duminică, februarie 19, 2017

Cine, mai exact, refuză să vadă adevărul?





de Gilad Atzmon

În cartea sa „Negând Holocaustul” (1993), Deborah Lipstadt a mărturisit că reputația remarcabilă de istoric a lui David Irving a fost cea care l-a transformat „într-unul dintre cei mai periculoși purtători de cuvânt pentru negatorii Holocaustului.” „Familiar fiind cu dovezile istorice”, scrie ea, „el le îndoaie până când se conformează cu înclinațiile sale ideologice și cu agenda sa politică.” Irving a răspuns afirmând că vorbele lui Lipstadt sunt calomnioase și a intentat un proces împotriva ei și editurii sale, Penguin Books.

A fost Irving curajos sau naiv dând holocaustul în judecată? Probabil ambele. În 1995, era Irving un erou sau doar a cântărit foarte greșit lucrurile crezând că are o șansă de a doborî holocaustul, încă cea mai populară religie evreiască? Din nou, probabil ambele.

Zilele trecute am urmărit filmul lui Mick Jackson, „Denial.” Filmul spune povestea înfrângerii lui Irving în instanță în 2002 – un dezastru pe care și l-a adus singur pe cap și, într-adevăr, Irving a făcut niște greșeli în viața sa. Totuși, în 2017, este imposibil să negăm că atunci, în 2000, Irving era cu mult înaintea majorității dintre noi.




Vizionând filmul după Brexit, victoria lui Trump și creșterea bruscă a conștiinței aripii drepte în general în Vest, este clar că Irving, fără îndoială unul dintre cei mai străluciți biografi ai lui Hitler aflați în viață, a înțeles natura umană mai bine decât judecătorul britanic, echipa de avocați a lui Lipstadt, BBC-ul și probabil decât noi toți.

În 2000, narativa holocaustului era tare ca piatra. Evreii erau percepuți ca victimele supreme și suferința lor din timpul celui de-al doilea război mondial era indiscutabilă. Nimeni nu îndrăznea să întrebe cum e posibil ca, la numai trei ani după eliberarea Auschwitz-ului, noul stat evreiesc să fie capabil să purifice etnic Palestina de populația sa indigenă? La vremea procesului, nimeni nu îndrăznea să întrebe de ce trecutul evreiesc este doar un lanț al holocausturilor – adică nimeni cu excepția lui David Irving (și încă vreo câțiva).

În timpul procesului, am citit un interviu cu David Irving care mi-a deschis ochii în fața ideii că istoria este o aventură revizionistă, o încercare de a nara trecutul pe măsură ce ne îndepărtăm de el. Am realizat atunci că trecutul este supus schimbărilor. Se metamorfozează odată cu omenirea.

În acel interviu, Irving a fost citat ca „învinovățind victimele.” „Dacă aș fi evreu”, spunea el, „m-aș întreba de ce întotdeauna ni se întâmplă doar nouă?” La vremea respectivă încă eram evreu dar am acceptat provocarea lui Irving. M-am uitat în oglindă și nu mi-a plăcut ce văd, așa că am decis să părăsesc tribul și am încetat să mai fiu evreu.

Dar Irving nu mai este o voce singuratică. Acum două săptămâni, de Ziua Comemorării Holocaustului, însuși președintele american a fost cel care a reușit să universalizeze holocaustul omițând să îi menționeze pe evrei și pe shoah-ul lor. Pe măsură ce noi vesticii distrugem țară după țară cu intervenționismul nostru imoral, holocaustul nu mai este un domeniu doar al evreilor și mereu tot și tot mai mulți oameni înțeleg că de fapt Israelul și lobby-urile sale evreiești afiliate sunt cei care ne împing în tot mai multe conflicte globale nenecesare.

„Denial” a fost făcut pentru a susține o viziune „progresistă” a trecutului. În acest univers progresist dar nechibzuit, oamenii „merg mai departe” dar trecutul lor rămâne fix, adesea sacru și mereu de neatins. Naționaliștii, pe de altă parte, adesea văd trecutul ca pe o realitate dinamică, vibrantă. Pentru ei, nostalgia este drumul spre înainte.

Dar unii evrei sunt tulburați de această nostalgie. Ei își vor trecutul compartimentat și sigilat, altfel, se tem că unii oameni ar putea decide să examineze istoria evreiască în lumina crimelor israeliene.

În film, Irving este un britanic de modă veche care rămâne ferm pe poziție și refuză să își schimbe narativa doar pentru a se potrivi cu orice noțiune de corectitudine politică. Irving declară ceea ce crede și își menține punctul de vedere.

Pentru Irving, una dintre dovezile cele mai vătămătoare prezentate în instanță, a fost un cântecel pe care i l-a scris fiicei lui când ea avea doar câteva luni și înțeles de tribunal ca suprem în cruda sa mizantropie.

“I am a Baby Aryan,
Not Jewish or Sectarian.
I have no plans to marry-an
Ape or Rastafarian."

În ziua verdictului, Irving a vizitat studioul de știri al BBC pentru a fi taxat de Jeremy Paxman care i-a citit lui Irving cântecelul.




„Ce e rasist la cântecul ăsta?” s-a mirat Irving. „Nu ești serios”, a fost replica lui Paxman. Paxman, unul dintre cei mai buni jurnaliști TV ai Marii Britanii, era, la fel ca noi toți, antrenat să reacționeze la sloganuri scoase din context. „Arian este o categorisire rasistă”, a insistat el.

Atunci, în 2002, Paxman probabil că nu a fost capabil să vadă că, dacă evreii sunt îndreptățiți să se identifice politic ca o rasă, ca o biologie sau ca un set de simptome culturale, atunci și albii, musulmanii și oricine altcineva trebuie să aibă același drept. Șaisprezece ani mai târziu, Donald Trump și Nigel Farage au tradus acest schimb identitar într-o victorie. Clintonii, Soroșii și Lipstadții acestei lumi încă se chinuie să înțeleagă.

„Denial” este de fapt un film despre dreptate, excepționalism și victimizare. Este despre condiția celui consumat de dragostea de sine, acea credință oarbă că dreptatea este întotdeauna de partea ta, că ești victima eternă și celălalt, „goy-ul”, este întotdeauna un agresor ucigaș.

Acest tip de „negare” poate fi tratat cu ușurință și iată un singur exemplu: presa evreiască din Marea Britanie se plânge mereu că antisemitismul prinde aripi. Cu cât guvernul britanic alocă mai multe fonduri pentru a lupta împotriva antisemitismului, cu atât se înregistrează mai multe incidente antisemitice. Cred că a venit vremea ca evreii să îl asculte pe David Irving și să se întrebe: de ce?

Dacă evreii vor ca antisemitismului să i se pună în sfârșit capăt, nu trebuie decât să autoreflecteze. Oricum, experiența mea personală sugerează că odată ce faci asta, e posibil să încetezi să mai fii evreu.


Notă: Merită menționat faptul că, după procesul din 2000, Irving a fost înregistrat în mai multe ocazii ca revizuindu-și opiniile asupra holocaustului și a distrugerii evreilor europeni. Cu siguranță, pe măsură ce merge mai departe, David Irving măcar este capabil să își revizuiască trecutul.


Niciun comentariu: