sâmbătă, ianuarie 14, 2017

De la Cartea Esterei la AIPAC, Shai Masot, LFI și dincolo de ei...



de Gilad Atzmon


„În anumite contexte, memoria poate fi subversivă; în altele, memoria poate proteja statu quo-ul. Când indivizii și comunitățile se înveșmântează în memorie ca formă a identității și a specificității, atunci o altă suferință amenință să înlocuiască centralitatea experienței noastre. În locul unei punți a solidarității cu ceilalți care suferă în prezent, a suferi în trecut poate deveni un scut de onoare, ferindu-ne de provocările dinaintea noastră. Atunci martorul nostru, inițial puternic, deschizând întrebări despre Dumnezeu și putere, devine diluat, poate fi privit ca fiind fals, artificial chiar în mod intenționat. O industrie se dezvoltă în jurul său, îl onorează și în același timp se folosește de martorul nostru în alte scopuri. În cele din urmă, rezultă o confuzie, externă și internă, până când martorul însuși nu mai poate face diferența între lumea interpretării la articularea căreia a contribuit și lumea care acum vorbește în numele lui. Oare asta i s-a întâmplat lui Wiesel sau analiza mai acerbă a lui Finkelstein este cea corectă?” (Marc Ellis)

Evreicitatea este un termen mai degrabă larg. Se referă la o cultură cu multe fațete, grupuri distinctive variate, credințe diferite, tabere politice opuse, clase diferite și etnicitate diversificată. Totuși, conexiunea între acei oameni care se întâmplă să se identifice ca evrei este mai degrabă contrariantă. În paragraful ce urmează, voi încerca să extind căutarea în cadrul noțiunii de evreicitate. Voi încerca să reperez legătura colectivă intelectuală, spirituală și mitologică ce transformă evreicitatea într-o identitate puternică.

În mod clar, evreicitatea nu este nici o categorie rasială, nici una etnică. Deși identitatea evreiască este orientată rasial și etnic, poporul evreu nu formează un grup omogen. Nu există un continuum rasial sau etnic. Evreicitatea poate fi privită ca o continuare a iudaismului. Dar aș insista că nu neapărat acesta este cazul. Deși evreicitatea împrumută câteva elemente iudaice fundamentale, evreicitatea nu este iudaism și este chiar categoric diferită de iudaism. Mai mult, așa cum știm, destul de mulți dintre cei care se autodefinesc cu mândrie drept evrei știu foarte puțin despre iudaism, mulți dintre ei sunt atei, nereligioși și chiar se opun în mod deschis iudaismului sau oricărei alte religii. Mulți dintre acei evrei care se întâmplă să se opună iudaismului se întâmplă să își păstreze identitatea evreiască și să fie extrem de mândri de ea. Această opoziție față de iudaism include, evident, Zionismul (cel puțin versiunea timpurie) dar este și baza unei mari părți a anti-Zionismului socialist evreiesc.

Deși evreicitatea este diferită de iudaism, tot ne putem întreba în ce anume constă ea: este o nouă formă a religiei, o ideologie sau e doar o „stare de spirit”?

Dacă evreicitatea este într-adevăr o religie, întrebările următoare care se nasc sunt: „Ce fel de religie este? Ce presupune această religie? În ce cred adepții săi?” Dacă este o religie, ne-am putea întreba dacă este posibil să divorțăm de ea la fel cum putem renunța la iudaism, creștinism sau islam.

Dacă evreicitatea este o ideologie, atunci întrebările corecte ce trebuie puse sunt: „Ce susține această ideologie? Este un discurs monolitic? Portretizează o nouă ordine mondială? Are ca scop pacea sau violența? Poartă un mesaj universal către omenire sau este doar o altă manifestare a unor precepte tribale?”

Dacă evreicitatea este o stare de spirit, atunci trebuie să ne întrebăm dacă este una rațională sau irațională. Se află în raza exprimabilului sau a inexprimabilului?

În acest moment aș putea sugera să luăm în considerare posibilitatea puțin probabilă ca evreicitatea să fie un hibrid ciudat, toate aceste lucruri deodată, religie, ideologie și stare de spirit.

Religia Holocaustului

„Yeshayahu Leibowitz, filosoful care a fost un evreu ortodox practicant, mi-a spus odată:  «Religia evreiască a murit acum 200 de ani. Acum nu există nimic care să unească evreii din lume în afara Holocaustului.»” (Uri Avnery)

Filosoful Yeshayahu Leibowitz, profesorul Universității Ebraice, născut în Germania, a fost probabil primul care a sugerat că Holocaustul a devenit noua religie evreiască. „Holocaustul” este mai mult decât narativa istorică, el conține, într-adevăr majoritatea elementelor religioase esențiale: își are preoții (Simon Wiesenthal, Elie Wiesel, Deborah Lipstadt, etc) si profeții săi (Shimon Peres, Benjamin Netanyahu și cei care avertizează în legătură cu iudeocidul iranian ce va veni). Își are poruncile și dogmele sale („never again”, „cei șase milioane”, etc). Își are ritualurile sale (ziua memorială, pelerinajul la Auschwitz, etc). Stabilește o ordine simbolică esoterica (kapo, camerele de gazare, coșul de fum, praful, „Musselmann-ul”, etc). Are altare și temple (Yad Vashem, muzeul Holocaustului și mai nou și UN). Dacă asta nu e de ajuns, religia holocaustului este menținută și printr-o masivă rețea economică și prin structuri financiare globale (Industria holocaustului à la Norman Finkelstein). Mai interesant, religia holocaustului este suficient de coerentă încât să definească noii „antihriști” (Negatorii) și este suficient de puternică încât să-i poată pedepsi (legile ce vizează negarea holocaustului).

Academicienii critici care contestă noțiunea de „religie a holocaustului” sugerează că deși noua religie apărută are multe dintre caracteristicile unei religii organizate, nu stabilește figura unui Dumnezeu extern la care să se raporteze, pe care să-l venereze sau să-l iubească. Nu pot fi mai puțin de acord cu asta. Eu insist că religia holocaustului întruchipează esența viziunii democratice liberale. Există pentru a oferi o nouă formă de venerare. A transformat dragostea de sine într-o credință dogmatică în care adeptul practicant se venerează pe sine. În noua religie evreul îl venerează pe „Evreu”. Totul este despre „mine”, subiectul nesfârșitei suferințe pe care o transformă în mântuire.

Însă, există destui intelectuali evrei în Israel și în lume care acceptă observația lui Leibowitz. Printre ei se află Marc Ellis, proeminentul teolog evreu care sugerează o privire revelatoare în dialectica noii religii. „Teologia holocaustului”, spune Ellis, „oferă trei teme care există în tensiune dialectică: suferința și împuternicirea, inocența și mântuirea, specialitatea și normalizarea.”

Deși religia holocaustului nu a înlocuit iudaismul, i-a dat evreicității un nou sens. A stabilit o narativă evreiască modernă, plasând subiectul evreu în mijlocul proiectului evreiesc. Îi alocă evreului un rol central în propriul său univers egocentric. „Cel care suferă” și „inocentul” pășesc spre „mântuire” și „împuternicire.” Dumnezeu, în mod evident, este în afara jocului, este concediat, a eșuat în misiunea sa istorică, nu a fost acolo ca să-i salveze pe evrei. În cadrul noii religii, evreul devine „noul Dumnezeu al evreilor”, totul se reduce la evreul care se mântuiește pe sine.

Adeptul evreu al religiei holocaustului idealizează condiția existenței sale. Apoi stabilește un cadru al unei lupte viitoare pentru recunoaștere. Pentru adeptul Zionist al noii religii, implicațiile par să fie relativ durabile. El există pentru a purta întreaga lume evreiască în Sion cu prețul suferinței poporului palestinian indigen. Pentru evreul socialist, proiectul e ceva mai complicat. Pentru el, mântuirea înseamnă stabilirea unei noi ordini mondiale, mai precis un rai socialist. O lume dominată de politici dogmatice ale clasei mijlocii în care evreii se întâmplă să nu fie decât o minoritate pe lângă multe altele. Pentru practicantul umanist, religia holocaustului înseamnă că evreii trebuie să se poziționeze în linia întâi a luptei împotriva rasismului, a opresiunii și a răului în general. Deși sună promițător, chestiunea e problematică din motive evidente. În ordinea mondială curentă, Israelul și America se întâmplă să fie printre relele cele mai mari. A ne aștepta ca evreii să se afle în linia întâi a luptei umaniste îi plasează pe aceștia într-o luptă împotriva semenilor lor și a singurei lor superputeri care îi sprijină. Oricum, este clar că toate trei bisericile holocaustului le încredințează evreilor un proiect important cu implicații globale.

După cum putem vedea, holocaustul funcționează ca o interfață ideologică. El îi furnizează adeptului său un logos. La nivel de conștiință, el sugerează o viziune pur analitică a trecutului și a prezentului, deși nu se oprește acolo, el definind și lupta care va veni. Definește o viziune a unui viitor evreiesc. Cu toate acestea, ca o consecință, îi umple inconștientul subiectului evreu cu anxietatea supremă: distrugerea eului.

E inutil să spunem că o credință care stimulează conștiința (ideologia) și dirijează inconștientul (spiritul) este o rețetă foarte bună pentru o religie câștigătoare. Această legătură structurală dintre ideologie și spirit este fundamentală pentru tradiția iudaică. Legătura dintre claritatea legală a halahăi (ideologia) și caracterul misterios al lui Iehova sau chiar al kabalei (spirit) face din iudaism un întreg, un univers în sine.

Bolșevismul, mai degrabă mișcarea de masă decât teoria politică, este construit pe aceeași structură, luciditatea materialismului pseudo-științific împreună cu teama de pofta capitalistă. Politica fricii a neoconservatorilor este și ea despre a închide subiectul în abisul dintre pretinsa luciditate argumentativă a armelor de distrugere în masă și spaima inexprimabilă a „terorii ce va să vină.”

Această legătură dintre conștiință și inconștient mă duce cu gândul la noțiunea lacaniană de „real”. „Realul” este ceea ce nu poate fi simbolizat, exprimat în cuvinte. Realul este „inexprimabil”, inaccesibil. În cuvintele lui Zizek, „realul este imposibil”, „realul este trauma.” Totuși, această traumă este cea care modelează ordinea simbolică. Trauma este cea care ne formează realitatea.

Religia holocaustului se potrivește bine în modelul lacanian. Miezul său spiritual este înrădăcinat adânc în domeniul inexprimabilului. Învățătura sa ne spune să vedem peste tot și în orice o amenințare. Este conjuncția supremă dintre ideologie și spirit care s-a materializat în pragmatism pur.

Destul de interesant, religia holocaustului se extinde mult dincolo de discursul evreiesc intern. De fapt, noua religie operează ca o misiune. Ridică altare pe tărâmuri îndepărtate. Așa cum putem vedea, noua religie a devenit deja o nouă ordine mondială. Holocaustul este cel folosit acum ca alibi pentru a bombarda Iranul. În mod clar, religia holocaustului servește discursul politic evreiesc atât al dreptei cât și al stângii, dar îi atrage și pe goyimi, mai ales pe cei implicați în uciderea nemiloasă „în numele libertății.” Într-o oarecare măsură, toși suntem supuși acestei religii, unii dintre noi ca adoratori, alții doar subjugați de puterea ei. Interesant este că cei care neagă holocaustul sunt și ei supuși abuzului din partea înalților prelați ai acestei religii. Religia holocaustului constituie „realul” vestic. Nu avem voie să-l atingem sau să privim în interiorul lui. Așa ca israeliții care trebuie să se supună Dumnezeului lor dar niciodată să se îndoiască de el.

Intelectualii implicați în studiul religiei holocaustului (teologie, ideologie și istoricitate), sunt preocupați în principal de formulările sale structurale, sensurile sale, retorica sa și interpretarea istorică. Unii se întâmplă să caute dialectica teologică (Marc Ellis), alții îi formulează poruncile (Adi Ofir), unii îi descoperă evoluția istorică (Lenni Brenner), alții îi expun infrastructura financiară (Finkelstein). Destul de interesant, majoritatea intelectualilor implicați în subiectul religiei Holocaustului se apleacă asupra unei liste a evenimentelor ce s-au petrecut între 1933 și 1945. Majoritatea dintre ei sunt ei înșiși observatori tradiționali. Deși pot fi critici la adresa diferitelor aspecte ale exploatării holocaustului, toți aprobă validitatea iudeocidului nazist, interpretările și implicațiile general acceptate. Majoritatea dintre ei, dacă nu chiar toți, nu contestă narativa Zionistă, și anume iudeocidul nazist, și totuși, nu puțini sunt cei care critică felul în care instituțiile evreiești și Zioniste se folosesc de holocaust. Deși unii pot contesta cifrele (Shraga, Elam) și alții validitatea memoriei (Ellis, Finkelstein), niciunul nu merge atât de departe cu revizionismul, nici măcar un singur intelectual ce studiază religia holocaustului nu îndrăznește să se implice într-un dialog cu așa-zișii „negatori” pentru a discuta viziunea acestora asupra evenimentelor sau orice altă învățătură revizionistă.

Mult mai interesant este faptul că niciunul dintre cei care studiază religia holocaustului nu a investit energie pentru a analiza rolul holocaustului în continuumul evreiesc de lungă durată. Din acest punct, voi insista că religia holocaustului a fost stabilită cu mult înainte de Soluția Finală (1942), cu mult înainte de Kristalnacht (1938), cu mult înainte de Legile Nuremberg (1936), cu mult înainte de prima lege anti-evreiască anunțată de Germania nazistă, cu mult înaintea declarației de război financiar făcută de Congresul Evreiesc American împotriva Germaniei naziste (1933) și chiar cu mult înainte ca Hitler să se nască (1889). Religia holocaustului este probabil la fel de străveche precum evreii.

Arhetipuri evreiești

Într-o lucrare anterioară am definit noțiunea de „Sindrom de stres pre-traumatic” (Pre-SST). În cadrul acestei tulburări, stresul este rezultatul unui episod imaginar fantasmic plasat în viitor, un eveniment care nu a avut loc niciodată. Spre deosebire de sindromul de stres post-traumatic, unde stresul este consecința directă a unui eveniment care (poate că) s-a întâmplat în trecut, în cadrul Pre-SST, stresul se formează ca reacție la un eveniment potențial imaginar. În cadrul Pre-SST-ului, o iluzie înlocuiește condițiile în care fantezia ororii viitoare modelează realitatea prezentă.

Așa cum se pare, dialectica fricii domină existența și viziunea evreiască de mult mai multă vreme decât suntem dispuși să recunoaștem. Deși frica este exploatată politic de liderii etnici evrei încă din primele zile ale emancipării, dialectica fricii este mult mai veche decât istoria evreiască modernă. De fapt, moștenirea Tanah-ului (Biblia evreiască) este cea care poziționează evreul într-o stare pre-traumatică. Biblia evreiască este cea care stabilește cadrul binar al inocenței/suferinței și persecuției/împuternicirii. Mai exact, teama de iudeocid este împletită în spiritul, cultura și literatura evreiască.

Aș susține în momentul acesta că religia holocaustului a existat pentru a transforma vechii israeliți în evrei.

Antropologul american Glen Bowman, care este specializat în studiul identităților exilice oferă o observație crucială asupra noțiunii de „frică” și a contribuției acesteia la subiectul politicilor identitare. „Antagonismul”, spune Bowman, „este fundamental pentru procesul de fetișizare ce subliniază identitatea, pentru că cineva are tendința de a vorbi despre cine sau ce este altcineva exact când acela se află într-un moment în care pare că este amenințat. Încep să spun că sunt o astfel și o astfel de persoană, sau un astfel și un astfel de reprezentant al unei comunități imaginate în momentul în care ceva pare să amenințe ființa identificată prin denumirea pe care o folosesc. Termenii identitari sunt utilizați exact în momentul în care, pentru un oarecare motiv, cineva simte că reprezintă o ființă sau o entitate pentru care cineva trebuie să lupte ca să o apere.”

Pe scurt, Bowman subliniază că frica este cea care cristalizează noțiunea de identitate. Totuși, odată ce frica s-a maturat într-o stare de stres pre-traumatic colectiv, atunci identitatea se re-formează. Când vine vorba de poporul evreu, Biblia este cea care plasează evreii într-o stare de pre-SST. Biblia este cea care inițiază frica de iudeocid.

Tot mai mulți exegeți dispută acum istoricitatea Bibliei. Niels Lechme în „The Canaanites and Their Land” susține că Biblia este în mare parte „scrisă după exilul babilonian și că acele scrieri reconstruiesc (și într-o mare proporție inventează) istoria israelită anterioară așa încât să oglindească și să reitereze experiențele celor ce se întorc din exilul babilonian.”

Cu alte cuvinte, fiind scrisă de cei ce se întorceau acasă, Biblia încorporează o ideologie exilică radicală într-o narativă istorică. La fel ca în cazul ideologului Zionist timpuriu care privea asimilarea ca pe o amenințare fatală, „comunitatea care s-a adunat sub conducerea preoțimii iehoviste (în vremea exilului babilonian) vedea asimilarea și apostazia nu doar ca pe moartea socială a lor ca iudei, ci și ca pe o tentativă de deicid. Ei au hotărât să păstreze un devotament absolut și exclusiv față de Yahve despre care erau siguri că îi va conduce înapoi pe pământul din care fuseseră expulzați. Au recomandat puritatea sanguină ca metodă de păstrare a granițelor comunității naționale, astfel interzicând intermariajele cu cei care îi înconjurau. De asemenea, au stabilit o serie de ritualuri exclusiviste care i-au trimis departe de vecinii lor și acestea nu includeau numai un surogat al venerării templului ci și un calendar distinct care le permitea ritualic să existe într-un cadru diferit al timpului decât comunitățile cu care împărțeau spațiul. Toate aceste procedee diacritice aveau ca scop marcarea și păstrarea diferenței, dar nu îi împiedicau să facă negoț astfel putând să se susțină printre babilonieni.”

O privire asupra spectaculoasei interpretări a Bibliei și a narativei iudaice ca manifestare a identității marginale și exilice făcută de Bowman și Lechme, poate explica faptul că evreicitatea înflorește în exil dar își pierde avântul odată ce devine o aventură domestică. Dacă evreicitatea este într-adevăr centrată în jurul unei ideologii a supraviețuirii colectivului emigrant, atunci adepții săi vor prospera în exil. Însă, ceea ce păstrează colectivul evreiesc este frica. La fel ca religia holocaustului, evreicitatea stabilește teama de iudeocid în miezul psihicului evreiesc, și totuși, oferă și măsurile spirituale, ideologice și pragmatice pentru a face față acestei frici.

Cartea Esterei

Această Carte a Esterei este o poveste biblică ce se află la baza Purim-ului, probabil cel mai vesel festival evreiesc.

Povestea se întâmplă în al treilea an al stăpânirii lui Ahașveroș asupra Persiei, de obicei identificat drept Xerxes I. Este povestea unei intrigi de palat și a unei frumoase și curajoase regine evreici, Estera, care, în ultima clipă, reușește să salveze poporul evreu al timpului său.

Regele Ahașveroș era căsătorit cu regina Vaști, pe care o alungă pentru ca a refuzat să danseze goală, numai cu coroana pe cap, în fața oaspeților regelui și Estera este selectată dintre toate candidatele pentru a fi noua lui soție. Pe măsură ce se desfășoară povestea, prim-ministrul lui Ahașveroș, Haman, fără să știe că Estera era de fapt evreică, uneltește ca regele să ucidă toți evreii, dar Estera, împreună cu vărul ei, Mardoheu, salvează poporul.

Riscând să își pună viața în pericol, Estera îl avertizează pe Ahașveroș de planul ucigaș anti-evreiesc al lui Haman. Haman și fiii săi sunt spânzurați de un stâlp de cincizeci de coți pe care acesta îl pregătise pentru Mardoheu. Mardoheu ia locul lui Haman de prim-ministru al regelui. Din păcate, edictul lui Ahașveroș ce decreta uciderea evreilor nu putea fi revocat, așa că el emite încă unul, permițându-le evreilor să ridice armele și să-și omoare dușmanii. Ei fac asta și acest genocid este sărbătorit în fiecare an de Purim.

Morala iudaică a poveștii e clară: dacă evreii vor să supraviețuiască, ar face bine să se infiltreze pe coridoarele puterii. Cu Estera, Mardoheu și Purim în minte, Shai Masot, LFI, AIPAC și noțiunea de „putere evreiască” par însăși întruparea unei ideologii profund biblice și culturale.

Totuși, există o șmecherie. Deși povestea este prezentată ca una istorică, istoricitatea Cărții Esterei este în mare măsură disputată de majoritatea exegeților moderni. În principal lipsa unei coroborări clare a detaliilor poveștii din Cartea Esterei cu ceea ce se cunoaște din sursele clasice ale istoriei persane a făcut cărturarii să ajungă la concluzia că povestea este în mare parte sau chiar complet fictivă.

Cu alte cuvinte, deși morala iudaică este clară, genocidul comis este o ficțiune. Se pare că povestind cum s-au „salvat” evreii infiltrându-se în politicile națiunii gazdă, Cartea Esterei își propulsează cititorii într-o tulburare de stres pre-traumatic (PRE-TST) și transformă o fantezie a distrugerii într-o ideologie a supraviețuirii. Și într-adevăr, unii privesc povestea ca pe o alegorie a evreilor asimilați la nivel chintesențial care descoperă că sunt ținta antisemitismului, dar sunt și în poziția de a se salva pe sine și pe semenii evrei.

Având în minte spusele lui Bowman, lucrurile încep să devină mai clare. Cartea Esterei există pentru a forma identitatea exilică. Există pentru a implanta stresul existențial, introduce religia holocaustului. Stabilește condițiile care transformă holocaustul într-o realitate.

În mod interesant, Cartea Esterei este una dintre singurele două cărți ale Bibliei care nu Îl menționează direct pe Dumnezeu (cealaltă este Cântarea Cântărilor). În Cartea Esterei sunt evreii care cred în ei, în puterea proprie, în unicitatea lor, în rafinamentul lor, în abilitatea lor de a conspira, în abilitatea lor de a cuceri regate, în abilitatea lor de a se salva și în abilitatea lor de a-i „da jos” pe Sir Alan Duncan, Jeremy Corbyn și liderul NUS, Malia Bouattia.

De la Purim la Birkenau

Într-un articol intitulat „O lecție de Purim: a face lobby împotriva genocidului, atunci și acum”, dr. Rafael Medoff împărtășește cititorilor săi ceea ce consideră el a fi lecția moștenită de evrei din Cartea Esterei. Dacă e să fim mai preciși, arta lobby-ului este cea pe care Estera și Mardoheu trebuie să ne învețe. „Sărbătoarea Purim” spune Medoff, „celebrează efortul victorios al evreilor importanți din capitala vechii Persii de a preveni genocidul împotriva poporului evreu.” Dar Medoff nu se oprește aici. Acest exercițiu specific al ceea ce unii numesc „puterea evreiască” a fost transmis mai departe și practicat de evreii emancipați moderni: „Un lucru puțin cunoscut este că un lobby comparabil a avut loc în vremurile moderne – la Washington, D.C., în momentul de vârf al holocaustului.”

În articolul său, Medoff explorează similitudinile dintre lobby-ul făcut de Estera în Persia și frații săi moderni făcând lobby pe lângă administrația Roosevelt în toiul celui de-al Doilea Război Mondial. „Estera în Washingtonul anilor 1940 era Henry Morgenthau jr.” spune Medoff, „un evreu bogat, asimilat, de descendență germană care (așa cum a spus fiul său mai târziu) era nerăbdător să fie considerat ‘sută la sută american.’ Minimalizându-și evreicitatea, de la statutul de prieten cu FDR, Morgenthau ajunge să fie numit consilier al secretarului trezoreriei.”

În mod evident, Medoff a remarcat și un Mardoheu modern, „un tânăr emisar Zionist de la Ierusalim, Peter Bergson (pe numele adevărat Hillel Kook) care a condus o serie de campanii de protest pentru a determina salvarea americană a evreilor din mâinile lui Hitler. Reclamele din ziare și marșurile publice organizate de grupul lui Bergson au conștientizat publicul în legătură cu holocaustul – mai ales când a strâns peste 400 de rabini pentru a demonstra în fața porții Casei Albe chiar înainte de Yom Kippur în 1943.”

Felul în care interpretează Medoff Cartea Esterei ne oferă o privire în interiorul codului intern al dinamicilor supraviețuirii colective evreiești în care cel asimilat (Estera) și cel practicant (Mardoheu) își unesc forțele având în minte interese iudeocentrice clare.

Potrivit lui Medoff, similaritățile sunt într-adevăr șocante. „Presiunea lui Mardoheu a convins-o într-un final pe Estera să meargă la rege; presiunea consilierilor lui Morgenthau l-a convins într-un final să meargă la președinte, înarmat cu un raport usturător pe 18 pagini intitulat ‘Raport către Secretar asupra consimțirii tacite a acestui guvern la uciderea evreilor.'”

Dr. Medoff este gata să își tragă concluziile istorice. „Lobby-ul Esterei a funcționat. Ahașveroș a anulat genocidul și i-a executat pe Haman și pe acoliții săi. O rezoluție a Congresului inițiată de Bergson solicitând o acțiune de salvare din partea Statelor Unite a trecut rapid de Senatul Comitetului pentru Relații Externe – permițându-i lui Morgenthau să îi spună lui FDR „ai de ales, fie te miști repede, fie Congresul SUA o s-o facă în locul tău.” Cu 10 luni înainte de ziua alegerilor, ultimul lucru pe care și-l dorea FDR era un scandal public rușinos asupra chestiunii refugiaților. În câteva zile, Roosevelt a făcut ceea ce solicita rezoluția Congresului – a emis un ordin executiv pentru a se crea un Comitet al Refugiaților de Război, o agenție guvernamentală americană pentru a salva refugiații care fugeau de Hitler.”

Este cât se poate de limpede că Medoff privește Cartea Esterei ca pe o îndrumare generală pentru un viitor evreiesc sănătos. Medoff își încheie lucrarea spunând: „aserțiunea că nimic nu ar putea fi făcut pentru a salva evreii Europei a fost demolată de evreii care s-au scuturat de fricile lor și au vorbit în numele poporului lor – în Persia antică și în Washingtonul modern.” Cu alte cuvinte, evreii pot și ar trebui s-o facă pentru ei înșiși. Într-adevăr aceasta este morala Cărții Esterei cât și a religiei holocaustului.

Ce anume ar trebui să facă evreii pentru ei înșiși este într-adevăr o întrebare deschisă. Evrei diferiți au idei diferite. Neoconii cred în târârea Americii și a Vestului într-un război nesfârșit împotriva islamului. Emmanuel Levinas, dimpotrivă, crede că evreii ar trebui să se poziționeze în prima linie a luptei împotriva opresiunii și a nedreptății. Într-adevăr, împuternicirea evreiască este doar un răspuns din multe altele. Totuși, este unul foarte potent, ca să nu spun periculos. Este în mod special periculos când Comitetul Evreiesc American (AJC) acționează ca un Mardoheu modern și se angajează public într-un efort extensiv de lobby pentru un război împotriva Iranului.

Analizând munca și influența AIPAC asupra politicilor americane, Cartea Esterei trebuie s-o avem în minte. AIPAC este mai mult decât un lobby politic. AIPAC este Mardoheul modern, AJC este Mardoheul modern. Și AIPAC și AJC se află pe aceeași linie cu școala de gândire a Bibliei evreiești. Însa, în timp ce Mardoheii sunt relativ ușor de localizat, Esterele, cei care acționează pentru Israel în spatele cortinelor trase, sunt ceva mai greu de reperat.

Brenner și Prinz

În paragraful introductiv al acestui eseu am întrebat ce înseamnă evreicitatea. Deși accept complexitatea noțiunii de evreicitate, tind să accept și contribuția adusă de Leibowitz subiectului: holocaustul este noua religie evreiască. Însă, în acest articol mi-am permis să extind noțiunea de holocaust. În loc să mă refer numai la Shoah, adică la iudeocidul nazist, susțin că holocaustul este imprimat în spiritul și discursul evreiesc. Holocaustul este esența sindromului de stres pre-traumatic evreiesc colectiv și îi este anterior Shoah-ului. A fi evreu înseamnă a-l vedea pe „celălalt” mai degrabă ca pe o amenințare, nu ca pe un frate. A fi evreu înseamnă a fi în alertă permanentă. A fi evreu înseamnă a asimila mesajul Cărții Esterei. Înseamnă a ținti spre legăturile cele mai influente ale hegemoniei. A fi evreu înseamnă a colabora cu puterea.

Istoricul marxist american Lenni Brenner este fascinat de colaborarea dintre Zioniști și nazism. În cartea sa, „Zionismul în epoca dictatorilor”, prezintă un extras din cartea rabinului Joachim Prinz publicată în 1937, după ce rabinul părăsise Germania pentru America.

„Toată lumea din Germania știa că numai Zioniștii îi puteau reprezenta în mod responsabil pe evrei în relaționarea cu guvernul nazist. Cu toții eram siguri că într-o zi, guvernul va aranja o conferință cu evreii, la care, după ce revoltele și atrocitățile revoluției vor fi trecut, noul statut al evreimii germane să fie luat în considerare. Guvernul a anunțat foarte solemn că nu există nicio țară în lume care să fi încercat să rezolve problema evreiască la fel de serios ca Germania. Soluția la problema evreiască? Era visul nostru Zionist! Noi nu am negat niciodată existența unei probleme evreiești! Dezasimilarea? Exact asta era cererea noastră!...Într-o declarație remarcabilă prin demnitate și mândrie, am cerut o conferință.”

Apoi Brenner aduce în discuție fragmente dintr-un memorandum trimis partidului nazist de către Zioniștii germani ZVfD (Zionistische Vereinigung für Deutschland – Federația Zionistă a Germaniei) pe 21 iunie 1933:

„Zionismul nu își face iluzii în legătură cu dificultatea condiției evreiești, care consistă mai presus de orice într-un tipar ocupațional anormal și în greșeala unei posturi morale și intelectuale fără rădăcini în tradiție...În fundația noului stat, care a stabilit principiul rasial, dorim să integrăm comunitatea noastră în structura totală așa încât să fie posibilă și pentru noi, în sfera desemnată nouă, o activitate fructuoasă în Vaterland...Recunoașterea din partea noastră a naționalității noastre evreiești stabilește o relație clară și sinceră cu poporul german și cu realitățile sale naționale și rasiale. Și asta exact pentru că nu dorim să falsificăm aceste fundamente, deoarece și noi suntem împotriva mariajelor mixte și susținem păstrarea purității grupului evreiesc...Noi credem în posibilitatea unei relații oneste între o evreime având conștiința grupului și statul german...”

Brenner nu aprobă nici abordarea lui Prinz, nici inițiativa Zionistă. Plin de dispreț, spune, „Acest document, o trădare față de evreii Germaniei, a fost scris după clișee Zioniste standard: ‘tipar ocupațional anormal’, ‘intelectuali dezrădăcinați aflându-se în mare nevoie de o regenerare morală’, etc. În el, Zioniștii germani au oferit posibilitatea unei colaborări calculate între Zionism și nazism, închinată scopului unui stat evreiesc: nu ne vom angaja într-un război împotriva ta, numai împotriva celor care ți se opun.”

Brenner însă nu vede ceea ce este evident. Rabinul Prinz și ZVfD nu erau trădători, ei erau de fapt evrei autentici. Ei au urmat însuși codul cultural evreiesc. Ei au urmat învățătura Cărții Esterei, au preluat rolul lui Mardoheu. Au încercat să găsească o metodă de a colabora cu ceea ce au identificat în mod corect a fi puterea dominantă emergentă. În 1969, rabinul Prinz a mărturisit că „de la asasinarea lui Walther Rathenau în 1922, nu mai există îndoială în mințile noastre că evenimentele din Germania vor evolua spre un regim totalitarist antisemit. Când popularitatea lui Hitler a început să ia amploare și, așa cum a formulat el, în națiunea germană ‘s-a trezit’ conștiința rasială și superioritatea rasială, nu am avut nicio îndoială că acest om va deveni, mai devreme sau mai târziu, liderul națiunii germane.”

Fie că lui Brenner sau altcuiva îi place sau nu, rabinul Prinz dovedește că este un lider evreu autentic. El dă dovadă că posedă un mecanism al radarului supraviețuirii foarte dezvoltat, ce se potrivește perfect cu ideologia exilică. În 1981, Lenni Brenner l-a intervievat pe rabinul Prinz. Iată ce a spus despre rabinul colaborator:

„(Prinz) a evoluat dramatic în cei 44 de ani de când a a fost expulzat din Germania. Mi-a spus, neoficial, că în curând și-a dat seama că nimic din ce spunea el acolo nu avea sens în SUA. A devenit un liberal american. În cele din urmă, din postura de lider al Congresului Evreiesc American, a fost rugat să mărșăluiască alături de Martin Luther King și a și făcut-o.”

Încă o dată, Brenner nu reușește să vadă ceea ce este evident. Prinz nu s-a schimbat deloc. Prinz nu a evoluat în acei 44 de ani. A fost și a rămas un evreu autentic și unul extrem de inteligent. Un om care a asimilat esența filosofiei emigrației evreiești: în Germania, fii german și în America fii american. Fii flexibil, adaptează-te si adoptă o gândire etică relativistă. Prinz, fiind un adept devotat al lui Mardoheu, a înțeles că e bun ceea ce este bun pentru evrei.

Am ascultat neprețuitele interviuri cu rabinul Prinz realizate de Brenner, disponibile acum online. Am fost mai degrabă șocat să descopăr că de fapt Prinz își prezintă poziția în mod elocvent. Mai degrabă Prinz, nu Brenner este cel care ne oferă o privire asupra ideologiei evreiești și asupra interacțiunii acesteia cu realitatea înconjurătoare. Prinz își prezintă acțiunile din trecut ca un evreu mândru. Din punctul său de vedere, colaborarea cu Hitler era lucrul corect. El îl urma pe Mardoheu, căuta probabil o Esteră. Așa că, este firesc că mai târziu rabinul Prinz a devenit președintele Congresului American Evreiesc. A devenit un lider american proeminent în ciuda ‘colaborării cu Hitler’. Pur și simplu deoarece, din punct de vedere ideologic evreiesc, el a făcut lucrul corect.

Cuvinte finale despre Zionism

Odată ce învățăm să privim evreicitatea ca pe o cultură exilică, întruchiparea „supremului celuilalt”, putem înțelege evreicitatea ca pe un continuum colectiv bazat pe o fantezie a ororii. Evreicitatea este materializarea politicilor fricii într-o agendă pragmatică. Despre asta este religia holocaustului și într-adevăr este la fel de veche ca evreii. Rabinul Prinz a putut anticipa holocaustul. Atât Prinz cât și ZVdF au putut anticipa un iudeocid. Astfel, din punct de vedere ideologic evreiesc, au acționat în mod adecvat. Erau dedicați eticilor lor esoterice în cadrul unui discurs cultural esoteric.

Zionismul era într-adevăr o promisiune măreață, el exista pentru a-i converti pe evrei în israeliți. Pentru a transforma evreii într-un popor ca celelalte. Zionismul exista pentru a identifica și a lupta cu Galut (diaspora), caracteristica exilică a poporului evreu și a culturii sale. Dar Zionismul era condamnat să eșueze. Motivul este evident: într-o cultură bazată metafizic pe ideologia exilică, ultimul lucru la care te poți aștepta este o întoarcere acasă de succes. Pentru a se înălța la nivelul promisiunii sale, Zionismul a trebuit să se elibereze de ideologia exilică evreiască, Zionismul a trebuit să se elibereze de religia holocaustului. Dar exact asta nu reușește să facă. Fiind exilic până în măduva oaselor, Zionismul a trebuit să apeleze la antagonizarea palestinienilor indigeni pentru a-și păstra fetișul identității evreiești.

Din moment ce Zionismul a eșuat în divorțul de ideologia emigrației evreiești, a pierdut oportunitatea de a evolua în orice fel de formă a unei culturi domestice. În consecință, cultura și politicile israeliene sunt un amalgam ciudat al indeciziei; o mixtură a împuternicirii coloniale dimpreună cu mentalitatea de victimă a diasporei. Zionismul este un produs secular al culturii exilice care nu se poate matura într-o percepție domestică autentică.



Niciun comentariu: