteptam să mă înrolez în armată. Și apoi am înțeles că există foarte puțin adevăr în narativa istorică evreiască. Și atunci am înțeles că trăiesc pe pământul altcuiva. În același timp am descoperit saxofonul. La vârsta de 30 de ani am părăsit Israelul și nu m-am mai întors niciodată.

Î: Există un anume tip de rebeliune în muzica ta; cum explici asta?

R: Muzica mea poate fi foarte duioasă și meditativă. Uneori e foarte amuzantă și ocazional e furioasă. Există prea multe motive pentru a fi mânios. Sunt departe de a fi fericit când văd Israelul făcând Gaza una cu pământul. Sunt furios când aflu că 80% dintre membrii conservatori ai parlamentului britanic sunt „prieteni ai Israelului.” Sunt furios când aflu că lobby-ul evreiesc împinge America într-un alt război mondial și în loc să devin violent, uneori mă folosesc de muzică pentru a-mi exprima furia.

Î: Ce gen din muzica lumii se apropie de muzica ta?

R: E foarte simplu. Sunt un artist al jazz-ului, un cântăreț de bebop. Dar sunt inspirat de muzica Orientului Mijlociu, fie că e arăbească, turcească sau grecească. Am stilul propriu de a îmbina mawwal-ul arăbesc cu John Coltrane...

Î: Ce crezi despre starea politică și socială a Turciei?

R: Uite, sunt împotriva oricărei forme de intervenționism, așa că nu sunt persoana potrivită pentru a judeca situația de aici. Pot vorbi numai despre impresiile mele și nu sunt niște observații academice. Fac un turneu în jurul lumii și văd multă tristețe. Văd țări sărăcite, oameni fără locuri de muncă, fără perspective. Văd tineri care fac parte din a treia generație săracă și văd cum pe strada lor principală pustie nu se mai mănâncă mâncarea specifică, ci McDonalds, Burger King, Coca Cola, Starbucks. Și sunt aici în Turcia și văd mulți oameni pe stradă, văd pește din marea voastră și roșii de pe câmpurile voastre și văd mulți oameni muncind în restaurante care au nume turcești și nici măcar nu oferă un meniu în limba engleză și mă face să fiu fericit pentru voi. Ați reușit să vă păstrați autenticitatea și cultura. Este o victorie uriașă. Sunteți atât de norocoși că islamofobii europeni nu v-au acceptat în U.E., țara voastră este acum o superputere.

Î: Te-ai născut în Israel dar ești împotriva ocupației israeliene și a politicilor Israelului. Trăiești în Vest, cum faci față?

R: Dă-mi voie să-ți spun ceva și este crucial. În întreaga mea carieră nu am fost supus niciodată abuzului din partea guvernului britanic, nu am fost supus niciodată abuzului din partea guvernului american. Și deși infamul Alan Dershowitz, care acum este implicat într-un uriaș scandal de sex cu minori, m-a etichetat ca fiind „dușmanul numărul unu al poporului evreu”, nu am fost niciodată subiectul direct al abuzurilor din partea guvernului israelian. Nici măcar NSA (Agenția Națională de Securitate a SUA) nu mă hărțuiește. Singurii oameni care mă vânează în continuu sunt stânga evreiască și ziarul The Guardian. Pot să spun că nu este o problemă, dar am ajuns să îmi dau seama că cei mai mari dușmani ai libertăților noastre elementare sunt progresiștii și am să explic de ce.

În Vest și poate și în Turcia, avem probleme cu corectitudinea politică. Ce este corectitudinea politică? Este o politică ce nu permite opoziția politică. Dar asta este exact definiția pe care o asociem cu dictatura. Dar corectitudinea politică este mai rea decât dictatura. De ce? Deoarece în cazul dictaturii resimți o opoziție față de un regim care este diferit față de tine, însă în cazul corectitudinii politice tu ești cel care îți bagă pumnul în gură. Corectitudinea politică este o formă de autocenzură. Stânga evreiască și progresiștii ne-au transformat într-o masă de impotenți. Sarcina noastră este să mergem mai departe și să opunem rezistență față de această ideologie canceroasă.

Î: Putem separa iudaismul de Zionism?

R: Nu. Israelul nu se numește „statul Zionist”, el se autodefinește ca „statul evreiesc.” Partidele guvernului se numesc „Israelul Casa Noastră” și „Căminul Evreiesc”, nu „Căminul Zionist.”* Cabinetul israelian a adoptat o lege națională care definește Israelul ca statul evreiesc, nu statul Zionist. Din perspectivă israeliană, Zionismul a murit în 1948. Zionismul a fost o promisiune de a ridica un stat evreiesc în Sion (Palestina). Odată ce a fost întemeiat Israelul, Zionismul și-a încheiat rolul. Singurii oameni care păstrează aberația Zionistă sunt cei din stânga evreiască, deoarece ei vor să facă diferența între evreicitate și Zionism. De aceea numesc Israelul colonialism. Dar Israelul nu este colonialism. Colonialismul presupune un schimb clar între un stat-mamă și un stat-colonist. Israelul este un stat-colonist, dar nu există un stat-mamă evreiesc. De aceea îl numesc apartheid. Israelul nu este apartheid: apartheidul este un sistem rasist de exploatare. Dar Israelul nu vrea să exploateze palestinienii, el vrea să-i facă dispăruți. Israelul este un model hitlerist de epurare etnică. Stânga folosește termenii „colonialism”, „Zionism” și „apartheid” pentru a distrage atenția de la cuvântul care începe cu „e.” Pentru ca solidaritatea cu Palestina să devină semnificativă, trebuie să dez-iudaicizăm terminologia. Nu să dăm afară evreii din mișcarea de solidaritate, dar să împiedicăm ca interesele evreiești să definească granițele discuției.

Î: Putem privi Israelul și Palestina ca pe două state?

R: Nu.

Î: Vor putea palestinienii să se reîntoarcă în țara lor?

R: Pentru asta se luptă. Oricine nu susține dreptul de reîntoarcere nu este un suporter autentic.

Î: Ce crezi despre spusele lui Ahmadinejad despre holocaust?

R: Sunt 100% de acord cu tot ce a spus Ahmadinejad despre holocaust. Practic, Ahmadinejad a spus că holocaustul trebuie tratat ca un capitol istoric. Momentan este tratat ca o religie. Și dacă este o religie vreau să am dreptul să fiu ateu. În realitatea contemporană iudaizată este ok să nu crezi în Dumnezeu, dar dacă nu crezi în Auschwitz vei fi penalizat sever. Nu accept așa ceva.

Î: Ce câștigă SUA de pe urma susținerii Israelului?

R:  America nu mai este o entitate independentă, nu o mai putem concepe în felul acesta. Sistemul politic american este o zonă ocupată de evrei. America, Marea Britanie, Franța și în general Vestul s-au trezit într-o dimineață pentru a realiza că există o pierdere prin scurgere în sistemul lor juridic care facilitează posibilitatea ca lobby-urile străine invazive, așa ca AIPAC, CFI, CRIF, să intervină în afacerile lor externe. America și-a sacrificat interesele sale externe pe altarul evreiesc. Este un dezastru. Dar istoria ne învață că această impunitate politică evreiască întotdeauna își găsește sfârșitul într-o circumstanță cu totul tragică.

Î: Ești de acord că în Gaza are loc un holocaust?

R: Nu mai știu ce este holocaustul. Sunt ca Ahmadinejad în privința asta. Când eram copil am fost învățat că naziștii au făcut săpun din evrei. Apoi am crescut și mi-am dat seama că era o plăsmuire. Am fost învățat că arabii ne vor arunca în mare. Și când am fost suficient de matur pentru a învăța istorie pe cont propriu, am realizat că de fapt evreii erau cei care îi aruncau în mare pe palestinieni. Și apoi am înțeles că evreii (ca toată lumea) tind să își proiecteze asupra altora simptomele lor culturale. Evreii se tem de palestinieni pentru că evreii își văd armata angajată în activități criminale. Ei trebuie să creadă că palestinienii sunt la fel de criminali ca IDF-ul.

Nu vreau să vorbesc în termeni de holocaust pentru că e prea evreiesc. Nu vreau să compar Israelul cu nazismul pentru că Israelul e suficient de rău. Din anumite perspective Israelul este mai rău ca nazismul (Israelul este o democrație evreiască ce implică o responsabilitate colectivă). Când compar Israelul cu nazismul reafirm religia holocaustului și susțin întâietatea suferinței evreiești. Trebuie să stabilim un discurs nou, în care israelienii sunt cei mai aprigi dușmani ai umanității și palestinienii sunt suferinzii supremi. Auschwitz a fost într-adevăr rău, dar nu la fel de rău ca Gaza.

Î: Iranul nu urmărește înarmarea nucleară și întreaga lume știe asta. Cum explici agitația din jurul proiectului nuclear iranian?

R: Nu am nicio problemă cu armele nucleare iraniene. Vreau ca Iranul să aibă o bombă. Numai o bombă iraniană va aduce pacea în regiune. Pentru că toată această mizerie din Orientul Mijlociu cauzată de Israel și de America se întâmplă deoarece ele știu că pot omorî cu impunitate și fără încetare. Și problema mea cu șiiții este că sunt mult prea amabili. Ei chiar nu vor să bombardeze pe nimeni. O bombă atomică este haram (interzisă de religie), spun ei.

Î: Ce părere ai despre rolul Iranului în Orientul Mijlociu?

R: Iranul este cea mai frumoasă putere politică. Îi susține pe palestinieni. Susține rezistența. Iranul și-a dezvoltat o industrie foarte puternică. Această țară care a fost un stat-client al Americii acum 34 de ani, produce acum submarine, avioane, drone, computere foarte puternice. E frumos.


*Partidul „Căminul Zionist” a fost înființat la o lună după acest interviu.


http://www.gilad.co.uk/writings/2015/2/14/i-was-born-in-israel-many-years-before-i-realized-israel-was-palestine

luni, februarie 27, 2017

Zionismul nu este chiar secular



                                     David Ben-Gurion


de Jonathan Ofir

În timp ce statul Israel se autodefinește ca statul evreiesc, mulți Zioniști și mai ales Zioniști liberali, adesea separă categoric iudaismul și Zionismul, accentuând că Zionismul este în mod esențial o ideologie seculară și că manifestarea sa, Israelul, este în mod esențial un stat secular. Despărțirea iudaismului de Zionism este comună și în rândul anti-Zioniștilor și al grupurilor pro-palestiniene (evreiești și non-evreiești) și această distincție servește pentru a marca o separare critică între statalitate și religie: că Zionismul, reprezentând ideea unui stat evreiesc „secular”, materializată sub forma statului Israel, nu este o religie și că astfel, opunerea față de acțiunile Israelului nu este anti-evreiască, antisemită.

Mondoweiss a publicat un interviu cu Zvia Thier, o fostă „Zionistă liberală”, unde vorbește foarte categoric despre această separație.

Dar eu am să fiu cârcotaș și am să discut despre cum această separare este artificială, clinică și neadevărată. Am să susțin că Zionismul este naționalism evreiesc și deci, o formă de religie. Demonstrând astfel că Zioniștii evrei sunt de fapt religioși, chiar dacă susțin că sunt seculari.

Tzvia Thier subliniază că iudaismul și Zionismul nu sunt unul și același lucru și astfel anti-Zionismul nu poate fi considerat antisemitism. Până acum toate bune. Nu sunt exact unul și același lucru – dar pot fi legate într-un mod foarte, foarte strâns (dacă nu chiar inextricabil). Ea evidențiază că există evrei ultra-religioși care se opun Zionismului. Pe asta am auzit-o de multe ori, mai ales de la activiștii pro-palestinieni – și pur și simplu nu sunt convins de esența argumentului, din cauza următoarelor motive: Există evrei religioși care cred că „reîntoarcerea” pe „pământul sfânt” al Sionului trebuie să aștepte venirea lui Mesia. Această idee a fost acceptată în general în cultura evreiască vreme de multe secole. Dar, odată cu ascensiunea Zionismului, filonul naționalist al iudaismului a fost ademenit pentru a îngloba o reîntoarcere făcută de om. Rabbinul Zvi Yehuda Kook (a murit în 1982), liderul spiritual al mișcării religioase a coloniștilor, dimpreună cu tatăl său Avraham Isaac Kook (a murit în 1935) au fost părinții fondatori ai mișcării național-religioase și au promovat ideea că „reîntoarcerea” făcută de om nu era o anatemă și că de fapt ar fi accelerat venirea lui Mesia.

Iudaismul nu este o religie sculptată în piatră. Ortodoxia evreiască nu folosește de fapt Biblia ca ghidul său zilnic, ci mai degrabă niște interpretări religioase ale acesteia (care în mod istoric au luat forma Talmudului). Astfel că interpretările rabinice ale Scripturilor sunt centrale iudaismului și asta înseamnă că este deschis discuțiilor.

Se poate spune, așadar, că deși Zionismul și iudaismul nu sunt același lucru, sunt împletite în moduri deloc îndoielnice. Acei evrei ultra-ortodocși care se opun Zionismului o fac datorită unei interpretări rabinice – care are mai mult de-a face cu sincronizarea decât cu eticile. Dacă ar crede că Mesia într-adevăr ar fi sosit astăzi, nu ar avea nicio problemă să pună în aplicare ceea ce ar percepe ca pe o „reîntoarcere” aprobată de Dumnezeu și să preia controlul Mai Marelui Israel.

Așa că percep această separație ca fiind mai mult semantică. Mișcarea religioasă non-Zionistă nu se opune neapărat moral Zionismului; pentru ea este o chestiune de sincronizare.

Acum despre Zioniștii „seculari”:

Credința în reîntoarcere este mai adânc înrădăcinată în Zionismul „secular” decât s-ar crede.

În 1936, a existat o revoltă în masă a populației palestiniene indigene, cunoscută sub numele de „Marea revoltă arabă.” Guvernul britanic, care la vremea aceea controla Palestina prin Mandatul său, a trimis un comitet pentru a-i asculta pe reprezentanții ambelor tabere și a încerca să rezolve „conflictul arabo-evreiesc.” Președintele comitetului era lordul Peel și unul dintre martorii care trebuiau să vorbească în fața comisiei Peel era președintele Agenției Evreiești: David Ben-Gurion. Ben-Gurion a vorbit despre dreptul evreilor asupra pământului lui Israel. Când a terminat, lordul Peel s-a întors spre el și l-a întrebat, „Domnule Ben-Gurion, unde v-ați născut?” „În Plonsk, Polonia” a răspuns el. Lordul Peel a continuat, „Dacă cineva trăiește într-o casă mulți ani de zile și dintr-odată apare altcineva și susține că el este proprietarul casei, legea internațională cere ca dovada să fie făcută de pretendent, nu de ocupatorul actual al casei. Domnule Ben-Gurion, aveți un act sau un contract de vânzare-cumpărare care să vă dea dreptul să luați locul nativilor arabi care au trăit aici de generații?” În boxa martorilor se afla o Biblie, pe care jurau martorii. Ben-Gurion a ridicat acea Biblie într-o mână și a declarat „Acesta este actul nostru!”

Cu toată dorința sa aparent „seculară” și „umană” de a rezolva „problema evreiască”, Zionismul, în ciuda câtorva gânduri eșuate de a coloniza un alt teritoriu, s-a concentrat repede asupra Palestinei ca țintă râvnită. Era ZION/SION-ism până la urmă și pământul istoric unde se spune că au trăit și au domnit vechii israeliți și strămoși ai evreilor a fost mereu un element puternic în cultura evreiască. Dar cu Palestina, pretenția asupra pământului trebuia să fie mai mult decât întâmplătoare, deoarece era locuită deja. O asemenea „înlocuire a populației” ce trebuia să aibă loc, așa cum realizau Zioniștii, într-o asemenea măsură, nu putea fi justificată numai prin dorința de a scăpa de persecuție, deoarece persecutarea populației indigene ar fi contracarat pretenția morală. De aici vine accentuarea poruncii „biblice” și „dumnezeiești” – chiar și printre Zioniștii seculari, așa cum arată exemplul cu Ben-Gurion.

Ideea „reîntoarcerii” era una religioasă și trebuia să se bazeze pe conceptul că evreii nu sunt doar niște oameni care împărtășesc o religie, ci și o moștenire etnică. Era necesar să se pretindă că se trag din străvechii iudei. Dar o asemenea pretenție este puternic contestată pe plan științific, asta ca să mă exprim delicat. Majoritatea evreilor de astăzi nici măcar nu sunt semiți (nu își au originea în Orientul Mijlociu) și Zioniștii care au colonizat Palestina până în 1948 erau în proporție covârșitoare europeni. Și așa cum încuviințează și cercetători israelieni, nu a existat un exod real pe vremea romanilor (70 d.Hr., când a fost înăbușită marea revoltă a iudeilor). Se poate ca romanii să fi exilat câțiva intelectuali și lideri, dar nu le stătea în fire și nici nu era în interesul lor să exileze o clasă muncitoare plătitoare de taxe și care le furniza recolte. De fapt, așa cum însuși Ben-Gurion a notat într-un studiu pe care l-a făcut în 1919 (împreună cu Ițac Ben-Zvi, viitorul cel de-al doilea președinte al Israelului), clasa muncitoare palestiniană pare a fi urmașa străvechilor iudei, care a rămas și s-a convertit la alte religii între timp.

Așa că Zioniștii seculari au trebuit să falsifice o legătură naționalistă ideologică incasabilă cu pământul la care râvneau. Pe lângă cultivarea miturilor potrivit cărora ei veneau într-un „ținut pustiu” (lucru care ar fi îndulcit moral intenția de epurare etnică a populației indigene) și „făceau deșertul să înflorească” (ceea ce ar fi servit ideii că de fapt ei ajutau țara și aduceau progresul – și ce mai conta poporul care trăia acolo), Zioniștii au trebuit să accentueze mitul religios privind relația „națiunii” cu „străbunii” și cu „pământul lui Israel.”

Toate acestea sunt mituri, care, chiar dacă ar fi fost adevărate, tot nu ar fi putut constitui o formă de „contract asupra pământului”, așa cum nu a putut nici cascadoria biblică a lui Ben-Gurion în fața comisiei Peel.

Un aspect puternic, inerent, al religiei este că transcende rațiunea. Și Zionismul trebuia să aibă și el acest aspect mistic, înrădăcinat chiar în iudaism, pentru a-și convinge clientela că acesta este un „caz special”; pentru a convinge că nu e vorba doar de religie, ci și despre supraviețuirea ca națiune.

Zioniștii seculari se referă adesea la persecuția evreilor ca la un indicator al faptului că o asemenea națiune chiar există. Dar persecuția unui grup de oameni care împărtășesc o credință religioasă nu dovedește neapărat că acel grup este o națiune. Dacă musulmanii șiiți și cei sunniți se persecută între ei, nu înseamnă că există o națiune șiită și una sunnită. Există probleme ce trebuie rezolvate, cu siguranță – dar nu neapărat necesar prin întemeierea unui „stat-națiune” pentru fiecare religie. Faptul că a existat o persecuție evreiască nu înseamnă că există o națiune evreiască, există numai percepția altora asupra evreilor ca fiind o națiune.

Așa că Zionismul a creat „statul evreiesc.” Ne-am putea pune pe bună dreptate o întrebare simplă, cum naiba poate fi un stat „secular”, când prin însăși definiția sa este religios?

Aici e șmecheria. Zionismul a preluat mitul „națiunii evreiești” din cultura evreiască. A extrapolat filonul naționalist inerent iudaismului și l-a transformat într-o mișcare națională aparent „seculară.” Dar acest element naționalist depinde de echivalentul său religios pentru a exista.

Astfel că ajung la concluzia mea, că Zionismul este un soi de religie, ascunsă în spatele măștii naționalismului secular.


duminică, februarie 26, 2017

Întâietatea genelor evreiești





de Gilad Atzmon

The Guardian a relatat că un studiu asupra supraviețuitorilor holocaustului a dezvăluit că trauma evreiască este transmisă mai departe în genele copiilor. Concluzia la care a ajuns o echipă de cercetători de la spitalul newyorkez Mount Sinai condusă de Rachel Yehuda își are originea într-un studiu genetic al unor 32 de evrei, bărbați și femei, care fie au fost închiși într-un lagăr de concentrare nazist, fie au experimentat sau au fost martorii torturii, fie au trebuit să se ascundă în timpul celui de-al doilea război mondial.

Spre deosebire de The Guardian, eu am rămas nedumerit în fața acestei „revelații științifice.” Care este sensul acestor vești? Sugerează că urmașii supraviețuitorilor holocaustului sunt mai bine adaptați pentru următorul holocaust sau sugerează că odraslele supraviețuitorilor șoahului au moștenit trauma și acum sunt îndreptățiți la compensații financiare germane până la sfârșitul lumii?

Pe de altă parte, dacă Zioniștii spun adevărul și evreii au fost persecutați pe parcursul întregii lor istorii și trecutul evreiesc este presărat cu holocausturi, atunci te-ai aștepta ca „gena traumei” să fie larg răspândită printre evrei oricum. Sunt confuz.

Este evident că Rachel Yehuda, echipa ei evreiască și spitalul evreiesc erau în mod particulari interesați de genele evreiești și de suferința evreiască, dar sunt universale noile descoperiri? Cum rămâne cu afro-americanii care au supraviețuit sclaviei și care încă sunt supuși discriminării instituționale și abuzurilor constante, transmit și ei trauma în genele lor sau numai evreii posedă această capacitate fiziologică specială? Și cum rămâne cu oamenii care suferă din cauza naționalismului evreiesc sau a terorismului israelian? S-a deranjat Yehuda să vadă dacă și palestinienii transmit informația genetică urmașilor lor? Evident că nu, dintr-un motiv foarte bun. Spre deosebire de iudeocidul nazist, care a avut un început și un sfârșit în timp, suferința palestiniană neîntreruptă nu are un sfârșit predictibil. Bebelușii născuți azi în Gaza nu au nevoie să moștenească trauma de la părinții lor prin intermediul geneticii; trauma le va fi livrată direct de către armata israeliană și forțele aeriene israeliene.

În anii ce au urmat șoahului, câțiva psihologi și scriitori evrei au elaborat pe tema sensului sindromului de stres post-traumatic (Post-SST). Mereu m-a băgat în ceață termenul. Am crescut în Israel și am fost înconjurat de mulți supraviețuitori ai holocaustului – oameni cu numere tatuate pe brațe. Unii dintre ei au suferit enorm în timpul războiului. Totuși, în general erau niște oameni destul de obișnuiți. Unii erau amabili, alții mai puțin, unii erau inteligenți și șarmanți, alții nu tocmai. Holocaustul nu era o problemă de care să se cramponeze, din câte am putut să îmi dau seama. Ei doreau să își vadă de viețile lor. Dacă era ceva legat de holocaust, era că voiau să uite. Dar adesea, copiii lor erau oarecum diferiți. Mulți erau posedați de șoah într-o manieră copleșitoare și au transformat holocaustul în noua lor religie. Studiul meu asupra religiei holocaustului m-a făcut să definesc noțiunea de sindrom de stres PRE traumatic (Pre-SST) – abilitatea unică de a fi chinuit de un eveniment fictiv imaginat, proiectat într-un viitor închipuit, ireal. Această tulburare a sindromului de stres Pre-traumatic este cea care transformă politicile evreiești contemporane într-o afacere periculoasă pentru evrei și pentru restul lumii. Este Pre-SST-ul cel care îi dă posibilitatea celui care suferă de acest sindrom să vadă o amenințare existențială oriunde și în orice. Dacă am dreptate în legătură cu Pre-SST, s-ar putea chiar să aflăm că în contextul traumei evreiești, copiii sunt cei care transmit trauma în genele părinților lor supraviețuitori. Sunt sigur că Mount Sinai și Rachel Yehuda pot găsi măcar 32 de membri ai acelei comunități care să susțină asemenea descoperiri post-epigenetice.

Între timp, e clar că intrăm într-o nouă fază a studiului fobiei evreiești colective. Acum trauma evreiască se află în gene. Dacă e adevărat, religia holocaustului este acum gravată pentru totdeauna în fiziologia evreiască. Iar asta este o veste devastatoare pentru antisemiți și cei care urăsc evreii – nu are rost să îi mai chinuie pe evrei, pentru că evreii se nasc chinuiți.


Facțiunea evreiască





de Joe Sobran

De evreii din America se vorbește adesea ca de o „minoritate.” Și așa și sunt, într-un sens mai mult decât numeric, așa cum voi explica. Dar în ciuda numărului lor mic, sunt o facțiune puternică, deși se aplică rar termenul facțiune atunci când se vorbește despre ei.

În revista Federalist, James Madison a oferit o definiție faimoasă și utilă a cuvântului: „Prin facțiune înțeleg un număr de cetățeni, fie că vorbim de o minoritate sau o majoritate, care sunt uniți și puși în mișcare de un impuls comun al pasiunii sau al interesului, potrivnic drepturilor celorlalți cetățeni sau intereselor permanente și colective ale comunității.”

Facțiunea evreiască organizată este ceea ce eu numesc Tribul. Este puțin mai specific decât „evreii”; dar îi include pe cei mai mulți evrei, care, așa cum arată sondajele de opinii, susțin categoric statul Israel și, mai mult, sunt copleșitor în favoarea cauzelor „progresiste” precum avortul legal, „libertatea sexuală” și „drepturile homosexualilor.”

Ce este frapant în legătură cu Tribul nu este faptul că pozițiile sale vizavi de aceste subiecte sunt neapărat greșite, ci că ele sunt anti-creștine. Ele sunt chiar anti-iudaice, în sensul că sunt incompatibile cu codul moral al lui Moise. Astăzi, evreii se autodefinesc în mod oficial mai degrabă prin obârșie (și, mai puțin politicos, prin rasă, deși termenul este tabu) decât prin religie; și, mai puțin oficial, prin antagonismul față de creștinism. Ar fi greșit să spunem că Tribul adoptă anumite atitudini sociale și poziții politice chiar dacă acestea repugnă majorității creștinilor. El le adoptă în principal tocmai pentru că le repugnă creștinilor.

În interiorul Tribului, unul dintre cele mai grave păcate pe care le poate comite un evreu este să devină creștin, așa cum demonstrează și ostilitatea evreilor pentru grupul „Evreii pentru Isus”. Un evreu ateu sau nereligios poate oricând să ceară cetățenia israeliană, dar un evreu care s-a convertit la creștinism nu poate. Acest antagonism este atât de predominant încât Tribul se opune nu doar sprijinirii guvernamentale a creștinismului, ci și proslăvirii publice a Vechiului Testament (cum ar fi expunerea celor zece porunci pe proprietatea publică) deoarece au adoptat-o și creștinii. „Tradiția iudeo-creștină” este un mit, prețuit de mulți creștini, dar de foarte puțini evrei.

Tribul nu are un papă sau un organ competent care să îi definească principiile de bază, dar atitudinile sale nu sunt greu de distins. Așa cum spune Samuel Johnson, o comunitate trebuie judecată non numero sed pondere – nu după cât este de numeroasă, ci în baza ponderii, a influenței. Și preponderența sentimentului evreiesc este clară: disprețuiește creștinismul și influența creștină în viața publică. Detestă prozelitismul creștin, una dintre primele îndatoriri creștine (practic interzisă în Israel). Consideră Evangheliile ca fiind însăși sursa antisemitismului. De fapt, însuși cuvântul antisemitism este practic un sinonim Tribal pentru creștinism.

Acest lucru a fost clarificat chiar și pentru cel mai naiv observator de reacția Tribului la filmul lui Mel Gibson, The Passion of the Christ. Ura lor abia ascunsă față de creștinism a început să clocotească cu mult înainte ca filmul să fie terminat. Editorialistul Charles Krauthammer a vorbit în numele multor evrei când a scris că povestea Patimilor lui Hristos „a dus la multe masacre creștine ale evreilor și a pregătit Europa pentru masacrul suprem – șase milioane de evrei omorâți sistematic în curs de șase ani – în inima, vai, unui continent creștin.” Vai, într-adevăr!

Pentru evreii care au comentat filmul era un dat că holocaustul a fost cauzat de creștinism, la fel și „nenumărate” alte persecuții creștine ale evreilor „vreme de aproape două milenii.” Abraham Fox, de la Liga Antidefăimare, împreună cu alți lideri evrei, preziceau categoric că filmul lui Gibson avea să cauzeze ură și violență împotriva evreilor – sugerând, desigur, că creștinii ar fi capabili de un asemenea comportament turbat chiar și acum, deși ar fi în contradicție directă cu doctrina creștină. William Safire de la New York Times efectiv a dat vina pentru holocaust chiar pe Hristos, citând vorbele „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”, ca dovadă a violenței inerente a creștinismului.

Din moment ce alegațiile despre trecut nu sunt niciodată mai clare decât imprecisul „nenumărate” al lui Krauthammer (înseamnă mai mult sau mai puțin de șase milioane?), avem de-a face nu cu o amintire istorică autentică, ci cu o caricatură mitologică a istoriei creștine care încă obsedează mintea Tribală, modelându-i și exprimându-i sentimentele actuale. Cam atât despre dialogul „interconfesional.” Așa cum observa rabinul Jacob Neusner, pentru majoritatea evreilor de astăzi, Auschwitz-ul a înlocuit Sinaiul ca moment definitiv al trecutului evreiesc. Și Auschwitz-ul este proiectat până înapoi la Golgota.

Acum este un obiect Tribal al credinței faptul că până la al Doilea Conciliu al Vaticanului în 1965, biserica catolică instruia că toți evreii sunt „ucigași de creștini.” Acest lucru este fals, desigur, așa cum catolicii mai bătrâni știu în mod direct și așa cum oricine altcineva poate constata. Noțiunea că biserica și-a „schimbat” această presupusă învățătură antică etalează ignoranță modernă privind felul în care procedează biserica: presupune că ea poate face și desface doctrine în mod arbitrar, așa cum un dictator contemporan schimbă linia partidului peste noapte. Ea acționează lent și în mod deliberat tocmai pentru că nu poate repudia vreodată o învățătură împământenită în timp ce pretinde caracterul infailibil. Până și copiii catolici înțeleg asta.

Când m-am alăturat bisericii în 1961, singurii evrei pe care îi cunoșteam personal erau niște vecini destul de amabili. Dacă cineva mi-ar fi spus că familia Halman din capătul străzii poartă o responsabilitate specială pentru Răstignire, aș fi rămas perplex. O idee atât de bizară ar fi reprezentat un impediment în calea convertirii mele: pur și simplu nu ar fi avut sens. Și nu le-a trecut așa ceva prin cap nici mentorilor mei catolici; și nu aveau nevoie de un nou Conciliu bisericesc pentru a le spune că e o absurditate. Ei nu vorbeau prostii. Nu avea nicio legătură cu a iubi sau a urî evreii. Eram mult mai înclinat să urăsc ereticii protestanți în acel punct, dar nu m-am gândit niciodată să îi învinovățesc pentru, nu știu, persecuția comunistă a catolicilor. Ar fi fost la fel de logic ca a-l învinovăți pe Iulius Cezar pentru Pearl Harbour.

Tribul însă, adoptă acuzația mitică de „ucidere a lui Hristos” pentru a o inversa: creștinii sunt ucigași de evrei. Și totul a început, prin deducție, cu însuși Hristos, ai cărui discipoli, imediat după moartea sa, au început să implementeze, firește, principiile sale sale caritabile persecutând evreii, o linie pe care au păstrat-o „vreme de aproape două milenii.”

Cititorii perspicace vor sesiza o discrepanță aici. Creștinii nu s-au aflat în postura de a persecuta pe cineva timp de aproape trei secole, până la convertirea Constantinopolului în 313 d.Hr. Între timp, ei înșiși au suferit persecuții severe. Potrivit Faptelor Apostolilor, totul a început cu evreii care l-au respins pe Hristos și au încercat să extermine biserica incipientă. Știm și din mărturia unuia dintre persecutori, renegatul Saul din Tars, care a devenit ulterior Sfântul Pavel. Pavel însuși a murit în urma acuzațiilor aduse de Trib în fața oficialilor romani, exact așa cum spusese Hristos.

Coeziunea și supraviețuirea Tribului vreme de două milenii succesive a părut adesea miraculoasă, chiar și pentru creștini. În mod ironic, Talmudul își asumă „creditul” pentru moartea lui Hristos dincolo de ceea ce a propovăduit de fapt biserica: el spune că „înțelepții” noștri l-au condamnat la moarte ca vrăjitor pe bună dreptate, nepomenind de vreun rol roman în acest eveniment. Evanghelia după Ioan spune doar că „ai Săi nu L-au primit” și mărturisirile de credință spun că „a suferit sub Pilat din Pont”, refuzând oportunități favorabile pentru a anexa Tribului vina încă de la început.

În orice caz, creștinii au știut din start ce simțea Tribul în legătură cu ei și nimic nu s-a schimbat de atunci cu excepția faptului că astăzi, creștinii au devenit deosebit de naivi în legătură cu asta. Hristos ne spune să ne iertăm dușmanii, dar nu ne cere să pretindem că sunt prietenii noștri. Isus a prezis persecuția ca pe un preț natural al devotamentului față de El; așa că trebuie să fim „înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.” Creștinii au eșuat adesea în ambele, dar instrucțiunile sunt clare. De fapt, oficialii bisericii au condamnat adesea ultrajele creștine populare la adresa evreilor, dintre care cele mai rele au avut loc în timpul „Morții negre” din secolul al paisprezecelea. Nu doar mila creștină, ci și bunul simț lumesc putea să vadă că evreii erau persecutați dintr-o furie superstițioasă, o nebunie adusă de o calamitate inexplicabilă.

Oricine se concentrează asupra Tribului riscă să își piardă simțul proporției. Aici este inclus, mai presus de toate, însuși Tribul. Dacă istoria Europei creștine este istoria persecutării evreilor, prima întrebare care se naște în mod natural este de ce au ales evreii să trăiască în Europa timp de atât de multe secole. Dacă cineva caută să te omoare la Detroit, de ce te-ai duce să locuiești în Detroit, dintre toate locurile de pe planeta asta? De ce evreii din „diaspora” s-au instalat în mod persistent pe pământuri creștine, în loc să dea fuga în masă la „căminul” lor din Orientul Mijlociu, însăși Țara Sfântă? „Anul viitor în Ierusalim”? (n.t. urare cu care se încheie în fiecare an Pesah, cea mai importantă sărbătoare din iudaism) De ce, așa cum fanii Dodger obișnuiau să spună, „să așteptăm până la anul care vine”?

Pot să îmi exprim aici, în intimitatea articolului meu, suspiciunea întunecată și reacționară că mereu plângăciosul Trib era de fapt mulțumit să trăiască pe pământuri creștine? Chiar și astăzi, mai mulți evrei aleg să trăiască în America creștină decât în statul Israel, atacând, în mod tipic, creștinii pentru presupusa lor intoleranță în loc să le mulțumească pentru îndelunga lor înțelegere și bunăvoință.

Din nou, Tribul pare să aibă, potrivit spuselor proprii, o lungă și enigmatică tradiție de a migra în țări antisemitice. Sau, mai degrabă, „antisemitismul” este explicația pe care o dă pentru perpetua sa nepopularitate și, la rădăcina antisemitismului, insistă el, se află creștinismul (deși, o nouă explicație trebuie găsită pentru nepopularitatea Tribului în lumea musulmană).

Ajunge. Este timpul să privim în fața posibilitatea ca problemele evreiești să fie uneori cauzate de atitudinile evreiești și de comportamentul evreiesc. Tatăl meu remarca odată că evreii sunt antipatizați oriunde merg din cauza „felului lor reprobabil.” Deși, așa cum am aflat mai târziu, tata fusese băiat de altar, și niciodată nu a spus ceva despre uciderea lui Hristos; trecuse mult de când a părăsit biserica și tot nu îl interesa în mod deosebit cine L-a ucis pe Hristos. De fapt, nu îi antipatiza în mod particular pe evrei; dar credea că eticile lor, nu istoria lor biblică, erau responsabile pentru reputația lor proastă.

Verbul popular to jew (a înșela, a fura, a împrumuta fără a da înapoi) pare să se confirme. La fel și nenumărate bancuri etnice despre escrocheria evreiască și despre comportamentul necinstit. De fapt, există pasaje talmudice care autorizează evreii să îi ușureze pe gentili de proprietățile lor, dacă o pot face fără să stârnească furie împotriva evreilor în general. Acestea sunt lucrurile care îi enervează (și uneori îi amuză) pe non-evrei. A auzit careva vreun banc despre evrei omorându-l pe Hristos?

Înfierarea Tribului datează cu mult înainte de propaganda celui de-al Treilea Reich. Campaniile guvernamentale calomnioase rar au succes pe termen lung; până și miturile populare mor cu timpul. Dar o reputație durabilă, păstrată de-a lungul multor secole, e greu de crezut că nu se bazează și pe oarecare adevăr confirmat de experiență. Puțini creștini au spus că evreii L-au ucis pe Hristos; mereu au spus că evreii L-au respins pe Hristos, așa cum, într-adevăr, o fac și acum. Tribul însuși face din respingerea lui Hristos o trăsătură definitorie a evreicității, chiar mai mult decât aderarea la iudaism.

Unde apare acuzația de ucidere a lui Hristos în cultura creștină? Am făcut o mică verificare prin sondaj în literatura engleză în timpul epocii creștine, pe trei povești celebre despre evrei.

„Povestirea stareței”, din „Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer, este o fabulă pioasă despre un băiețel al cărui gât este tăiat de niște evrei răi, care apoi i-au aruncat cadavrul într-o groapă. Povestea este menită să îi pună pe evrei într-o lumină proastă, opunând mila creștină cruzimii evreiești inumane; și totuși, nu spune nimic despre cum evreii L-au ucis pe Hristos.

Cea mai faimos și mai fascinant personaj evreu din literatura seculară este Shylock din „Neguțătorul din Veneția” al lui Shakespeare. Este un ticălos, dar își susține partea cu atâta elocvență încât cititorii încă sunt împărțiți în privința atitudinii creatorului său față de el. Este mai mult o victimă decât un ticălos? În orice caz, un lucru e clar: deși dușmanii creștini ai lui Shylock îl numesc un cămătar însetat de sânge, „lup”, „necredincios”, „câine” și așa mai departe, niciunul dintre ei, nici în cea mai violentă vituperație, nu sugerează că ar fi vinovat de uciderea lui Hristos. Ideea vinii evreiești pentru Crucificare, asupra căreia insistă Krauthammer că i-ar fi obsedat pe creștini „vreme de aproape două milenii”, nu le-a trecut niciodată prin minte!

Mai important pentru scopul nostru, nici Shakespeare nu îl leagă pe Shylock de Crucificare. Shylock vorbește despre Hristos și creștinism cu dispreț răstit, este torturat de fuga fiicei sale cu un creștin, dar, cu toată cruzimea sa, nu menționează Crucificarea. Piesa identifică în mod corect vrajba dintre creștini și evrei, dar nu acel tip pe care îl sugerează retorica Tribului.

Un exemplu chiar mai grăitor este o altă piesă a vremii, „Evreul din Malta”, de obicei atribuită lui Christopher Marlowe. Personajul său principal, Barabas, este o exagerare neinhibată a evreului ticălos: umblă noaptea otrăvind puțurile pentru pura sa plăcere; își otrăvește propria-i fiică pentru că a devenit călugăriță creștină. Răutatea sa vicleană, comică în extremismul său transparent, nu cunoaște limite; spre deosebire de Shylock, Barabas este flagrant de neverosimil. Și totuși, nicăieri în piesă, nu se găsește nici măcar o aluzie la tema uciderii hristice. Ar fi prea de tot chiar și în această fantezie creștină absurdă a evreului nebun de ură.

Și, desigur, și Charles Dickens a creat un ticălos evreu memorabil: Fagin, în „Oliver Twist”. Deși departe de a fi inuman, el este, cu siguranță, detestabil, învățând derbedeii să buzunărească și primind bunuri furate. Dickens se referă de obicei la el spunându-i simplu, „evreul.” Dar, din nou, nu există nicio aluzie că acest hoțoman evreu ar purta vreo vină pentru Răstignire.

Hilaire Belloc și G.K. Chesterton, doi dintre cei mai mari scriitori catolici ai secolului trecut, au criticat adesea evreii – fiecare a scris o carte despre ei – și astăzi unii îi numesc antisemiți. Niciunul dintre ei nu a acuzat evreii de uciderea lui Hristos. De fapt, amândoi au căutat soluții la „problema evreiască” așa încât să fie corecte și față de creștini și față de evrei; Chesterton era pro-Zionist, Belloc era anti-Zionist și amândoi au scris multe pagini apărând evreii de acuzațiile obișnuite. Dar niciunul dintre acești așa-ziși antisemiți nu s-a gândit că acuzația de deicid merită să fie menționată, fie pentru a o afirma, fie pentru a o respinge.

În realitate, acuzația de „ucidere a lui Hristos” este greu de găsit undeva, în afara tachinărilor din curtea școlii. Și totuși, Tribul își „aduce aminte”. Asemenea non-întâmplări sunt o trăsătură binecunoscută a memoriei Tribale, după cum arată multe mărturii ale „supraviețuitorilor holocaustului” care s-au dovedit a fi înșelătorii și falsuri. O mare proporție a Tribului încă este absolut convinsă că Pius al XII-lea a fost „Papa lui Hitler”, în ciuda copleșitoarelor dovezi care demonstrează opusul (presa lui Hitler îl numea pe Pius „avocatul evreilor”).

Amintiri fictive asemănătoare de victimizare înconjoară statul Israel. Departe de a se fi confruntat cu pericolul extincției în 1948, evreii Zioniști erau copleșitor de superiori arabilor din punct de vedere militar și au expulzat fără milă palestinienii din casele lor prin folosirea nestingherită a terorismului. De atunci, statul evreiesc s-a purtat conform celor mai dure stereotipuri evreiești, în mod necinstit, parazitar și crud. Era destinat a le oferi evreilor un refugiu sigur, departe de persecuție, unde în sfârșit să fie autonomi; în schimb, supraviețuirea lui a depins de ajutorul financiar străin, în principal de cel american. Proclamând democrația și egalitatea, a impus o tiranie rasistă de tipul celei pe care Tribul o condamnă oriunde altundeva.

Și a eșuat în scopul său inițial de a garanta siguranța evreiască. În ciuda puterii sale militare și a arsenalului său nuclear, Israelul a stârnit o asemenea ură printre arabi, că evreilor le e teamă să meargă acolo și se agită pentru supraviețuirea acestuia – chiar în timp ce se agită pentru inexistentul antisemitism creștin din America pro-israeliană. Zionismul a arătat cu brio că Tribul este perfect capabil să își facă dușmani fără ajutorul creștinilor pe care, după aproape două milenii, încă îi detestă.

Care este sursa acestei uri a creștinismului, atât de puternic înrădăcinată? Fără îndoială că există mai multe; una evidentă este faptul că biserica susține că este Noul Israel, unul spiritual, înlocuindu-l pe cel etnic. Chiar și mulți evrei seculari sunt iritați de această teologie creștină a înlocuirii; se pare că este un afront să fii înlocuit ca popor ales al lui Dumnezeu chiar dacă tu nu crezi în Dumnezeu. Această ofensă este răzbunată prin învinovățirea creștinilor, mai ales a papilor, pentru holocaust, orice îndoială asupra acestei vini este tratată de Trib ca erezie. În multe țări vestice, Tribul a reușit să criminalizeze exprimarea unor asemenea îndoieli.

Mai mult, universalitatea creștinismului i-a oferit un un farmec mondial de care iudaismul, prin natura sa, nu se poate bucura niciodată. Acest lucru îi încredințează Tribului un statut permanent de minoritate, distrugându-i așteptarea mândră că, odată cu venirea lui Mesia, va stăpâni peste toate națiunile. Mai rău, creștinii consideră indiscutabil faptul că etica lor este incomensurabil superioară celei evreiești; nici nu încape în discuție, așa că Tribul nu are cum să-i convingă pe creștini că etosul evreiesc este mai bun. Așa cum piticul este obsedat de înălțime într-un mod pe care oamenii de dimensiuni normale nu îl pot înțelege, Tribul este obsedat de statutul său minoritar, pe care îl trăiește ca pe o persecuție, imaginându-și dispreț și insulte – „antisemitism” – chiar și acolo unde nu există o asemenea intenție. Mândria sa inversată se exprimă în acuzații de persecutare. Evreii încă sunt „aleși”, chiar și numai pentru o ură creștină singulară. Apariția și puterea militară a statului Zionist a domolit parțial acest resentiment, în timp ce ura arabă și dezaprobarea vestică au întărit sentimentul persecuției.

O nuanță subtilă pe această temă este oferită de John Murray Cuddihy în cartea sa The Ordeal of Civility. Pentru evrei, susține Cuddihy, adaptarea la Vestul modern a fost într-adevăr un „chin,” ei trezindu-se priviți ca fiind înapoiați și „sălbatici” față de standardele „rafinate” ale omului creștin vestic. Ideologiile evreiești precum marxismul și freudismul sunt apologii pentru evrei, deghizate, negând superioritatea standardelor vestice. Pentru Marx, capitalismul se reduce la simpla lăcomie; în timp ce la Freud, dragostea romantică se reduce la simpla poftă carnală. Ambele privesc manierele vestice ca pe o simplă ipocrizie, aere de autoiluzionare ale goyimilor. Reducționismul marxist și cel freudian au avut o deosebită atracție pentru intelectualii evrei și pentru destui gentili care s-au simțit alienați de lumea creștină.

Preamărirea alienării a fost realizarea distinctivă a intelectualului Tribal. A fi alienat înseamnă a fi superior, „ales.” Există ceva întru totul simbolic în crearea statului Israel, unde o populație străină a susținut că are dreptul de a deposeda populația nativă. Iată drama psihică Tribală pusă în scenă în lumea reală, în care uzurpatorii Palestinei își numesc regimul cu obrăznicie o „democrație” în timp ce se simt persecutați de populația furioasă pe care au jefuit-o și au omorât-o.

Președintele Bush spunea uneori că în rândul minorităților, copiii suferă de „fanatismul blând față de așteptările reduse.” Ei primesc mesajul că nimeni nu se așteaptă ca ei să realizeze ceva, așa că nici măcar nu încearcă. Însuși termenul „minoritate” semnifică acum un grup nu doar recunoscut ca având ceea ce Cuddihy numește foarte inspirat „un statut acreditat al victimei”, dar perceput a fi incapabil să atingă standardele normale de conduită. Americano-polonezii, de exemplu, sunt o minoritate numerică, dar nu o „minoritate” în acest sens subtil condescendent.

Am putea vorbi și de un antisemitism „estompat” al așteptărilor morale scăzute. Majoritatea gentililor îi respectă pe evrei pentru inteligență și abilitate, dar au și ajuns să ia de bune anumite comportamente urâte ale evreilor. Supremaționismul rasist israelian este presupus a fi inseparabil de „dreptul Israelului de  a exista”; la fel, acuzațiile de antisemitism aduse cu prea mare ușurință mai ales creștinilor, stârnesc puțină surpriză sau mânie. În viața publică, cel puțin, Tribul a adoptat această formă nocivă a statutului „minoritar” și sfidarea implicită ce vine odată cu renunțarea la o cultură normală.

La fel ca în cazul altor „minorități”, obiceiul creștin față de Trib este pur și simplu de a pretinde că nu observă lucrurile evident enervante. Asta e natura lor, presupunem noi; nu se vor schimba; poate că nu știu să fie altfel.

La asta a ajuns să se rezume dialogul interconfesional: disperare creștină și capitulare.