luni, februarie 27, 2017

Zionismul nu este chiar secular



                                     David Ben-Gurion


de Jonathan Ofir

În timp ce statul Israel se autodefinește ca statul evreiesc, mulți Zioniști și mai ales Zioniști liberali, adesea separă categoric iudaismul și Zionismul, accentuând că Zionismul este în mod esențial o ideologie seculară și că manifestarea sa, Israelul, este în mod esențial un stat secular. Despărțirea iudaismului de Zionism este comună și în rândul anti-Zioniștilor și al grupurilor pro-palestiniene (evreiești și non-evreiești) și această distincție servește pentru a marca o separare critică între statalitate și religie: că Zionismul, reprezentând ideea unui stat evreiesc „secular”, materializată sub forma statului Israel, nu este o religie și că astfel, opunerea față de acțiunile Israelului nu este anti-evreiască, antisemită.

Mondoweiss a publicat un interviu cu Zvia Thier, o fostă „Zionistă liberală”, unde vorbește foarte categoric despre această separație.

Dar eu am să fiu cârcotaș și am să discut despre cum această separare este artificială, clinică și neadevărată. Am să susțin că Zionismul este naționalism evreiesc și deci, o formă de religie. Demonstrând astfel că Zioniștii evrei sunt de fapt religioși, chiar dacă susțin că sunt seculari.

Tzvia Thier subliniază că iudaismul și Zionismul nu sunt unul și același lucru și astfel anti-Zionismul nu poate fi considerat antisemitism. Până acum toate bune. Nu sunt exact unul și același lucru – dar pot fi legate într-un mod foarte, foarte strâns (dacă nu chiar inextricabil). Ea evidențiază că există evrei ultra-religioși care se opun Zionismului. Pe asta am auzit-o de multe ori, mai ales de la activiștii pro-palestinieni – și pur și simplu nu sunt convins de esența argumentului, din cauza următoarelor motive: Există evrei religioși care cred că „reîntoarcerea” pe „pământul sfânt” al Sionului trebuie să aștepte venirea lui Mesia. Această idee a fost acceptată în general în cultura evreiască vreme de multe secole. Dar, odată cu ascensiunea Zionismului, filonul naționalist al iudaismului a fost ademenit pentru a îngloba o reîntoarcere făcută de om. Rabbinul Zvi Yehuda Kook (a murit în 1982), liderul spiritual al mișcării religioase a coloniștilor, dimpreună cu tatăl său Avraham Isaac Kook (a murit în 1935) au fost părinții fondatori ai mișcării național-religioase și au promovat ideea că „reîntoarcerea” făcută de om nu era o anatemă și că de fapt ar fi accelerat venirea lui Mesia.

Iudaismul nu este o religie sculptată în piatră. Ortodoxia evreiască nu folosește de fapt Biblia ca ghidul său zilnic, ci mai degrabă niște interpretări religioase ale acesteia (care în mod istoric au luat forma Talmudului). Astfel că interpretările rabinice ale Scripturilor sunt centrale iudaismului și asta înseamnă că este deschis discuțiilor.

Se poate spune, așadar, că deși Zionismul și iudaismul nu sunt același lucru, sunt împletite în moduri deloc îndoielnice. Acei evrei ultra-ortodocși care se opun Zionismului o fac datorită unei interpretări rabinice – care are mai mult de-a face cu sincronizarea decât cu eticile. Dacă ar crede că Mesia într-adevăr ar fi sosit astăzi, nu ar avea nicio problemă să pună în aplicare ceea ce ar percepe ca pe o „reîntoarcere” aprobată de Dumnezeu și să preia controlul Mai Marelui Israel.

Așa că percep această separație ca fiind mai mult semantică. Mișcarea religioasă non-Zionistă nu se opune neapărat moral Zionismului; pentru ea este o chestiune de sincronizare.

Acum despre Zioniștii „seculari”:

Credința în reîntoarcere este mai adânc înrădăcinată în Zionismul „secular” decât s-ar crede.

În 1936, a existat o revoltă în masă a populației palestiniene indigene, cunoscută sub numele de „Marea revoltă arabă.” Guvernul britanic, care la vremea aceea controla Palestina prin Mandatul său, a trimis un comitet pentru a-i asculta pe reprezentanții ambelor tabere și a încerca să rezolve „conflictul arabo-evreiesc.” Președintele comitetului era lordul Peel și unul dintre martorii care trebuiau să vorbească în fața comisiei Peel era președintele Agenției Evreiești: David Ben-Gurion. Ben-Gurion a vorbit despre dreptul evreilor asupra pământului lui Israel. Când a terminat, lordul Peel s-a întors spre el și l-a întrebat, „Domnule Ben-Gurion, unde v-ați născut?” „În Plonsk, Polonia” a răspuns el. Lordul Peel a continuat, „Dacă cineva trăiește într-o casă mulți ani de zile și dintr-odată apare altcineva și susține că el este proprietarul casei, legea internațională cere ca dovada să fie făcută de pretendent, nu de ocupatorul actual al casei. Domnule Ben-Gurion, aveți un act sau un contract de vânzare-cumpărare care să vă dea dreptul să luați locul nativilor arabi care au trăit aici de generații?” În boxa martorilor se afla o Biblie, pe care jurau martorii. Ben-Gurion a ridicat acea Biblie într-o mână și a declarat „Acesta este actul nostru!”

Cu toată dorința sa aparent „seculară” și „umană” de a rezolva „problema evreiască”, Zionismul, în ciuda câtorva gânduri eșuate de a coloniza un alt teritoriu, s-a concentrat repede asupra Palestinei ca țintă râvnită. Era ZION/SION-ism până la urmă și pământul istoric unde se spune că au trăit și au domnit vechii israeliți și strămoși ai evreilor a fost mereu un element puternic în cultura evreiască. Dar cu Palestina, pretenția asupra pământului trebuia să fie mai mult decât întâmplătoare, deoarece era locuită deja. O asemenea „înlocuire a populației” ce trebuia să aibă loc, așa cum realizau Zioniștii, într-o asemenea măsură, nu putea fi justificată numai prin dorința de a scăpa de persecuție, deoarece persecutarea populației indigene ar fi contracarat pretenția morală. De aici vine accentuarea poruncii „biblice” și „dumnezeiești” – chiar și printre Zioniștii seculari, așa cum arată exemplul cu Ben-Gurion.

Ideea „reîntoarcerii” era una religioasă și trebuia să se bazeze pe conceptul că evreii nu sunt doar niște oameni care împărtășesc o religie, ci și o moștenire etnică. Era necesar să se pretindă că se trag din străvechii iudei. Dar o asemenea pretenție este puternic contestată pe plan științific, asta ca să mă exprim delicat. Majoritatea evreilor de astăzi nici măcar nu sunt semiți (nu își au originea în Orientul Mijlociu) și Zioniștii care au colonizat Palestina până în 1948 erau în proporție covârșitoare europeni. Și așa cum încuviințează și cercetători israelieni, nu a existat un exod real pe vremea romanilor (70 d.Hr., când a fost înăbușită marea revoltă a iudeilor). Se poate ca romanii să fi exilat câțiva intelectuali și lideri, dar nu le stătea în fire și nici nu era în interesul lor să exileze o clasă muncitoare plătitoare de taxe și care le furniza recolte. De fapt, așa cum însuși Ben-Gurion a notat într-un studiu pe care l-a făcut în 1919 (împreună cu Ițac Ben-Zvi, viitorul cel de-al doilea președinte al Israelului), clasa muncitoare palestiniană pare a fi urmașa străvechilor iudei, care a rămas și s-a convertit la alte religii între timp.

Așa că Zioniștii seculari au trebuit să falsifice o legătură naționalistă ideologică incasabilă cu pământul la care râvneau. Pe lângă cultivarea miturilor potrivit cărora ei veneau într-un „ținut pustiu” (lucru care ar fi îndulcit moral intenția de epurare etnică a populației indigene) și „făceau deșertul să înflorească” (ceea ce ar fi servit ideii că de fapt ei ajutau țara și aduceau progresul – și ce mai conta poporul care trăia acolo), Zioniștii au trebuit să accentueze mitul religios privind relația „națiunii” cu „străbunii” și cu „pământul lui Israel.”

Toate acestea sunt mituri, care, chiar dacă ar fi fost adevărate, tot nu ar fi putut constitui o formă de „contract asupra pământului”, așa cum nu a putut nici cascadoria biblică a lui Ben-Gurion în fața comisiei Peel.

Un aspect puternic, inerent, al religiei este că transcende rațiunea. Și Zionismul trebuia să aibă și el acest aspect mistic, înrădăcinat chiar în iudaism, pentru a-și convinge clientela că acesta este un „caz special”; pentru a convinge că nu e vorba doar de religie, ci și despre supraviețuirea ca națiune.

Zioniștii seculari se referă adesea la persecuția evreilor ca la un indicator al faptului că o asemenea națiune chiar există. Dar persecuția unui grup de oameni care împărtășesc o credință religioasă nu dovedește neapărat că acel grup este o națiune. Dacă musulmanii șiiți și cei sunniți se persecută între ei, nu înseamnă că există o națiune șiită și una sunnită. Există probleme ce trebuie rezolvate, cu siguranță – dar nu neapărat necesar prin întemeierea unui „stat-națiune” pentru fiecare religie. Faptul că a existat o persecuție evreiască nu înseamnă că există o națiune evreiască, există numai percepția altora asupra evreilor ca fiind o națiune.

Așa că Zionismul a creat „statul evreiesc.” Ne-am putea pune pe bună dreptate o întrebare simplă, cum naiba poate fi un stat „secular”, când prin însăși definiția sa este religios?

Aici e șmecheria. Zionismul a preluat mitul „națiunii evreiești” din cultura evreiască. A extrapolat filonul naționalist inerent iudaismului și l-a transformat într-o mișcare națională aparent „seculară.” Dar acest element naționalist depinde de echivalentul său religios pentru a exista.

Astfel că ajung la concluzia mea, că Zionismul este un soi de religie, ascunsă în spatele măștii naționalismului secular.


Niciun comentariu: