joi, martie 16, 2017

Evreii nu sunt speciali




de Jonathan Ofir


Nu există îndoială că problema inextricabilei interdependențe dintre iudaism, zionism și statul Israel a devenit una foarte polarizantă din punct de vedere politic. Voi căuta să mă adresez însăși ideii de „unicitate”, „specificitate” evreiască, ce înseamnă ea pentru diversele tabere – și cum se manifestă punctele de vedere „pro” și „contra” în cadrul paradigmei zionismului și a Israelului.

A fi „special” ca etnicitate, în vremurile și timpurile moderne, este ceva ce a devenit perceput, la modul general, ca având un potențial periculos.

Dicționarul Oxford oferă două definiții principale pentru rasism:

1) „Prejudiciul, discriminarea sau antagonismul față de o persoană aparținând unei rase diferite, în baza credinței că rasa proprie este superioară” (...)

2) „Credința că toți membrii fiecărei rase posedă caracteristicile, abilitățile sau calitățile specifice acelei rase, în special pentru a o distinge ca fiind inferioară sau superioară altei sau altor rase” (...)

Credința că evreii sunt cu adevărat „speciali” își are originea în ideea biblică a „poporului ales.” Iar această „alegere” nu e o simplă chestiune legată de credință – ci ia în considerare SĂMÂNȚA, seminția lui Avraam – făcând-o astfel o chestiune inerent etnică.

Totuși, ideea că evreii sunt un grup etnic omogen descinzând direct din acel destinatar biblic al „promisiunii”este puternic contestată, asta în cel mai bun caz. Ea ignoră fenomenul prozelitismului, care a fost și încă este un element foarte activ al iudaismului. Chiar dacă am admite, de dragul argumentului, că evreii sunt omogeni din punct de vedere etnic, legătura logică cu elementul „special” ar încorpora, în mod inevitabil, o idee a unui tip de binecuvântare genetică instaurată prin decret divin.

Oricine crede în această „specialitate”, „unicitate”, poate fi considerat, prin presupunere automată, de către cineva din exterior (un non-evreu) a fi o persoană devotată religiei. S-ar putea să surprind spunând asta, dar acest soi de presupunere există cu putere și în termeni deloc neclari printre evreii „seculari”, „liberali”. Eu însumi am avut o conversație cu unul dintre ei, și a decurs cam așa:

(Ea): „Evreii sunt speciali.”

(Eu): „Păi, știi, toți oamenii sunt speciali.”

(Ea): „Toți oamenii sunt speciali, dar evreii sunt și mai speciali.”

Este iertat oricine a făcut vreo asociere cu orwelliana „Fermă a animalelor” în momentul în care a citit ultima frază a dialogului.

Deci, această „specialitate” este un lucru dat, există o conștiență aproape mistică a acestui „dat”, în mințile multor evrei. Problema este că același element care servește pentru a înălța statura proprie în comparație cu a altora, este și elementul care slujește antisemitismului (orice s-ar înțelege prin asta la modul general) – și anume că evreii posedă o caracteristică etnică inerentă care îi separă, îi deosebește și întotdeauna îi va deosebi de lumea din jurul lor, nepermițându-le astfel nicio integrare reală în această lume – și că, din moment ce percepția lor asupra lor înșiși în relație cu lumea este inerent supremaționistă, întotdeauna vor căuta să rivalizeze cu lumea în privința subiectulului cine domină pe cine.

Zionismul a adoptat ideea că evreii nu vor fi niciodată capabili să se integreze și să fie asimilați de lumea din jurul lor și că astfel vor fi mereu supuși persecuțiilor. A făcut din această idee o conștiință națională, cu ecouri puternice și în rândul evreilor „seculari”, accentuând noțiunea că aceasta nu era o problemă pe care ar fi putut-o controla evreii, întrucât era un antisemitism patologic al gentililor. Astfel încât, în aparență, argumentul a devenit relevant pentru toți evreii, religioși și seculari; Zionismul era despre însăși supraviețuirea lor.

Așa că, Zionismul a reușit să preia ideea persecuției evreiești și să o traducă într-o persecutare naționalistă, considerându-i pe evrei o „națiune evreiască.” Evenimentele de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20 păreau să confirme, pentru cei care doreau să creadă în asta, că evreii într-adevăr erau speciali; persecutarea și genocidul lor erau presupuse a fi dovada supremă a acestui lucru. Dar concluzia că evreii sunt speciali din cauza persecuției suferite plasa încă o dată răspunderea, sarcina argumentului, asupra unor evenimente externe. Dacă un copil este batjocorit de alți copii pentru că aceștia nu îl plac, din orice motiv, acest lucru nu îl face pe acel copil mai special sau mai puțin special. Cazul bătăii de joc, al agresării, poate necesita atenție, poate fi privit ca un „caz special”, dar cazul este cel special, nu copilul-victimă.

Deci, persecuția a devenit o parte a cazului „special” al evreilor integrați în Zionism. Persecuția nu a început aici, ea datează încă de la începuturile iudaismului, când nici măcar nu se numea așa. Când se sărbătorește Paștele evreiesc (Pesach), unul dintre texte, recitat de evreii religioși și seculari deopotrivă, spune „Cum se face că, în fiecare generație, ei se ridică deasupra noastră și ne distrug, și Dumnezeu, binecuvântat fie numele Său, ne salvează din mâinile lor.”

Dar acum, cu Zionismul, această „operațiune de salvare”, care pentru evreii religioși ar fi, în mod istoric, o chestiune de care s-ar ocupa Dumnezeu, a devenit un act comis de om, implicând forța militară. Evreii aveau să își ia soarta în propriile mâini.

Această simbioză a convingerilor religioase și secular-naționaliste avea să transfere ideea despre evreii ca ființe „speciale” sau ca un „caz special”, statului evreiesc – statul Israel – el însuși fiind privit ca „special”, un „caz special.”

Această șaradă a devenit despre cum să faci ca un stat să aibă „un loc al său printre celelalte națiuni” (pentru a împrumuta titlul cărții lui Benjamin Netanyhu), în timp ce își păstrează un loc „special”, care, în mod inevitabil, necesită excepții speciale de la regulile ce ghidează colectivitatea modernă a altor națiuni, mai exact legea internațională. Sarcina a devenit păstrarea excepției, promovând accentuarea paradigmei persecuției, așa încât Israelul să fie capabil să își manifeste „nevoile speciale”, care implică scutiri „speciale” de la supunerea față de rezoluțiile U.N. și legile și tratatele internaționale.

Aceste „scutiri” aveau să fie facilitate de patronajul unor „prieteni speciali”, ca Statele Unite ale Americii, capabili să blocheze implementarea cerințelor internaționale, prin puterea lor de veto, solicitând, în mod tipic, sprijinul pentru „dreptul Israelului la autoapărare.” Nevoile și cazul Israelului sunt atât de „speciale” încât Israelului i se permite chiar eludarea verificării și tratatelor privind înarmarea nucleară, domeniu unde Israelul și SUA se bucură de un statu quo „special”: „ambiguitatea.” Israelului i se permite atât lipsa confirmării cât și negarea faptului că posedă astfel de arme.

Enigma de pe scena politică privind Israelul este similară cu enigma ce îi înconjura pe evrei înainte de stabilirea statului Israel și este una care încă îi învăluie pe evreii de astăzi:

Cum îți menții statutul „special” fără să devii exclusivist?

Răspunsul pare foarte simplu, cel puțin așa mi se pare mie. Fiecare om vrea să fie special. Fiecare om își are trăsăturile și talentele proprii iar procesul dezvoltării acelor talente este unul de pe urma căruia oamenii beneficiază la modul personal, în timp ce se utilizează pe ei înșiși în societate cu scopul iluminării și inspirării altor oameni. Este de fapt, un proces de integrare pozitivă în societate. Problema survine atunci când cineva începe să construiască ziduri pentru a înconjura și a izola acel caracter „special”, „unicitatea” proprie și să-i țină pe restul oamenilor deoparte, în afara lor. Până la un anumit punct, cu toții avem nevoie de granițe pentru a ne păstra siguranța și liniștea, dar în cazul Israelului, istoria sa este de fapt una a furtului pământului și a vieților altora, negând faptul că și aceia sunt speciali – negând uneori până și faptul că ar exista. Când cineva face așa ceva în numele propriului caracter „special”, în numele propriei „unicități”, trebuie să fie un magician foarte îndemânatic pentru a evita reculul când oamenii vor începe să-și dea seama că respectivul nu e chiar atât de special, că este un agresor al altora de dragul propriei exclusivități. Vreme de multe decenii, Israelul a reușit să țină în frâu reacția la această violență a sa și să privească reculul ca pe o expresie a antisemitismului patologic, transformând astfel reacția într-un bumerang propagandistic, pentru a înmagazina și mai mult sprijin în vederea continuării subjugării altor oameni. Dar există semne care sugerează că acest strigăt, „antisemitism! antisemitism”, începe să se învechească, să expire, deoarece a fost folosit mult prea mult și într-un mod atât de reflex. Nu e „special” să simți furie, chiar ură, față de un agresor. Este o reacție foarte naturală, mai ales dacă ești unul dintre cei agresați sau dacă ai capacitatea emoțională de a simți empatie față de cei agresați.

Cazul Israelului ne arată, chiar acum, în vremurile noastre, cum răspunsul evreilor, influențați de propria lor autopercepție autogenerată a caracterului lor „special”, în „autoprotecția” sa extremă, aduce un popor într-o stare de nebunie colectivă, unde mecanismele normale autoreglatoare ale chestionării raționalității concepțiilor proprii privind sinele sunt aduse în situația de a fi inutile, reacțiile egocentrice și autoprotectoare dobândind o viață proprie și observatorul nefiind capabil să vadă dincolo de oglinda autodecepției.

Aceasta este o lecție pentru toți evreii, dar și pentru restul oamenilor. Nu suntem speciali. Orice ființă poate fi adusă în prăpastia absolutismului naționalist și a totalitarismului. Orice religie poate fi folosită într-un mod care accentuează curentul ideologic exclusivist. Orice națiune se poate afunda în nivelul cel mai de jos al existenței umane, și anume în distrugerea altor ființe în numele ideologiei. 

Dacă naziștii au fost speciali în acest sens, atunci trebuie să concluzionăm că există un element etnic special în germani, care astfel ar împiedica Germania să devină o națiune decentă. Dar istoria dovedește că nu există așa ceva. Ceea ce ne condiționează în primul rând nu sunt genele noastre, nu este genetica, ci educația societală, cultura pe care o experimentăm în timp ce ne dezvoltăm și ne trăim viețile.

Evreii nu sunt condamnați să fie persecutați pentru eternitate din cauza genelor lor. Dar dacă lasă acest gând să îi bântuie până în punctul delirului incontrolabil al dăinuirii, fără îndoială că își vor determina propriul viitor și își vor îndeplini următoarea profeție apocaliptică prin următorul lor atac împotriva acesteia.

Avem nevoie de o cu totul altă cultură. Una pacifistă, iar asta înseamnă, în primul și în primul rând, una care nu este exclusivistă. Elementele și potențialul acestei culturi există în iudaism, dar au fost copleșite de elementul militant, care a dus la formarea unui cult spartan. Avem nevoie de o cultură care într-adevăr poate să se integreze și să contribuie la pace într-o lume modernă. Nu poți face asta pretinzând că ești o națiune luminată în timp ce te afli cu un bocanc pe capul unui palestinian.



Niciun comentariu: