joi, februarie 16, 2017

Adevăr, istorie și integritate





de Gilad Atzmon

Pentru evreul naționalist și politic, istoria este o poveste pragmatică, o descriere elastica. Este străină de orice metodă științifică sau academică. Istoria evreiască transcende factualitatea, adevărul sau regulile corespondenței cu orice viziune dată asupra realității. De asemenea, respinge integritatea sau eticile. Preferă, de departe, supunerea totala, în locul gândirii critice și creative. Istoria evreiască este o poveste fantezistă care există pentru a-i face pe evrei fericiți și pe goyimi să se poarte frumos. Există pentru a servi interesele unui trib și numai pe ale acestuia. Din perspectiva evreiască, lucrurile se tranșează în felul următor: este bine pentru evrei sau este bine pentru Israel, restul nu contează.

Destul de interesant, istoria nu este în mod particular „o specialitate evreiască.” Este un fapt stabilit că nici măcar un singur text istoric evreiesc nu a fost scris între secolul 1 (Josephus Flavius) și începutul secolului al 19-lea (Isaak Markus Jost). Vreme de aproape 2000 de ani, evreii nu au fost interesați de trecutul lor sau de al altora, cel puțin nu încât să-l noteze. Pentru mai multă comoditate, o cercetare atentă a trecutului nu a fost niciodată o grijă principală a tradiției rabinice. Unul dintre motive este probabil acela că nu a fost nevoie de un asemenea efort metodic. Pentru evreul care trăia în antichitate și în evul mediu, Biblia oferea destule cât să răspundă celor mai relevante întrebări ce aveau de-a face cu viața de zi cu zi, înțelesul evreiesc și destinul. Așa cum spune istoricul israelian Shlomo Sand, „un timp cronologic secular era străin ‘timpului diasporei’ care era modelat de anticiparea venirii lui Mesia.”

Însă, la mijlocul secolului al 19-lea, în lumina secularizării, a urbanizării, a emancipării și din cauza autorității tot mai scăzute a liderilor rabinici, s-a născut o nevoie urgentă de o cauză alternativă în rândul evreilor europeni. Dintr-odată, evreul emancipat a trebuit să decidă cine este și de unde vine. De asemenea, a început să speculeze în legătură cu rolul său în societatea vestică ce se deschidea cu repeziciune.

Acesta este momentul în care istoria evreiască în forma sa modernă a fost inventată. Acesta este și momentul în care iudaismul a fost transformat dintr-o religie a lumii într-un „registru al pământului” cu implicații expansioniste și rasiste clare. Respingerea factualității sau a devotamentului față de adevăr este simptomatic pentru orice formă de ideologie colectivă evreiască modernă și pentru orice formă de politici identitare. Respingerea Zionistă a trecutului și a moștenirii palestiniene este un exemplu. Dar de fapt, orice viziune colectivă evreiască asupra trecutului este inerent iudeocentristă și oarbă la orice procedură științifică sau academică.

Când eram tânăr

Când eram tânăr și naiv priveam istoria ca pe o problemă academică serioasă. După cum înțelegeam, istoria era legată de căutarea adevărului, documente, cronologie și fapte. Eram convins că istoria avea ca scop comunicarea unei descrieri raționale a trecutului în baza cercetării metodice. Mai credeam și că își ia ca premisă presupunerea că înțelegerea trecutului ar putea clarifica prezentul și chiar ne-ar putea ajuta să modelăm perspectiva unui viitor mai bun. Am crescut în statul evreiesc și mi-a luat ceva vreme să înțeleg că narativa istorică evreiască este foarte diferită. În ghetoul intelectual evreiesc, cineva decide cum ar trebui să arate viitorul, apoi cineva construiește un „trecut” în concordanță cu viziunea respectivă. Destul de interesant, exact această metodă este predominantă în rândul marxiștilor. Ei modelează trecutul așa încât să se potrivească în viziunea lor asupra viitorului. După cum spune o veche glumă rusească, „atunci când faptele nu se armonizează cu ideologia marxistă, sociologii comuniști rectificau faptele (în loc să revizuiască teoria).”

Când eram tânăr, nu credeam că istoria era o chestiune de decizii politice sau înțelegeri între un lobby Zionist înverșunat și supraviețuitorul preferat al holocaustului. Îi priveam pe istorici ca pe niște cărturari care se angajau într-o cercetare adecvată urmând niște proceduri stricte. Când eram tânăr chiar mă gândeam să devin istoric.

Când eram tânăr și naiv, eram convins că ceea ce ni se spunea despre trecutul nostru evreiesc „colectiv” chiar s-a întâmplat. Le credeam pe toate, regatul lui David, Massada și apoi holocaustul: săpunul, lumânările*, marșurile morții, cei șase milioane.

Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg că holocaustul, convingerea fundamentală ce se află în miezul credinței evreiești contemporane, nu era deloc o narativă istorică, deoarece narativele istorice nu au nevoie de protecția legii și a politicienilor. Mi-a luat ani de zile să înțeleg că străbunica mea nu a fost transformată în „săpun” sau în „lumânare”. Probabil a pierit din cauza epuizării, a tifosului sau chiar a împușcării în masă. Acest lucru era într-adevăr suficient de rău și de tragic, totuși, nu atât de diferit față de soarta multor milioane de ucrainieni care au aflat ce înseamnă cu adevărat comunismul. „Unii dintre cei mai răi ucigași în masă din istorie au fost evrei” scrie Sever Plocker în ziarul israelian Ynet, vorbind despre holomodor și implicarea evreilor în această crimă colosală, probabil cea mai mare crimă a secolului 20. Soarta străbunicii mele nu a fost diferită nici de cea a sutelor de mii de civili germani care au murit în bombardamentele care nu făceau selecție, într-un masacru general practic, deoarece erau germani. În mod similar, oamenii din Hiroshima au murit doar pentru că erau japonezi. Un milion de vietnamezi au murit doar pentru că erau vietnamezi și 1,3 milioane de irakieni au murit pentru că erau irakieni. Pe scurt, circumstanțele tragice ale străbunicii mele nu erau atât de speciale, până la urmă.

Nu are logică

Mi-a luat ani de zile pentru a accepta că narativa holocaustului, în forma sa curentă, nu are logică. Iată doar o singură anecdotă pe marginea căreia vreau să elaborez:

Dacă, de exemplu, naziștii îi voiau pe evrei afară din Reich-ul lor (Judenrein – lipsit de evrei) sau chiar morți, așa cum insistă narativa Zionistă, cum se face că sute de mii de evrei s-au alăturat marșurilor morții înapoi în Reich în timpul ultimelor etape ale războiului? M-a preocupat multă vreme această întrebare. Până la urmă m-am aventurat într-o cercetare istorică a subiectului și s-a întâmplat să aflu de la istoricul israelian, profesorul Israel Gutman, că prizonierii evrei s-au alăturat marșurilor în mod voluntar. Iată o mărturie luată din cartea lui Gutman:

„Unul dintre prietenii și rudele mele din lagăr a venit la mine în noaptea evacuării și mi-a spus de un loc unde să ne ascundem pe drumul de la lagăr spre fabrică...Intenția era să părăsim lagărul cu unul dintre convoaie și să evadăm aproape de poartă, folosind întunericul ne-am gândit că ne puteam îndepărta puțin de lagăr. Tentația era foarte mare. Și totuși, după ce am stat și m-am gândit, am decis să mă alătur (marșului) cu ceilalți prizonieri și să împărtășesc soarta lor.” (Israel Gutman, People and Ashes: Book Auschwitz - Birkenau, Merhavia 1957).

Sunt nedumerit, dacă naziștii conduceau o fabrică a morții în Auschwitz-Birkenau, de ce prizonierii evrei li s-au alăturat la sfârșitul războiului? De ce nu au așteptat evreii sosirea eliberatorilor Roșii?

Cred că la aproape 72 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului, trebuie să fim îndreptățiți să începem să punem întrebările necesare. Ar trebui să cerem argumente și dovezi istorice concludente în loc să urmăm o narativă religioasă care este susținută prin presiune politică și prin legi. Ar trebui să dezbrăcăm holocaustul de statutul său iudeocentric excepțional și să îl tratăm ca pe un capitol istoric ce aparține unui anumit timp și unui anumit loc.

La 72 de ani după eliberarea Auschwitz-ului ar trebui să ne recuperăm istoria și să întrebăm de ce? De ce au fost urâți evreii? De ce oamenii europeni s-au ridicat împotriva vecinului de vizavi? De ce sunt urâți evreii în Orientul Mijlociu, e sigur că au avut o șansă de a deschide un nou capitol în istoria lor tulburată? Și dacă într-adevăr au plănuit să facă asta, așa cum susțineau Zioniștii timpurii, de ce au eșuat?  Ar trebui să ne întrebăm cărui scop folosesc legile de pedepsire a negării holocaustului? Ce are religia holocaustului de ascuns? Câtă vreme eșuăm să punem întrebări, vom fi captivi ai intrigilor zioniste și ai agenților lor neoconi. Ne vom păstra complicitatea în crimele imperialiste vestice împotriva umanității.

Oricât de devastator ar fi, la un anumit moment în timp, unui capitol oribil i s-a dat un statut meta-istoric excepțional. „Factualitatea” sa a fost sigilată de legi draconice și judecarea sa a fost apărată de aranjamente politice și sociale. Holocaustul a devenit noua religie vestică. Din păcate, este cea mai sinistră religie cunoscută vreodată de om. Este o autorizație pentru a ucide, a nimici, a bombarda, a șterge de pe suprafața pământului, a viola, a jefui și a purifica etnic. A făcut din răzbunare și dușmănie niște valori vestice. Însă, și mai îngrijorător este faptul că prăduiește umanitatea de moștenirea sa, există pentru a ne împiedica să privim înspre trecutul nostru cu demnitate. De dragul păcii și al generațiilor viitoare, holocaustul trebuie dezbrăcat de statutul său excepțional, imediat. Trebuie să fie supus cercetării istorice atente și detaliate. Adevărul și căutarea adevărului este o experiență umană elementară. Și trebuie să triumfe.


*În timpul celui de-al doilea război mondial și după el se credea pe scară largă că din grăsimea trupurilor victimelor evreiești erau produse în masă săpunuri și lumânări. În anii recenți, muzeul israelian al holocaustului a recunoscut că nu există adevăr în acele acuzații.


Niciun comentariu: