duminică, februarie 26, 2017

Facțiunea evreiască





de Joe Sobran

De evreii din America se vorbește adesea ca de o „minoritate.” Și așa și sunt, într-un sens mai mult decât numeric, așa cum voi explica. Dar în ciuda numărului lor mic, sunt o facțiune puternică, deși se aplică rar termenul facțiune atunci când se vorbește despre ei.

În revista Federalist, James Madison a oferit o definiție faimoasă și utilă a cuvântului: „Prin facțiune înțeleg un număr de cetățeni, fie că vorbim de o minoritate sau o majoritate, care sunt uniți și puși în mișcare de un impuls comun al pasiunii sau al interesului, potrivnic drepturilor celorlalți cetățeni sau intereselor permanente și colective ale comunității.”

Facțiunea evreiască organizată este ceea ce eu numesc Tribul. Este puțin mai specific decât „evreii”; dar îi include pe cei mai mulți evrei, care, așa cum arată sondajele de opinii, susțin categoric statul Israel și, mai mult, sunt copleșitor în favoarea cauzelor „progresiste” precum avortul legal, „libertatea sexuală” și „drepturile homosexualilor.”

Ce este frapant în legătură cu Tribul nu este faptul că pozițiile sale vizavi de aceste subiecte sunt neapărat greșite, ci că ele sunt anti-creștine. Ele sunt chiar anti-iudaice, în sensul că sunt incompatibile cu codul moral al lui Moise. Astăzi, evreii se autodefinesc în mod oficial mai degrabă prin obârșie (și, mai puțin politicos, prin rasă, deși termenul este tabu) decât prin religie; și, mai puțin oficial, prin antagonismul față de creștinism. Ar fi greșit să spunem că Tribul adoptă anumite atitudini sociale și poziții politice chiar dacă acestea repugnă majorității creștinilor. El le adoptă în principal tocmai pentru că le repugnă creștinilor.

În interiorul Tribului, unul dintre cele mai grave păcate pe care le poate comite un evreu este să devină creștin, așa cum demonstrează și ostilitatea evreilor pentru grupul „Evreii pentru Isus”. Un evreu ateu sau nereligios poate oricând să ceară cetățenia israeliană, dar un evreu care s-a convertit la creștinism nu poate. Acest antagonism este atât de predominant încât Tribul se opune nu doar sprijinirii guvernamentale a creștinismului, ci și proslăvirii publice a Vechiului Testament (cum ar fi expunerea celor zece porunci pe proprietatea publică) deoarece au adoptat-o și creștinii. „Tradiția iudeo-creștină” este un mit, prețuit de mulți creștini, dar de foarte puțini evrei.

Tribul nu are un papă sau un organ competent care să îi definească principiile de bază, dar atitudinile sale nu sunt greu de distins. Așa cum spune Samuel Johnson, o comunitate trebuie judecată non numero sed pondere – nu după cât este de numeroasă, ci în baza ponderii, a influenței. Și preponderența sentimentului evreiesc este clară: disprețuiește creștinismul și influența creștină în viața publică. Detestă prozelitismul creștin, una dintre primele îndatoriri creștine (practic interzisă în Israel). Consideră Evangheliile ca fiind însăși sursa antisemitismului. De fapt, însuși cuvântul antisemitism este practic un sinonim Tribal pentru creștinism.

Acest lucru a fost clarificat chiar și pentru cel mai naiv observator de reacția Tribului la filmul lui Mel Gibson, The Passion of the Christ. Ura lor abia ascunsă față de creștinism a început să clocotească cu mult înainte ca filmul să fie terminat. Editorialistul Charles Krauthammer a vorbit în numele multor evrei când a scris că povestea Patimilor lui Hristos „a dus la multe masacre creștine ale evreilor și a pregătit Europa pentru masacrul suprem – șase milioane de evrei omorâți sistematic în curs de șase ani – în inima, vai, unui continent creștin.” Vai, într-adevăr!

Pentru evreii care au comentat filmul era un dat că holocaustul a fost cauzat de creștinism, la fel și „nenumărate” alte persecuții creștine ale evreilor „vreme de aproape două milenii.” Abraham Fox, de la Liga Antidefăimare, împreună cu alți lideri evrei, preziceau categoric că filmul lui Gibson avea să cauzeze ură și violență împotriva evreilor – sugerând, desigur, că creștinii ar fi capabili de un asemenea comportament turbat chiar și acum, deși ar fi în contradicție directă cu doctrina creștină. William Safire de la New York Times efectiv a dat vina pentru holocaust chiar pe Hristos, citând vorbele „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”, ca dovadă a violenței inerente a creștinismului.

Din moment ce alegațiile despre trecut nu sunt niciodată mai clare decât imprecisul „nenumărate” al lui Krauthammer (înseamnă mai mult sau mai puțin de șase milioane?), avem de-a face nu cu o amintire istorică autentică, ci cu o caricatură mitologică a istoriei creștine care încă obsedează mintea Tribală, modelându-i și exprimându-i sentimentele actuale. Cam atât despre dialogul „interconfesional.” Așa cum observa rabinul Jacob Neusner, pentru majoritatea evreilor de astăzi, Auschwitz-ul a înlocuit Sinaiul ca moment definitiv al trecutului evreiesc. Și Auschwitz-ul este proiectat până înapoi la Golgota.

Acum este un obiect Tribal al credinței faptul că până la al Doilea Conciliu al Vaticanului în 1965, biserica catolică instruia că toți evreii sunt „ucigași de creștini.” Acest lucru este fals, desigur, așa cum catolicii mai bătrâni știu în mod direct și așa cum oricine altcineva poate constata. Noțiunea că biserica și-a „schimbat” această presupusă învățătură antică etalează ignoranță modernă privind felul în care procedează biserica: presupune că ea poate face și desface doctrine în mod arbitrar, așa cum un dictator contemporan schimbă linia partidului peste noapte. Ea acționează lent și în mod deliberat tocmai pentru că nu poate repudia vreodată o învățătură împământenită în timp ce pretinde caracterul infailibil. Până și copiii catolici înțeleg asta.

Când m-am alăturat bisericii în 1961, singurii evrei pe care îi cunoșteam personal erau niște vecini destul de amabili. Dacă cineva mi-ar fi spus că familia Halman din capătul străzii poartă o responsabilitate specială pentru Răstignire, aș fi rămas perplex. O idee atât de bizară ar fi reprezentat un impediment în calea convertirii mele: pur și simplu nu ar fi avut sens. Și nu le-a trecut așa ceva prin cap nici mentorilor mei catolici; și nu aveau nevoie de un nou Conciliu bisericesc pentru a le spune că e o absurditate. Ei nu vorbeau prostii. Nu avea nicio legătură cu a iubi sau a urî evreii. Eram mult mai înclinat să urăsc ereticii protestanți în acel punct, dar nu m-am gândit niciodată să îi învinovățesc pentru, nu știu, persecuția comunistă a catolicilor. Ar fi fost la fel de logic ca a-l învinovăți pe Iulius Cezar pentru Pearl Harbour.

Tribul însă, adoptă acuzația mitică de „ucidere a lui Hristos” pentru a o inversa: creștinii sunt ucigași de evrei. Și totul a început, prin deducție, cu însuși Hristos, ai cărui discipoli, imediat după moartea sa, au început să implementeze, firește, principiile sale sale caritabile persecutând evreii, o linie pe care au păstrat-o „vreme de aproape două milenii.”

Cititorii perspicace vor sesiza o discrepanță aici. Creștinii nu s-au aflat în postura de a persecuta pe cineva timp de aproape trei secole, până la convertirea Constantinopolului în 313 d.Hr. Între timp, ei înșiși au suferit persecuții severe. Potrivit Faptelor Apostolilor, totul a început cu evreii care l-au respins pe Hristos și au încercat să extermine biserica incipientă. Știm și din mărturia unuia dintre persecutori, renegatul Saul din Tars, care a devenit ulterior Sfântul Pavel. Pavel însuși a murit în urma acuzațiilor aduse de Trib în fața oficialilor romani, exact așa cum spusese Hristos.

Coeziunea și supraviețuirea Tribului vreme de două milenii succesive a părut adesea miraculoasă, chiar și pentru creștini. În mod ironic, Talmudul își asumă „creditul” pentru moartea lui Hristos dincolo de ceea ce a propovăduit de fapt biserica: el spune că „înțelepții” noștri l-au condamnat la moarte ca vrăjitor pe bună dreptate, nepomenind de vreun rol roman în acest eveniment. Evanghelia după Ioan spune doar că „ai Săi nu L-au primit” și mărturisirile de credință spun că „a suferit sub Pilat din Pont”, refuzând oportunități favorabile pentru a anexa Tribului vina încă de la început.

În orice caz, creștinii au știut din start ce simțea Tribul în legătură cu ei și nimic nu s-a schimbat de atunci cu excepția faptului că astăzi, creștinii au devenit deosebit de naivi în legătură cu asta. Hristos ne spune să ne iertăm dușmanii, dar nu ne cere să pretindem că sunt prietenii noștri. Isus a prezis persecuția ca pe un preț natural al devotamentului față de El; așa că trebuie să fim „înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.” Creștinii au eșuat adesea în ambele, dar instrucțiunile sunt clare. De fapt, oficialii bisericii au condamnat adesea ultrajele creștine populare la adresa evreilor, dintre care cele mai rele au avut loc în timpul „Morții negre” din secolul al paisprezecelea. Nu doar mila creștină, ci și bunul simț lumesc putea să vadă că evreii erau persecutați dintr-o furie superstițioasă, o nebunie adusă de o calamitate inexplicabilă.

Oricine se concentrează asupra Tribului riscă să își piardă simțul proporției. Aici este inclus, mai presus de toate, însuși Tribul. Dacă istoria Europei creștine este istoria persecutării evreilor, prima întrebare care se naște în mod natural este de ce au ales evreii să trăiască în Europa timp de atât de multe secole. Dacă cineva caută să te omoare la Detroit, de ce te-ai duce să locuiești în Detroit, dintre toate locurile de pe planeta asta? De ce evreii din „diaspora” s-au instalat în mod persistent pe pământuri creștine, în loc să dea fuga în masă la „căminul” lor din Orientul Mijlociu, însăși Țara Sfântă? „Anul viitor în Ierusalim”? (n.t. urare cu care se încheie în fiecare an Pesah, cea mai importantă sărbătoare din iudaism) De ce, așa cum fanii Dodger obișnuiau să spună, „să așteptăm până la anul care vine”?

Pot să îmi exprim aici, în intimitatea articolului meu, suspiciunea întunecată și reacționară că mereu plângăciosul Trib era de fapt mulțumit să trăiască pe pământuri creștine? Chiar și astăzi, mai mulți evrei aleg să trăiască în America creștină decât în statul Israel, atacând, în mod tipic, creștinii pentru presupusa lor intoleranță în loc să le mulțumească pentru îndelunga lor înțelegere și bunăvoință.

Din nou, Tribul pare să aibă, potrivit spuselor proprii, o lungă și enigmatică tradiție de a migra în țări antisemitice. Sau, mai degrabă, „antisemitismul” este explicația pe care o dă pentru perpetua sa nepopularitate și, la rădăcina antisemitismului, insistă el, se află creștinismul (deși, o nouă explicație trebuie găsită pentru nepopularitatea Tribului în lumea musulmană).

Ajunge. Este timpul să privim în fața posibilitatea ca problemele evreiești să fie uneori cauzate de atitudinile evreiești și de comportamentul evreiesc. Tatăl meu remarca odată că evreii sunt antipatizați oriunde merg din cauza „felului lor reprobabil.” Deși, așa cum am aflat mai târziu, tata fusese băiat de altar, și niciodată nu a spus ceva despre uciderea lui Hristos; trecuse mult de când a părăsit biserica și tot nu îl interesa în mod deosebit cine L-a ucis pe Hristos. De fapt, nu îi antipatiza în mod particular pe evrei; dar credea că eticile lor, nu istoria lor biblică, erau responsabile pentru reputația lor proastă.

Verbul popular to jew (a înșela, a fura, a împrumuta fără a da înapoi) pare să se confirme. La fel și nenumărate bancuri etnice despre escrocheria evreiască și despre comportamentul necinstit. De fapt, există pasaje talmudice care autorizează evreii să îi ușureze pe gentili de proprietățile lor, dacă o pot face fără să stârnească furie împotriva evreilor în general. Acestea sunt lucrurile care îi enervează (și uneori îi amuză) pe non-evrei. A auzit careva vreun banc despre evrei omorându-l pe Hristos?

Înfierarea Tribului datează cu mult înainte de propaganda celui de-al Treilea Reich. Campaniile guvernamentale calomnioase rar au succes pe termen lung; până și miturile populare mor cu timpul. Dar o reputație durabilă, păstrată de-a lungul multor secole, e greu de crezut că nu se bazează și pe oarecare adevăr confirmat de experiență. Puțini creștini au spus că evreii L-au ucis pe Hristos; mereu au spus că evreii L-au respins pe Hristos, așa cum, într-adevăr, o fac și acum. Tribul însuși face din respingerea lui Hristos o trăsătură definitorie a evreicității, chiar mai mult decât aderarea la iudaism.

Unde apare acuzația de ucidere a lui Hristos în cultura creștină? Am făcut o mică verificare prin sondaj în literatura engleză în timpul epocii creștine, pe trei povești celebre despre evrei.

„Povestirea stareței”, din „Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer, este o fabulă pioasă despre un băiețel al cărui gât este tăiat de niște evrei răi, care apoi i-au aruncat cadavrul într-o groapă. Povestea este menită să îi pună pe evrei într-o lumină proastă, opunând mila creștină cruzimii evreiești inumane; și totuși, nu spune nimic despre cum evreii L-au ucis pe Hristos.

Cea mai faimos și mai fascinant personaj evreu din literatura seculară este Shylock din „Neguțătorul din Veneția” al lui Shakespeare. Este un ticălos, dar își susține partea cu atâta elocvență încât cititorii încă sunt împărțiți în privința atitudinii creatorului său față de el. Este mai mult o victimă decât un ticălos? În orice caz, un lucru e clar: deși dușmanii creștini ai lui Shylock îl numesc un cămătar însetat de sânge, „lup”, „necredincios”, „câine” și așa mai departe, niciunul dintre ei, nici în cea mai violentă vituperație, nu sugerează că ar fi vinovat de uciderea lui Hristos. Ideea vinii evreiești pentru Crucificare, asupra căreia insistă Krauthammer că i-ar fi obsedat pe creștini „vreme de aproape două milenii”, nu le-a trecut niciodată prin minte!

Mai important pentru scopul nostru, nici Shakespeare nu îl leagă pe Shylock de Crucificare. Shylock vorbește despre Hristos și creștinism cu dispreț răstit, este torturat de fuga fiicei sale cu un creștin, dar, cu toată cruzimea sa, nu menționează Crucificarea. Piesa identifică în mod corect vrajba dintre creștini și evrei, dar nu acel tip pe care îl sugerează retorica Tribului.

Un exemplu chiar mai grăitor este o altă piesă a vremii, „Evreul din Malta”, de obicei atribuită lui Christopher Marlowe. Personajul său principal, Barabas, este o exagerare neinhibată a evreului ticălos: umblă noaptea otrăvind puțurile pentru pura sa plăcere; își otrăvește propria-i fiică pentru că a devenit călugăriță creștină. Răutatea sa vicleană, comică în extremismul său transparent, nu cunoaște limite; spre deosebire de Shylock, Barabas este flagrant de neverosimil. Și totuși, nicăieri în piesă, nu se găsește nici măcar o aluzie la tema uciderii hristice. Ar fi prea de tot chiar și în această fantezie creștină absurdă a evreului nebun de ură.

Și, desigur, și Charles Dickens a creat un ticălos evreu memorabil: Fagin, în „Oliver Twist”. Deși departe de a fi inuman, el este, cu siguranță, detestabil, învățând derbedeii să buzunărească și primind bunuri furate. Dickens se referă de obicei la el spunându-i simplu, „evreul.” Dar, din nou, nu există nicio aluzie că acest hoțoman evreu ar purta vreo vină pentru Răstignire.

Hilaire Belloc și G.K. Chesterton, doi dintre cei mai mari scriitori catolici ai secolului trecut, au criticat adesea evreii – fiecare a scris o carte despre ei – și astăzi unii îi numesc antisemiți. Niciunul dintre ei nu a acuzat evreii de uciderea lui Hristos. De fapt, amândoi au căutat soluții la „problema evreiască” așa încât să fie corecte și față de creștini și față de evrei; Chesterton era pro-Zionist, Belloc era anti-Zionist și amândoi au scris multe pagini apărând evreii de acuzațiile obișnuite. Dar niciunul dintre acești așa-ziși antisemiți nu s-a gândit că acuzația de deicid merită să fie menționată, fie pentru a o afirma, fie pentru a o respinge.

În realitate, acuzația de „ucidere a lui Hristos” este greu de găsit undeva, în afara tachinărilor din curtea școlii. Și totuși, Tribul își „aduce aminte”. Asemenea non-întâmplări sunt o trăsătură binecunoscută a memoriei Tribale, după cum arată multe mărturii ale „supraviețuitorilor holocaustului” care s-au dovedit a fi înșelătorii și falsuri. O mare proporție a Tribului încă este absolut convinsă că Pius al XII-lea a fost „Papa lui Hitler”, în ciuda copleșitoarelor dovezi care demonstrează opusul (presa lui Hitler îl numea pe Pius „avocatul evreilor”).

Amintiri fictive asemănătoare de victimizare înconjoară statul Israel. Departe de a se fi confruntat cu pericolul extincției în 1948, evreii Zioniști erau copleșitor de superiori arabilor din punct de vedere militar și au expulzat fără milă palestinienii din casele lor prin folosirea nestingherită a terorismului. De atunci, statul evreiesc s-a purtat conform celor mai dure stereotipuri evreiești, în mod necinstit, parazitar și crud. Era destinat a le oferi evreilor un refugiu sigur, departe de persecuție, unde în sfârșit să fie autonomi; în schimb, supraviețuirea lui a depins de ajutorul financiar străin, în principal de cel american. Proclamând democrația și egalitatea, a impus o tiranie rasistă de tipul celei pe care Tribul o condamnă oriunde altundeva.

Și a eșuat în scopul său inițial de a garanta siguranța evreiască. În ciuda puterii sale militare și a arsenalului său nuclear, Israelul a stârnit o asemenea ură printre arabi, că evreilor le e teamă să meargă acolo și se agită pentru supraviețuirea acestuia – chiar în timp ce se agită pentru inexistentul antisemitism creștin din America pro-israeliană. Zionismul a arătat cu brio că Tribul este perfect capabil să își facă dușmani fără ajutorul creștinilor pe care, după aproape două milenii, încă îi detestă.

Care este sursa acestei uri a creștinismului, atât de puternic înrădăcinată? Fără îndoială că există mai multe; una evidentă este faptul că biserica susține că este Noul Israel, unul spiritual, înlocuindu-l pe cel etnic. Chiar și mulți evrei seculari sunt iritați de această teologie creștină a înlocuirii; se pare că este un afront să fii înlocuit ca popor ales al lui Dumnezeu chiar dacă tu nu crezi în Dumnezeu. Această ofensă este răzbunată prin învinovățirea creștinilor, mai ales a papilor, pentru holocaust, orice îndoială asupra acestei vini este tratată de Trib ca erezie. În multe țări vestice, Tribul a reușit să criminalizeze exprimarea unor asemenea îndoieli.

Mai mult, universalitatea creștinismului i-a oferit un un farmec mondial de care iudaismul, prin natura sa, nu se poate bucura niciodată. Acest lucru îi încredințează Tribului un statut permanent de minoritate, distrugându-i așteptarea mândră că, odată cu venirea lui Mesia, va stăpâni peste toate națiunile. Mai rău, creștinii consideră indiscutabil faptul că etica lor este incomensurabil superioară celei evreiești; nici nu încape în discuție, așa că Tribul nu are cum să-i convingă pe creștini că etosul evreiesc este mai bun. Așa cum piticul este obsedat de înălțime într-un mod pe care oamenii de dimensiuni normale nu îl pot înțelege, Tribul este obsedat de statutul său minoritar, pe care îl trăiește ca pe o persecuție, imaginându-și dispreț și insulte – „antisemitism” – chiar și acolo unde nu există o asemenea intenție. Mândria sa inversată se exprimă în acuzații de persecutare. Evreii încă sunt „aleși”, chiar și numai pentru o ură creștină singulară. Apariția și puterea militară a statului Zionist a domolit parțial acest resentiment, în timp ce ura arabă și dezaprobarea vestică au întărit sentimentul persecuției.

O nuanță subtilă pe această temă este oferită de John Murray Cuddihy în cartea sa The Ordeal of Civility. Pentru evrei, susține Cuddihy, adaptarea la Vestul modern a fost într-adevăr un „chin,” ei trezindu-se priviți ca fiind înapoiați și „sălbatici” față de standardele „rafinate” ale omului creștin vestic. Ideologiile evreiești precum marxismul și freudismul sunt apologii pentru evrei, deghizate, negând superioritatea standardelor vestice. Pentru Marx, capitalismul se reduce la simpla lăcomie; în timp ce la Freud, dragostea romantică se reduce la simpla poftă carnală. Ambele privesc manierele vestice ca pe o simplă ipocrizie, aere de autoiluzionare ale goyimilor. Reducționismul marxist și cel freudian au avut o deosebită atracție pentru intelectualii evrei și pentru destui gentili care s-au simțit alienați de lumea creștină.

Preamărirea alienării a fost realizarea distinctivă a intelectualului Tribal. A fi alienat înseamnă a fi superior, „ales.” Există ceva întru totul simbolic în crearea statului Israel, unde o populație străină a susținut că are dreptul de a deposeda populația nativă. Iată drama psihică Tribală pusă în scenă în lumea reală, în care uzurpatorii Palestinei își numesc regimul cu obrăznicie o „democrație” în timp ce se simt persecutați de populația furioasă pe care au jefuit-o și au omorât-o.

Președintele Bush spunea uneori că în rândul minorităților, copiii suferă de „fanatismul blând față de așteptările reduse.” Ei primesc mesajul că nimeni nu se așteaptă ca ei să realizeze ceva, așa că nici măcar nu încearcă. Însuși termenul „minoritate” semnifică acum un grup nu doar recunoscut ca având ceea ce Cuddihy numește foarte inspirat „un statut acreditat al victimei”, dar perceput a fi incapabil să atingă standardele normale de conduită. Americano-polonezii, de exemplu, sunt o minoritate numerică, dar nu o „minoritate” în acest sens subtil condescendent.

Am putea vorbi și de un antisemitism „estompat” al așteptărilor morale scăzute. Majoritatea gentililor îi respectă pe evrei pentru inteligență și abilitate, dar au și ajuns să ia de bune anumite comportamente urâte ale evreilor. Supremaționismul rasist israelian este presupus a fi inseparabil de „dreptul Israelului de  a exista”; la fel, acuzațiile de antisemitism aduse cu prea mare ușurință mai ales creștinilor, stârnesc puțină surpriză sau mânie. În viața publică, cel puțin, Tribul a adoptat această formă nocivă a statutului „minoritar” și sfidarea implicită ce vine odată cu renunțarea la o cultură normală.

La fel ca în cazul altor „minorități”, obiceiul creștin față de Trib este pur și simplu de a pretinde că nu observă lucrurile evident enervante. Asta e natura lor, presupunem noi; nu se vor schimba; poate că nu știu să fie altfel.

La asta a ajuns să se rezume dialogul interconfesional: disperare creștină și capitulare.  


Niciun comentariu: