sâmbătă, februarie 18, 2017

Inventarea poporului evreu





de Harry Clark

Mitul fundamental al Zionismului este reîntoarcerea poporului evreu pe pământul său. Acest mit spune că poporul suveran a fost cucerit și exilat pretutindeni, dar a rămas unit, deși îndepărtat și disipat, inspirat de amintirea suveranității sale străvechi. La sfârșitul secolului al 19-lea, poporul și-a început reîntoarcerea, care a culminat cu întemeierea dramatică a statului Israel în 1948, ostoind o tânjire veche de două milenii.

Istoricul israelian Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, în cartea sa remarcabilă Inventarea poporului evreu, introduce munca academică trecută și prezentă pentru a dezminți istoriografia Zionistă ce stă la baza acestui mit, și în schimb, spune povestea unei minorități religioase și a crezului acesteia, crescând și descrescând prin prozelitism și convertire, supusă acelorași forțe sociale ca orice altă minoritate religioasă.

Inspirați de mitul Zionist, evreii israelieni „știu cu certitudine că a existat o națiune evreiască de când Moise a primit tăblițele legii pe muntele Sinai și că ei sunt urmașii săi direcți și exclusivi (cu excepția celor zece triburi, care încă nu sunt localizate). Ei sunt convinși că această națiune ‘a ieșit’ din Egipt, a cucerit și s-a așezat pe „pământul lui Israel”...Mai sunt convinși de asemenea, că această nație a fost exilată, nu o dată ci de două ori, după perioada sa de glorie – după căderea Primului Templu în secolul al șaselea î.d.Hr și din nou, după căderea celui de-al Doilea Templu, în anul 70 d.Hr...

Ei cred că acești oameni – ‘națiunea’ lor, care trebuie să fie cea mai străveche – au rătăcit în exil vreme de aproape 2000 de ani, și totuși, în ciuda acestei șederi prelungite printre gentili, au reușit să evite integrarea sau asimilarea...Apoi, la sfârșitul secolului al 19-lea, susțin ei, s-au îmbinat niște circumstanțe rare pentru a trezi străvechiul popor din lungul său somn și pentru a-l pregăti pentru renaștere și pentru reîntoarcerea sa pe anticul pământ natal. Și astfel, nația a început să se întoarcă, bucuroasă...

E adevărat că niște musafiri nepoftiți s-au instalat și au trăit pe acest pământ, dar, din moment ce ‘poporul și-a păstrat credința de-a lungul dispersării lui’ vreme de două milenii, pământul aparținea doar acelui popor și nu acelor intruși care doar s-au împiedicat de acel pământ din greșeală. Astfel că războaiele iscate de națiunea rătăcitoare pentru cucerirea țării erau justificate; rezistența violentă a populației locale era criminală; și numai indulgența (cât se poate de nebiblică) a evreilor le-a permis acestor străini să rămână și să locuiască printre și lângă nația care se întorsese la limba sa biblică și la ținutul său minunat.”

Sand notează scopul reacționar al mitului.

„Dominat de conceptul particular de naționalitate al Zionismului, statul Israel încă refuză, la 69 de ani după întemeierea sa, să se considere o republică în folosul cetățenilor sai...Scuza pentru această violare gravă a principiului democrației moderne și pentru păstrarea unei etnocrații neînfrânate, care discriminează grosolan anumiți cetățeni, se bazează pe mitul activ al unei națiuni eterne care trebuie în sfârșit să se adune pe pământul său ancestral.”

Absența dovezii expulzării și predominanța contra-mitică a convertirii și a prozelitismului arată că evreii și iudaismul erau la fel ca orice altă minoritate religioasă. Babilonienii au deportat elita când au cucerit regatul lui Iuda în secolul 6 î.d.Hr. Dar babilonienii și asirienii nu deportau populații întregi. Templul a fost reconstruit și Ierusalimul a fost devastat de romani în reprimarea revoltei zeloților în 70 d.Hr., totuși, „nicăieri în abundenta documentație romană nu există vreo menționare a unei deportări din Iudeea.” Nici revolta Bar Kochba nu a dus la o expulzare. „Luptătorii captivi probabil au fost luați de acolo și alții probabil că au fugit...dar mase întregi de evrei nu au fost exilate în 135 d.Hr.”

Istoricii naționaliști (Heinrich Graetz, mijlocul secolului al 19-lea, Simon Dubnow, sfârșitul secolului al 10-lea – începutul secolului 20, Salo Baron, mijlocul secolului 20) nu au legat exilul și distrugerea. Graetz și Dubnow au imitat povestirea dramatică a distrugerii scrisă de Flavius Josephus; Baron era mai meticulos, dar mai înainte de toate a căutat „să evite o legătură între sfârșitul Iudeei ca entitate politică și dispariția „națiunii etnice evreiești”, „care niciodată nu s-a potrivit complet în tiparele generale de divizări naționale.” Istoricii Zioniști (Ițac Baer și Ben-Zion Dinur, de la Universitatea Ebraică, mijlocul secolului 20) nu au pretins că a existat expulzarea în 70 d.Hr., dar au post-datat-o în perioada cuceririi arabe în secolul al șaptelea d.Hr.

Înmulțirea rapidă a populației evreiești în jurul estului Mediteranei înainte de 70 d.Hr. punea o altă problemă pentru istoricii naționaliști. Viziunea Zionistă, enumera, în ordine descendentă a importanței, deportările, emigrarea din cauza dificultăților, emigrarea voluntară și, în final, o mișcare de prozelitism și convertire care și-a atins apogeul în primul secol d.Hr. Sand susține că ultimul factor a fost de departe cel mai important, în ciuda concepției convenționale că iudaismul este o religie distantă, ne-prozelitistă. O dizertație eterodoxă a lui Uriel Rapaport din 1965 la Universitatea Ebraică afirma categoric: „Dată fiind dimensiunea sa mare, expansiunea iudaismului în lumea antică nu poate fi pusă pe seama creșterii naturale, a migrării departe de ținutul natal sau prin alte explicații care nu includ convertirile.” Rapaport s-a alăturat unei tradiții istoriografice (ne-evreiești) care îi includea pe marii cărturari ai istoriei antice și care susținea, pentru a folosi cuvintele incisive ale lui Theodor Mommsen, că „iudaismul antic nu era deloc exclusivist; era, mai degrabă, la fel de dornic de a se propaga precum au fost creștinismul și islamul mai târziu.” Dizertația „a fost bine primită la Universitatea Ebraică”, în 1965, „înainte de războiul din 197, înainte de consolidarea etnocentrismului în Israel și mai apoi în comunitățile evreiești din lumea vestică.”

Expansiunea prin convertire a fost practica principală a dinastiei Hașmoneilor, fondata în 165 î.d.Hr. Istoriografia Zionistă „a prezentat iudaismul ca fiind opus elenismului și a descris elenizarea elitelor urbane ca pe o trădare.” Totuși, „ceea ce macabeii au scos din Iudeea nu a fost elenismul, ci politeismul...Hașmoneii și structurile lor de putere erau intransigent de monoteiste și tipic eleniste.” „Elenismul a injectat iudaismul cu elementul vital al universalimului anti-tribal, care a întărit apetitul conducătorilor pentru propagarea religiei lor...Hașmoneii nu pretindeau că se trag din Casa lui David și nu au găsit niciun motiv pentru a emula povestea lui Iosua, cuceritorul mitologic al Canaanului.” Hașmoneii au cucerit centrul și sudul Palestinei și i-au convertit cu forța pe locuitorii acesteia și mai târziu au făcut la fel în Galileea. O traducere grecească a Bibliei a fost întreprinsă în Alexandria, începând cu secolul al treilea î.d.Hr; iudaismul „se transforma într-o religie multilingvă.” „Nu ar fi deloc exagerat să spunem că, dacă nu ar fi existat simbioza dintre iudaism și elenism, care, mai mult decât orice, l-a transformat pe cel dintâi într-o religie dinamică, propagatoare, vreme de peste 300 de ani, numărul evreilor din lumea de astăzi ar fi fost la fel de mare ca cel al samaritenilor.” Mișnah, Talmudul și multe comentarii sunt pline de declarații și dezbateri menite să convingă publicul evreu să accepte prozeliții și să îi trateze ca pe egali.” Parte din rivalitatea dintre creștinism și iudaism în primele secole d.Hr. era „mitologia despre evreii exilați ca pedeapsă pentru respingerea și răstignirea lui Isus”, datând din scrierile lui Iustin Martirul în secolul al doilea, care au fost imitate de alți scriitori creștini.

Când creștinismul a devenit religia statului bizantin sub Constantin I, „statutul evreilor nu s-a schimbat drastic”, dar edicte represive au contribuit la declinul iudaismului. Mai mult, „credincioșii evrei...au început să adopte noțiunea exilului ca pedeapsă divină.” „Conceptul exilului a ajuns să modeleze definițiile iudaismului rabinic vizavi de puterea tot mai mare a creștinismului.” „Viitorul care ar fi anulat exilul era complet mesianic și complet în afara puterii umililor evrei.” Populația evreiască a început să scadă, câștigurile datorate prozelitismului devenind pierderi prin convertirea la creștinism.

Pentru istoricii Zioniști, „încă era necesar să existe un exil forțat, altfel ar fi fost imposibilă înțelegerea istoriei ‘organice’ a ‘rătăcitorului’ popor evreu...Debutul ‘exilului-fără-expulzare’...a luat naștere numai odată cu cucerirea arabă.” Acest lucru a ajutat la „reducerea timpului petrecut în exil la minimum, pentru a se maximiza pretenția de proprietate națională asupra țării.” Potrivit lui Dinur, numai din cauza „penetrării neîncetate a oamenilor deșertului în țară, a amestecării cu elementele străine (sirio-arameenii), a capturării agriculturii de către noii cuceritori și a confiscării pământurilor evreiești, țara și-a schimbat proprietarul.” Totuși, „o rușinoasă lipsă a informațiilor este citată de Dinur în eforturile sale de a-și fundamenta teza” asupra unei expulzări musulmane a evreilor. Reducerea abruptă a populației evreiești „după cucerirea musulmană în secolul al șaptelea...nu a fost cauzată de dezrădăcinarea evreilor din țară, neexistând nici măcar o singură dovadă în acest sens în arhivele istorice.”

Orice confiscări de pământ au fost minime, deoarece armata cuceritoare era relativ mică și a plecat în alte campanii după victoria sa. De asemenea, cuceritorii aveau „o atitudine relativ liberală față de religiile oamenilor învinși – dacă aceștia erau monoteiști, desigur.” Creștinilor și evreilor nu li s-a cerut decât să plătească o taxă. În absența altor dovezi „este rezonabil să presupunem că în Palestina/pământul lui Israel a avut loc o convertire lentă, într-un ritm moderat, care a fost responsabilă pentru dispariția majorității evreiești din țară.”

După victoria creștinătății în secolul al 4-lea, impulsul convertirii la iudaism s-a oprit și a existat o scădere abruptă a numărului evreilor. Probabil mulți dintre evreii care au apărut în jurul Mediteranei au devenit creștini. Dar apoi iudaismul a început să pătrundă în alte regiuni – regiunile păgâne, de exemplu Yemen și Africa de Nord. Puternicul trib și regat Himyar care stăpânea peste ținutul ce se numește astăzi Yemen, s-a convertit la iudaism în 378 și o dinastie evreiască a guvernat până în primul sfert al secolului al șaselea. Este posibil ca himyarii să fie sursa tribului Falasha al evreilor etiopieni. În 525, regatul himyar a fost cucerit de regatul creștin Axum, de-a lungul mării Roșii în Etiopia modernă. În 570, zona a fost cucerită de perși, oprindu-i-se astfel creștinarea, dar nu s-a convertit la zoroastrism. Ajungând în 629, armatele islamice au găsit o populație  creștină și evreiască, și „profetul i-a avertizat într-o scrisoare să nu forțeze populațiile locale să se convertească la islam.”


                                                     Evrei yemeniți


Evreii himyariți au fost fundamentul evreimii yemenite istorice. Baron a scris „câteva pagini despre ‘strămoșii evreimii din Yemen’ și a căutat diverse căi pentru a justifica tratamentul aspru aplicat creștinilor de către aceștia”, cum ar fi masacrarea de către regele himyar Dhu Nuwas a 20.000 de creștini care au refuzat convertirea. Masacrul a fost discutat la o emisiune a postului BBC și a stârnit proteste din partea Comisiei Deputaților Evreilor Britanici, al cărei purtător de cuvânt l-a respins pe Dhu Nuwas ca pe un „convertit renegat.” BBC a fost susținut de mai mulți istorici israelieni, dintre care unul a declarat că: „El [regele] într-adevăr a masacrat mulți creștini. Se știu tot mai multe despre acest subiect. Tribul s-a convertit la sfârșitul secolului al patrulea și iudaismul era considerat misionar în acele vremuri. Este o chestiune sensibilă din perspectivă evreiască [Zionistă!].” Himyarii au dispărut din istoriografia Zionistă.

„Compilația monumentală a lui Dinur, Israel in Exile, începe cu ‘poporul evreu  mergând în exil’ în secolul al șaptelea d.Hr. și astfel regatul evreiesc timpuriu din Arabia sudică dispare. Unii cărturari israelieni au pus la îndoială evreicitatea himyarită, care probabil nu era întru totul rabinică; alții pur și simplu au sărit peste acest capitol istoric tulburat. Textele școlare tipărite după anii 50 nu menționează deloc regatul sudic prozelit.”

Haim Ze’ev Hirschberg, un intelectual israelian al evreimii arabe, a afirmat că „evreii care au venit de pe pământul lui Israel...erau sufletul comunității evreiești din Yemen...decideau fiecare chestiune.” Sand susține că „Hirschberg nu avea nici cea mai mică dovadă privind numărul, dacă exista vreunul, ‘evreilor născuți’ în diferitele clase ale societății himyarite, nici despre originile celor care au aderat la credința evreiască. Dar imperativul etnocentric era mai puternic decât pregătirea sa istorică și a insistat să își încheie cartea cu ‘chemarea sângelui’.” Istoricii yemeniți, prin contrast, „insistă că evreii din Yemen sunt ‘o parte inseparabilă a poporului yemenit. Acești oameni s-au convertit și au adoptat religia evreiască în ținutul lor natal, care atunci era tolerant cu religiile’.”

Africa de Nord a fost încă un capitol de succes al prozelitismului evreiesc, începând probabil cu supraviețuitorii fenicieni ai jefuirii și distrugerii romane a Cartaginei. Există dovezi arheologice și epigrafice substanțiale ale vieții religioase evreiești. Anii 115-117 au cunoscut o „revoltă anti-păgână, mesianică, de mari proporții”, condusă de un rege elenistic evreu. Împărații romani ai dinastiei Severilor din secolele 2 și 3, își aveau originea în Africa de Nord și aveau o politică filosemită. Scriitorii creștini nord-africani Tertullian și Augustin au recunoscut forța iudaismului.

O regină berberă evreică, Dihya al-Kahina, a strâns triburile din estul Algeriei și l-a învins pe generalul Hassan ibn al-Numan în 689. Cinci ani mai târziu, forțele armate ale generalului au ucis-o în bătălie și fiii ei s-au convertit la islam și s-au alăturat cuceritorilor. În secolul al 14-lea, Ibn Khaldun își amintește de domnia ei și a descris triburile berbere evreiești din regiunea Tripoli-ului modern până la Fez în Maroc.

„Aceste zone tribale corespund aproximativ locurilor unde au persistat comunitățile evreiești până în vremurile moderne.” După cum relatează Sand, Hirschberg a respins această istorie, inclusiv pe regina berberă evreică și dovada moștenirii berbere evreiești. „Efortul său constant de a dovedi că evreii erau o rasă-națiune care a fost ruptă de pământul său străvechi...a întâlnit imperativul istoriografiei Zioniste mainstream... [care] constituia ‘sursa științifică’” pentru „textele istorice standard din sistemul educațional israelian.”

Înlăturarea acestei istorii lasă o „mare enigmă în cărțile de istorie din Israel...existența unei comunități evreiești atât de mari în Spania.” Dovezi lingvistice sugerează că „evreii sefarzi sunt înainte de toate descendenții arabilor, ai berberilor și ai europenilor care s-au convertit la iudaism.” Mai mult, „ebraica și aramaica și-au făcut apariția în textele evreiești europene numai în secolul al 10-lea d.Hr. și nu au fost produsul unei dezvoltări lingvistice autohtone anterioare. Asta înseamnă ca exilații sau emigrații din Iudeea nu s-au stabilit în Spania în primul secol d.Hr. și nu și-au introdus limba lor originală.” Evreii iberici i-au întâmpinat cu bine pe cuceritorii lor, ca pe un răgaz de la creștinătatea vizigotă, și afluxul berber și prozelitismul ulterior au mărit rândurile evreiești, până când a avut loc convertirea la islam. Acest lucru a fost declanșat în mod substanțial de „emigrarea evreilor din toată Europa sudică și chiar mai mult din Africa de Nord” datorită „simbiozei admirabile dintre iudaism și arabismul tolerant al regatului lui Al-Andalus și al principatelor ce au urmat.”

Prozeliții himyari și berberi sunt eclipsați de kazari, care au domnit începând cu secolul al patrulea, de-a lungul Volgăi și în Ucraina estică, în peninsula Crimeea și Georgia modernă. Drumul mătăsii, Donul și Volga au oferit regatului un comerț bogat și înfloritor și mijloace pentru o armată puternică. În timp ce „limba kazară vorbită era alcătuită dintr-un amalgam de dialecte huno-bulgare și altele din familia limbilor turcice”, „nu există îndoială că limba sacră a kazarilor și cea folosită pentru comunicarea în scris era ebraica.” Kazarii s-au convertit în timp, între mijlocul secolului al optulea și mijlocul secolului al nouălea și din același motiv „care a stat la baza convertirii himyarilor...dorința de a rămâne independenți în fața puternicelor, hrăpărețelor imperii...Dacă ar fi adoptat islamul, kazarii ar fi fost supuși califului. Dacă ar fi rămas păgâni, ar fi fost desemnați pentru anihilare de către musulmani...iar creștinismul i-ar fi făcut supuși imperiului estic.” Convertirea a început cu elita și cu timpul a inclus populația mai largă. Iudaismul kazar era realmente rabinic, deși se poate să fi înflorit și iudaismul carait, o sectă de tip protestant pentru care Biblia evreiască este singura autoritate.




Ca și Andaluzia, „puterea kazară i-a ocrotit pe evrei, musulmani, creștini și păgâni.” La sfârșitul secolului al zecelea și la începutul celui de-al unsprezecelea, Kievul, până atunci un teritoriu vasal kazarilor, s-a aliat cu Bizanțul și a învins imperiul kazar. Dovezi ale iudaismul în orașe, stepe și munți au rămas să fie șterse de cucerirea mongolă din secolul al 13-lea, cu excepția unor urme din munți. Imperiul kazar a fost prea bine atestat de „surse arabe, persane, bizantine, rusești, armenești, ebraice și chiar chineze” pentru a fi ignorat, dar Graetz, Dubnow, Baron și Dinur l-au respins ca pe un fenomen trecător, o enigmă sau rezultatul unei migrări în masă din „pământul lui Israel.” Singurul studiu israelian al kazarilor, al lui Abraham Polak, publicat ultima oară în 1951, își asigura cititorii că „o mare comunitate evreiască a crescut acolo, kazarii prozeliți fiind numai o parte a ei.” Sand sugerează că în anii 50 și 60 „israelienii care făceau comerț cu memoria și amintirile” erau îngrijorați „de legitimitatea proiectului Zionist, dacă s-ar fi aflat că masele evreiești care colonizau Palestina nu erau urmașele directe ale ‘copiilor lui Israel.’” „Cucerirea ‘orașului lui David’ în 1967 trebuia să fie realizată de urmașii direcți ai Casei lui David – nu, Doamne ferește, de progeniturile unor călăreți vânjoși din stepele Donului-Volgăi, din deșerturile Arabiei sau de pe coasta Africii de Nord.”

Sand ia în considerare și argumentul popularizat de Arthur Koestler în Al treisprezecelea trib, că migrarea kazarilor a fost fundamentul evreimii est-europene, împotriva viziunii Zioniste standard care susține că acei evrei au emigrat din Germania vestică (via Roma și „pământul lui Israel”). „Kazaria s-a prăbușit cu ceva timp înainte de prezența evreilor în Europa de est și este dificil să nu faci legătura între cele două.” Kazarii au fost studiați în detaliu de cărturari credibili ruși, polonezi și sovietici, evrei și non-evrei, din secolul al 19-lea și au fost considerați de obicei ca fiind sursa evreimii est-europene. Polak, și după el Baron și Dinur, au recunoscut și ei acest lucru, chiar dacă au disprețuit originile prozelite ale kazarilor.

Poate sursa cea mai convingătoare citată de Sand asupra originilor prozelite ale evreilor așkenazi este lingvistul Paul Wexler de la Universitatea Tel Aviv: Un popor slavo-turc în căutarea unei identități evreiești (și Originile non-evreiești ale evreilor sefarzi). Wexler susține că „limba cunoscută drept idiș...s-a dezvoltat în ținuturile bilingve germano-slave în secolul al 9-lea ca o formă iudaizată a limbii sorabe.” Soraba este o limbă slavă vorbită astăzi de aproximativ 50.000 de oameni din sud-estul Brandenburgului, minoritatea slavă a Germaniei. „Idiș nu este o formă a limbii germane.” „Micuțele comunități evreiești din landurile monolingve ale Germaniei vestice” nu puteau fi baza a milioane de evrei est-europeni. „Iudeo-soraba a parcurs un proces de ‘re-lexicalizare’...începând cu secolele 9 și 10, dar cel mai târziu la începutul secolului al 13-lea.” „Rezultatul a fost...altoirea vocabularului Germaniei de sus...pe o sintaxă, fonologie și fonotactică și, într-o oarecare măsură, o morfologie iudeo-sorabă. Astfel că, în ciuda ‘aspectului german’, idiș rămâne o limbă slavă, nu o ‘renaștere’ a vechii ebraici semitice, lucru ce este imposibil, deoarece nu există vorbitori nativi care să ofere o normă nativă.” „Ebraica modernă pur și simplu întruchipează sintaxa și sistemul sunetelor din limba idiș estică vorbită de primii arhitecți ai limbii ebraice moderne în Palestina otomană, în timp ce lexiconul său a fost sistematic înlocuit de vocabularul biblic și de cel al ebraicii mișnaice.”

Wexler susține că „evreii așkenazi trebuie să fi fost un amestec de greci, balcanici latini și balcanici slavi, germano-slavi și etnii turcice (kazari, avari) convertiți la iudaism, de urmași ai lor și numai de o mică minoritate de evrei etnici – dintre care mulți mai degrabă au venit din alte părți ale Europei, nu din Palestina.” Wexler respinge ipoteza migrației kazare în masă bazându-se pe dovezi lingvistice, susținând că a existat mai multă convertire decât migrație. „Astfel că, iudaismul contemporan este definit cel mai bine nu ca iudaismul care a servit ca antecedent pentru creștinism și islam, ci o variantă nouă, iudaizată, a creștinismului și păgânismului european (în principal slav)...majoritatea caracteristicilor vechiului iudaism palestinian și ale ebraicii semitice regăsite în ‘iudaismul’ așkenazic și în limba așkenazică medievală/‘ebraica’ israeliană modernă au fost mai degrabă împrumuturi ulterioare, nu moștenire originală.”

Sand nu pierde din vedere nici rasismul Zionist, de la proto-Zionistul Moses Hess, care „avea mare nevoie de o teorie rasială pentru a inventa poporul evreu”, la ideile părintelui chibuțului, Arthur Ruppin, despre „lupta darwinistă a ‘rasei evreiești’, inclusiv consultările cu „experți” în Germania nazistă, până la încercările discrete ale geneticii israeliene după 1948 „de a descoperi o omogenitate biologică între evreii din lume” în timp ce se investigau bolile evreiești. „Stăpânirea israeliană începând cu 1967 peste o populație non-evreiască tot mai mare” și nevoia concomitentă de a „găsi o graniță etnobiologică înglobantă” care să sublinieze „similitudinile genetice de bază...și proporția redusă de gene ‘străine’ în amestecul caracteristicilor genetice evreiești” au dus la „noi descoperiri” care „au coroborat literatura despre dispersarea și rătăcirea evreilor din vremuri antice până în prezent. În sfârșit, biologia confirma istoria” în actuala pseudo-știință a „geneticii evreiești.”

Israelul „a devenit un lider mondial în ‘investigarea originilor populațiilor’”, chiar dacă „cercetătorii israelieni...amestecau în mod obișnuit mitologiile istorice și presupunerile sociologice cu descoperiri genetice neîndestulătoare și dubioase.” Acestea includeau ADN-ul mitocondrial care cică ar fi arătat că „40% dintre așkenazii din lume sunt urmașii a patru matriarhi (așa ca în Biblie)” și un haplotip purtat de 50% dintre bărbații numiți Cohen, care ar fi „dovedit” că „preoțimea evreiască a fost într-adevăr fondată de un strămoș comun acum 33 de secole.” Aceste mizerii au apărut în publicatii precum Nature și American Journal of Human Genetics și au fost comunicate respectuos în Haaretz și peste tot, dar rar și-au găsit locul în publicații scepticismul și descoperirile contrare. „Totuși, până acum, nicio cercetare nu a descoperit caracteristici unice și unificatoare ale moștenirii evreiești în baza testării arbitrare a materialului genetic a cărui origine etnică nu este știută în avans...după toate inițiativele ‘științifice’ costisitoare, un individ evreu nu poate fi definit de niciun fel de criteriu biologic.”

Istorisirea lui Sand despre iudaism, de la genealogia israelită exclusivă la prozelitismul elenic și la convertirea din Arabia, Africa de Nord, Spania și în rândul kazarilor și al slavilor, la introversiunea defensivă în mijlocul triumfului final al creștinismului, este povestea fascinantă și convingătoare a unei minorități religioase supusă forțelor istorice normale.

Viziunea contrară a poporului evreu unitar expulzat din ținutul său natal și rătăcind înstrăinat în exil vreme de două mii de ani, până la începutul reîntoarcerii sale la sfârșitul secolului al 19-lea, este un mit reacționar pe care l-a folosit Zionismul pentru a cuceri Palestina și a obține sprijinul pentru proiectul său colonialist. Mitul domnește neverificat astăzi nu doar în Israel, ci și în lumea întreagă. Nimic „nu a înfruntat conceptele fundamentale care au fost formate la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20.” Avansarea din domeniul studiului națiunilor și al naționalismului „nu a afectat departamentele de ‘istorie a poporului lui Israel’(aka istorie evreiască) din universitățile israeliene. Nici, în mod uluitor, nu și-a lăsat amprenta asupra producției ample a departamentelor de studii evreiești din universitățile americane sau europene.”

Mitul Zionist exprimă o conștiință evreiască virulent rasializată. În viziunea liberală autorizată „oricine susținea că toți evreii aparțineau unei națiuni cu origini străine ar fi fost clasificat odată ca antisemit. Astăzi, este denunțat ca antisemit oricine îndrăznește să sugereze că oamenii cunoscuți în lume ca evrei nu au fost niciodată și nici nu sunt un popor sau o națiune.”

Sand afirmă în încheiere că „starea sufletească de la sfârșitul acestei cărți...este mai pesimistă decât impregnată de speranță.” Paragraful său final întreabă:

„Într-un final, dacă a fost posibil să se schimbe imaginarul istoric atât de profund, de ce nu se poate depune un efort al imaginației la fel de neprecupețit pentru a crea un mâine diferit? Dacă istoria națiunii a fost în principal doar un vis, de ce să nu visăm din nou, înainte ca visul să devină un coșmar?”


Niciun comentariu: