miercuri, ianuarie 11, 2017

Dincolo de inocență și mântuire: confruntând holocaustul și puterea israeliană




 Recenzie de Robert Countess


Cu mulți ani înainte de prăbușirea dramatică a Uniunii Sovietice, ideologia comunistă pe care era întemeiată aceasta se dovedise deja un eșec evident. Chiar după ce ideologia marxist-leninistă demonstrase că e incapabilă să se ridice la înălțimea promisiunii sale mărețe, regimul sovietic fusese apt să se târască vreme de încă vreo câteva decenii. Ceva foarte similar pare să i se întâmple Israelului și ideologiei prin care acționează acesta, Zionismul.

Theodor Herzl, fondatorul Zionismului modern și alți proeminenți gânditori Zioniști credeau că naționalismul evreiesc (Zionismul) avea să transforme evreii într-un popor „normal.” Vreme de secole, susținea Herzl, evreii au trăit ca minoritate în rândul populațiilor gazde non-evreiești. Această situație dăduse naștere și încurajase sentimentele anti-evreiești („antisemitismul”). Zionismul avea să schimbe asta, insista Herzl. Când evreii vor trăi ca un popor „normal” într-o țară a lor, fundamentele antisemitismului vor dispărea în sfârșit.

Nu a mers așa. Marea majoritate a evreilor continuă să trăiască în afara Israelului printre non-evrei. Chiar și în Israel, mulți evrei – poate majoritatea – ar preferă să trăiască în altă parte. Departe de a fi țara aceea „normală” imaginată de vizionarii Zioniști precum Herzl, existența Israelului depinde de transfuziile financiare masive de la plătitorii americani de taxe. Pentru a se asigura că generosul flux de bani nu se va opri niciodată, evreii din afara Israelului sunt siliți să facă lobby și să se agite fără încetare în numele țării „lor”. Deloc surprinzător, acest proces a furnizat o bază (sau un pretext) pentru străvechea acuzație de „loialitate duală.”

Timp de multe secole, „lipiciul” care a ținut laolaltă evreii răspândiți pe întregul pământ a fost religia tradițională iudaică. Totuși, în timpul secolului 20 – și mai ales în ajunul traumaticului cataclism al celui de-al Doilea Război Mondial și al holocaustului și odată cu fondarea statului Israel în 1948 – toate acestea s-au schimbat.

Așa cum Marc Ellis, un intelectual evreu strălucit, susține cu convingere în această carte pătrunzătoare și provocatoare, un mit pseudo-religios centrat pe holocaust și un stat tot mai brutal și mai represiv, Israelul, au înlocuit religia evreiască, iudaismul, ca liant, ca forță ce unește evreii de pretutindeni. Această situație, subliniază Ellis, a avut consecințe din cele mai profunde asupra evreilor și asupra mereu dificilei relații dintre evrei și non-evrei.

Ellis încearcă să înțeleagă implicațiile realității feroce a Israelului și ale religiei holocaustului care este folosită pentru a justifica statul Zionist și pentru a-i scuza politicile tot mai inumane. În această lucrare revizionistă, chiar iconoclastă, Ellis critică unele dintre cele mai importante implicații religioase pe care „teologii holocaustului” le instituie atunci când împletesc evenimente istorice în dogmele lor religioase.

Nu cu mult timp în urmă, istoricul britanic David Irving a prezis cu îndrăzneală că Israelul nu va mai supraviețui încă zece ani și că lumea va fi martora unei migrații în masă a evreilor înapoi în Europa. Pentru observatorul obișnuit, o asemenea prezicere poate părea fantastică, dacă nu absurdă. Până la urmă, Israelul este una dintre cele mai importante puteri militare ale lumii, dotat inclusiv cu arme nucleare devastatoare. Sprijinul din partea evreilor diasporeeni (adică din afara Israelului) mai ales a celor din Statele Unite, rămâne în continuare puternic. Impulsionate de influentul lobby israelian, guvernele americane continuă să bage anual miliarde de dolari în statul evreiesc. Acestea nu prea sunt trăsăturile unei țări care are mai puțin de 10 ani de trăit.

Și totuși, fisurile majore din edificiul Israelului nu mai pot fi acoperite. În ciuda exprimării zgomotoase și neîncetate a suportului verbal față de Zionism și Israel, puțini evrei de pe mapamond sunt dispuși să se mute în Israel și să trăiască acolo. În schimb, preferă să-i încurajeze pe alții să o facă. Chiar destui evrei israelieni – poate chiar o majoritate – ar prefera, dacă li s-ar oferi ocazia, să părăsească Israelul și să se mute în Statele Unite sau în Europa. Imaginat ca un bastion al siguranței, evreii din Israel sunt, de fapt, mai puțin feriți de primejdii decât evreii care locuiesc aproape oriunde altundeva.

Ellis se concentrează asupra corupției morale fatale a Israelului și a Zionismului. Dedicat moștenirii iudaismului umanistic, profesorul Ellis se simte obligat să condamne violările israeliene ale principiilor universale ale justiției, mai ales prin tratamentul brutal aplicat poporului nativ palestinian. În opinia sa, nedreptatea maltratării pare-se nesfârșite a palestinienilor spulberă autoritatea morală care este esențială pentru supraviețuirea pe termen lung a statului evreiesc. Însăși existența Israelului este legată inextricabil de felul în care acesta îi tratează pe palestinieni.

„Palestinienilor li s-a făcut foarte mult rău de către poporul evreu. Singura cale spre a merge înainte este printr-o solidaritate cu poporul palestinian care să fie în același timp și confesională și politică. Am putea spune că sarcina teologiei evreiești este de a pune baza solidarității cu poporul palestinian și că orice teologie care nu pune asta ca întrebare centrală a sa este o teologie care legitimizează tortura și crima. Pentru a duce la îndeplinire această sarcină trebuie, mai întâi de toate, ca percepția evreiască asupra sinelui să fie transformată în mod radical și cadrul discuției să fie drastic reorientat...O nouă înțelegere de sine evreiască trebuie creată. Dar lucrul acesta este prea puțin probabil să se întâmple, susține Ellis, deoarece „teologii [evrei] obișnuiți” și „teologii holocaustului...pretind că palestinienii nu există.”

Definind problema

Așa cum explică Ellis în introducere, această carte este mai întâi de toate „un apel către toți gânditorii evrei morali și religioși” de „a vorbi până nu este prea târziu.” Așa cum subliniază profesorul Ellis, nici măcar un singur teolog evreu important nu s-a luat de piept cu realitățile prevestitoare de rău ale Israelului și Zionismului care sunt acum evidente pentru întreaga lume. Și dacă evreii nu încep rapid să confrunte aceste realități, care au implicații morale din cele mai profunde, viitorul Israelului este condamnat. Aceste realități sunt:

Ceea ce le-au făcut evreii palestinienilor de la stabilirea statului Israel în 1948 este greșit.

În timpul procesului de cucerire și strămutare a poporului palestinian, evreii au făcut ceea ce li s-a făcut lor în timpul a două milenii.
   
În acest proces evreii au devenit aproape tot ceea ce urăsc la opresorii lor.

Numai prin confruntarea cu puterea de stat din Israel evreii vor putea depăși statutul fie de victime, fie de opresori.

În acest apel este inclusă și o întrebare metafizic-religioasă mai profundă: „Care este misiunea esențială a poporului evreu?” Este pur și simplu de a „construi Israelul ca pe un stat exclusiv evreiesc”?

Din cauza dosarului bine documentat al abuzului – care include tortura și crima – săvârșit de Israel împotriva poporului palestinian, susține Ellis, evreii nu mai pot „pretinde o inocență” și avertizează că „va sosi și ziua judecății.” Singurul mod prin care se poate minimaliza, întârzia, „sau mai bine” evita acea zi, susține el, este printr-un act confesional, introspectiv de mântuire israeliană.

În introducerea cărții „Dincolo de inocență și mântuire” Ellis își exprimă teama că, din cauza acestei lucrări, va fi acuzat de „a-și fi trădat poporul.” El înțelege pericolul de a fi denunțat ca „self-hating jew”, în același mod în care au fost denunțați critici evrei proeminenți ai Israelului și ai Zionismului – ca Noam Chomsky, Israel Shahak sau Alfred Lilienthal. (în același mod, orice non-evreu care își exprimă păreri similare cu cele expuse aici de Ellis riscă să fie catalogat drept antisemit).

Nașterea teologiei holocaustului

Probabil cel mai provocator fragment al cărții lui Ellis este analiza curajoasă a ceea ce autorul numește „teologia holocaustului.” Deși acceptă povestea tradițională privind cifra de 6 milioane de evrei exterminați – pare-se fără rezervare – Ellis scrie:

„Teologia holocaustului, la fel ca aproape orice teologie comunitară, gravitează în jurul comunității căreia i se adresează. Dar recunoscând interesul asupra sinelui și auto-exprimarea ca pe niște noțiuni fundamentale, teologia holocaustului pare să încurajeze egocentrismul până aproape de excluderea celorlalți. De exemplu, creștinii sunt prezenți în teologia holocaustului prin referire la evenimentele holocaustului și ale Israelului. Critica la adresa credinței și activității creștine implică și se rezumă la rezistența, pasivitatea sau chiar complicitatea creștinilor la actul holocaustului și la sprijinul sau lipsa de sprijin a acestora față de Israel. Palestinienii abia dacă există; și dacă există sunt o masă de oameni care amenință supraviețuirea poporului evreu.”

Această nouă „teologie a holocaustului” este, interesant, o „teologie” fără „theos” (cuvântul grecesc pentru Dumnezeu). (Autorul acestei recenzii își amintește că rabinul unei sinagogi locale a afirmat la un moment dat că în timp ce un evreu ateu ar fi acceptabil ca președinte al sinagogii, un „evreu mesianic” de tipul „evreii pentru Isus” ar fi inacceptabil.)

O temă recurentă în mesajul celor mai proeminenți teologi ai holocaustului – Ellis îi dă ca exemplu pe Elie Wiesel, Emil Fackenheim și rabinul Irving Greenberg – este „inocența totală a poporului evreu” în holocaust. Mai mult, aceștia privesc războiul israeliano-arab din 1967 (Războiul de Șase Zile) ca pe „un miracol” și pe palestinieni ca pe succesorii simbolici al naziștilor care fac eforturi pentru a împlini visul satanic al lui Hitler de a șterge evreii de pe suprafața pământului.

Așa cum consideră Ellis, întrebarea cea mare care s-a conturat începând cu uluitoarea și mobilizatoarea victorie a Israelului în Războiul de Șase Zile este aceasta: ar trebui ca statul Zionist să fie judecat potrivit acelorași standarde pe care le aplicăm în mod obișnuit altor țări? Ellis susține că singurul răspuns cinstit și moral este unul evident afirmativ. Din nefericire, subliniază el, teologii holocaustului au o viziune diferită. Aceștia nu fac niciun efort pentru a examina critic istoria Zionismului sau politica de stat a Israelului.

Memoria ca povară și posibilitate: viziuni alternative asupra holocaustului și a Israelului

În oarecum același fel în care Hitler și alți lideri germani vorbeau de nemți ca de un Volk (națiune sau popor), așa vorbesc, fără încetare, și liderii Zionisti și teologii holocaustului despre „poporul evreu”, cu o puternică implicație a superiorității și a caracterului de a fi „ales.” Examinând această concepție, în al doilea capitol Ellis citează aprobator dintr-un eseu al scriitorului și criticului social evreu Phillip Lopate. (Ellis, pp. 33, 196. din P. Lopate, „Resistance to the Holocaust,” Tikkun, May/June 1989.)

Crescând, își amintește Lopate, auzeam mereu despre lagăre de concentrare, camere de gazare și de cei 6 milioane. Termenul „holocaust” – care nu a început să fie folosit în mod obișnuit până spre mijlocul anilor 60 – are un ton de autoimportanță aproape vulgar. Lopate comentează:

„...Am văzut numaidecât că acel termen făcea parte dintr-o polemică și că suna mai confortabil în gurile anumitor vorbitori; holocaustienii îl foloseau ca pe o bâtă cu care să își zdrobească oponenții...În mintea mea, continui să fac diferența între dezastrul ce s-a abătut asupra evreilor și «holocaust». Uneori aproape pare că «holocaust» este o corporație condusă de Elie Wiesel, care își apără patentul cu articole în secțiunea Arte și timp liber a ediției de duminică a ziarului New York Times.

Analogia Hitler/Holocaust înfundă orice discurs inteligent impunând cu de-a sila o notă gălăgioasă stridentă care forțează mintea să se retragă. Provocările de la o distanță ironică la adresa demagogicului câmp minat al ipocriziei pure, cel mai adesea sunt neînțelese. Imaginea holocaustului este prea tiranică, prea febrilă pentru a tolera distincțiile. În viața sa ca figură retorică, holocaustul este un agresor, un bătăuș.

Multă suspiciune și sensibilitate se găsește în jurul chestiunii menținerii statutului privilegiat al holocaustului în panteonul genocidurilor. Nu este suficient că holocaustul a fost cumplit; trebuie să fie privit ca unic în ferocitatea sa.”

Ellis îl laudă pe Lopate pentru că respinge idolatrizarea până într-acolo unde holocaustul sau utilizarea acestuia se cristalizează, devenind de neatins, aproape ca un Dumnezeu. Ceea ce are de suferit, desigur, atunci când totul este redus la holocaust sau similar holocaustului, este abilitatea de a analiza problemele cu care se confruntă poporul evreu.

Holocaustul (sau, mai bine spus, campania holocaustului) devine un soi de kitsch evreiesc politicizat, sugerează Ellis în continuare. În viziunea profesorului Avishai Margalit de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, cu care Ellis este de acord, memorialul israelian al holocaustului, Yad Vashem, a devenit un element al kitsch-ului de stat și Elie Wiesel „un kitschman genial.”

Memorialul Yad Vashem, scrie Margalit, este „menit să livreze un mesaj oamenilor de stat străini care îl vizitează, care sunt târâți de grabă la Yad Vashem înainte să apuce să-și desfacă bagajele la hotel...A vorbi despre PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) pe același ton cu care se vorbește despre Auschwitz este un element important în transformarea holocaustului în kitsch...Împotriva armei Holocaustului, palestinienii sunt amatori.”

Ellis subscrie: „Tot mai mult în Israel, holocaustul este văzut ca pe un eveniment ce este manipulat în mod conștient de către stat și conducerea sa.”

În opinia lui Boas Evron, un alt scriitor și analist israelian citat de Ellis, există un mare pericol pentru evrei și pentru Israel în felul în care o prezentare istorică, faptică a destinului evreilor europeni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este „respinsă în favoarea unei viziuni anistorice, rezumată în cuvântul Holocaust.” Așa cum spune Ellis: „Termenul «holocaust» este retoric și ambiguu; există fără referință istorică și astfel a devenit indefinit și mobil, aproape scutind oamenii să-l înțeleagă.”

Evreii din lumea întreagă au întâmpinat cu bucurie „monopolizarea evreiască” a holocaustului, scrie Evron, deoarece a amplificat sentimentul german de vină, astfel crescând compensațiile financiare germane oferite supraviețuitorilor și pentru că a permis mobilizarea opiniei publice pentru sprijinul moral, politic, militar și financiar față de Israel. Această politică de mobilizare a holocaustului „a devenit schița relațiilor cu cele mai multe state creștine vestice, mai ales cu Statele Unite; acestea susținând Israelul mai degrabă din sentimentul de vină decât din interese proprii.” Astfel, Israelul supraviețuiește prin intermediul „celor 6 milioane” și, în același fel, comunitatea evreiască americană este puternic organizată și supravegheată de acest renume.

Așa cum subliniază Evron, această politică a avut ramificații profunde. A contrazis scopul Zionist al normalizării relațiilor dintre evreu și non-evreu. A transformat Israelul într-o țară în permanență cerșetoare, redusă la supraviețuirea pe spinarea celor „6 milioane”, în loc să-și dezvolte propria-i energie și propriile aptitudini, la fel ca orice altă țară.

Parafrazându-l pe Evron, Ellis scrie: „Holocaustul poate fi folosit ca o unealtă puternică de către conducerea israeliană și evreiască în Statele Unite pentru a organiza și a supraveghea comunitatea evreiască. Evreii diasporeeni, de exemplu, sunt făcuți să se simtă vinovați că nu au făcut destul pentru a preveni holocaustul.”

Evron nu crede că această politică poate supraviețui pe termen lung. Din nou parafrazându-l pe Evron, Ellis scrie că liderii evrei și israelieni „amenință să devină victimele propriei lor propagande. Aceștia trag de un cont bancar în permanență redus prin retragerile efectuate. Pe măsură ce lumea merge mai departe, vor fi tot mai puțini cei care își vor aminti de holocaust și cei care își vor aminti, inclusiv evreii, se vor sătura de el ca de o pacoste și de o reflectare a unei realități care nu există.”

Ellis citează opera autorului evreu Richard Rubinstein, care „relativizează” holocaustul privindu-l cu insistență în contextul mai larg al secolului 20. Pentru Rubestein, holocaustul evreiesc nu este un eveniment excepțional sau unic, ci mai degrabă o paradigmă, „o expresie a unora dintre cele mai semnificative tendințe morale, religioase și demografice ale civilizației vestice din secolul 20.”

Ellis preia această examinare iconoclastică și o duce mai departe, punând la îndoială, în mod deschis, „încă o premisă aproape sacră, aceea a relației dintre holocaust și statul Israel.” Din moment ce Zionismul a precedat nazismul cu aproximativ vreo patru decenii, marea premisă a multor istorici potrivit căreia existența Israelului era condiționată de catastrofa holocaustului nu se susține.

Ellis citează o serie de evrei care au anticipat problemele foarte serioase inerente naționalismului Zionist îngust și preluării controlului asupra Palestinei de către evreii zioniști. Hanna Arendt, de exemplu, s-a opus stabilirii unui stat evreiesc în Palestina (deși a susținut un „cămin evreiesc” acolo în spiritul Declarației Balfour). Un stat evreiesc, credea ea, ar fi fost o degenerare de tipul unui stat marțial condus de teroriști politici. Pentru Arendt, construirea unui cămin evreiesc „nu trebuia sub nicio formă să fie sacrificată pentru pseudo-suveranitatea unui stat evreiesc.”

Scriitori evrei ca Arendt, susține Ellis, erau „dedicați și generoși” în analiza lor. Teama lor că un stat evreiesc avea să devină încă un ghetou evreiesc – și nu renunțarea finală la ghetou – a fost confirmată de evenimentele ce au urmat.

O tradiție a disidenței

Ellis repetă grijile exprimate de-a lungul anilor de alți gânditori evrei receptivi care au avertizat – până acum cu foarte puțin succes – în legătură cu dezastrul inerent politicilor israeliene Zioniste. Filosoful evreu Martin Buber, de exemplu, avertiza în 1961 că politicile rasiste ale Israelului erau suicidare: „Numai o revoluție internă poate avea forța de a vindeca poporul nostru de boala sa criminală cauzată de ură.”

Autoarea evreică Roberta Strauss Feuerlicht a scris că „iudaismul a supraviețuit secolelor de persecuție fără un stat; acum trebuie să învețe să supraviețuiască în pofida unui stat.” Howard Greenstein lăuda iudaismul liberal reformat pentru poziția sa ecumenică în care evreii se puteau găsi acasă oriunde în lume. El privea Zionismul ca pe antiteza acestei mișcări. Rabinul Elmert Berger și alții duceau mai departe acest spirit. Însă, până în anii 50, acest curent al disidenței anti-Zioniste în cadrul iudaismului reformat fusese înecat în aproape universalul entuziasm evreiesc față de Zionism.

Ellis dedică atenție considerabilă dosarului rușinos al Zionismului privind tratamentul aplicat palestinienilor, care sunt expulzați pentru a face loc Israelului. Acest dosar sinistru trebuie recunoscut și confruntat, avertizează Ellis. Dacă este ignorat, evreii își vor pierde direcția morală. Ellis citează cuvintele curajosului William Zuckerman, care a condamnat expulzarea palestinienilor de către israelieni după 1948. Acesta a scris: „În aprilie 1948, când teroriștii Zioniști au masacrat peste 200 de palestinieni în satul Deir Yassin, guvernul evreiesc ce avea să se constituie a condamnat măcelul. Cinci ani mai târziu, când armata israeliană a comis o atrocitate similară, guvernul a mușamalizat crima.”

După războiul din 1967, Noam Chomsky a devenit un mult denigrat critic al agresiunii și atrocităților israeliene. El își imagina o Palestină socialist-democrată în care atât evreii cât și palestinienii puteau beneficia de o „lege a reîntoarcerii.”

În viziunea lui Ellis, apogeul puterii israeliene și al impactului teologiei holocaustului a fost perioada 1967-1982. Situația s-a schimbat destul de mult de atunci. Mai ales după agresiva invadare israeliană a Libanului în 1982, statul evreiesc și-a pierdut „inocența.” „Teologia holocaustului poartă în sine semințele propriului deces”, afirmă Ellis, deoarece este incapabilă să confrunte un puternic stat Israel judecat după aceleași standarde morale pe care le aplicăm oricărui alt stat.

Ellis îl critică aspru pe Elie Wiesel pentru tăcerea sa din timpul atrocităților israeliene comise în timpul războiului din Liban în 1982. Când în sfârșit a catadicsit să vorbească, a găsit de cuviință să spună doar că dezaprobă acele „minți corupte care îndrăznesc să compare statul Israel cu Germania nazistă.” Când Wiesel s-a întâlnit mai târziu cu niște palestinieni, nu a părut prea cuprins de compasiune față de ei. „O soluție realistă – securitate israeliană și autodeterminare palestiniană – îi scapă”, scria Ellis.

Ellis citează opera lui Israel Shahak, un supraviețuitor al lagărului de concentrare Bergen-Belsen și un curajos critic al tratamentului israelian aplicat palestinienilor. Acesta comenta asupra unei serii de mărturii oculare ale brutalității ocupației Zioniste publicate în presa de limbă ebraică a Israelului:

„Ar trebui să fie clar pentru toată lumea care citește această colecție de mărturii, că folosirea sistematică a atrocităților, care prin intensitatea lor și prin intenția lor specială de a umili dovedesc că sunt de tip nazist și ar trebui comparate cu metodele naziste, este intenționată și de fapt constituie metoda israeliană de a domina palestinienii. Nu există niciun dubiu în opinia mea că aceste metode naziste, în a căror eficiență stupidă armata israeliană crede cu ochii închiși, au fost concepute de „experți” împreună cu psihologi militari. Nici nu ar trebui să existe dubiu că aceste orori de tip nazist pot și vor deveni mai cumplite, dacă nu vor fi oprite din exterior și că folosirea acestor metode poate duce la genocid, fie printr-un „transfer” (expulzare în masă forțată), fie prin exterminare. Într-adevăr, acesta este unul dintre motivele pentru care am alcătuit această colecție: pentru a arăta că genocidul palestinienilor din teritorii este posibil...”

Așa cum notează Ellis, tratamentul israelian al palestinienilor include aducerea prizonierilor în pielea goală în câmp deschis pentru „paradele morții”, legarea acestora de stâlpi electrici timp de ore în șir și hărțuirea acestora cu câini de pază și practica „aproape standard” a bătăii aplicate taților în prezența copiilor lor.

Către o liturghie inclusivă a distrugerii

De-a lungul secolelor, s-a dezvoltat o liturghie evreiască divină, una care guvernează mentalitatea cultelor evreiești. Este alcătuită din: 1) centrul sacru (templul ars în 70 d.Hr.) 2) persoana sacră (moartea martirilor) și 3) distrugerea comunității sfinte (pogromul). La acestea s-a adăugat mai recent: 4) Yom Hashoah (Ziua Holocaustului).

Palestinienii cer acum socoteală comunității evreiești, spune Ellis. O „teologie palestiniană a eliberării” s-a dezvoltat în rândul unor teologi creștini palestinieni. Aceasta îi provoacă pe creștinii din SUA și Europa – care întotdeauna par să aibă o compasiune fără margini față de persecuția evreiască – să arate o compasiune consistentă, comparabilă, față de frații lor creștini palestinieni ( și să reflecteze critic asupra puterii lor enorme și asupra consecințelor acesteia).

În ceea ce-i privește pe evrei, continuă Ellis, ei trebuie să recunoască răul făcut palestinienilor și că acest rău își are originea în aroganța evreiască și în superioritatea pe care evreii și-o atribuie. „Evreii au devenit tot ce au detestat și împotriva căruia au protestat.”

Holocaust, Israel și renaștere creștină

În ultimii zeci de ani, creștinii s-au alăturat evreilor într-un parteneriat ecumenic. În același timp, avertizează Ellis, creștinii  au devenit astfel „parteneri tăcuți ai politicilor Israelului și au format o barieră împotriva criticii oneste a situației din Orientul Mijlociu. ”

În cartea lor, „Wrath of Jonah”, scriitorii creștini Rosemary și Herman Ruether își asumă dificila sarcină de a comenta deschis despre puterea evreiască încercând în același timp să evite a fi catalogați antisemiți. Ellis îi laudă pe soții Ruether pentru „onestitatea lor lipsită de mistificări politice și religioase”. Ei spun că evreii se află pe un drum ciudat și periculos, scrie Ellis, deoarece evreii și Israelul trebuie să înainteze „dincolo de inocență și mântuire.”

Dincolo de inocență și mântuire

În viziunea scriitoarei evreice Roberta Feuerlicht, „Zioniștii au dat lovitura psihologică a secolului luând Palestina de la arabi și apoi pretinzând că evreii erau victimele arabilor.” La puțin timp după izbucnirea revoltei palestiniene cunoscută ca Intifada, șeful Statului Major al armatei israeliene, Dan Shomron, a afirmat că singurele modalități de a pune capăt acestei revolte erau „transferul, înfometarea sau exterminarea fizică.”

Ellis se întreabă dacă există o cale pentru poporul evreu care să nu fie atât de egocentrică încât să se transforme în idolatrie a sinelui: „Una dintre problemele majore pe care le împărtășesc în moduri diferite teologia holocaustului și cea neo-ortodoxă este un egocentrism sieși dăunător – o preocupare, ca să spun așa – de a fi cu adevărat evreu.”

Elie Wiesel poate foarte bine deține titlul de cel mai fanatic scriitor evreu. În eseul său, „A fi evreu”, Wiesel declară că „orice ar alege să facă, evreul devine purtătorul de cuvânt al tuturor evreilor, morți sau încă nenăscuți, pentru toate ființele care trăiesc în el și prin el.” Ellis scrie despre „argumentele forțate, despre logica diformă, vocile stridente” ale evreilor luptându-se cu faptul că „holocaustul este sfârșit și așteaptă să fie interpretat.”

Concluzie

Ellis își încheie cartea cu câteva observații fascinante. Evreii de astăzi, scrie el, sunt „nedumeriți” în legătură cu problemele esențiale, mai ales pentru că acceptă „mitul slăbiciunii Israelului.” Evreii trebuie „să aleagă o direcție nouă” – una care să ducă departe de puterea și mândria evreiască, spre confesiune și umilință. O „solidaritate cu poporul palestinian”, declară Ellis, trebuie să fie punctul de pornire al unei transformări evreiești mântuitoare.

Împuternicirea Israelului amenință însăși fundamentele iudaismului, susține Ellis. (Asta aduce aminte de nemuritoarele cuvinte din Proverbe 16:18: „Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înainte căderii.”) Ellis cere o dezbatere deschisă, disidență puternică și relativizarea dogmaticilor. Vom fi martorii și mai marii expansiuni a coloniilor evreiești cu prețul drepturilor umane de bază ale palestinienilor? Vom fi martorii unui și mai mare aventurism militar? El insistă asupra confruntării Zionismului și a teologiei holocaustului ca singură cale a fidelității față de tradiția evreiască.

În paginile finale ale cărții sale, Ellis scrie:

„Sarcina noastră este de a confrunta ceea ce amenință fundamentele evreicității, extrage puterea din tradiția disidenței și înalță liturghia distrugerii pentru a-i include atât pe cei care ne-au persecutat cât și pe cei persecutați astăzi de evrei. Acesta este drumul gândirii critice și al activității care se deplasează dincolo de inocență și mântuire pentru a recupera tradiția etică din inima iudaismului.”

„Miza este”, concluzionează el, „tot ceea ce au susținut evreii, toate lucrurile pentru care au luptat și au suferit.”

Toate bune și frumoase. Dar în ciuda pretențiilor consistenței morale, analiza lui Ellis este departe de a fi perfectă. Deși își încheie cartea cu un apel admirabil și onest pentru „o confruntare cu puterea de stat și cu forța ce legitimizează această putere – Zionismul și teologia holocaustului”, Ellis nu prea confruntă ideologia Zionismului, nici nu pune întrebări sceptice despre realitatea „holocaustului.”

Ellis pare să sugereze că evreii au fost puși pentru prima oară în fața unei dileme morale acute în legătură cu Zionismul și cu Israelul după războiul din 1967 – în care forțele armate israeliene au învins rapid armatele arabe și au confiscat porțiuni mari de pământ arab – sau poate în ajunul invaziei israeliene în Liban, în 1982. Dar, așa cum a stabilit cât se poate de convingător istoricul evreu Alfred Lilienthal (mai ales în „The Zionist Connection”), „păcatul originar” Zionist a avut loc cu mult înaintea acestor evenimente. Cu mult înainte de stabilirea statului israelian în 1948, liderii Zioniști insistau că „poporul evreu” are un destin și o misiune specială. Această noțiune dubioasă a fost mereu încărcată cu o doză mare de pericol deoarece presupunea că evreii nu vor fi și nici nu ar trebui să fie acceptați ca cetățeni egali oriunde altundeva cu excepția unui stat Zionist al lor.

Mai mult, disprețul Zionist pentru drepturile și grijile legitime ale nativilor palestinieni datează cu mult înaintea războiului din 1967 și chiar a momentului întemeierii Israelului. Zionismul se bazează pe noțiunea arogantă că oameni ai căror strămoși nu au locuit în Orientul Mijlociu de secole (dacă au locuit vreodată) au cumva un drept mai mare asupra Palestinei decât poporul nativ ai cărui strămoși au trăit acolo de secole, fără întrerupere. Această viziune este coruptă din punct de vedere moral.

Cu ce drept trăiesc de fapt evreii în Orientul Mijlociu? Acceptă Ellis noțiunea că Biblia le-a dat evreilor dreptul de a-i deposeda pe nativii palestinieni? Dacă nu, este dispus să accepte că emigrarea Zionistă în Palestina în anii dintre cele două războaie mondiale (lucru încurajat sau măcar tolerat de liderii britanici) a fost greșită? Și cât de realistă este propunerea lui Ellis a unui stat palestinian „democratic” în care evreii și arabii să trăiască împreună ca egali? În lumina eșecului unor experimente multi-etnice mult mai promițătoare – cum ar fi Iugoslavia sau Uniunea Sovietică – viziunea lui Ellis pare forțată și chiar naivă.

Și cât de reală și semnificativă este această „tradiție etică” evreiască pe care Ellis și alți evrei disidenți o invocă? În mod clar nu a fost suficient de importantă încât să oprească sau măcar să încetinească măsurabil efortul cu pedala de accelerație la maximum a evreimii globale în susținerea Israelului sau campania pe care istoricul evreu Alfred Lilienthal a numit-o foarte potrivit „holocaustomania.”

În fine, una peste alta, este o operă importantă și valoroasă. Marc Ellis merită a fi apreciat pentru curajul de a fi ridicat întrebări importante, de a fi contestat tabuuri sacre și de a fi oferit niște soluții utile – chiar dacă, poate, nerealiste.


Robert H. Countess (1937-2005) a fost profesor de colegiu universitar, conferențiar, autor și pastor.

A obținut o diplomă B.A. în religie și engleză, o diplomă M.A. în religie și un doctorat în Noul Testament grecesc și a făcut un master în studii liberale unde a obținut o diplomă în umanism și filosofie la universitatea Georgetown. A fost instructor de greacă la departamentul de limbi străine al Covenant College, asistent profesor de filosofie la Universitatea de Stat Tennessee și instructor de greacă la Universitatea Tennessee din Nashville. A mai predat la Community College în Virginia de Nord și la Universitatea Alabama din Huntsville.

A fost autorul cărții The Jehovah's Witness's New Testament și a publicat zeci de articole și recenzii de cărți. A ținut câteva prelegeri la Institute of Historical Review (IHR) și câțiva ani a fost membru al echipei editoriale a Journal of Historical Review al IHR.



Niciun comentariu: