vineri, februarie 17, 2017

Iudaism, evreicitate, putere evreiască





de Joe Sobran

Israelul este sfâșiat de o dispută asupra definiției evreului – o problemă gravă pentru un guvern dedicat rabinatului ortodox evreiesc, care predomină în Israel, și care refuză să îi accepte pe convertiții la iudaism reformat și conservator ca pe niște evrei autentici. Pentru ortodocși, a susține că ești evreu nu este suficient; în acest fel se instalează haosul. Numai cei convertiți la procedurile ortodoxe stricte, inclusiv la circumcizie, sunt acceptabili pentru cetățenia israeliană. Mulți evrei non-ortodocși găsesc acest lucru revoltător.

Iudaismul ortodox, cu sutele sale de reguli severe și precise, este oarecum la fel ca rinocerii: poate că nu au o înfățișare prea plăcută, dar sunt rezistenți. Ofensează toate noțiunile moderne de universalism, egalitate, drepturi civile, libertate sexuală și simplă ospitalitate umană. A lezat etica și deprinderile civilizațiilor timpurii, care în general au acuzat evreii de mizantropie și de lucruri chiar mai rele. Dar bătrânului rinocer nu i-a păsat niciodată de ceea ce cred despre el cei din afară. Și a păstrat evreimea într-o existență continuă vreme de mai bine de 3 milenii, în timp ce civilizații întregi s-au născut și au pierit.

Fără iudaismul ortodox, nu ar exista evrei astăzi. Chiar și a-i spune „ortodox” este înșelător. Pentru mare parte din istorie, a fost singura formă de iudaism. Iudaismul reformat și conservator datează din secolul al 19-lea și ambele curente reflectă dorința multor evrei de a se defini în termeni mai compatibili cu lumea modernă. Pentru ortodocși, aceste adaptări nu înseamnă doar un compromis fatal, ci și nesupunere față de legea divină. Evreimea a supraviețuit exact datorită naturii exclusiviste a iudaismului – refuzul intermariajelor, legăturile apropiate, relații necomplicate cu gentilii. El privește asimilarea, atât de tentantă pentru ceilalți evrei, cu groază absolută. Și poate arăta spre numărul mare de defectări ale intermariajelor multor evrei moderni ca la o justificare pentru aspra auto-segregare pe care o impune. Considerat retrograd, iudaismul Torei a supraviețuit fiecărei epoci, fiecărei forme succesive de modernitate.

C.S. Lewis observa că creștinătatea liberală a fost mereu o cale de a ieși din creștinismul ortodox, nu o cale de a pătrunde. Întreaga idee a unitarianismului este de a demonta creștinismul până la o formă acceptabil de nepretențioasă care poate oferi confort celor care sunt plictisiți de rigorile unei credințe neînduplecate, dar nu îi inspiră pe necredincioși să se angajeze într-un serviciu activ. Există creștini astăzi numai pentru că au existat odată martiri dispuși să moară pentru exact lucrurile pe care creștinii liberali le resping. În același mod, mi se pare greu de crezut că dacă evreii lumii antice sau medievale ar fi fost evrei reformați, ar mai fi existat astăzi evrei. Nu vreau să lovesc în evreii reformați; dar mi se pare că sunt doar o versiune a crizei de identitate evreiești moderne.

În ciuda persecuției feroce, copiii lui Avraam au prosperat uimitor de bine în lumea modernă. Proporționat cu numărul lor, evreii sunt grupul cu cel mai mare succes și cu cea mai mare putere din Statele Unite. Au putere economică, politică și o influență intelectuală uriașă, modelând felul în care America se înțelege pe sine dar făcând eforturi pentru a decreștina viața publică americană. Renașterea evreiască își are latura sa întunecată și tulburată. Evreii și-au adus contribuția la crimă, la acte politice subversive și la perversitate culturală. Evreii au dat lumii moderne și cele mai strălucite minți ale sale și unii dintre cei mai renumiți șarlatani intelectuali: pentru fiecare Einstein a existat câte un Marx sau un Freud.

Faptul remarcabil este că renașterea evreiască a apărut, cu bune și cu rele, în principal în mijlocul non-ortodocșilor. De fapt, poate fi inseparabilă de criza de identitate evreiască a modernității. Evreii care au părăsit iudaismul, în marea lor majoritate, nu au părăsit evreimea nici măcar atunci când s-au căsătorit cu gentili. Și sunt preocupați cu găsirea unor noi moduri de a defini ce înseamnă să fii „evreu”, în timp ce renunță tacit la iudaismul ortodox.

Cercetarea evreiască a identității a generat multe ideologii. La început, acestea au tins să fie credințe politice universaliste: liberalismul, socialismul, comunismul. Dar aceste credințe abstracte au fost înlocuite mai recent de cauze particulariste legate între ele: Zionismul și anti-antisemitismul. Susținerea Israelului și opunerea față de antisemitism a devenit acum o modalitate de a fi un „evreu bun” fără a te supune legii mozaice. A fi cușer a fost depășit de susținerea Israelului. Chiar și mulți evrei ortodocși au devenit fanatic de atașați de Israel, deși Zionismul este o ideologie politică modernă, concepută pe modelul naționalismului european. Israelul și-a început existența ca o democrație socialistă seculară, un cămin pentru evrei și un adăpost față de antisemitism, deși mulți ortodocși stricți i s-au opus, fiind considerat un sacrilegiu (unii dintre ei rămânând fermi pe această poziție și în ziua de astăzi).

Există o diferență crucială între iudaismul Torei și „evreicitatea” ideologică. Primul este bazat pe evlavie, ceea ce lipsește din evreicitatea seculară; celălalt concept este definit de noțiunea „antisemitismului”, care este absentă din cele cinci cărți ale lui Moise, din întregul Vechi Testament și din cultura evreiască pre-modernă. După standardele de astăzi, judecățile severe ale lui Dumnezeu și ale profeților asupra evreilor sunt virulent antisemitice; dar, sigur, întregul scop al acelor judecăți era vindecarea spirituală a evreilor și salvarea evreimii.

Evreii au avut straniul obicei de a înregistra și a prețui reproșurile divine, o practică aflată la polul opus al șovinismului uzual: al rasei umane și față de șovinismul „evreicității” Zioniste. Șovinismul întotdeauna glorifică, justifică și scuză națiunea proprie, în timp ce dă vina pe ceilalți pentru problemele sale. Cuvântul multifuncțional „antisemitism” este folosit pentru a explica toate fricțiunile dintre evrei și gentili; în universul moral al evreicității seculare nu există un asemenea cuvânt ca „anti-gentilismul”, deoarece însăși ideologia este complet anti-gentilă în premisele sale.

De aceea atât de mulți apologeți evrei ai Israelului – chiar și oameni deștepți ca William Safire, Martin Peretz și Charles Krauthammer – nu pot recunoaște că palestinienii sau chiar criticii americani ai Israelului au dreptate. Pare că lor niciodată nu li se pare că este ciudat din punct de vedere moral ca israelienii să aibă întotdeauna dreptate și niciodată nu le este rușine să țină partea liniei Zioniste în orice dispută.

Potrivit ideologiei, supraviețuirea poporului evreu este inseparabilă de Israel și de „dreptul acestuia de a exista.” Totuși, nu Zionismul a fost cel care a asigurat existența evreilor vreme de mii de ani, ci iudaismul. Și nu Israelul a asigurat existența evreilor în ultima jumătate de secol; dimpotrivă, existența Israelului a fost asigurată de evreimea diasporeană, mai ales de lobby-ul evreiesc din Statele Unite. Pionierii Zioniști și-au imaginat un cămin unde evreii să poată fi „normali”, eliberați de existența marginală, precară și „parazitară” în care au fost forțați să trăiască în alte națiuni. Dar acum evreii trăiesc vieți „normale” în țările vestice unde nu au un statut special, în timp ce Israelul este dependent de ajutorul din afară. Israelienii consideră că evreii care continuă să trăiască în „diaspora” în loc să emigreze în Israel au eșuat din punct de vedere moral, dar cu toate acestea, israelienii se bazează pe acei evrei din diaspora pentru susținerea lor.

Lucrul care subliniază întreaga situație, și pe care mulți dintre cei mai sofisticați evrei moderni nu vor să îl recunoască, este acela că toți evreii își datorează existența îndelungatelor secole de iudaism pre-Zioniste, cu acel cod strict, refractar, tribal, etnocentric, patriarhal. Acel cod este un afront adus aproape fiecărui principiu susținut de evreii liberali. Și totuși doar el s-a dovedit a fi durabil, în timp ce evreii liberali continuă să se topească în populația generală, neavând niciun motiv ferm pentru a refuza asimilarea. Evrei ambiguu liberali precum Alan Dershowitz sunt acum îngrijorați de viitorul evreimii care ar fi amenințat de acceptarea socială, care îi seduce pe evrei, aceștia asimilându-se și renunțând la identitatea lor evreiască. În esență, acești îngrijorați spun că principala amenințare la adresa supraviețuirii evreiești este astăzi nu antisemitismul, ci absența antisemitismului.

Nimic nu ar putea ilustra mai bine erodarea morală, nu a iudaismului, ci a liberalismului. Iudaismul nu s-a simțit niciodată vexat de absența antisemitismului. Sursa puterii sale era internă, nu ostilitatea vecinilor săi. Un evreu secular ca Dershowitz nu poate oferi un motiv convingător pentru care evreii ar trebui să supraviețuiască sub forma unui grup distinct. Întrebarea nu apare atunci când pericolul pândește; mai întâi lupți pentru supraviețuire și filosofezi mai târziu. Evreimea seculară este atât de găunoasă pentru că s-a definit în termenii dușmanilor care au încetat să existe. De aceea trebuie să continue să redefinească „antisemitismul” pentru a-i include chiar și pe oamenii care insistă că nu sunt antisemiți. (Pat Buchanon, Par Robertson, The Christian Right).

Când nu există un dușman vizibil și declarat, trebuie inventat un dușman ascuns și invizibil. Într-un contrapunct straniu față de iudaismul Torei, care pretinde că definește evreul, grupările evreiești seculare precum Liga Antidefăimare acum pretind privilegiul de a hotărî cine este antisemit. Faptul că un gentil neagă că este antisemit contează prea puțin pentru acest rabinat secular, care oricum poate hotărî că respectivul este antisemit dacă așa are chef. Pentru a fi condamnat este suficient să se opună pretențiilor Zionismului sau să critice lobby-ul evreiesc american.

De aceea glumesc uneori și spun că un „antisemit” nu mai este un om care urăște evreii ci unul pe care îl urăsc evreii.

Iudaismul Torei nu are nevoie de o astfel de ambiguitate răuvoitoare, pentru că nu are nevoie de antisemitism pentru a crea „identitatea” evreiască. Dar iudaismul Torei este profund stânjenitor pentru evreicitatea seculară, care face tot posibilul pentru a marginaliza evreul ortodox dimpreună cu antisemitul. Nu cel mai puțin curios lucru în această situație este că ideologia evreiască seculară nu doar că exagerează importanța antisemitului, dar minimalizează importanța evreului ortodox. Oare pe care îl privește ca pe o amenințare mai mare la adresa versiunii sale a „evreicității”?

Addison Wesley a publicat o carte fascinantă a lui J.J. Goldberg intitulată Jewish Power: Inside the American Jewish Establishment. De fapt cartea nu este în mod deosebit curajoasă și nu atinge fondul problemei. Problema este de fapt că Goldberg nu vede o problemă. El spune că da, evreii au putere, dar că o folosesc în scopuri în general legitime și benigne.

Goldberg descrie în detaliu mecanismele interioare ale sistemului evreiesc – adică principalele organizații evreiești seculare, adesea numite „lobby-ul evreiesc”. Și spune cât se poate de clar că acest sistem este o afacere mult mai banală decât și-ar putea închipui cei din afară. Principalele arme ale evreilor, spune el, sunt inteligența și energia. Puterea lor pare supranaturală numai până când vezi cum operează (nu degeaba Houdini a fost evreu) și e sănătos sa fie demistificată și arătată ca fiind parte din lumea de zi cu zi, susține J.J. Goldberg. Până acum toate bune. Pe alocuri cititorul chiar poate suspecta că evreii sunt mult mai de gașcă decât i-ar plăcea să admită. Și totuși există o problemă, una care transcende activitățile mundane ale Ligii Antidefăimare și ale Comitetului pentru Afaceri Publice Israeliano-American.

Se obișnuia ca această problemă să fie numită, de către toate părțile, „problema evreiască.” Problema în cauză recunoștea că există dificultăți serioase în integrarea evreilor într-o societate mai largă. „Soluțiile” propuse au inclus asimilarea, convertirea, ghetoul, Zionismul, pluralismul, expulzarea și exterminarea directă. În momentul de față, evreii înșiși sunt confuzi în legătură cu cea mai bună cale, lucrurile pentru ei fiind complicate de problema cu propria lor minoritate enervantă din Israel. Iar între timp, gentilii și creștinii în particular, au încetat să discute problema, deoarece acum nu se simt confortabil numind-o problemă.

Goldberg notează că pe măsură ce antisemitismul practic a cam dispărut, evreii au devenit tot mai sensibili față de așa-zisul antisemitism, pe care tind să îl vadă pândind din toate părțile, de obicei fără justificare. Și deși Goldberg este receptiv în legătură cu această „prăpastie a percepției”, el nu reușește să vadă ce înseamnă acest lucru. „Problema evreiască” rămâne vie pentru evrei, dar are nume noi, și ceilalți nu au voie să o recunoască, în niciun sens, ca fiind și problema lor.

Pentru Goldberg predominanța evreilor în mass-media nu se traduce în putere evreiască asupra mass-media. El scrie că majoritatea evreilor din acest domeniu nu participă la viața comunală evreiască și adesea sunt critici față de Israel, mâniind adesea evreii obișnuiți pro-Israel și sistemul evreiesc. Dar el ignoră un alt aspect al evreilor din mass-media: ei sunt adesea ostili față de creștinism, chiar dacă au încetat să fie subiectivi față de iudaism și Israel. Iar creștinii simt această ostilitate provenind din mass-media, chiar dacă nu are forma unei puteri organizate așa cum este lobby-ul israelian.

Pentru mulți evrei, creștinismul este sinonim cu antisemitismul și ignoranța. În acest sens, apostatul evreu rămâne cât se poate de evreiesc. Chiar și Goldberg păstrează ceva din atitudinea aceasta, deși admite că evreii, spre deosebire de alte credințe pre-creștine, s-au bucurat de un anumit grad de toleranță în Europa creștină (mult mai mult decât ereticii creștini).

Ziarul Dearborn Independent al lui Henry Ford observa odată: „Imediat ce evreii au dobândit controlul asupra 'filmelor', ne-am trezit cu o problemă a filmelor, ale cărei consecințe sunt vizibile. Este acel geniu straniu al acelei rase care creează probleme de tip moral în orice afacere sau domeniu în care obține majoritatea.” Goldberg numește acest lucru „o nebunie”, dar lăsând la o parte obrăznicia și subiectivismul său, are o oarecare dreptate. Fie că doriți să îi numiți pe evrei „perturbatori” (versiunea ostilă) sau „în linia întâi a schimbării sociale” (varianta măgulitoare), lucrurile se rezumă la asta: culturile nu se amestecă.

Până la urmă, asta este ceea ce le face culturi. O cultură este un sistem închis de simboluri și valori. Culturile nu doar că nu se pot amesteca, dar întâmpină dificultăți adaptându-se unele la altele, chiar și atunci când au loc multe împrumuturi reciproce. Când există atât de multe tensiuni în interiorul culturilor (așa cum se întâmplă atât în evreime cât și în creștinătate), e greu să te aștepți ca ele să trăiască împreună în armonie cu ușurință, în ciuda retoricii roz-bombon a „pluralismului” și a „multiculturalismului”, care presupune că toate diferențele sunt superficiale, ca varietatea de culori într-o paradă a costumelor populare. Minoritățile culturale, dacă nu sunt dispuse să fie asimilate total (și astfel să își abandoneze identitatea) sunt capabile să fie mai mult sau mai puțin subversive față de cultura majorității, fie că intenționează, fie că nu.

Nu avem de ce să atribuim acest fapt de viață răutății minorității. De cealaltă parte, majoritatea este îndreptățită să își țină garda sus. Fiecare, din punctul său de vedere, acționează în autoapărare și îl vede pe celălalt ca pe un agresor sau un opresor. „Problema evreiască”, din punctul de vedere al evreilor, este „problema creștină.”

În retorica publică, evreii au astăzi superioritatea. Nu cu mult timp în urmă, lucrurile stăteau invers; evreii erau scandalagii în cel mai rău caz, marginali în cel mai bun. Creștinii îi priveau în mod evident ca pe niște indezirabili și nu se gândeau decât să îi excludă din cartiere, cluburi sociale și alte instituții. Acum au devenit centrul vieții publice americane, echipați cu certificatul de victime; au reușit să se transforme în testul pentru toleranța restului oamenilor, fără a avea responsabilitatea de a trece ei înșiși anumite teste morale. De aceea acuzația de a fi antisemit este mult mai dăunătoare decât cea de a fi anti-creștin. Cea mai mică intoleranță față de evrei este capabilă să devină cel puțin rușine publică, în timp ce Israelul practică discriminarea rasială și religioasă nu doar fără a întâmpina prea multă critică, ci chiar cu sprijinul moral al politicienilor și al mentorilor americani. Tabăra evreiască este aproape întotdeauna de partea sigură, tabăra îngerilor seculari; și, de asemenea, dacă e să fim sinceri, de partea banilor.

Aceasta este dimensiunea puterii evreiești pe care Golberg nu pare să o conștientizeze. În mod lăudabil, nu are înclinația de a face acuzații superficiale de antisemitism; de fapt chiar susține că asemenea acuzații sunt adesea exagerate în mod grosolan. Dar pare să nu înțeleagă cât de mult exprimă și amplifică puterea evreiască asemenea acuzații, făcând ca pentru creștini (și pentru gentili în general) să fie foarte dificil să răspundă atacurilor evreiești, fie că atacurile sunt critică rezonabilă sau calomnie directă.

Eu am învățat acest lucru pe câmpul de luptă, ca să zic așa, când am început să critic Israelul în revista conservatoare la care lucram. Nu după mult timp am fost atenționat că nu e neapărat necesar să aplic principiile noastre Israelului. Pat Buchanan a beneficiat de același tratament. Trebuia să pretindem că lobby-ul israelian, care este cam identic cu cel evreiesc, nu acționează împotriva intereselor americane; dar cum ar putea un lobby străin să acționeze în permanență în interesele americane? De ce ar mai exista, dacă nu ar asigura subordonarea intereselor americane celor ale Israelului? Dacă interesele celor două țări ar fi fost identice, de ce ar căuta cineva să influențeze un guvern în favoarea celuilalt?

Teama de evrei oglindește puterea evreiască, dar o și amplifică. Mă gândesc adesea la o replică dintr-un film, Miller's Crossing, într-o scenă în care un șef al mafiei irlandeze este avertizat de prietenul său cel mai bun: „Nu ții alegeri în orașul ăsta, Leo. Îl conduci doar pentru că oamenii cred că tu îl conduci. Când vor înceta să mai creadă asta, vei înceta să-l mai conduci.”

Evreii nu „conduc” cu adevărat America, dar o bântuie într-un mod straniu care face să pară de parcă ar conduce-o și le dă un avantaj disproporționat față de numărul lor și chiar față de puterea lor reală. Ei au o anumită autoritate morală, care nu e în totalitate aparentă, dar e înclinată într-o parte, din moment ce sunt scutiți de orice tip de critică publică pe care ei sunt liberi să o facă altora.

Acest lucru este parțial, cred, din cauză că ei percep critica pe post de preludiu la persecuție. Și poate că nu se înșală în totalitate. În adâncul adâncurilor, se poate ca ei să își dea seama, mai mult decât o fac creștinii, că culturile nu se amestecă așa de ușor și sentimental cum le place americanilor să pretindă. Se poate să se teamă că dacă ficțiunile pluralismului se vor prăbuși, gentilii vor putea începe din nou să gândească cu voce tare despre „problema evreiască” și chiar să se întrebe de ce creștinii americani ar trebui să fie mai toleranți față de minorități decât sunt israelienii.

Dacă este curajos să discuți despre puterea evreiască, în mod sigur este pentru că evreilor nu le place o asemenea discuție. Majoritatea oamenilor puternici se fălesc cu puterea lor și găsesc că este avantajos, cât și plăcut, să o etaleze. Evreii par să simtă că genul lor de putere va avea tendința să se evapore dacă este atrasă atenția asupra ei; și dacă ea se evaporă, s-ar putea să piardă mai mult decât puterea.

Niciun comentariu: