marți, ianuarie 17, 2017

Rolul evreiesc în revoluția bolșevică și în regimul sovietic timpuriu al Rusiei




de Mark Webber

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, un comando al poliției secrete bolșevice CEKA l-a asasinat pe ultimul împărat al Rusiei, țarul Nicolae al II-lea, dimpreună cu soția sa, țarina Alexandra Feodorovna, fiul lor în vârstă de 14 ani, țareviciul Alexei Nicolaevici, și cele patru fiice ale lor. Au fost secerați de gloanțe în casa Ipatiev unde erau ținuți prizonieri în Ecaterinburg, un oraș din regiunea montană Ural. Fetele au fost omorâte cu baionetele. Încercând să împiedice un cult pentru țarul mort, cadavrele au fost îngropate în secret, într-un puț și mutate ulterior în altă groapă, după ce fețele au fost stropite cu acid sulfuric pentru a împiedica recunoașterea morților.

Autoritățile bolșevice au raportat mai întâi că monarhul a fost împușcat după ce s-a descoperit un complot pentru eliberarea acestuia. Pentru o vreme s-a ascuns moartea țarinei și a copiilor. Istoricii sovietici au susținut vreme de mulți ani că bolșevicii locali acționaseră pe cont propriu și că Lenin, fondatorul statului sovietic, nu avusese nimic de a face cu crima.

În 1990, istoricul și dramaturgul moscovit Edvard Radzinsky a anunțat rezultatul investigației sale detaliate a crimelor. Acesta a dezhumat rămășițele bodyguardului lui Lenin, Alexei Akimov, care relatase cum el, personal, dusese la biroul de telegraf ordinul de execuție semnat de Lenin. Telegrama era semnată și de șeful guvernului sovietic, Iacov Sverdlov. Akimov păstrase banda de telegraf originală ca dovadă a ordinului secret.

Cercetarea lui Radzinsky a confirmat ceea ce indicau deja dovezile anterioare. Leon Troțki – unul dintre tovarășii cei mai apropiați de Lenin – dezvăluise în urmă cu mai mulți ani că Lenin și Sverdlov luaseră împreună decizia de a-i ucide pe țar și pe familia sa. Amintindu-și o conversație din 1918, Troți scria:

Următoarea vizită la Moscova a avut loc după căderea orașului Ecaterinburg. Stând de vorbă cu Sverdlov, am întrebat în trecere „Și unde este Țarul?”. „S-a terminat totul”, mi-a răspuns el. „A fost împușcat”. „Și unde e familia lui?” „Și familia a fost împușcată alături de el.” „Toți?”, am întrebat, pare-se cu surpriză în glas. „Toți”, mi-a răspuns Iacov Sverdlvo. „Și ce-i cu asta?” Aștepta să-mi vadă reacția. Nu am răspuns. „Și cine a luat decizia?”, am întrebat. „Am decis aici. Ilici a crezut că nu trebuia să le lăsăm Albilor un simbol în jurul căruia să se adune, mai ales în circumstanțele dificile actuale.” Nu am mai pus nicio întrebare și am considerat subiectul închis.

Cercetările și investigațiile recente ale lui Radzinsky și ale altora coroborează relatarea furnizată anterior de Robert Wilton, corespondent al ziarului londonez Times în Rusia vreme de 17 ani. Cartea sa, „Ultimele zile ale Romanovilor”, publicată inițial în 1920 și reeditată în 1993 de către Institutul pentru revizuire istorică – este bazată în mare parte pe descoperirile unei anchete amănunțite întreprinse în 1919 de către Nicolai Sokolov sub autoritatea liderului „Alb” (anti-comunist) Aleksandr Kolceak. Lucrarea lui Wilton rămâne una dintre cele mai exacte și mai complete istorisiri a asasinării familiei imperiale a Rusiei.

O percepție solidă a istoriei a fost dintotdeauna cea mai bună cale pentru a înțelege prezentul și a anticipa viitorul. În consecință, oamenii sunt cei mai interesați de întrebările istorice în vreme de criză, atunci când viitorul pare cel mai nesigur. Odată cu prăbușirea stăpânirii comuniste în Uniunea Sovietică, 1989-1991, și cu lupta rușilor de a construi o nouă orânduire pe ruinele celei vechi, noi întrebări istorice deveneau foarte actuale. De exemplu, mulți se întrebau cum de bolșevicii, o mișcare mică ghidată de învățăturile filosofului social germano-evreu Karl Marx a reușit să preia controlul asupra Rusiei și să impună un regim crud și despotic oamenilor ei?

Iar evrei din lumea întreagă își exprimau grijile în legătură cu spectrul antisemitismului pe pământurile fostei Uniuni Sovietice. Într-o era nouă și nesigură, ni se spunea, sentimentele reprimate de ură și furie împotriva evreilor ieșeau iarăși la suprafață. Potrivit unui sondaj public din 1991, de exemplu, majoritatea rușilor își doreau ca toți evreii să părăsească țara. Dar, mai precis, de ce era sentimentul anti-evreiesc atât de răspândit printre popoarele fostei Uniuni Sovietice? De ce atât de mulți ruși, ucrainieni, lituanieni și alții, îi condamnau pe evrei pentru atât de mult ghinion?

Un subiect tabu

Deși în mod oficial evreii nu au reprezentat niciodată mai mult de puțin peste 5% din populația totală a țării, au jucat un rol foarte disproporționat și probabil decisiv în perioada embrionară a regimului bolșevic, efectiv dominând guvernul sovietic în primii săi ani. Istoricii sovietici, împreună cu majoritatea colegilor lor din Vest, vreme de zeci de ani, au preferat să ignore subiectul. Faptele, totuși, nu pot fi negate.

Cu excepția notabilă a lui Lenin (Vladimir Ulianov), majoritatea liderilor comuniști care au preluat controlul asupra Rusiei în anii 1917-20 erau evrei. Leon Troțki (Lev Bronstein) conducea armata roșie și, pentru o vreme, a fost șeful afacerilor externe sovietice. Iacov Sverdlov (Solomon) era secretarul executiv al partidului bolșevic și – din postura de președinte al Comitetului Central Executiv – șeful guvernului sovietic. Grigori Zinenoviev (Radomyslsky) conducea Internaționala Comunistă (Cominternul), agenția centrală pentru răspândirea revoluției în țările străine. Printre alți evrei importanți se aflau comisarul de presă Karl Radek (Sobelsohn), comisarul afacerilor străine Maxim Litvinov (Wallach), Lev Kamenev (Rosenfeld) și Moisei Urițki.

Lenin avea în mare parte descendență rusească și calmucă, dar și el era pe un sfert evreu. Bunicul său matern, Israel (Alexander) Blank, era un evreu ucrainian care mai târziu s-a botezat în Biserica Ortodoxă Rusă.

Un internaționalist radical, Lenin privea loialitățile etnice sau culturale cu dispreț. Avea puțină considerație pentru conaționalii săi. „Un rus inteligent”, a spus el la un moment dat, „este aproape întotdeauna evreu sau cineva cu sânge evreiesc în vene.”

Întâlniri esențiale

În preluarea comunistă a puterii în Rusia, rolul evreiesc a fost probabil esențial.

Cu două săptămâni înainte de „revoluția din octombrie” 1917, Lenin a convocat o ședință ultra-secretă în Sankt Petersburg (Petrograd) la care lideri-cheie ai Comitetului Central al partidului bolșevic au luat decizia fatidică de a acapara puterea printr-o acțiune violentă. Din cele 12 persoane care au luat parte la această ședință decisivă, patru erau ruși (îl includem aici pe Lenin), unul era georgian (Stalin), unul polonez (Dzerjinski) și șase erau evrei.

Pentru a conduce acțiunea, a fost întemeiat un „birou politic” (Politbiuro) din șapte oameni. Aceștia erau: doi ruși (Lenin și Bubnov), un georgian (Stalin) și patru evrei (Troțki, Sokolnikov, Zinoviev și Kamenev). Între timp, sovietul din Petersburg (Petrograd) – al cărui președinte era Troțki – a stabilit un „Comitet Revoluționar Militar” din 18 membri pentru a efectua propriu-zis preluarea puterii. Acesta includea opt (sau nouă) ruși, un ucrainian, un polonez, un caucazian și șase evrei. Într-un final, pentru a superviza organizarea revoltei, Comitetul Central Bolșevic a înființat un „Centru Militar Revoluționar” din cinci oameni, constituit dintr-un rus (Bubnov), un georgian (Stalin), un polonez (Dzerjinski) și doi evrei (Sverdlov și Urițki).

Voci contemporane care trăgeau semnale de alarmă

Observatorii bine informați, atât din interiorul cât și din afara Rusiei, menționau la vremea aceea rolul evreiesc crucial în bolșevism. Unul dintre ei era Winston Churchill, care avertiza într-un articol publicat într-o ediție a publicației londoneze Illustrated Sunday Herald pe 8 februarie 1920, că bolșevismul este „o conspirație mondială pentru răsturnarea civilizației și pentru reconstrucția societății pe baza dezvoltării obstrucționate, a reavoinței pizmașe și a egalității imposibile.” Acesta continua:

Nu este nevoie de a exagera rolul jucat în crearea bolșevismului și în producerea revoluției rusești de către acești evrei internaționali și în mare parte atei. Cu siguranță este unul foarte mare; probabil le depășește pe toate celelalte. Cu notabila excepție a lui Lenin, majoritatea personajelor importante sunt evrei. Mai mult, inspirația principală și puterea de acționare vine de la liderii evrei. Astfel că, Cicerin, un rus pur, este eclipsat de subordonatul său neînsemnat, Litvinov, iar influența rușilor ca Buharin sau Lunacearski nu poate fi comparată cu puterea lui Troțki sau a lui Zinoviev, dictatorul Citadelei Roșii (Petrograd), sau cu cea a lui Krassin sau Radek – toți evrei. În instituțiile sovietice predominanța evreilor e chiar mai uluitoare. Și partea proeminentă, dacă nu chiar cea cu adevărat principală, în sistemul terorismului practicat de Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului (CEKA), a fost preluată de evrei, și în unele cazuri speciale, de evreice.

Nu mai e nevoie să spunem că s-au născut în sânul poporului rus cele mai aprige sentimente de răzbunare.

David R. Francis, ambasadorul Statelor Unite în Rusia, avertiza într-o telegramă din ianuarie 1918 către Washington: „Liderilor bolșevici, dintre care majoritatea sunt evrei și dintre care 90% sunt exilați reîntorși, le pasă prea puțin de Rusia sau de orice altă țară ci sunt internaționaliști și încearcă să pornească o revoluție socială globală.”

Ambasadorul Olandei în Rusia, Oudendyke, a spus cam aceleași lucruri câteva luni mai târziu: „Dacă bolșevismul nu este înăbușit în fașă imediat, se va răspândi într-o formă sau alta în Europa și în întreaga lume deoarece este conceput și organizat de evrei care nu au naționalitate și al căror unic obiectiv este distrugerea orânduielii existente în scopul intereselor proprii.”

„Revoluția bolșevică”, scria un ziar important al comunității evreiești americane în 1920, „a fost în mare parte rezultatul gândirii evreiești, al nemulțumirii evreiești, al efortului evreiesc de reconstrucție.”

Ca expresie a caracterului său radical anti-naționalist, tânărul guvern sovietic a emis un decret, la câteva luni după ce a preluat puterea, care afirma că antisemitismul este o crimă în Rusia. Noul regim comunist a devenit astfel primul din lume care a emis o legislație prin care să pedepsească sever toate formele sentimentului anti-evreiesc. Se pare că oficialii sovietici priveau astfel de măsuri ca indispensabile. Bazându-se pe observații făcute în timpul unei lungi șederi în Rusia, intelectualul evreu-american Frank Golder scria în 1925: „Din cauză că mulți lideri sovietici sunt evrei, antisemitismul ia amploare [în Rusia], mai ales în armată [și] în rândul elitei intelectuale a societății unde pozițiile sunt ocupate de fiii Israelului.”

Viziunile istoricilor

Rezumând situația acelor timpuri, istoricul israelian Louis Rapoport scrie:

Imediat după revoluția bolșevică, mulți evrei erau euforici deoarece erau puternic reprezentați în noul guvern. Primul Politbiuro al lui Lenin era dominat de bărbați cu origini evreiești.

Sub Lenin, evreii s-au implicat în toate aspectele Revoluției, inclusiv în treburile cele mai murdare ale acesteia. În ciuda jurămintelor comuniste de eradicare a antisemitismului, acesta s-a răspândit rapid după Revoluție – parțial din cauza dominării administrației sovietice de către evrei, cât și din cauza procesului traumatic, inuman, de sovietizare care a urmat. Istoricul Salo Baron a subliniat că un număr imens de disproporționat de evrei s-a alăturat noii poliții secrete bolșevice, CEKA, și mulți dintre cei care au intrat în conflict cu această poliție aveau să fie împușcați de anchetatorii evrei.

Conducerea colectivă care s-a conturat în ultimele zile ale lui Lenin îl avea în frunte pe evreul Zinoviev, un Adonis cu păr cârlionțat, vorbăreț și meschin, a cărui vanitate nu cunoștea margini.

„Oricine avea ghinionul să cadă în mâinile CEKA”, scria istoricul evreu Leonard Shapiro, „cel mai probabil avea să se confrunte și posibil chiar să fie împușcat de un investigator evreu.” În Ucraina, „evreii constituiau aproape 80% dintre agenții CEKA”, spune W. Bruce Lincoln, un profesor american de istorie rusă. Începând ca Cheka sau Vecheka, poliția secretă sovietică avea să fie cunoscută mai apoi ca GPU, OGPU, NKVD, MVD și KGB.

În lumina acestor lucruri, nu ar trebui să surprindă pe nimeni că Iacov Mihailevici Iurovski, liderul comandoului bolșevic ce a comis asasinatul țarului și al familiei sale, era evreu, la fel ca Iacov Mihailevici Sverdlov, șeful sovietic care a co-semnat ordinul de execuție dat de Lenin.

Igor Safarevici, un prestigios matematician rus, a criticat aspru rolul evreiesc în prăbușirea monarhiei Romanov și stabilirea conducerii comuniste în țara sa. Safarevici a fost un disident important în timpul ultimelor decenii ale guvernării sovietice. Un proeminent activist pentru drepturile omului, a fost membru fondator al Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului în URSS.

În „Russophobia”, o carte scrisă cu 10 ani înainte de căderea regimului comunist, acesta a notat că evreii erau „incredibil” de numeroși în rândul personalului poliției secrete bolșevice. Evreicitatea caracteristică acestor călăi bolșevici, continua Safarevici, este cea mai izbitoare în execuția lui Nicolae al II-lea.

Această acțiune ritualică a simbolizat sfârșitul secolelor de istorie rusească, așa că poate fi comparată cu execuția regelui Carol I al Angliei sau cu cea a lui Ludovic al XVI-lea al Franței. S-ar părea că reprezentanți ai unei minorități etnice nesemnificative ar trebui ținuți cât mai departe de astfel de acțiuni, care vor avea reverberații în întreaga istorie. Și totuși ce nume întâlnim? Execuția a fost supravegheată personal de Iacov Iurovski care l-a împușcat pe țar; președintele sovietului local era Beloborodov (Vaisbart); persoana responsabilă cu administrația generală în Ecaterinburg a fost Șaia Goloșcekin. Pentru a întregi imaginea, pe peretele camerei în care a avut loc execuția se afla un distih dintr-un poem de Heine (scris în germană) despre regele Baltazar, care l-a insultat pe Iehova și este ucis pentru asta.

Întreaga istorie a bolșevismului în Rusia este impregnată permanent de amprenta unei invazii străine. Asasinarea țarului, plănuită în mod deliberat de evreul Sverdlov (care a venit în Rusia ca agent plătit al Germaniei) și realizată de evreii Goloșcekin, Siromolotov, Safarov, Voikov și Iurovski, nu este un act al poporului rus, ci al acestui invadator străin.

În lupta pentru putere ce a urmat după moartea lui Lenin în 1924, Stalin s-a ridicat victorios deasupra rivalilor săi, reușind până la urmă să omoare aproape toți liderii bolșevici importanți ai începuturilor – inclusiv pe Troțki, Zinoviev, Radek și Kamenev. Cu trecerea timpului și mai ales după 1928, rolul evreiesc din vârful conducerii statului sovietic și a partidului comunist s-a diminuat considerabil.

Omorât fără proces

Pentru câteva luni după preluarea puterii, liderii bolșevici s-au gândit să-l aducă pe „Nicolae Romanov” în fața unui „tribunal revoluționar” care să îi facă publice „crimele împotriva poporului” înainte de a-l condamna la moarte. Au existat astfel de precedente istorice. Doi monarhi europeni își pierduseră viețile în urma răsturnării revoluționare: Carol I al Angliei fusese decapitat în 1649 și Ludovic al XVI-lea al Franței fusese ghilotinat în 1793.

În aceste cazuri, regele a fost omorât după un lung proces, în timpul căruia i s-a permis să-și prezinte argumente în favoarea sa. Totuși, Nicolae al II-lea nu a fost nici acuzat, nici nu i s-a intentat un proces. A fost omorât în secret – dimpreună cu familia și personalul – în mijlocul nopții, într-un act ce a semănat mai degrabă cu un masacru gangsteresc decât cu o execuție oficială.

De ce au abandonat Lenin și Sverdlov planurile unui proces al fostului țar? În viziunea lui Wilton, Nicolae și familia sa au fost uciși pentru că liderii bolșevici știau foarte bine că le lipsea sprijinul popular autentic și pe bună dreptate se temeau că poporul rus nu va accepta niciodată uciderea țarului, indiferent de pretexte și formalități juridice.

În ceea ce-l privește pe Troțki, acesta a apărat masacrul ca fiind o măsură utilă și chiar necesară. El a scris:

„Decizia [de a ucide familia imperială] nu era numai indicată ci și necesară. Severitatea acestei pedepse a arătat tuturor că vom continua să luptăm fără milă, fără ca nimic să ne oprească. A fost nevoie de execuția familiei țarului nu doar pentru a înspăimânta, a îngrozi și a strecura un simț al lipsei de speranță în dușman, ci și pentru a-i scutura pe ai noștri, pentru a le arăta că nu există cale întoarsă, că în față fie ne așteaptă victoria totală, fie condamnarea totală. Asta a simțit-o Lenin foarte bine.”

Context istoric

În anii ce au dus la revoluția din 1917, evreii erau disproporționat reprezentați în toate partidele stângiste subversive ale Rusiei. Un articol din 1907 al respectatului jurnal american National Geographic vorbea despre situația revoluționară din Rusia în anii dinaintea Primului Război Mondial: „Aproape toți liderii revoluționari aparțin rasei (sic!) evreiești și cea mai eficientă agenție revoluționară este Bundul Evreiesc.” („The Revolution in Russia”, The National Geographic Magazine, mai 1907, pp. 313-314). Ura evreiască față de regimul țarist își avea baza în niște condiții obiective. Dintre marile puteri europene ale vremii, Rusia imperialistă era cea mai conservatoare și mai anti-evreiască la nivel instituțional. De exemplu, evreilor nu li se permitea să locuiască în afara unei vaste arii numite Zona de Reşedinţă Evreiască (Pale of Settlement).

Totuși, oricât am putea înțelege și chiar apăra ostilitatea evreiască față de regimul imperial, rolul important al evreilor într-un regim sovietic mult mai despotic e mai greu de justificat. Într-o carte despre evreii Rusiei în timpul secolului 20, scriitoarea evreică născută în Rusia, Sonya Margolina, merge până într-acolo încât numește rolul evreiesc în sprijinirea regimului bolșevic „păcatul istoric al evreilor. Ea subliniază, de exemplu, rolul proeminent al evreilor în funcțiile de comandanți ai lagărelor de concentrare și muncă forțată precum și rolul evreilor comuniști în distrugerea sistematica a bisericilor rusești. În 1930, organizatorul gulagului a fost evreul Naftali Aronovici Frenkel, iar în perioada cea mai teribilă a represiunii sovietice, între 1932 și 1937, șeful gulagului a fost evreul Matvei Davidovici Berman. Mai mult, continuă ea, „evreii din lumea întreagă au susținut puterea sovietică și au rămas tăcuți în fața ororilor și crimelor comise de regimul bolșevic”.

Participarea exagerat de entuziastă a evreilor bolșevici la subjugarea și distrugerea Rusiei este un păcat care va fi răzbunat. Puterea sovietică o va egala pe cea evreiască și ura teribilă împotriva bolșevicilor va deveni ură împotriva evreilor.

Deși nu putem condamna toți „evreii” pentru ororile comunismului așa cum nu putem să învinovățim toți „oamenii albi” pentru sclavia neagră sau toți „germanii” pentru al Doilea Război Mondial sau pentru holocaust, putem să remarcăm, totuși, că evreii au fost și încă sunt foarte vocali când vine vorba de a-i acuza pe ceilalți oameni că nu au făcut suficient de mult pentru a împiedica holocaustul, uitând să menționeze sau să își aducă aminte cum au susținut evreii de peste tot regimul bolșevic și cum nu au făcut niciun efort pentru a împiedica sau a diminua suferința poporului rus.

Vorbe rău prevestitoare

Nicolai și familia sa sunt numai cele mai cunoscute dintre nenumăratele victime ale unui regim care și-a proclamat în mod deschis scopul său nemilos. La câteva săptămâni după masacrul de la Ecaterinburg, ziarul novicei Armate Roșii declara:

„Fără milă, fără a cruța pe nimeni, vom omorî dușmanii noștri cu zecile de mii, cu sutele de mii, îi vom lăsa să se înece în propriul sânge. Pentru sângele lui Lenin și al lui Urițki să curgă râuri din sângele burgheziei – mai mult sânge, cât mai mult cu putință.” [Krasnaia Gazetta („Gazeta roșie”) 1 septembrie 1918. Citată în: Richard Pipes, The Russian Revolution (1990), pp. 820, 912 (n. 88)].

Grigori Zinoviev, vorbind la o ședință a comuniștilor în septembrie 1918, efectiv a pronunțat o sentință de moarte pentru zece milioane de ființe umane: „Trebuie să ducem cu noi 90 de milioane din cele 100 de milioane cât sunt locuitorii Rusiei Sovietice. Cât despre restul, nu avem nimic de spus despre ei. Trebuie anihilați.” [Richard Pipes, The Russian Revolution (New York: 1990), p. 820.]

„Cele douăzeci de milioane”

Așa cum s-a dovedit, taxa sovietică asupra vieților și suferinței umane a fost mult mai mare decât sugerase retorica ucigașă a lui Zinoviev. Rar vreun regim, dacă s-a întâmplat, a curmat atât de multe vieți din propriul popor. Contrar celor sugerate vreme de mulți ani de un număr de istorici vestici, teroarea sovietică și sistemul gulagului nu a început cu Stalin. La sfârșitul lui 1920, Rusia Sovietică avea deja 84 de lagăre de concentrare cu aproximativ 50.000 de prizonieri. Până în octombrie 1923, numărul crescuse la 315 de lagăre și 70.000 de prizonieri. [R. Pipes, The Russian Revolution (1990), p. 836.]

Citând documente ale KGB-ului, istoricul Dmitri Volkogonov, șef al unei comisii parlamentare speciale rusești, a concluzionat că „Din 1929 până în 1952, 21,5 milioane de oameni [sovietici] au fost reprimați. Dintre aceștia, o treime au fost împușcați, restul condamnați la închisoare pe viață, unde mulți au și murit.” [The New York Review of Books, Sept. 23, 1993, p. 27]

Olga Șatunovskaia, membră a comisiei sovietice a controlului de partid și șefa unei comisii speciale în timpul anilor 1960, numită de premierul Hrușciov, a ajuns la o concluzie similară: „De la 1 ianuarie 1935 până la 22 iunie 1941, 19.840.000 de dușmani ai poporului au fost arestați. Dintre aceștia, șapte milioane au fost împușcați în închisoare și restul, în marea majoritate, au murit în lagăre.” Aceste cifre au fost găsite și în documentele membrului Biroului Politic, Anastas Mikoian. [The New York Review of Books, Sept. 23, 1993, p. 27.]

Robert Conquest, distinsul specialist în istorie sovietică, a rezumat și el cruda istorie a represiunii sovietice: „Este greu de evitat concluzia că numărul morților după 1934 s-a ridicat cu mult peste 10 milioane. La acestea trebuie adăugate victimele foametei dintre 1930-1933, deportările în gulag și alte campanii anti-țărănești, însumând alte peste 10 milioane. Totalul este în categoria la care rușii se referă acum ca la «cele douăzeci de milioane».” [Robert Conquest în The New York Review of Books, Sept. 23, 1993, p. 27]

Alți academicieni oferă cifre estimative chiar semnificativ mai mari.

Era țaristă în retrospectivă

Odată cu colapsul dramatic al guvernării sovietice, mulți ruși au început să privească istoria pre-comunistă a țării lor cu mai mult respect, inclusiv era ultimului Romanov. Deși sovieticii – cât și mulți din Vest – au portretizat această epocă stereotipic, ca pe ceva puțin peste o epocă a despotismului arbitrar, a oprimării crude și a sărăciei în masă, realitatea este mai degrabă diferită. Deși este adevărat că puterea țarului era absolută, că numai o minoritate nesemnificativă avea o voce politică însemnată și că majoritatea cetățenilor imperiului erau țărani, merită să subliniem că rușii în timpul domniei lui Nicolae al II-lea aveau libertatea presei, a religiei, protecția proprietății private și sindicate muncitorești libere. Dușmanii recunoscuți ai regimului, așa ca Lenin, erau tratați cu o remarcabilă indulgență.

În timpul deceniilor dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, economia rusească era prosperă. De fapt, între 1890 și 1913, era economia care se dezvolta cu cea mai mare rapiditate din toată lumea. Noi căi ferate se inaugurau anual într-un ritm dublu față de cel al anilor sovietici. Între 1900 și 1913, producția de fier crescuse cu 58%, iar cea de cărbune cu peste 50%. Grânele rusești exportate hrăneau întreaga Europă. Și, în cele din urmă, ultimele decenii ale Rusiei țariste au fost martorele unei vieți culturale magnifice. Totul s-a schimbat odată cu Primul Război Mondial, o catastrofă nu doar pentru Rusia, ci pentru întregul Vest.

Sentimentul monarhist

În ciuda (sau poate tocmai de aceea) neobositei campanii oficiale din timpul întregii epoci sovietice de a distruge orice amintire necritică a Romanovilor și a Rusiei imperiale, s-a născut un cult al venerării populare față de Nicolae al II-lea. Oamenii s-au înghesuit să plătească echivalentul a câtorva ore de muncă pentru a cumpăra portretele lui Nicolae de la vânzătorii ambulanți din Moscova, St. Petersburg și alte orașe rusești. La sfârșitul anilor 1990, toate cele 200.000 de copii ale unei ediții princeps a unui pamflet despre Romanovi s-au vândut dintr-o suflare. Un sondaj de opinie publicat, realizat în aceeași perioadă, dezvăluia că 3 din 4 cetățeni sovietici priveau uciderea țarului și a familiei sale ca pe o crimă abjectă. Mulți credincioși ortodocși ruși îl considerau pe țarul Nicolae un martir. Reflectând atât sentimentul popular cât și noile realități socio-politice, în 1991 a fost adoptat în mod oficial drapelul tricolor cu dungi orizontale albe, albastre și roșii al Rusiei țariste, înlocuindu-l pe cel roșu sovietic. Iar în 1993 și vulturul imperial cu două capete a fost restaurat ca emblemă națională, înlocuind secera și ciocanul. Orașele care fuseseră redenumite pentru a onora personajele comuniste –Leningrad, Kuibișev, Frunze, Kalinin, Gorky – și-au reprimit numele din epoca țaristă. Ecaterinburgul, care fusese numit Sverdlovsk de sovietici în 1924 în cinstea șefului evreu sovietic, a reprimit numele său pre-comunist, care o onorează pe împărăteasa Ecaterina I.



http://www.ihr.org/jhr/v14/v14n1p-4_Weber.html

Niciun comentariu: