de Michael Lesher
În 1970, când aveam
12 ani, l-am privit cu un soi de fascinație îngrozită pe un bărbat între două
vârste, cu o înfățișare sinistră, numit J.B. Stoner, ținând un discurs la
tribună, în timpul campaniei sale pentru funcția de guvernator al Georgiei. Stoner
avea să meargă ulterior la închisoare pentru rolul avut în bombardarea unei biserici de culoare – dar cuvintele sale din ziua aceea, denaturând brutal cele
mai nobile valori umane, au fost de ajuns pentru a mă înfiora până în măduva
oaselor.
„Candidez”, a spus
Stoner, „din postura de candidat al iubirii:
iubirea pentru rasa albă!”
Stoner a continuat enumerând câțiva oameni excluși din acea categorie: evreii și oamenii de
culoare (le-a zis „cioroi”) erau în capul listei. Aceasta era „iubirea” în
versiunea lui Stoner.
Fiind născut în
Georgia, nu am fost surprins să mă aud exclus, ca evreu, din simpatiile lui
Stoner. (Mama își amintește că unul dintre vecinii noștri, când eram copil,
ezita să mănânce ceva gătit de ea, până când nu era asigurat că nu conține sânge.)
Ceea ce m-a surprins însă, a fost reacția fostului guvernator al Georgiei, Lester
Maddox, care, la un minut sau două după discursul bombastic al lui Stoner, a
părăsit platforma candidaților.
„A devenit grețos”,
le-a răspuns Maddox reporterilor. Țineți cont de faptul că nici Maddox nu era străin de persecutarea rasistă: debutul său pe scena politicii georgiene a avut
loc atunci când, într-o violare a noii Legi a drepturilor civile, a alungat cu
pistolul trei potențiali clienți de culoare din restaurantul său Pickrick,
numindu-i „diavoli împuțiți, buni de nimic.” Ceea ce l-a ofensat atât de mult
în legătură cu Stoner, a explicat Maddox, a fost discursul plin de ură al
acestuia: „Oamenii nu aleg unde se nasc.”
Pentru mine,
această repudiere a venit ca o revelație. Însemna că până și un segregaționist
radical ca Lester Maddox, un om pe care am ajuns să îl disprețuiesc pentru
ignoranța și rasismul lui, a înțeles că declararea „iubirii” – atunci când acea
iubire este oferită în mod explicit numai celor ce aparțin rasei tale, neamului
tău, excluzându-i pe ceilalți – nu este deloc iubire. Este opusul iubirii. Este
ură.
Dacă până și Lester
Maddox era capabil să vadă asta – așa m-am gândit eu la vremea respectivă –
toată lumea ar trebui să fie capabilă să vadă.
Și totuși, în mod
evident, încă sunt evrei care nu văd, nu înțeleg – și asta mă îngrozește,
pentru că atunci când evreii coboară la nivelul moral al unui rasist care
bombardează bisericile, e greu de imaginat cum cele mai frumoase și mai
înțelepte vorbe ale tradiției noastre ar putea să îi aducă pe calea cea bună,
odată ce valoarea cea mai nobilă dintre toate – iubirea – a fost coruptă în
antonimul ei.
Asta s-a întâmplat
la reuniunea iubirii recent pusă în scenă între doi șefi de stat excepțional de
plini de ură, Donald Trump și Benjamin Netanyahu. Trump, care încă bârfește pe
seama aberației că musulmanii americani ar fi sărbătorit atacurile de pe 11
septembrie, este un aliat natural al lui Netanyahu, care (pentru a menționa
doar o ofensă recentă) nu și-a cerut niciodată scuze pentru că a acuzat în mod fals un palestinian ucis de poliția israeliană luna trecută că ar fi „intrat
intenționat cu mașina” în grupul de polițiști. Dar de ce nu este înfuriată
lumea evreiască de spectacolul oferit de Trump, care își împănează discursul cu
invective, ocolește să răspundă în legătură cu folosirea unor „tonuri xenofobe,
poate chiar rasiste” de către administrația sa și condimentează totul, la
final, cu vorbe despre „iubire”? Pentru cine nu știe, iată ce a spus președintele:
„Cât despre popor,
poporul evreu, am atâția prieteni; o fiică ce se află aici; un ginere și trei
nepoți minunați...Cred că se vor întâmpla o mulțime de lucruri bune. Și veți
vedea multă iubire.”
Ați înțeles? Rasismul
și xenofobia sunt ok, pentru că președintele Trump are „multă iubire” pentru
evrei. Faptul că răspunsul lui Trump a fost un non sequitur a fost în mare măsură remarcat de media de știri. Dar elementul
mai profund – elementul imoral – este că răspunsul său a apelat la aceeași
pervertire a limbii născocită de Stoner: rasismul și xenofobia, specii gemene ale
urii, nu înseamnă ură; ele înseamnă iubire” – adică iubirea față de categoria
supremă de care se întâmplă ca oratorul să fie demn, în acest caz, evreii.
Nu l-am admirat mai
mult pe răposatul Ariel Sharon decât l-am admirat pe Lester Maddox. Dar măcar bătrânul
terorist, rar s-a prefăcut, atunci când omora palestinieni, că o face din
iubire. Știa ce este violența și oamenii care știu măcar atât tind să
stabilească niște limite răutății lor. Atunci când oamenii numesc nimicirea
„iubire”, violența lor nu are granițe.
Nu cu atât de mult
timp în urmă, un asemenea dublugândit ocupa o poziție marginală în politica
israeliană. Era domeniul răposatului rabin Meir Kahane, un evreu care ura atât
de mult palestinienii că până și guvernul israelian l-a dat până la urmă afară
din Knesset. Tropul său favorit era, „nu urăsc arabii, iubesc evreii” – cele două
propoziții având sensuri identice în universul moral al lui Kahane. Evident,
Trump stăpânește aceeași retorică dezgustătoare, învelind în limbajul „iubirii”
un om (Jared Kushner) a cărui fundație a ajutat la finanțarea coloniilor evreiești radicale, care, în schimb, lansează atacuri frecvente la adresa satelor
palestiniene vecine.
Dar măcar Kahane
era controversat. Unde este dezgustul publicului evreiesc față de stonerismul
președintelui american?
Mă tem că nu este
nicăieri: astăzi, retorica de tipul „ura este iubire” care l-a făcut pe Stoner
antipatic în 1970 și pe Kahane la fel de antipatic în anii 1980, este practic
luată de bună. Publicul evreu a fost alimentat prea multă vreme cu clișeul că
evreii sunt cumva superiori altor oameni. Potrivit lui Philip Roth, copiii
evrei nu primesc de la părinții lor „un set de reguli, învățături...ci un soi de
psihologie” care spune că „evreii sunt mai buni.” Majoritatea evreilor
ortodocși acceptă acest lucru în virtutea discriminării sistematice a non-evreilor
de către legea talmudică; evreii care susțin Israelul par să fie încălziți de spectacolul
răsfrânt al puterii evreiești discriminatorii. În orice caz, șocul de a auzi că
a stăpâni alți oameni înseamnă „iubire” tocmai s-a disipat.
Deci, când Netanyahu
vorbește despre cum iubește el evreii, însemnând că urăște pe oricine
altcineva, sau când Trump susține că iubirea este un antidot al xenofobiei pentru a
încuraja intoleranța față de musulmani și alte minorități, limbajul pervers
poate îmbina lucruri care – descrise în termeni clari – ar fi grotesc de
incompatibile. Așa cum Suzanne Schneider a subliniat recent în Forward, există afinități puternice între
adepții supremației albilor și avocații întâietății Israelului care au susținut
campania lui Donald Trump; dar „iubirea” nicicărei mișcări nu va tolera
diversitatea sau disidența într-un loc unde grupul domină. Și evreii ar fi
trebuit să învețe cu mult timp în urmă să se teamă de o mișcare politică atât
de intolerantă.
Chiar și o lecție
atât de simplă se va pierde câtă vreme denaturăm iubirea de oameni, transformând-o
în iubire pentru evrei. Când „iubirea” devine un alt cuvânt pentru „ură”,
fiecare act de solidaritate religioasă sau socială nu face decât să ne lege și mai
puternic de o lume guvernată de lucrurile generate de ură – violență, teamă,
haos. Numai când îi vom oferi cuvântului orizontul său potrivit, putem spera să
combatem adevăratele terori ale zilelor noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu