duminică, ianuarie 01, 2017

Hristos este deținătorul Pământului lui Israel (Haareț)




de Yohanna Katanacho


În Orientul Mijlociu, mulți musulmani interpretează acțiunile vestice ca acte creștine. Această interpretare este înrădăcinată parțial în istoria relațiilor creștino-musulmane, mai ales în timpul erei cruciadelor și parțial într-o ideologie islamică ce unește religia și politicile. În consecință, de fiecare dată când vesticii le fac probleme musulmanilor, vor exista voci islamice care vor pune la îndoiala loialitatea creștinilor locali. Celor din urmă li se va solicita să-și clarifice credințele biblice, demonstrând că Dumnezeul Bibliei nu îi desconsideră pe musulmani și nu încearcă să le ia pământurile. Viziunea islamică a intereselor vestice în Israel, în speță că sprijinul vestic pentru statul Israel indică standardul justiției în creștinism nu face decât să intensifice nevoia de clarificare a credințelor creștinilor locali. O parte esențială a acestei clarificări privește teologia biblică a pământului. O asemenea teologie va continua să aibă o influență profundă asupra dialogului creștino-musulman, atât în Orientul Mijlociu cât și în Vest. În acest eseu, voi analiza doctrinele populare privind proprietatea Pământului lui Israel (Haareț) și apoi voi re-prezenta învățăturile biblice de pe tot cuprinsul istoriei mântuirii. Prin „doctrine populare” mă refer în special la teologiile care promovează oferirea Haarețului statului Israel.

O teologie care promovează oferirea Haarețului statului Israel

Mulți creștini nord-americani au ajuns să creadă că Israelul modern este mai important din punct de vedere teologic decât alte state. Această credință izvorăște din teologiile dispensaționaliste, în care distincția dintre Israel și Biserică este crucială. Diferitele perspective privind relația dintre Biserică și Israel pot fi împărțite în două tabere: fie Biserica este continuarea lui Israel (teologia înlocuirii/a legământului), fie Biserica este complet diferită și distinctă de Israel (dispensaționalism / premilenism). Teologia înlocuirii spune că Biserica a înlocuit Israelul în planul lui Dumnezeu și că promisiunile făcute Israelului în Biblie sunt împlinite în Biserica Creștină, nu față de Israel. Iar esența dispensaționalismului, așa cum a fost definită de părintele acestuia, John Darby (1800-1882), este reprezentata de distincția clară între Biserică și Israel și stabilește o dihotomie strictă între două popoare. Darby susținea că Israelul este un popor pământesc căruia i s-a promis un regat material și terestru, în vreme ce Biserica gentilă este un popor spiritual căruia i s-a promis un regat ceresc.

Teologia lui Darby a fost popularizată de Biblia de Referință Scofield care a apărut prima dată în 1909 și mai recent de Biblia de Studiu Ryrie, mai ales ediția lărgită a acesteia din 1994. Deși dispensaționaliștii contemporani nu ar fi de acord cu multe dintre detaliile argumentelor lui Darby, ei susțin în continuare nevoia păstrării unei distincții între Israel și Biserică. Ei consideră că multe dintre promisiunile Vechiului Testament făcute Israelului etnic vor fi împlinite în viitor într-un regat terestru, urmând astfel literă cu literă hermeneutica lui Darby. Pe scurt, de-a lungul istoriei sale, dispensaționalismul a vorbit despre un dualism pământesc/ceresc între Israel și Biserică, promovând două planuri diferite în scopurile lui Dumnezeu, unul pentru Biserică și altul pentru Israel. În planul pentru Israel, Haarețul este crucial. În cuvintele lui Lewis Chafer (1871-1952), fondatorul Seminarului Teologic din Dallas, „Israelul nu poate fi binecuvântat separat de pământul lui.” Câteva decenii după Chafer, s-a dezvoltat un dispensaționalism mai progresist, punându-i la îndoială moștenirea teologică și hermeneutică. Acesta se diferenția față de dispensaționalismul tradițional în legătură cu distincțiile dintre Israel și Biserică, inclusiv în legătură cu dualismul pământesc/ceresc. Totuși, ambele ramuri susțin că Israelul național are un viitor pe pământul său datorită privilegiilor sale absolute, acordate de divinitate și datorită promisiunilor pentru viața lui renăscută pe acest pământ.

Aceste credințe dispensaționaliste au oferit suportul teologic pentru stabilirea statului Israel în 1948 și păstrarea acestuia în deceniile ce au urmat. Scriitori populari precum Hal Lindsey și Tim LaHaye au influențat opinia publică americană privind Israelul în maniere lipsite de precedent. Aceștia au furnizat niște lentile profetice pentru interpretarea întregii lumi în lumina evenimentelor politice ale statului Israel. Întemeierea Israelului a devenit pentru mulți cel mai important eveniment de la Înălțarea lui Hristos. Unii televangheliști au mers mai departe cu popularizarea acestei teologii predicând că a te poziționa împotriva Israelului înseamnă a te poziționa împotriva lui Dumnezeu. Pe scurt, mulți creștini vestici presupun astăzi că Dumnezeu i-a dat Israelului pământul pe care s-a întemeiat, o presupunere ce oferă suport religios poziției politice vestice asupra Orientului Mijlociu. Dar această presupunere necesită o explorare suplimentară: (1) Ce înțelegem prin „pământul său” sau Haareț? (2) Cine este Israel? (3) Cum i-a dat Dumnezeu Haarețul Israelului?

Care sunt dimensiunile teritoriale ale Pământului lui Israel?

Definirea granițelor Israelului modern bazându-ne pe Biblie este dificil deoarece Biblia oferă o varietate de granițe diferite. Numai în Pentateuh întâlnim cel puțin trei granițe diferite (Geneza 15:18-20, Numeri 34:1-12 și Deuteronom 11:24, cf. Iosua 1:3, 13-19). Granițele nordice și estice sunt uluitor de diferite. Recunoscând aceste diferențe teritoriale, Zecharia Kallai sugerează trei posibilități și anume: Haareț Patriarhal, Haareț Canaan și Haareț Israel (“The Patriarchal Boundaries, Canaan and the Land of Israel: Patterns and Application in Biblical Historiography”). El susține că Haarețul Patriarhal, adică pământul dintre Egipt și Mesopotamia, inclusiv bordura deșertică nomadică, este miezul pământului testamentar; Haareț Canaan este Pământul Promis; și Haareț Israel este realizarea acestei promisiuni. Haareț Canaan include părți din Libanul modern și Siria modernă, în vreme ce Haareț Israel deține teritorii în Transiordania în afara Haarețului Canaan. Include o mai mare porțiune a Iordaniei moderne.

Jeffrey Townsend a sugerat că există descrieri generale ale Haarețului ( Gen. 15:18; Num. 13:21; Deut. 11:24; 1 Regi 8:65; 2 Regi 14:25) și descrieri specifice (Num. 13:21; Ios. 15:1-12; Ezechiel 47:15-20). El adaugă că aceste două opțiuni nu sunt contradictorii deoarece granițele mai largi sunt doar generale și oferă aproximări variabile. Există o distincție între Haarețul rezidenței israeliților și Haarețul în care își exercită suveranitatea. Moshe Weinfeld găsește o altă explicație pentru aceste diferențe teritoriale, bazându-se pe ipoteza documentară. El crede că regiunea Transiordaniei îi este promisă Israelului și citează următoarea dovadă. Capitolele 1-3 din Deuteronom o consideră o parte a pământului promis Israelului; israeliții au implementat interzicerea totală sau distrugerea completă a fiecărei creaturi din Transiordania (Deut. 2:34-35; 3:6-7; 20:10), așa cum au procedat în alte părți pe care le-au ocupat; și Dumnezeu i-a arătat-o lui Moise ca parte din pământul promis (Deut. 34:1-4).

În opinia mea, niciuna dintre aceste explicații nu este satisfăcătoare. Lui Kallai îi lipsește suficient suport textual pentru divizarea sa tripartită a Haarețului. Townsend minimalizează uriașele diferențe teritoriale în Haareț, în special dimensiunile nordice și estice; și Weinfeld ignoră actualul textus receptus, subestimând intelighenția străvechiului Israel. Acestea fiind spuse, este important să afirmăm că acești academicieni au subliniat în mod corect diversitatea teritorială a Haarețului în Vechiul Testament, provocând orice noțiune de granița fixă. Din păcate, ei nu au acordat suficientă atenție cadrului teologic al Haarețului, și anume planul izbăvitor al lui Dumnezeu pentru întreaga lume, adică ceea ce am putea numi Haarețul global.

Cine este Israel?

Așa cum putem vedea la Kallai, Townsend și Weinfeld, formularea unor criterii clare pentru conținutul și markerii identității Israelului este extrem de dificilă. Această muncă este cu atât mai dificilă atunci când eticheta „Israel” este atașată, așa cum au făcut unii creștini proeminenți, atât statului Israel cât și Israelului biblic. Această echivocitate nu e doar anacronică dar și omite complexități importante, sacrificând sensurile diacronice ale Israelului de dragul unui înțeles sincronic fix al ceea ce se numește Israelul național. Următoarele două exemple ar trebui să ilustreze acest lucru. Mai întâi, John Walvoord a descris reîntoarcerea a milioane de evrei pe pământul lor străvechi și restaurarea Israelului național în 1948 precum și expansiunea acestuia în 1967 ca împliniri ale profeției. În opinia sa, întemeierea statului Israel este una dintre cele mai remarcabile împliniri profetice de la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Iar păstrarea sa este un semn clar al binecuvântării divine. (John F.Walvoord, Major Bible Prophecies: 37 Crucial Prophecies That Affect You Today). În al doilea rând, pe 1 noiembrie 1977, New York Times tipărea o reclamă pe o pagină întreagă intitulată „Grijile evanghelicilor pentru Israel”, semnată de mulți evanghelici influenți, inclusiv de Hudson Amerding, W.A. Criswell, John Walvoord și Kenneth Kantzer. Printre altele spunea:

„Noi, creștinii evanghelici care ne semnăm aici afirmăm credința noastră în dreptul Israelului de a exista...noi, dimpreună cu majoritatea evanghelicilor, înțelegem că patria evreiască include în general teritoriul la vest de râul Iordan...Noi vom privi cu îngrijorare deosebită orice efort de a dezmembra căminul evreiesc istoric de o altă națiune sau entitate politică, mai ales de către una guvernată de teroriști...A venit timpul ca evaghelicii să își afirme credința în profeția biblică și în dreptul divin al Israelului asupra Pământului vorbind aici și acum.”

Ambele exemple presupun continuitatea între Israelul biblic și statul Israel. Dar există argumente mai bune pentru înțelesurile multiple ale „Israelului” în ambele Testamente. Așa cum a arătat exegetul Gerhard von Rad, găsim o pluralitate a sensurilor în Vechiul Testament. În timpul vieții lui Iacob, Israelul îl indica pe Iacob (Gen. 32:28), pe copiii săi (Gen. 34:7) și pe tribul său (Gen.47:27; 49:28). În timpul vieții lui Moise, se referea la descendenții tribului lui Iacob (Ex. 1:7). În timpul vieții lui Iosua și în perioada Judecătorilor se poate referi la descendenții lui Iacob cu excepția rubeniților, a gadiților și a jumătate din tribul lui Manase (Ios. 22:11) sau poate indica spre descendenții lui Iacob cu excepția lui Beniamin (Judecători 20:35). În timpul Regatului Unit și înainte de căderea Samariei se poate să îi fi exclus pe bărbații lui Iuda (1 Sam. 17:52; 18:16) sau se poate să îi fi reprezentat pe oamenii lui Absalom care s-au răzvrătit împotriva lui David (2 Sam. 17:24) sau poate să fi reprezentat Regatul Nordic. După căderea Regatului Nordic, mulți profeți ca Isaia, Ieremia și Ezechiel au folosit termenul pentru a se referi la adepții lui Yahve. În perioada Ezra-Neemia însă, această abordare generală a întâmpinat câteva provocări când apartenența la Israel era definiță de filiație. Pe scurt, datele din Vechiul Testament demonstrează acuratețea afirmațiilor lui von Rad. Și Noul Testament include o pluralitate a înțelesurilor. „Israel” poate însemna poporul lui Dumnezeu care este condus de un păstor din Betleem (Mat. 2:6) sau un pământ (Mat. 2:20) sau cele 12 triburi judecate de cei 12 apostoli (Mat. 19:12) sau evreii și locuitorii Ierusalimului (Fapte 2:22) sau un grup etnic (Rom. 9:4) sau discipolii Domnului (Rom. 9:6; cf. Eph. 2:11-12).

Biblic, eticheta „Israel” are multe înțelesuri și este diferită de eticheta „evreu” sau „iudeu.” Un om ar putea fi iudeu dar să nu fie evreu sau israelit – de exemplu Avraam. Cineva ar putea fi membru al Israelului și iudeu fără să fie evreu – de exemplu Samuel. Un om ar putea fi evreu dar să nu fie israelit sau iudeu – de exemplu Antioh, regele macedonean. (1 Mac. 9:17). Un om ar putea fi încetățenit în familia Israelului și ar putea să devină evreu dar să nu fie iudeu sau urmaș al lui Iacob – de exemplu Achior Amonitul (Cartea Iuditei 14:10). Cu alte cuvinte, denumirile „Israel”, „evreu” și „iudeu” nu sunt identice și poate că nu este înțelept să presupunem că promisiunile făcute iudeilor sunt transferate israeliților și apoi evreilor fără a oferi suficient suport biblic.

Toate aceste opțiuni lărgesc identitatea acestui grup dincolo de copiii lui Iacob și urmașii lor, încurajându-ne să privim termenii ca pe unii fluizi, nu ca pe o etichetă rigidă. Cuvântul „evreu” apare de 91 de ori în Vechiul Testament. A fost folosit pentru prima dată în 1 Regi 16:6, considerabil mai târziu decât etichetele iudeu sau Israel. La început a fost folosit pentru a numi locuitorii Iudeei și copiii lor. Această definiție a fost extinsă pe măsură ce mai mulți adepți ai lui Yahve au început să vină în Ierusalim, mai ales în timpul domniei lui Ezechia. La vremea aceea, locuitorii Regatului Sudic au dezvoltat o atitudine atotcuprinzătoare centrată pe identitatea lor religioasă. Până în timpurile lui Ieremia, termenul „evreu” includea grupurile ce trăiau în Moab, Amon, Edom și cele duse în Babilonia. Până în vremea Esterei, termenul ar fi putut fi redefinit în mod radical în anumite cercuri pentru a denumi pe oricine, indiferent de etnie, care s-ar fi alăturat poporului lui Yahve și i-ar fi împărtășit credința. În cartea Esterei se spune că oameni ai multor nații au devenit evrei. În plus, cuvântul „evreu” în Noul Testament apare de 199 de ori cu un spectru al nuanțelor chiar în cadrul unei singure epistole sau cărți. De exemplu, ar putea însemna: evreii care nu au acceptat învierea lui Hristos (Mat. 28:15); sau adepți devotați ai iudaismului din multe nații (Fapte 2:5) sau discipolii lui Hristos (cf. Rom. 2:28, Rev. 2:9; 3:9). Pe scurt, este important să explorăm înțelesurile termenului în fiecare perioadă a timpului, de-a lungul întregului timp biblic. Este la fel de importantă reflectarea asupra motivelor din spatele unui spectru larg al înțelesurilor înainte de a formula o concluzie profetică privind evreii secolului 21 care ei înșiși sunt împărțiți când vine vorba de a defini evreicitatea.

Aceste distincții între Israel, iudeu și evreu sunt importante, dar tot rămânem cu enigma identității Israelului. Cum putem înțelege markerii și conținutul etnicității Israelului? Ce face ca o persoană să fie membră a Israelului? Filiația, religia, geografia, cultura, o combinație a acestor elemente sau altceva?

O privire asupra practicilor Vechiului Testament poate fi utilă. Deși urmașii lui Iacob preferau endogamia, nu erau un grup închis. De fapt, avem destui bărbați dintre urmașii lui Iacob care s-au căsătorit cu persoane străine. Iuda și-a luat de soție o canaanită (Gen. 38; Chr. 2:3). Iosif s-a însurat cu o egipteancă (Gen. 41:45). Solomon s-a căsătorit cu multe soții străine (1 Regi 11:1-3). Aceste intermariaje tribale nu erau limitate la cei bine cunoscuți, deoarece ni se spune în Cartea Judecătorilor că mulți dintre descendenții lui Iacob aveau soții străine (Jud. 2:6). Sunt copiii lor membri deplini ai Israelului? Au oferit aceste soții vreo contribuție culturală la identitatea Israelului?

Mergând mai departe, avem femei dintre urmașii lui Iacob care s-au căsătorit cu bărbați străini. Șelomit, fata lui Dibri din seminția lui Dan s-a măritat cu un egiptean (Lev. 24:10-12). O femeie din seminția lui Neftali s-a căsătorit cu un fenician, născându-l pe Hiram (1 Regi 7:13-14), un proeminent personaj biblic cunoscut pentru contribuția adusă la clădirea primului Templu în timpul erei lui Solomon. Pentru a complica și mai mult problema, avem copii care aparțin unei descendențe anumite dar sunt parțial străini de acea filiație. Acest lucru era comun printre oamenii Orientului Mijlociu străvechi. Totuși, a căpătat nuanțe diferite în Biblie. Îl întâlnim nu numai în povestea lui Avraam și a fiului său Ismael (Gen. 16), ci și în povestea lui Iuda care i-a cerut celui de-al doilea fiu al său să crească un copil pentru fratele său mort, un vlăstar rezultat dintr-o spermă aparținând fratelui aflat în viață dar care legal aparținea fratelui mort (Gen. 38:8-9). Acest concept de filialitate sau de apartenență legală poate fi văzut și în Exodus 21:3-4, unde un israelit s-a căsătorit cu o sclavă și au rezultat copii care aparțineau gospodăriei stăpânului său (Cf. Deut. 15:12; Jer. 34:9, 14). Se extindea de asemenea și la sclavii străini. Când un sclav străin se căsătorea cu o femeie israelită, copiii aparțineau gospodăriei tatălui ei și purtau numele lui de familie (1 Chr. 2:34-35).

Pe scurt, împrumutând limbajul lui Ezra, putem vedea că „sămânța sfântă” s-a amestecat cu multe nații (Ezra 9:2) și mulți nu își pot dovedi descendența (Ezra 2:59; Neh. 7:61, 64). Dacă atunci era dificil, cum am putea defini astăzi conținutul sau markerii ancestrali ai lui Iacob? Am defini un membru al Israelului pe linia paternă, maternă sau pe cea bilaterală? Am căuta puritatea sau o singură picătura din sângele urmașilor lui Iacob ar fi suficientă pentru a accepta o persoană drept membru al Israelului? Cum rămâne cu străinii care s-au alăturat comunității Israelului? Oare Rut, străbunica lui Isus și urmașii săi ar primi promisiunile – Rut, al cărui nepot David a devenit unul dintre cei mai mari conducători ai Israelului? Și dacă cineva se gândește că Rut este o excepție, să se gândească la Rahav (Ios. 6:25) sau pe cele 32.000 de fecioare midianite (Num. 31:35). Aceste fecioare au devenit mame în Israel. Pe scurt, poate că nu ADN-ul Israelului este factorul determinant pentru alegerea celui care moștenește Haarețul. Ar trebui să contemplăm serios aserțiunea că Dumnezeu poate să ridice copiii lui Avraam din pietre (Mat. 3:9; cf. Ioan 8:37-39). A avea o descendență lipsită de gentili nu înseamnă că ești un adevărat israelit. Altfel însăși identitatea lui Isus ar fi pusă la îndoială deoarece a avut câteva străbunici gentile (cf. Mat.1). Mai mult, ar fi considerat Isus, care are o mamă evreică dar nu are un tată evreu, un membru complet al Israelului cu drepturi depline? Într-o analiză finală, am putea concluziona că nu toți cei care pretind o legătură fizică cu Iacob  sunt adevărați israeliți? „Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel.” (Romani 9:6).

Cum i-a dat Dumnezeu Israelului pământul sfânt?

Unii creștini susțin că statul Israel este împlinirea profețiilor biblice. Dumnezeu i-a dat Israelului pământul sfânt. Dar cum rămâne cu multiplele pasaje biblice care spun că Israelul trebuie să i se supună Domnului pentru a sălășlui pe pământul promis? (Deut. 28:58-68; Ios. 23:12-16 sau Ezechiel 33:21-29) Aceste pasaje zugrăvesc o situație în care avem o parte obedientă ocupatoare și una rea, deposedată. Dacă noii locuitori nu îl ascultă pe Dumnezeu, vor fi împrăștiați printre celelalte nații. Numai cei care se căiesc se vor întoarce, deoarece nimeni nu se poate afla în mod legitim în Haareț dacă nu este în armonie cu Dumnezeu. Neascultându-l pe Dumnezeu, Regatul Nordic și-a pierdut pământul în 722 î.d.Hr. Regatul Sudic și-a pierdut pământul din motive similare în 587 i.d.Hr. Numai cei care s-au căit s-au întors. Pentru a ilustra mai departe această învățătură biblică, haideți să luăm în considerare un exemplu textual, Ezechiel 33:21-29. În versetul 24, Dumnezeu îl informează pe Ezechiel că unii susțin că „Avraam era singur, și tot a moștenit țara; dar noi suntem mulți, și țara ne-a fost dată în stăpânire!” Ei au presupus că o legătură ancestrală cu Avraam le garanta privilegii speciale, inclusiv moștenirea pământului. Însă, chiar Dumnezeu contestă această presupunere informându-l pe Ezechiel că cei care nu i se vor supune cu siguranță nu vor moșteni pământul. Cu alte cuvinte, nu există moștenire fără împlinirea cerințelor biblice de virtute și dreptate. În lumina acestei învățături, orice argument credibil pentru locul profetic al Israelului modern trebuie să ofere o justificare teologică pentru conduita statului Israel și pentru dislocarea a 50.000 de creștini palestinieni care și-au pierdut casele în 1948 și au devenit refugiați nepermițându-li-se întoarcerea nici până în ziua de astăzi.

Discuția noastră despre aserțiunea că Dumnezeu i-a dat pământul Israelului arată că această aserțiune nu acordă suficientă atenție fluidității teritoriale a Haarețului, faptului că Israelul biblic este un grup etnic non-exclusivist și nici cerințelor morale pentru locuirea pe pământul sfânt. Alternativa este aceasta: Hristos este proprietarul pământului lui Israel, al Haarețului. Acum este potrivit să avansăm un argument pentru proprietatea hristologică. Haideți să privim înțelesurile Haarețului din această perspectivă.

Înțelesurile Pământului lui Israel

Istoria cercetării asupra teologiei Haarețului demonstrează ca erudiții biblici s-au îndepărtat de la a limita conceptul de Haareț la un singur sens. În schimb, aceștia au insistat că înțelesul Haarețului depinde de contextele sale istorice, culturale și teologice și necesită o pluralitate a abordărilor pentru a-l releva. Deși recunoaștem valoarea acestei pluralități, din motive legate de limitarea spațiului eseului de față ne vom concentra asupra proprietății Haarețului și a câtorva înțelesuri relevante în acest context.

Proprietatea pământului lui Israel nu poate fi înțeleasă fără o teologie care Îl percepe pe Dumnezeu ca pe creatorul absolut și deținătorul planetei (Gen. 1), cel care a încredințat-o omenirii. Într-adevăr, definind Haarețul în Scripturi trebuie să luăm în considerare umanul și divinul, antropologicul și teologicul. Antropologic, legătura dintre Haareț și rasa umană este accentuată datorită culturii și agriculturii. Teologic, pământul lui Israel are roluri funcționale, cum ar fi reflectarea binecuvântării sau a blestemului lui Dumnezeu. Ca și rasa umană, Haareț a suferit când păcatul și-a făcut apariția și va renaște prin mântuire. Când posesorii săi au fost păcătoși, a trăit blestemele Domnului, dar când aceștia L-au urmat pe Domnul, a trăit pacea, însemnând o schimbare ontologică. Așa încât, sensul și natura sa sunt puternic asociate cu stăpânii săi. De fiecare dată când predomină nedreptatea, el suferă și locuitorii săi nu au parte de liniște; dar când locuitorii săi sunt evlavioși, el înflorește și debordează de binecuvântări.

Spus altfel, proprietarii/locuitorii săi îi determină natura deoarece a fost făcut pentru om, nu invers. Dacă proprietarii sunt hoți, atunci el este pământul hoților. Dacă cei ce îl locuiesc sunt oameni drepți, atunci este pământul dreptății și semnifică un loc tihnit. Multe referiri asociază pământul sfânt cu absența răufăcătorilor și cu moștenirea sa de către cei drepți. (Prov. 2.21; 10:30)  „Căci oamenii fără prihană vor locui țara, și oamenii neîntinați vor rămâne în ea”; „ Cel neprihănit nu se va clătina niciodată, dar cei răi nu vor locui în țară.” Mai mult, când Isaia descrie țara sfântă folosește imaginile unei noi creații unde predomină pacea și siguranța (Isaia 11). O analiză a locuitorilor/deținătorilor țării sfinte în Scripturi ar trebui să deschidă noi ferestre pentru înțelegerea noțiunii de Haareț. Biblia prezintă o listă lungă cu proprietarii Pământului lui Israel, de exemplu Dumnezeu (Gen. 1:1; Lev. 25:23; Ios. 22:19; Ps. 24:1), Adam și Eva (Gen. 1:26, 28-30), familia lui Noe (Gen. 9:1-7), unul sau mai mulți copii ai lui Noe (Gen. 10:25), canaaniții (Gen. 10:19; 12:5; 23:2; Deut. 1:7; 11:30; 32:49), o listă a națiilor care măsoară de la 3 la 10 membri (Ex. 23:28; Ex. 3:17; Neh. 9:8; Gen. 15:19), Avraam și urmașii săi dimpreună cu multe nații (Gen. 26:3), Iacob și urmașii săi dimpreună cu multe nații (cartea lui Iosua și a Judecătorilor), Regatul Unit și alte națiuni (cartea 1 și 2 Samuel și 1 Regi), Regatul Dezbinat și alte națiuni (1 și 2 Regi), imperiul asirian și Iuda (2 Regi 17; Is. 7-8, 36-37), imperiul babilonian (Ieremia; 2 Regi 25), imperiul persan (cartea lui Ezechiel; Nehemia), imperiul grec și hașmoneii (literatura intertestamentală, de exemplu Evangheliile Apocrife), imperiul roman (Noul Testament), Isus Hristos (Mat. 28:18-20) și copiii lui Dumnezeu (Gal. 3:29; Rev. 21:1-9).

Cu riscul suprasimplificării, vom studia datele relevante în trei etape: înainte de Avraam, între Avraam și Hristos și după Hristos.

Înainte de Avraam

În această eră, accentul nu cade pe Haareț Canaan ci pe Haareț Global, care are câteva nuanțe. De exemplu, ar putea însemna planeta Pământ (Gen. 11:1) sau pământul fără ape (Gen. 1:24-5; 6:12) sau popoarele lumii (Gen. 11:1). O scurtă studiere a folosirii și contextelor Haarețului Global în Geneza 1-11 ne arată că acesta apare prima dată în Geneza 1, unde suntem informați că Dumnezeu este creatorul și deținătorul său. Apoi vedem că Dumnezeu i-l încredințează omului (Gen. 1:28-30). La vremea aceea erau doar doi oameni și astfel erau fizic incapabili să stăpânească întreg pământul fără ajutorul semințiilor lor. Dumnezeu i-a pus în Rai, incubatorul rasei umane sau centrul lumii, încredințând Haarețul Global lui Adam și Evei (Gen. 1:27-30; 2:8; 3:24-25). I-a plasat acolo și le-a cerut să lucreze pământul și să-l îngrijească deoarece acela era cel mai bun loc pentru împlinirea planului Său pentru Haarețul Global și pentru a trăi în armonie cu El. Din nefericire, această armonie nu a durat din cauză că oamenii nu L-au ascultat pe Dumnezeu și au mâncat din pomul interzis. Domnul i-a izgonit din Rai (Gen. 3:23-24) și din acel moment observăm că se asociază o deplasare spre est (Gen. 4:16; 10:30; 11:2). Accesibilitatea în Eden era blocată nu doar prin prezența heruvimilor şi a sabiei de flacără vâlvâitoare (Gen. 3:24) dar și prin existența păcatului. Păcatul a înstrăinat rasa umană de Dumnezeu și în consecință i-a lipsit pacea (Șalom) și a văzut blestemul Haarețului Global.

După ce rasa umană s-a înmulțit, s-au înmulțit păcatele în asemenea măsură încât Dumnezeu s-a mâniat și astfel a văzut omul distrugerea Haarețului Global prin potop. Noe și familia sa au supraviețuit și au umplut Haarețul cu copiii născuți într-o condiție păcătoasă (înainte de potop). Această schimbare demografică a influențat identitatea Haarețului și a mutat accentul de pe Haarețul Global pe câteva locuri specifice. Pentru prima dată în Scripturi, Haarețul singular devine plural și astfel avem Haareț Iafet (Gen. 10:5), Haareț Ham (Gen.10:20, și Haareț Șem (Gen. 10:31), pe lângă câteva diviziuni ale fiecărei categorii.

Descendenții lui Ham merită o atenție specială, deoarece pământurile lor au devenit subiectul multor texte ulterioare. Mai întâi, Canaan, fiul lui Ham, ocupă ținutul promis Israelului. Ținutul său este singurul loc unde întâlnim granițe explicite în istoria paleozoică în afara Edenului (Gen.10:19). În al doilea rând, Nimrod, un urmaș al lui Ham, a stabilit primul regat uman în ținutul Senaar (Gen. 10:10). Acolo, întregul pământ a participat la construirea turnului Babel (Gen. 11:1-9), provocând mânia lui Dumnezeu. Activitatea lor a fost oprită de intervenția divină. Ei au încercat să urce cu turnul spre cer dar Dumnezeu a pogorât și le-a amestecat limbile, împrăștiindu-i în toată lumea. Aceasta este explicația biblică pentru existența multor limbi, națiuni și țări (Gen. 10:5, 20, 31). Cu alte cuvinte, pluralitatea limbilor și a țărilor este înțeleasă în context teologic ca rezultat al păcatului. Problema reală nu este pluralitatea țărilor, ci păcatul. Prima este doar o consecință a celui din urmă. Este simptomul, nu boala. Prin urmare, orice soluție eficientă trebuie să se adreseze rădăcinii problemei, adică blestemul căzut asupra lui Adam când nu L-a ascultat pe Dumnezeu. Căci prin el și pământul lui Israel a fost blestemat și prin cei care au pășit pe urmele lui Adam Haarețul a experimentat judecata divină. Pământul lui Israel poate prospera numai când justețea prosperă. Mântuirea sa și restaurarea unității sale este posibilă numai când se va găsi antidotul la blestemul său.

Biblia ni-i prezintă și pe Șem și pe urmașii săi ca fiind legați de Haareț (11:10) și conducându-ne la Avraam (Gen. 12). Prin sămânța lui Avraam, ni se spune, Dumnezeu va izbăvi Haarețul și îi va înapoia unitatea și binecuvântarea. Nici Canaan cel blestemat (Gen. 9:25), nici constructorii turnului Babel (Gen.11) nu ar putea îndeplini acest lucru. În schimb, Dumnezeu îl alege pe Avraam și pe seminția sa să îi fie instrumente.

După Avraam dar înainte de Hristos

Această perioadă începe cu textul esențial din Geneza 12:1-3. „După aceea a zis Domnul către Avraam: Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului.”

Structural, în ebraică, textul este împărțit în două seturi. Ambele au sintaxă similară, aliterație și rime similare. Ambele au repetiții și subliniază conceptul binecuvântării într-un mod simetric și ambele au un centru care indică binecuvântarea lui Avraam. Pe scurt, accentul textului cade pe „binecuvântare”. Textul nu susține oferirea necondiționată a pământului către Avraam și accentul nu cade pe pământ, pe Haareț, ci pe binecuvântarea dumnezeiască ce se răsfrânge prin Avraam peste tot pământul. Avraam va fi o binecuvântare. Totuși, deși acesta construiește altare închinate Domnului (Gen. 12:7-8), a existat o foamete cruntă în Haareț (Gen. 12:10), amintindu-ne de blestemul său (Gen, 3:17-19) și de nevoia mântuirii dumnezeiești. Această mântuire divină se va împlini prin seminția lui Avraam.

Altfel spus, în Geneza 12, Dumnezeu îi arată lui Avraam Haarețul Avraamic. În Geneza 13, Avraam vede ținutul pe care el și seminția sa ar fi urmat să-l moștenească. În Geneza 15, Dumnezeu îi dă mai multe detalii despre el. Și în Geneza 22:17, Dumnezeu declară că dominarea seminției lui Avraam se va extinde pentru a include toate teritoriile dușmanilor lor. Haarețul Avraamic nu va avea granițe fixe. Va continua să se extindă, cucerind porțile dușmanilor, crescând ca mărime atât teritorial cât și demografic. Haarețul Avraamic va continua să crească până va fi egal cu Haarețul Global. Locuitorii săi vor fi la fel de numeroși ca nisipul mării sau stelele cerului, deoarece intențiile lui Dumnezeu nu erau de a formula granițe fixe ci de a uni marginile pământului sub stindard avraamic. Această viziune divină este prezentă nu numai în timpul erei avraamice ci și în timpul și după perioada davidică. O privire scurtă asupra cărții Psalmilor este de ajuns pentru a ilustra acest lucru. În Psalmul al doilea Dumnezeu spune „Îți voi da neamurile moştenirea ta şi stăpânirea ta marginile pământului.”(Ps. 2:8) În mod clar, Dumnezeu nu a intenționat să-l izoleze pe Avraam sau pe urmașii săi de restul lumii. Dimpotrivă, a dorit un regat teocratic împânzit cu copiii lui Avraam.

Dar Israelul a preferat să aibă un rege uman (1 Sam.8). Această schimbare ideologică a inițiat o nouă eră în care apare dinastia davidică. Însă nu a abolit aspectul global al promisiunilor lui Dumnezeu. Cu bucurie, multe voci au contextualizat speranța că Haarețul Avraamic se va transforma în Haarețul Global. Sion și templul său având să devină centrul lumii lor. Isaia ne informează că toate popoarele vor veni în Sion în casa Domnului (Is. 2:1-4). Psalmul 87 proclamă că diferite popoare vor deveni cetățeni ai Sionului. Ele sunt parte dintr-o comunitate ce prețuiește orașul Domnului și trăiesc în el. Au devenit parte dintr-un grup multietnic și multicultural ale cărui diferențe legitime nu sunt mai puternice decât loialitatea lor față de Dumnezeul Sionului. Sionul îi găzduiește pe toți și Dumnezeul lui le oferă cetățenie locală fără a discrimina. Toți sunt considerați egali prin naștere. Ar putea obține proprietatea permanentă și s-ar putea bucura de sprijinul continuu al comunității Domnului. Potrivit lui Kenton Sparks, viziunea se potrivește mentalității Orientului Mijlociu străvechi a imperiilor și regatelor globale, care prin natura lor sunt multietnice și nu tribale sau parohiale. Observațiile lui Sparks asupra acestei chestiuni sunt relevante pentru discuția noastră. El scrie, „Pentru egipteni și asirieni, identitatea era politică și culturală, nu etnică și era legată de regalitate, relația regelui cu divinitatea și rolul divinității în extinderea granițelor naționale și a imperiului nativ până la ‘marginile pământului’.” Identitatea acestor imperii nu era controlată de etnicitate ci de o legătură cu o zeitate. Principiul lor organizator fundamental nu era consanguinitatea ci o identitate socio-religioasă. Dacă această viziune este și viziunea lui Dumnezeu asupra lumii, atunci înseamnă că identitatea și pământul Israelului nu sunt noțiuni fixe ci se extind în mod continuu.

După Hristos

Mai mulți autori au folosit Noul Testament pentru a se adresa chestiunii Haarețului. W.D. Davies susține că acesta a fost „hristificat”. William Blanchard merge mai departe cu argumentele lui Davies și ale lui von Rad – descriind hristificarea spațiului, subliniind că Isus se axa pe Ierusalim și pe venerarea acestuia. Peter Walker preia această chestiune și, bazându-se pe Pavel, Evrei, Ioan, Luca, Fapte și Revelația, concluzionează că Haarețul este subsumat Noului Testament ca fiind inclus în voința lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Făcând asta, conectează tema Haarețului la istoria mântuirii.

Într-adevăr, ultimul context este util atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În acest context, Noul Testament are contribuții importante de adus privind proprietatea și granițele pământului lui Israel. Autorii Noului Testament universalizează conceptul pământului lui Israel. În loc de Haareț Israel aceștia folosesc întregul pământ care este Haareț Global. Noul Testament ne învață că Isus este al doilea Avraam: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă" (1 Cor.15:45) și, la fel ca în cazul lui Adam, Dumnezeu i-a încredințat Haarețul Global (Gen. 1:28-30; Mat. 28:18; 11:27). Acest punct de cotitură în istoria mântuirii, potrivit lui D.A. Carson, semnifică faptul că sfera autorității lui Hristos include întreg pământul. Carson o numește „autoritate absolută;” Donald Hagner, în World Biblical Commentary, o numește „suveranitate comprehensivă.” Spus simplu, Hristos are drepturi de proprietate asupra Haarețului Global, inclusiv asupra Orientului Mijlociu. Acest drept de proprietate a fost declarat în primul secol după nașterea lui Hristos, adică după ce au fost făcute toate promisiunile Vechiului Testament. În concordanță cu această revelație progresivă, Hristos este acum deținătorul pământului lui Israel chiar dacă Dumnezeu i l-a încredințat în trecut lui Avraam și urmașilor săi. Îl deține pentru că este din seminția avraamică și este împlinirea profețiilor.

Pavel susține acest înțeles afirmând că Hristos este regele Haarețului Global pentru că fiecare genunchi se va închina în fața Sa.Toate lucrurile au fost create de El și pentru El. El este scopul teleologic și calea divină. Curtis Vaughan scrie că El modelează identitățile fizice și teologice ale Haarețului și acesta reflectă câteva dintre caracteristicile Sale. El este calea prin care s-a creat Haarețul. El i-a modelat identitățile fizice și teologice, pe scurt, pământul lui Israel trebuie înțeles într-un cadru hristologic. El nu mai este definit de promisiunile avraamice, deoarece Hristos este cel pe care Dumnezeu l-a făcut moștenitor peste toate cele. Pavel, autorul Epistolei către evrei susține că Hristos este moștenitorul de drept a tot ceea ce există pe lume (πάντων). El adoptă o învățătură a Vechiului Testament susținând că unsul lui Dumnezeu este moștenitorul legitim și contestându-i pe cei care consideră că împăratul este moștenitorul tuturor lucrurilor. Aserțiunea simplă este aceea că Hristos va primi toate popoarele ca moștenire și toate pământurile vor fi proprietatea Sa: „Domnul a zis către Mine: Fiul meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta și stăpânirea Ta marginile pământului.” (Psalm 2:7-8) Mai precis, este o posesiune nepieritoare, deoarece κληρονόμος (moștenire), potrivit lui Elingworth, indică o posesiune permanentă, de obicei a pământului (Paul Elingworth, The Epistle to the Hebrews: A Commentary on the Greek Text).

Noul Testament demonstrează că Hristos este seminția avraamică în care și prin care toate promisiunile sunt împlinite. Prin El, Haarețul Avraamic crește și devine Haareț global. De fapt, însuși Avraam credea în Isus:  „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Haarețul Avraamic a devenit Haareț Global prin credința în Isus. „În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminției lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință.” (Rom. 4:13). Bailey spune că deși Pavel știa bine textul septuagint, s-a simțit liber să înlocuiască grecescul „ge”, echivalentul Haarețului, cu „cosmos” sau întreaga lume, pentru a sublinia dimensiunea cosmică a promisiunilor avraamice; Pavel extinde în mod clar promisiunea pământului menționată în Geneza 12:7 și 17:8. Bailey adaugă că în perioada intertestamentară, promisiunea teritorială este fie universalizată, fie spiritualizată. El își susține argumentul prin câteva exemple, cum ar fi Cartea Jubileelor 32:16, Cartea lui Enoch 40:9, Cartea lui Ben Sirah 44:21 și Psalmii lui Solomon 17:32. Bailey are dreptate vizualizând dimensiunea universală a Haarețului; dar această universalitate sau această viziune globală a copiiilor lui Avraam exista de la nașterea promisiunilor avraamice (Gen. 12:3; 22:17).

Informațiile biblice demonstrează că granițele pământului lui Israel au fost un concept fluid încă de la formularea acestuia și că Dumnezeu a vrut să atingă marginile pământului. Această viziune este posibilă numai prin Hristos, pentru că El și numai El este deținătorul legitim al pământului lui Israel, un loc nealcătuit doar din simpla țărână ci unul în care dreptatea și neprihănirea trebuie să predomine. Nu degeaba a proclamat Hristos „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mat.5:5). Cei blânzi, nu cei puternici, agresivi, duri sau tiranici vor intra în Haareț și îl vor moșteni. „Acum, Israele, ascultă legile și poruncile pe care vă învăț să le păziți. Împliniți-le, pentru ca să trăiți și să intrați în stăpânirea țării pe care v-o dă Domnul Dumnezeul părinților voștri.” (Deut. 4:1)  „Să urmezi cu scumpătate dreptatea, ca să trăiești și să stăpânești țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.” (Deut. 16:20) „Dar cel ce se încrede în Mine va moşteni ţara şi va stăpâni muntele Meu cel sfânt.” (Is. 57:13) „ Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău: ei vor stăpâni ţara pe vecie, ca o odraslă sădită de Mine, lucrarea mâinilor Mele, ca să slujească spre slava Mea.” (Is. 60:21)

În cuvintele lui Pavel, „Și dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Gal. 3:29) Pavel respinge aici ceea ce spun iudaizatorii și anume că devenind parte din sămânța fizică a lui Avraam prin circumcizie garantează apartenența la promisiunile avraamice. Numai Hristos este sămânța legitimă a lui Avraam în care promisiunile se vor împlini. „Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: Şi seminţelor (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: Şi seminţei tale, adică Hristos.” (Gal. 3:16). A fi asociat cu El este singura modalitate legitimă prin care poți aparține seminței lui Avraam și în consecință, promisiunilor avraamice. Astfel încât, orice pretenție teologică ce Îl înlocuiește pe Hristos ca deținător al Haarețului cu Israelul trebuie să se confrunte cu dificultățile definirii Israelului și cu spusele Noului Testament potrivit cărora Hristos primește moștenirea avraamică a pământului lui Israel.



Niciun comentariu: