luni, martie 06, 2017

A scuipa pe profeții altor popoare nu este o valoare vestică





de Gilad Atzmon


Într-un interviu după masacrul de la Charlie Hebdo, David Aaronovitch de la Jewish Chronicle îi sfătuia pe cei care nu aprobă „libertatea de expresie” să „se mute în Pakistan.” Nu e surprinzător să dai peste un evreu Zionist care pledează în mod voluntar pentru purificare etnică, până la urmă, expulzarea este aventura naționalistă evreiască favorită. Judecând după girul lui Aaronovitch pentru libertatea elementară, sunt bucuros să anunț că apelul la libertatea de expresie este rezultatul imediat și foarte pozitiv al dezastruoaselor evenimente de la Paris.




Dar nu sunt convins că acei protestatari care își spun „Charlie” susțin sincer noțiunea de libertate universală. Sunt dispuși să accepte explorarea acestei libertăți și de clerul musulman? Și cum rămâne cu Dieudonne care contestă religia holocaustului? Și dacă Israelul se autodefinește ca „statul evreiesc”, putem, o dată pentru totdeauna, să supunem examinării evreicitatea? Este dispus Aaronovitch, un vechi neocon Zionist și avocat important în favoarea războiului din Irak, să accepte că unii oameni pot considera holocaustul un episod istoric și nu o religie? Ar fi o schimbare revoluționară deoarece Aaronovitch s-a dat peste cap să înăbușe orice discuție despre revizionismul istoric, evreicitate sau puternicul lobby evreiesc.

Libertatea de expresie și Vestul

Prima întrebare e dacă libertatea de expresie este o valoare vestică universală. Răspunsul este, desigur, afirmativ. Ideea este bine ilustrată de oratorul grec Demostene care declara că în „Atena omul este liber să laude constituția spartană, în timp ce în Sparta, numai constituția spartană poate fi lăudata.” Spre deosebire de Atena, care este în favoarea pluralismului, a eticilor și a unei neobosite căutări a adevărului, Ierusalimul reprezintă suprimarea libertății și respingerea eticilor și a gândirii universale. Ierusalimul este ghidat de „porunci” și legalitate. „Juridicul” înlocuiește caracteristica etică stabilind limite discursului.

O astfel de exegeză ne poate ajuta să înțelegem rolul corectitudinii politice din cadrul noțiunii mai largi de libertate a exprimării: dacă libertatea s-a născut la Atena, tirania corectitudinii a fost importată din Ierusalim și este, până acum, cel mai înverșunat dușman al Atenei, al libertății și al Vestului.

Corectitudinea politică ar trebui înțeleasă ca o viziune politică ce nu permite opoziția politică. Destul de bizar, aceeași definiție se poate aplica dictaturii. Totuși, în realitate, corectitudinea politică este mult mai opresivă decât dictatura. În timp ce dictatura presupune o formă de negare între un subiect și o autoritate, corectitudinea politică este determinată de autocenzură. Este un instrument vicios care înfrânge autenticitatea. Te învață să „gândești înainte să deschizi gură” în loc să „spui pur și simplu ce gândești.”

Dacă libertatea de expresie este o valoare culturală ateniană, atunci corectitudinea este Gardianul; este o tentativă grosolană de a impune granițe integrității, eticilor și experienței umane în general.

Scuipatul pe cruci, scuipatul pe biserici și scuipatul în general

Charlie Hebdo nu este o publicație specializată în discursul liber. Este o revistă neoconă, filosemită, care susține războaiele Zioniste și este dedicată stigmatizării și izolării minorităților în general și musulmanilor în particular, poziționării față de aceștia ca față de un „celălalt”, în timp ce reduce la tăcere critica adusă puterii evreiești și mașinii de război americane. Charlie Hebdo acționează ca atașatul cultural al Israelului la Paris. Cel puțin ideologic, este „Gardianul francez al Iudeii.” Dar, spre deosebire de fratele său ideologic de peste canal, cel dintâi este dezgustător și extrem într-un mod unic, pare-se chiar suicidar de grețos.

Suporterii lui Charlie, așa ca Aaronovitch, ar putea susține că dacă Libertatea este o valoare vestică, atunci și a scuipa pe profeții altor oameni trebuie să fie considerată o experiență vestică. Până la urmă, libertatea de expresie înseamnă libertatea de a exprima tot ce îți trece prin minte.

Aaronovitch și toți Charlii se înșală aici. În timp ce toleranța și dragostea de aproape sunt gravate în etosul creștin vestic, a scuipa pe cruci, a scuipa pe biserici și a scuipa, în general, nu este o valoare vestică. Ea este, încă o dată, un produs al Ierusalimului.

În 2009, Jerusalem Post dezvăluia tendința tot mai mare a evreilor ortodocși din Ierusalim de a-și scuipa vecinii creștini. (”Mouths Filled with Hatred”, de Larry Derfner The JPost, Nov. 26, 2009). Și Israel Shahak a comentat asupra urii evreiești față de creștinism și simbolurile sale, sugerând că „batjocorirea simbolurilor religioase creștine este o veche datorie a iudaismului.” Potrivit lui Shahak, „a scuipa pe cruci, mai ales pe Crucifix, și a scuipa când un evreu trece pe lângă o biserică, au fost lucruri obligatorii încă din jurul anului 200 d.Hr. pentru evreii religioși.”

Interesant, scuipatul evreiesc a avut un impact asupra peisajului urban al Europei. Următorul lucru poate fi citit într-un „Ghid turistic pentru Europa evreiască.”




„Pe podul Carol din Praga, vizitatorul va observa un imens crucifix înconjurat de uriașe litere ebraice aurite care rostesc declamația ebraică tradițională Kadosh Kadosh Kadosh Adonai Tzvaot („Sfânt Sfânt Sfânt este Domnul, Dumnezeul Tuturor”). Potrivit diverșilor comentatori, această piesă, degradantă pentru evrei, a fost montată deoarece în 1609, un evreu a fost acuzat că a profanat crucifixul. Comunitatea evreiască a fost forțată să plătească pentru montarea cuvintelor ebraice cu litere aurite. O altă explicație este că un evreu a scuipat pe cruce și pentru acest lucru a fost condamnat la moarte. Când acel om a implorat să-i fie cruțată viața, regele, căutând să aibă relații bune cu evreii, a spus că ofensa trebuie rectificată de comunitatea evreiască...” (Pentru a citi mai mult: Travel Guide for Jewish Europe, pg 497)

De fapt, nu scuipatul fizic este problema aici. Scuipatul este doar un simptom al unei respingeri categorice a „celuilalt”, profund înrădăcinată în cultura evreiască. În mod tragic, o privire fugară aruncată coperților revistei dezvăluie o desconsiderare și o rușinoasă lipsă de respect pentru „celălalt”, pentru minorități în general și musulmani în particular. Charlie Hebdo este un simptom al ierusalimizării noii stângi și a liberalilor francezi.

Însăși Franța nu are nimic de-a face cu libertatea de expresie. Ce libertate este aceea când nu poți contesta narativa holocaustului evreiesc în Franța? Profesorul de literatură Robert Faurisson a fost stigmatizat de sistemul francez pentru viziunile sale ce contestau narativa holocaustului evreiesc și profesorul Noam Chomsky a devenit nepopular pentru că a pledat pentru libertatea de expresie în cazul lui Faurisson. În 2002, Philippe Val, redactorul-șef al revistei la vremea respectivă, l-a denunțat pe Chomsky pentru anti-americănismul său și critica excesivă a Israelului și a presei mainstream. Franța nu este despre libertatea discursului, nici despre toleranță și nici despre pace. Colonialismul francez și incursiunile sale militariste însângerate în țări musulmane precum Irak, Mali, Libia, Siria, dovedesc ontologia sa violentă.

Masacrul de la Charlie Hebdo este un devastator semnal de alarmă pentru noi toți. Alegerea între Atena și Ierusalim trebuia făcută cu mult timp în urmă. Alegerea este între universalitate și banalul exclusivist tribal al lui Charlie David Hebdo Aaronovitch.

În loc să ne țină predici despre libertate și valori vestice, este timpul ca Aaronovicii și Charlii acestei lumi să înțeleagă adevăratul sens al „idealului vestic” și fundamentele sale culturale. Toleranța creștină stimulată de pluralismul universal politeist atenian se află în centrul gândirii vestice. Idealul vestic este dragostea de frumusețe, armonie, de polis, de civil, de etic; este respingerea bigotismului și a binarismului iudeocentric. În loc să scuipăm pe profeții altor popoare, trebuie să învățăm să respectăm Dumnezeii altor oameni, inclusiv pe cel evreiesc, și să ne așteptăm ca ceilalți să facă la fel.  


Niciun comentariu: