luni, februarie 13, 2017

Problema nu este negarea holocaustului, ci negarea faptului că acesta face parte din trecut




de Kevin Barrett


Obișnuiam să cred în „Holocaust.” Nu ca religie – nu am fost niciodată la unul din templele-muzee, nici nu am făcut vreun pelerinaj la Auschwitz și nici nu am fost absorbit de textele sacre. Nu am fost niciodată prost sau suficient de nebun încât să accept holocaustul ca pe o scuză validă pentru furtul Zionist al Palestinei (dacă holocaustul ar fi avut de-a face cu Israelul, atunci Israelul s-ar fi întemeiat în Germania, nu în Palestina).

Pe scurt, credeam în „Holocaust” ca istorie, deoarece am presupus că 99% dintre istoricii vestici nu se pot înșela.

Am presupus că în jur de 6 milioane de evrei au fost exterminați de naziști în lagăre de concentrare, în principal în camere de gazare, ca parte dintr-un efort premeditat de exterminare a evreilor Europei. Din câte știam, toți istoricii onorabili credeau aceste lucruri. Și deși am întâlnit mulți colegi intelectuali musulmani care erau sceptici în privința holocaustului, m-am gândit că probabil erau părtinitori din cauza anti-Zionismului lor.

Apoi, în 2009, din senin și aparent fără motiv, am fost atacat pe Wikipedia pentru că aș fi fost un „negator al holocaustului.” De fapt, eram un binecunoscut sceptic în legătură cu 9/11 – nu cu holocaustul. Nu știam aproape nimic de controversele legate de presupusele camere de gazare. Wikipedia susținea că sunt un suporter al lui David Irving, al lui Mark Green și al lui Ernst Zundel. De fapt, n-am auzit niciodată de Green și abia știam numele Irving și Zundel (mi-am petrecut mare parte din anii 90 citind fiecare clasic francez pentru un M.A. în literatura franceză, apoi învățând limba arabă și studiind islamul și Marocul pentru doctorat, în timp ce îmi întrețineam soția și doi copii mici, așa că nu am prea avut timp să dau atenție știrilor despre controversele holocaustului).

Am încercat să corectez informația eronată – care a provenit de pe site-ul personal al unui maniac și nu a fost verificată niciodată, cu atât mai puțin confirmată – dimpreună cu alte greșeli faptice dăunătoare, pe pagina mea de Wikipedia. Corecturile aveau să fie șterse mereu și minciunile reinstaurate a doua zi. Uneori în decurs de câteva ore.

Asta a fost suficient cât să mă facă ușor paranoic. Dar, așa cum obișnuiau să zică hipioții, doar pentru că ești paranoic nu înseamnă că nu sunt puși pe urmele tale. Cineva încerca să însceneze că aș fi un „negator al holocaustului” – probabil pentru a-mi distruge credibilitatea în legătură cu subiectul 9/11.

Până prin 2010 sau cam așa ceva, ajunsesem să citesc în sfârșit câteva cărți despre controversele holocaustului. Prima carte pe care am citit-o a fost Denying History, scrisă de Michael Shermer si Alex Grobman. Fusese recomandată ca cea mai bună introducere în subiect, menită să lămurească de ce se înșală contestatarii holocaustului.

Denying History m-a uimit de-a dreptul – dar nu în sensul intenționat de autori. Este alcătuită în principal din atacuri ad hominem slăbuțe împotriva „negatorilor holocaustului.” Argumentele sale privind chestiunile concrete – exterminarea totală premeditată, camerele de gazare cu cianură și cele șase milioane de victime evreiești (sau șase milioane erau victimele totale?) – nu erau atât de solide pe cât m-aș fi așteptat. De fapt, erau surprinzător de firave.

Shermer și Grobman admit că supraveghetorii memorialului Auschwitz au decis dintr-odată, într-o zi din 1989, să reducă numărul victimelor renumitului lagăr de la 4 milioane la „în jur de un milion, un milion și jumătate.” Sunt multe victime pentru a dispărea dintr-odată.

Sherman și Grobman susțin că cele 2 milioane, 2 milioane și jumătate de victime ale Auschwitz-ului dispărute brusc au reapărut cumva ca prin minune pe frontul de est, unde se pare că ar fi fost împușcate de trupele germane. Această manevră păstrează cifra pare-se magică de „șase milioane.” Dar ridică niște întrebări evidente despre încrederea în numărătoarea morților. Mai întâi, nu e puțin prea convenabilă matematica de tipul „scădem două/două milioane și jumătate de aici, adăugăm două/două milioane și jumătate dincolo”? În al doilea rând, cum rămâne cu dovezile medico-legale? Cum ar fi putut fi mutate rămășițele a 2/2 milioane și jumătate de cadavre umane de la Auschwitz pe frontul de est? Și în al treilea rând – dacă istoricii tradiționali ai holocaustului s-au înșelat în legătură cu Auschwitz înainte de 1989, în legătură cu ce altceva ar putea să se mai înșele?

Shermer și Grobman minimalizează chestiunea dovezilor medico-legale – deoarece, se pare, nu există prea multe. Milioane de oameni se pare că au dispărut fără să lase vreo urmă. În schimb, istoricii tradiționali se bazează pe relatările martorilor oculari pentru a stabili existența camerelor de gazare pentru execuțiile în masă și cele șase milioane de cadavre. Ei spun că trupurile și scheletele au fost arse aproape complet, deci nimic sau aproape nimic nu a rămas. Nu are sens căutarea celor 6 milioane de trupuri, nu se va găsi aproape nimic.

Asupra acestui punct, atât scepticii cât și istoricii tradiționali sunt de acord.

Denying History a ridicat în mintea mea întrebări legate de adevărul pe care îl credeam înainte. În același timp, paradoxal, mi-a stârnit simpatia pentru oamenii pe care autorii cărții voiau să îi disprețuiesc. Aproape toți păreau niște oameni de treabă. David Irving, recunoșteau Shermer și Grobman, era un istoric foarte calificat și realizat, care suferise mult, fusese chiar închis pentru opiniile sale academice sincere. David Cole, un tânăr evreu condus spre „negarea holocaustului” de înclinația sa pentru adevăr, a câștigat o dezbatere împotriva forțelor tradiționaliste, inclusiv împotriva lui Shermer, la emisiunea lui Phil Donahue. Singura modalitate prin care forțele tradiționaliste se pare că puteau câștiga dezbaterea cu David Cole, era prin lansarea unor amenințări cu moartea pentru a-l înspăimânta așa încât să își retragă vorbele.

Shermer și Grobman m-au făcut să îl plac pe David Cole, să îmi pară rău pentru el și să îi disprețuiesc pe teroriștii de la Jewish Defense League care au amenințat că îl vor ucide dacă nu pretinde că este de acord cu ei.

Din moment ce Shermer și Grobman erau niște apărători atât de slabi ai tradiționalismului, m-am îndreptat spre Deborah Lipstadt, care a câștigat un proces de calomnie intentat împotriva ei de David Irving. Am presupus că cineva care putea să îl învingă pe Irving într-o dezbatere despre istorie trebuie să aibă niște argumente solide asupra faptelor. Cartea ei, Denying the Holocaust, am presupus, avea să anuleze argumentele negatorilor.

Pe măsură ce dădeam paginile din Denying the Holocaust, uimirea mea s-a transformat treptat în furie. Cartea nu avea nimic de-a face cu istoria. Este o lungă polemică isterică în favoarea sistemului aprioric de credințe absolut neexaminat al autoarei. Cartea lui Lipstadt este alcătuită 100% din emoții, 0% din argumente rațional-empirice despre evenimentele istorice. Este practic un lanț nesfârșit de insulte ad-hominem absurde la adresa „negatorilor holocaustului.”

Dacă aceștia erau cei mai buni apărători ai tradiționalismului holocaustian, poate că nu dețineau argumentul impermeabil pe care îl presupuneam.

Apoi, una dintre cunoștințele mele sceptice cu privire la 9/11 mi-a spus că ar trebui să citesc Debating the Holocaust: A New Look at Both Sides de Thomas Dalton. Am făcut-o – și am descoperit că era mult mai bună decât cărțile scrise de Shermer/Grobman și Lipstadt. Sigur, nu era atât de neutră pe cât sună titlul. Era evident că Dalton credea că scepticii față de holocaust aveau un caz mai solid decât păstrătorii tradiționalismului. Dar măcar el a încercat să elucideze argumentele istorice, punct cu punct. Deși nu m-a convins că scepticii aveau dreptate, m-a convins că această controversă legată de holocaust este un subiect legitim al unei dezbateri istorice.

Apoi l-am întâlnit pe Nick Kollerstrom, autorul celei mai bune cărți despre 7/7, Terror on the Tube. Dr. Kollerstrom, un specialist în chimie, doctor în istoria științei, a fost dat afară din postul său de la catedra colegiului universitar din Londra pur și simplu pentru că a publicat un articol în care evalua dovezile chimice ale existenței camerelor de gazare în timpul celui de-al doilea război mondial.

Am ajuns să-l cunosc pe Nick, am cutreierat toată Londra cu el, și am descoperit că îl plac și îi respect inteligența. Opiniile sale sunt interpretări erudite legitime, nu fanatism.

Aceste experiențe m-au dus la concluzia că problema nu este negarea holocaustului, ci negarea faptului că holocaustul face parte din trecut. Oameni ca Deborah Lipstadt, cât și alți apărători ai tradiționalismului holocaustian neagă în mod irațional că holocaustul face parte din trecut și astfel este deschis dezbaterii rațional-empirice deschise și libere. Pentru ei, holocaustul este un mit sacru saturat de emoții, nu parte din trecutul istoric.

Cultura vestică – nu doar câțiva apărători ai tradiționalismului – suferă de această boală. Oriunde mergi, este negat faptul că holocaustul a fost doar un nefericit episod istoric printre multe altele și că datele pot fi interpretate și reinterpretate într-o varietate largă de moduri. Lozincile sacre – cei șase milioane de morți, camerele de gazare și exterminarea totală premeditată – sunt noua treime sfântă. Oricine se îndoiește de ele nu este doar încă un istoric revizionist, ci un eretic.

Și ereticii sunt trimiși la închisoare sau le sunt distruse carierele, pur și simplu pentru că vorbesc sau scriu despre interpretările lor asupra datelor istorice.

Nick Kollerstrom îmi spune că multe mii de oameni au fost acuzați, numai în Germania, sub legile „corectitudinii politice.” Cum poate cineva să fie istoric într-o societate care bagă oameni la închisoare pentru exprimarea interpretărilor proprii asupra istoriei?

Negarea holocaustului ca făcând parte din trecut este un pericol prezent și real. Tradiția vestică a libertății de investigație este amenințată. Încă de când Socrate a întemeiat filosofia, scepticismul acerb în legătură cu „miturile publice” s-a aflat în centrul gândirii vestice. Astăzi, te poate arunca în închisoare sau te poate da afară de la locul de muncă.

Este timpul să confruntăm negarea timpului trecut al holocaustului. Haideți să reistoricizăm holocaustul și să punem capăt religiei holocaustului.

Eu propun ca cei mai buni anchetatori americani ai fraudelor să fie trimiși imediat pentru a-i hăitui pe supraviețuitorii frauduloși ai holocaustului. Recenta descoperire a unor pretenții financiare din partea unor falși „supraviețuitori” în valoare de 42 de milioane de dolari este doar vârful aisbergului. Banii recuperați de la cei lipsiți de scrupule ce activează în domeniul „there’s no business like Shoah business” (Shoah = holocaust) ar trebui folosiți pentru întemeierea unor catedre de revizionism al holocaustului în universitățile noastre de top. Acolo, cei mai buni revizioniști ai holocaustului ar trebui lăsați în pace să își dezvolte cele mai bune argumente istorice. Ar urma o dezbatere istorică academică vie între revizioniști și apărătorii tradiționalismului.

Cine va câștiga dezbaterea? Habar n-am. Poate, odată cu dezbaterea revigorată, tabăra tradiționalistă va găsi motivația să caute pierdutele dovezi medico-legale, inclusiv ruinele camerelor de gazare pentru exterminarea în masă și rămășițele milioanelor de victime. Sau poate că revizioniștii, dispunând de un minimum de legitimitate și finanțare, vor dovedi că au dreptate.

În orice caz, istoria – și tradiția vestică a libertății de investigație – vor fi adevărații câștigători.



Niciun comentariu: