vineri, ianuarie 20, 2017

„De frica iudeilor”




de Joseph Sobran

Vestea că mă voi adresa Institutului pentru Revizuire Istorică (IHR) a devenit o știre pentru unii oameni. A fost menționată în ziarul evreiesc Forward și în zionistul Wall Street Journal on line. Redactorii-șefi de la două reviste conservatoare m-au sunat exprimându-și grija că s-ar putea să îmi dăuneze reputației dacă voi vorbi unor „negatori ai Holocaustului.”

Nu prea văd de ce ar conta asta. Chiar dacă să spunem că m-aș adresa unei audiențe cu o reputație proastă, mă aștept să fiu judecat în baza lucrurilor pe care le spun, nu cui le spun. Observ că dușmanii mei scriu mult despre mine, totuși, foarte rar mă citează direct.

De ce nu? Dacă am o reputație așa de proastă, trebuie măcar ocazional să spun lucruri nerespectabile. O fi oare pentru că argumentele mele sunt mai convingătoare decât le place să recunoască?

Dușmanii mei sunt oricând bineveniți să citeze absolut orice din ceea ce spun eu, dacă îndrăznesc. Le-aș spune aceleași lucruri și ei ar putea considera că observațiile făcute în fața IHR le sunt adresate și lor. Nu mă adresez doar „negatorilor holocaustului” ci și celor care cred în holocaust.

Pentru că am avut de înfruntat defăimări și ostracizare din cauza criticii mele la adresa Israelului și a lobby-ului său american, unii oameni spun că sunt curajos. Sunt flatat, desigur, dar acest compliment, fie că îl merit sau nu, sugerează că este periculos din punct de vedere profesional ca un jurnalist să critice Israelul. Asta spune multe.

Dar dacă eu sunt „curajos”, cum îl puteți numi pe Mark Webber și pe al său Institut de Revizuire Istorică? Ei au fost defăimați mult mai rău ca mine; mai mult, au fost amenințați cu moartea, la modul cel mai serios. Birourile lor au fost incendiate. Nu merită măcar atâta cinstire, pentru curaj? Ei bine, nu. Ei sunt calomniați aproape universal.

Când l-am cunoscut pe Mark, acum mulți ani, mă așteptam să întâlnesc un fanatic care urăște evreii, aceasta fiind reputația generică a „negatorilor holocaustului.” Am fost impresionat să descopăr imediat că era chiar opusul: un om cumpătat, cu simțul umorului, spiritual, erudit, care vorbea cu reținere și măsură, chiar și despre dușmanii care și-ar fi dorit să-l vadă mort. Același lucru este valabil despre fiecare membru al Institutului. În mulții ani de când îi cunosc, nu l-am auzit o dată pe vreunul spunând ceva ce i s-ar fi părut nerezonabil sau rasist unui ascultător imparțial.

Dimpotrivă, dușmanii lor erau fanaticii plini de ură, incapabili să discute despre „negatorii holocaustului” într-un limbaj chibzuit, fără hiperbole, acuzații nejustificate și minciuni sfruntate. Am început să mă întreb: dacă nu sunt în stare să spună adevărul despre „contestatarii holocaustului”, cum sunt capabili să spună adevărul despre holocaust?

Iar dacă holocaustul a avut loc, ar trebui să fie studiat cu o raționalitate critică ce îi lipsește, în mod evident, majorității celor care cred în el. Până la urmă, până și crimele lui Stalin ar putea fi exagerate, lucru destul de lesne de înțeles, de către victimele lui. Chiar și cei aflați în eroare ar putea avea ceva de spus, chiar și ei ar putea oferi o clarificare marginală. De ce să ne astupăm urechile în fața lor?

De ce este „anti-evreiesc” să concluzionezi, în baza dovezilor, ca numărul standard al evreilor uciși, nu este cel corect sau că regimul lui Hitler, oricât de rău ar fi fost în multe privințe, nu avea intenția exterminării rasiale? Sigur că sunt concluzii controversate, dar haideți să lăsăm controversa să se dezlănțuie. Nu e niciun pericol în asta. Ar fi fost diferit dacă negarea holocaustului ar fi putut cumva să afecteze șirul întâmplărilor, așa cum negarea crimelor lui Stalin de către New York Times în 1930 l-a ajutat să continue să le comită. De ce este notoriu Institutul pentru Revizuire Istorică, în timp ce Times, în ciuda suportului față de Stalin în vremea în care acesta se afla la apogeul puterii sale, rămâne un stâlp al respectabilității?

Holocaustul nu a fost niciodată un subiect care să mă intereseze foarte tare.  E incorect să rezumăm misiunea celor de la IHR ca „negare a holocaustului.” Adevărata sa misiune este de a critica ideologia progresistă sufocantă care a infectat și a distorsionat spunerea istoriei în vremurile noastre. Dar sigur că scepticismul său specific față de povestea standard a holocaustului este privită ca o blasfemie și a căpătat temutul epitet al antisemitismului.

Până nu demult, singura etichetă letală pentru reputația cuiva era aceea de pedofil, dar, așa cum destui ajung să descopere, există o diferență: un pedofil mai poate spera la o a doua șansă.

Mai există o diferență. Avem o idee destul de clară despre ce înseamnă pedofilia. Nimeni nu știe ce e „antisemitismul.” Fostul meu șef Bill Buckley a scris o carte întreagă intitulată „În căutarea antisemitismului” fără să se deranjeze să definească antisemitismul.

La vremea aceea am crezut că e o omisiune. M-am înșelat. Cuvântul și-ar pierde utilitatea dacă ar fi definit. Observam, în mica mea contribuție adusă cărții, că un „antisemit” era un om care îi ura pe evrei. Acum înseamnă un om pe care îl urăsc evreii.

Mă îndoiesc, de fapt nu-mi pot imagina, că cineva asociat cu IHR a făcut cuiva vreun rău doar pentru că acel cineva era evreu. De fapt, IHR nu a fost niciodată acuzat de altceva decât de crime ale gândirii.

Același lucru este valabil în ceea ce mă privește. Nimeni nu m-a acuzat vreodată nici de cea mai mică necuviință personală față de un evreu. Marea mea fărădelege este, se pare, că insist să spun că statul Israel este un „aliat” costisitor și neloial pentru Statele Unite.

Dacă ar fi fost să urăsc evreii la grămadă, fără a face diferența, m-aș face vinovat de multe lucruri. În mod evident, m-aș face vinovat de nedreptate și reavoință față de evrei ca ființe umane. M-aș face vinovat și de prostie îndărătnică. Iar la nivel mai personal, m-aș face vinovat de ingratitudine față de binefăcătorii mei – lucru pe care Dante, în Infernul său, îl clasează ca fiind cel mai grav dintre păcate – din moment ce mulți dintre ei au fost evrei.

Mai mult, aș deveni exact omul care și-ar dori dușmanii mei Zioniști să devin; un om ca ei, în care ostilitățile etnice au prioritate în fața tuturor celorlalte valori și considerații. Aș justifica faptul că mă tratează ca pe un dușman. De fapt, aș merge până într-acolo încât aș spune că aș ajuta la justificarea statului Israel. Consider că dacă lupt cu acești oameni în condițiilor lor, au câștigat deja.

Ce este, mai exact, „antisemitismul”? O definiție standard de dicționar spune că este „ostilitate sau discriminare față de evrei ca grup rasial sau religios.” Cum se aplică definiția asta mie nu mi s-a explicat niciodată. „Ostilitatea” mea față de Israel nu este o dorință de război, ci de neutralitate – una ce vine din sentimentul trădării, al risipei și al rușinii. Politicienii noștri corupți ne-au aliniat unei țări străine care se poartă neonorabil. Majoritatea așa-zișilor „antisemiți” s-ar cutremura dacă evreii ar fi tratați undeva așa cum tratează Israelul arabii palestinieni. Mai mult, Israelul și-a trădat deja în mod repetat binefăcătorul, Statele Unite. Și am menționat locul pe care Dante îl rezervă pentru cei care își trădează binefăcătorii.

Acestea sunt realități morale evidente. Și totuși, nu doar politicienilor le este teamă să vorbească despre ele, ci și majorității jurnaliștilor – oamenii care se presupune că ar trebui să fie suficient de independenți încât să spună lucrurile pe care politicienii nu își permit să le spună. În cei treizeci de ani de jurnalism, nimic nu m-a uimit mai tare decât frica răspândită în această profesie de a nu supăra evreii, mai ales evreii Zioniști.

Teama de eticheta antisemitică este teama de puterea despre care se crede că stă în spatele ei: puterea evreiască. Și totuși, lucrul acesta încă este de nemenționat în jurnalism. E ca și când unui jurnalist sportiv care scrie despre baschet i s-ar interzice să menționeze că Warriors sunt pe primul loc.

A avut loc un schimb calitativ în conservatorismul american care este pur și simplu înfiorător. „Frica de iudei”, ca să folosesc expresia atât de des repetată în Evanghelia după Ioan, pare să fi determinat o schimbare a tonului, a însăși principiilor conservatorismului de astăzi. Scepticismul curajos, inteligența critică și ironia sănătoasă au făcut loc filosemitismului necritic al unor oameni care ar face orice, chiar lucruri absurde și rușinoase, numai să evite terorizanta etichetă a antisemitismului.

Odată era considerat „antisemitic” să îi acuzi pe evrei de „loialitate duală” – adică să susții că majoritatea evreilor americani își împart loialitatea între Statele Unite și Israel. Acest lucru e acum passé. Majoritatea politicienilor de astăzi presupun, cum e și de așteptat, ca Israelul să beneficieze de loialitatea principală a votanților lor evrei. Sunt acuzați de „antisemitism” pentru că presupun asta? Îi costă voturile evreilor această presupunere? Deloc! Nicio dualitate dublă! O loialitate dublă ar fi de fapt un progres!

Din nou, este o necesitate practică să știi lucrurile care ar reprezenta o sinucidere profesională dacă le-ai spune. Niciun politician sănătos la cap nu i-ar acuza pe evreii americani că sunt mai întâi de toate loiali Israelului; dar majoritatea politicienilor se poartă de parcă acesta este cazul. Și au succes.
Poți citi ani la rândul publicațiile evreiești din State și vei găsi discuții interminabile despre ceea ce este bine pentru Israel, dar nu vei da nici peste cea mai vagă sugestie cum că ceea ce e bun pentru Israel s-ar putea să nu fie bun pentru America. Pur și simplu nu există posibilitatea. Singura datorie perceptibilă a evreilor, se pare, este aceea de a avea grijă de Israel. Nu trebuie niciodată să aleagă între Israel și Statele Unite. Cam atât despre farsa cu dubla loialitate.

Am observat adesea cât de nerăbdători și disperați sunt conservatorii de astăzi să evite furia evreiască. Din nou, nu doar că vorbesc Israelul de bine, dar refuză să recunoască orice cost suportat de interesele americane de pe urma alianței cu Israelul. Ei tratează interesele celor două țări ca fiind identice și când vine vorba de a mustra guvernele, întotdeauna – dar întotdeauna – este vina guvernului american că a eșuat să susțină „aliatul nostru de încredere.” Nu au nicio legătură cu realitatea. Nu au nimic din realismul lui James Burnham, ale cărui scrieri și al cărui stil nu și-ar găsi locul în mișcarea conservatoare de astăzi.

Sunt speriați. Se vede în fanfaronada lor, în șovinismul indirect pe care îl arborează când abordează Israelul. Teama lor naște o superficialitate intelectuală stranie care le impregnează gândirea asupra întregii politici externe. Individualiștii au fost înlocuiți de aparatcici. Zionismul s-a infiltrat în conservatorism în același fel în care odată comunismul s-a infiltrat în liberalism.

Acum ar trebui să pun toate cărțile pe față. Nu sunt un „negator al Holocaustului.” Îmi lipsește competența academică pentru a fi unul. Nu citesc în limba germană, deci nu pot evalua dovezile și documentele; nu știu chimie, deci nu pot discuta despre Zyklon B; nu înțeleg logistica exterminării milioanelor de oameni în spații mici. Dincolo de asta, „negarea holocaustului” este ilegală în multe țări pe care s-ar putea să vreau să le vizitez într-o zi. Pentru mine asta e de ajuns. Un scriitor israelian își exprima uimirea în legătură cu ideea criminalizării opiniilor despre un eveniment istoric...și mie mi se pare la fel de halucinant; dar... statul a vorbit.

Sigur că cei care susțin holocaustul nu au nevoie să știe limba germană, chimie și alte subiecte pertinente; ei au nevoie numai să repete ceea ce le-au spus autoritățile. În fiecare controversă, în general, oamenilor le pasă mai puțin de adevăr și mai mult de care tabără e mai sigură și mai respectabilă. Se feresc să adopte poziții care este posibil să îi bage în belele. Exact așa cum numai oamenii de partea Axei au fost acuzați de crime de război după cel de-al Doilea Război Mondial, numai oamenii care critică interesele evreiești sunt cei acuzați astăzi de crime ale gândirii în presa mainstream.

Ceea ce mă interesează pe mine este dezvoltarea a ceea ce Norman Finkelstein numește „industria holocaustului.” Adevărată sau nu, povestea holocaustului a fost folosită în multe scopuri, unele dintre ele vătămătoare. Este folosită pentru a smulge compensații și pentru a păta reputații, de exemplu. Daniel Goldhagen a publicat o carte („A Moral Reckoning”) în care dădea vina pentru antisemitism pe învățăturile Bisericii Catolice. Este rezultatul unei școli de gândire evreiești în mare parte dar nu numai, care consideră creștinismul a fi sursa întregului „antisemitism.”

Deci, dacă vreți să evitați eticheta „antisemitismului”, cel mai sigur e să renunțați la creștinism. Dacă asta e o cale sigură pentru sufletul vostru, e o întrebare care nu îl preocupă pe Goldhagen. Lucrul important e să evitați cenzura evreiască. În mod evident, acest tip de gândire presupune că creștinii se tem de evrei. Evreii nu sunt conștienți de puterea evreiască, unii dintre ei au o încredere exagerată în ea.

Dar principala întrebuințare a poveștii holocaustului este pentru a întări legitimitatea statului Israel. Potrivit acestei viziuni, holocaustul dovedește că existența evreiască este mereu în pericol dacă evreii nu au propriul lor stat, pe propriul lor pământ. Holocaustul reprezintă concretizarea istorică a întregului, eternului „antisemitism” al gentililor. Viața evreiască este o urgență permanentă, necesitând nesfârșite măsuri de urgență justificând tot ce se face în numele „apărării.” Evreii și Israelul nu pot fi judecați după standarde normale, cel puțin până când Israelul nu se află în siguranță (ceea ce nu se va întâmpla niciodată) – și nici atunci. Circumstanțele lor sunt în permanență anormale.

Dar rapoartele știrilor zilnice sugerează că Israelul s-ar putea să nu fie chiar cel mai sigur loc pentru evrei. Visul original al lui Theodor Herzl era acela al unui stat evreiesc în care evreii să își poată trăi în sfârșit viețile normale care le erau refuzate în diaspora. Totuși, astăzi sunt evreii diasporei cei care trăiesc vieți relativ normale, cel puțin în Vest, în timp ce trebuie să își facă griji pentru existența Israelului. Și departe de a fi statul independent la care spera Herzl, Israelul depinde excesiv de sprijinul nu doar al evreilor diasporeeni, dar și al gentililor străini, mai ales al americanilor.

Israelul insistă că „dreptul său de a exista” nu e nimic mai mult decât dreptul fiecărei națiuni de a fi lăsată în pace. Acest drept susține el că este amenințat de arabi fanatici care vor „să arunce evreii în mare”. Dar, de fapt, pretinsul „drept de a exista” al Israelului este mult mai mult decât pare la prima vedere. Înseamna dreptul de a guverna ca evrei, bucurându-se de drepturile pe care le refuză nativilor palestinieni.

Ni se spune mereu că Israelul este o „democrație” și astfel, aliatul natural al Statelor Unite, cu care împărtășește aceleași „valori democratice”. Aceasta este o aserțiune foarte dubioasă. Pentru americani, democrația înseamnă guvernarea majorității, dar cu drepturi egale pentru minorități. Pentru Israel și teritoriile palestiniene ocupate, drepturile egale pentru minoritatea obținută prin epurare etnică pur și simplu nu intră în calcul.

Căci în Israel și majoritatea are o formă stranie. Majoritatea originală arabă a fost expulzată din casele ăi de pe pământurile ei și a fost împiedicată să se întoarcă. Între timp, s-a importat o „majoritate” evreiască. Nu doar primilor emigranți din Europa de Est, dar fiecărui evreu de pe planeta asta i s-a oferit „dreptul de reîntoarcere” – adică o „reîntoarcere” într-un ținut în care cei mai mulți nu au trăit niciodată și în care niciunul dintre strămoșii lor nu a trăit vreodată. Un evreu din Brooklyn (al cărui tată a venit din Polonia) poate zbura imediat în Israel și poate pretinde imediat un drept care îi este refuzat unui arab al cărui popor a trăit dintotdeauna în Palestina. În ultimii ani, Israelul și-a augmentat majoritatea încurajând emigrarea evreiască, oferind stimulente financiare, case gratuite în coloniile ilegale și tot felul de avantaje.

Israelul respinge cererea dreptului de reîntoarcere al palestinienilor exilați începând cu 1948. Motivul său? Asta ar însemna sfârșitul statului evreiesc. O majoritate arabă ar anula cu siguranță privilegiile etnice evreiești. Dacă Israelul ar rămâne democratic, nu ar mai fi evreiesc. El trebuie să fie singura „democrație” a cărei existență depinde de inegalitate.

Gentilii americani, amețiți de propaganda care susține că o mică democrație împresurată din toate părțile luptă pentru însuși dreptul său de a exista, încă nu au priceput că „democrația” israeliană este esențial și radical diferită (chiar refractară la) de ceea ce înțeleg ei prin democrație. Altfel spus, Zionismul reprezintă negarea „adevărurilor evidente” ale Declarației de Independență. Recunoașterea acestor adevăruri și punerea lor în practică ar însemna sfârșitul Israelului ca stat evreiesc. Din nou, Zioniștii sinceri și riguroși au văzut și au spus mereu asta.

Cu prestidigitația verbală la care sunt maeștri, israelienii au apelat mereu la holocaust. Or fi având ei arme nucleare, dar existența lor este amenințată – încă o dată! – de băieții palestinieni care aruncă cu pietre. Arabii sunt noii lor naziști, repetând și perpetuând primejdia eternă în care se află evreii. Israelul este hotărât să prevină un alt holocaust și trebuie să zdrobească arabii prin orice mijloace, inclusiv prin măsuri brutale.

Israelul fără holocaust e ceva greu de imaginat. Dar haideți să încercăm.

Să presupunem că holocaustul nu s-ar fi întâmplat, că nimeni nu ar susține că a avut loc, că nu ar exista noțiunea de „holocaust”. Să ne imaginăm că nicio mare persecuție nu i-ar fi furnizat statului evreiesc o scuză specială pentru opresivele sale măsuri de urgență. Cu alte cuvinte, imaginați-vă că Israelul ar fi fost silit să se justifice la fel ca orice alt stat.

În acest caz, tratamentul aplicat de Israel minorităților arabe ar apărea lumii într-o lumină diferită. Refuzul său de a acorda acestor minorități drepturi egale sau chiar drepturile de bază nu ar mai avea scuza unui „holocaust” trecut sau potențial. Oamenii civilizați s-ar aștepta ca Israelul să îi trateze pe cei pe care îi guvernează cu o justiție nepărtinitoare. Privilegiile speciale acordate evreilor ar părea o discriminare strigătoare la cer. Sentimentul – și scuza – crizei perpetue ar lipsi. Israelul ar putea fi forțat sau presat, posibil împotriva voinței sale, să fie „normal.” Dacă ar alege să fie democratic, evreii săi ar trebui să riște să fie depășiți numeric, ca orice alte majorități în orice alte democrații. Nimeni nu ar presupune că pierderea alegerilor ar fi egală cu anihilarea.

Pe scurt, holocaustul a devenit un dispozitiv folosit pentru a-i scuti pe evrei de obligațiile omenești normale. Le-a oferit autorizația de a agresa, a intimida, a stoarce de bani și a oprima. Este întru totul irațional, pentru că, și dacă șase milioane de evrei ar fi fost uciși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, supraviețuitorii nu sunt îndreptățiți să comită nici cea mai mică nedreptate. Dacă tatăl tău a fost înjunghiat pe stradă e nasol, dar asta nu îți oferă o scuză pentru a-i buzunări pe alții.

Într-un mod straniu, povestea holocaustului nu a promovat doar mila, ci și teama de evrei. I-a înlăturat din universul unui discurs moral normal. I-a făcut victime cu arme nucleare. I-a făcut mai periculoși decât dușmanii pe care i-au acuzat mereu. I-a dat lumii un Israel condus de Ariel Sharon.

Benjamin Netanyahu spunea că Israelul „este o parte integrantă a Vestului.” Cred că ar fi mai adevărat să spunem că Israelul a devenit un mădular deformat al Vestului.



Niciun comentariu: