miercuri, ianuarie 25, 2017

Cercurile de putere evreiești




de Joe Sobran

La începutul anilor ’30, Walter Duranty de la New York Times era în Moscova, scriind despre Joe Stalin așa cum dorea Joe Stalin să se scrie. Pentru a-și păstra accesul și avantajele, Duranty nega în mod intenționat că exista o foamete în Ucraina în timp ce milioane de creștini ucraineni erau înfometați pentru a fi făcuți să se supună. Pentru munca sa, Walter Duranty a câștigat premiul Pulitzer pentru jurnalism.

Până în ziua de astăzi, New York Times a rămas cel mai autoritar și mai respectabil ziar american.

Acum imaginați-vă că un ziar important ar fi avut un corespondent în Berlin aproximativ în aceeași perioadă și că acest corespondent ar fi fost prieten la cataramă cu Hitler, l-ar fi descris într-o lumină măgulitoare și ar fi negat că evreii erau tratați prost – astfel nu doar ascunzând, ci efectiv sprijinind persecuția regimului. Ar fi rămas neștirbită respectabilitatea acelui ziar câteva decenii mai târziu?

Aveți aici o epitomă a ceea ce se numește, într-un mod jalnic, „părtinire a mass-media.” Suporterii vestici ai lui Stalin nu doar că au fost scuzați; au primit chiar aura de victime ale campaniei de a-i scoate din guvern, din sistemul de educație și din însăși societatea respectabilă în ceea ce liberalii numesc „era McCarthy”.

Nu doar persecutarea evreilor dar și orice observație critică la adresa puterii evreiești din mass-media și politică este în general condamnată ca „antisemitism.” Dar nu există nici măcar un termen al oprobriului pentru participarea la uciderea în masă a creștinilor.

Este permisibilă discutarea puterii oricărui alt grup, de la musulmanii de culoare la dreapta creștină, dar puterea mult mai mare a elitei evreiești nu poate fi menționată. Acest lucru este, de fapt, cel care dă măsura principală a puterii sale: abilitatea sa de a impune propriile tabuuri în timp ce sfâșie tabuurile altora – aproape am putea spune privilegiul său de a ofensa. Puteți citi articole în publicațiile controlate de evrei de la Times la Commentary dând vina pe creștinism pentru holocaust sau acuzându-l pe Papa Pius XII de indiferență față de holocaust, dar nu căutați articole în orice publicație mare care vrea să rămână în afaceri examinând rolul evreiesc în comunism și liberalism, nici măcar în cea mai subtilă manieră.

Puterea obținută în mod deschis, exercitată în mod deschis și discutată în mod deschis e una. Putem să gândim că laburiștii organizați sau că lobby-ul Securității Sociale abuzează de putere, dar nu ne punem în pericol carierele dacă spunem asta. Dar genul de putere care interzice să fie menționată în public, ca Numele Sfânt în Vechiul Testament, e cu totul altceva.

Există o anomalie importantă aici. Cuvântul „evreiesc”, în acest context, nu îi include pe evreii ortodocși sau pe alți evrei religioși. Evreii care încă păstrează tradiția ebraică veche de milenii sunt puțini, asta dacă sunt incluși în cercurile evreiești ale puterii care vizează puterea jurnalistică, politică și culturală. Moral și cultural, ortodocșii pot fi clasați ca veritabili creștini, la fel ca descendenții creștinilor care încă păstrează măcar moralitatea fundamentală dacă nu credința strămoșilor lor. Mulți dintre acești evrei sunt prietenoși față de creștini și dornici să facă o cauză comună împotriva decadenței morale pe care o văd la verii lor apostați. Mai presus de toate, ortodocșii înțeleg, mai bine decât aproape oricine altcineva din America de astăzi, virtuțile – necesitatea – tribalismului, autoritatea patriarhală, legăturile morale ale înrudirii.

Cercurile evreiești ale puterii sunt, e aproape evident, în mod predominant seculare și sistematic anti-creștine. De fapt, sunt unite mult mai mult de ostilitatea față de creștinism decât de sprijinul față de Israel, asupra căruia sunt oarecum împărțite. Evreii mai de stânga sunt ușor critici la adresa Israelului, deși niciodată nu îi pun la îndoială „dreptul de a exista” – adică dreptul de a exista în termeni care îi sunt interziși oricărei țări creștine; adică dreptul său de a nega drepturile non-evreilor.

Un stat care ar trata evreii așa cum tratează Israelul gentilii ar fi condamnat imediat ca nazist. Dar Israelul este numit „democratic”, chiar „pluralist.”

Organizații în mod explicit „evreiești”, precum Comitetul Evreiesc American și Liga Antidefăimare impun un standard dublu. Ceea ce îi este permis Israelului îi este interzis Americii. Nu e vorba de o inconsistență nechibzuită. Aceste organizații susțin în mod conștient un set de principii aici în State – drepturi egale pentru toți oamenii, neutralitate etnică, separarea bisericii de stat – și exact opusul lor în Israel, unde obârșia și religia evreiască se bucură de privilegii. Trec drept „jeffersonieni” atunci când le servește interesele, îmbrățișând reguli care câștigă consimțământul majorității americanilor. Și, în același timp, sunt hotărâți să sacrifice interesul național al Statelor Unite în favoarea interesului Israelului, pretinzând că interesele ambelor țări sunt identice. (Desigur, nu există un lobby american asemănător în Israel).

Cel mai puternic grup lobbist evreiesc este AIPAC (Comitetul pentru Afaceri Publice Americano-Israelian), care, așa cum se lăuda un fost director al său, Thomas Fine, controlează Congresul. În vremuri în care până și bugetul alocat sănătății poate avea de suferit, ajutorul acordat Israelului rămâne de neatins, ba chiar sporit. Publicațiile deținute de evrei, așa ca Wall Street Journal, The New York Republic, The Atlantic Monthly, U.S. News & World Report, New York Post, Daily News și altele, emit o neobosită propagandă pro-Israel.

Faptul că între partizanii jurnalistici ai Israelului se numără atât de mulți non-evrei este încă un semn al puterii elitei evreiești. La fel și faptul că acest lucru nu este menționat în public (deși deloc neobservat în particular).

La fel este și teama de a fi numit „antisemit.” Nimeni nu își face griji că ar putea fi numit „anti-italian” sau „anti-francez” sau „anti-creștin”; acestea nu sunt cuvinte care să lanseze avalanșe de insulte și blamări și care să-i facă pe oameni să se teamă să facă afaceri cu tine.

Este inutil să întrebi ce înseamnă „antisemit.” Înseamnă probleme, asta înseamnă. Este un semnal de atac. Funcția practică a cuvântului nu este de a defini sau a distinge lucruri, ci de a le combina de-a valma – de a echivala și cea mai moderată critică adusă Israelului sau puterii evreiești cu ura ucigașă față de evrei. Și funcționează. Și încă ce bine funcționează.

Când Joe McCarthy acuza oamenii că sunt comuniști, acuzația era relativ precisă. Știai ce vrea să spună. Acuzația putea fi falsificată. De fapt, povara de a dovedi se afla la acuzator: când McCarthy nu putea să agațe de cineva acuzațiile sale slabe, neîntemeiate, era terminat. (Sigur, McCarthy era urât mai puțin pentru acuzațiile sale slobode decât pentru cele acurate. Adevărata sa ofensă a fost că a stigmatizat Stânga).

Acuzațiilor de „antisemitism” li se aplică opusul. Cuvântul nu are o definiție precisă. Un „antisemit” poate sau nu urî evreii. Dar cu siguranță el este urât de evrei. Nu există pedeapsă pentru acuzațiile neîntemeiate; acuzatul nu are cum să falsifice acuzația din moment ce ea nu este definită.

Un exemplu celebru. Când Abe Rosenthal l-a acuzat pe Pat Buchanan de „antisemitism”, toată lumea, din ambele tabere, a înțeles regulile de bază. Exista posibilitatea ca Buchanan să fie distrus, chiar dacă acuzația era nefondată. Dar nu exista nicio șansă ca Rosenthal să fie distrus – chiar dacă acuzația era nefondată.

Acestea sunt regulile. Într-un fel, eu le violez prin însuși faptul de a le articula.

„Antisemitismul” este, astfel, mai puțin o acuzație cât un blestem, o imprecație ce trebuie exprimată clișeistic. O „expresie contrafăcută”, pentru a folosi fraza lui Gilbert Ryle, nu are conținut real, echivalent funcțional în rândul substantivelor și verbelor clare. Puterea ei vine din cunoașterea potențialelor sale ținte, gentilii, din cunoașterea faptului că oameni puternici sunt dispuși să o susțină cu pedepse concrete.

Cu alte cuvinte, jurnaliștii se tem de puterea evreiască la fel cum se tem politicienii. Acest lucru înseamnă că discuția publică este paralizată și deformată de teama nerostită – o teamă pe care jurnaliștii nu o vor recunoaște, deoarece le face de râs pretenția de a fi critici curajoși ai puterii. Când există recompense pentru a acuza, dar nu există pedepse pentru calomnie, rezultatul este previzibil.

Ce este adevărat în legătură cu „antisemitismul” este valabil, într-o măsură mai mică, și în legătură cu alte expresii contrafăcute precum „rasism”, „sexism” și „homofobie.” Alte minorități au văzut și au preluat modelul de succes al elitei evreiești. Așa că, în inhibițiile sale, limbajul nostru public nu a devenit doar orientat de evrei, ci și de minoritățile mai generale.

Iluzia că avem libertate de exprimare a fost încurajată de desființarea tabuurilor creștine, lucru care a devenit nu doar sigur, ci și profitabil. A viola tabuurile minorităților este „ofensator” și „insensibil”; a viola tabuurile creștine – multe dintre ele împărtășite de evreii religioși – este „curajos” și „ireverențios.” („Ireverența” a devenit, desigur, bună).

Evreimea este divizată în trei părți, fiecare parte fiind definită de granițele sale vis-à-vis de lumea gentilă. Există ortodocșii, care nu doar că insistă asupra granițelor, ci le și poartă. Ei se îmbracă adesea în haine care îi disting; sunt dispuși chiar să pară bizari gentililor pentru a-și afirma identitatea și modul diferit de viață. La cealaltă extremă sunt evreii care nu au granițe, care se pot (sau nu) asimila și căsători cu gentili, ale căror politici variază de la stânga la dreapta, dar care în orice caz acceptă același set de reguli pentru toată lumea. Respect ambele categorii.

Problema o reprezintă a treia categorie. Aceștia sunt evreii care își păstrează granițele pe furiș și tratează necinstit cu gentilii. Raymond Chandler remarca odată despre aceștia că ei doresc să fie evrei în sânul evreimii, dar urăsc să fie priviți ca evrei de către gentili. Vor să își urmărească propriile interese distincte în timp ce pretind că nu au asemenea interese, folosind acuzația de „antisemitism” ca sabie și scut. Așa cum observa Chandler, acești evrei sunt ca un om care refuză să își dea numele real și adresa reală, dar insistă să fie invitați la toate petrecerile. Din păcate, această a treia categorie este cea care deține majoritatea puterii și distorsionează regulile pentru gentili. Editorialistul Richard Cohen cita un vechi proverb: „Îmbracă-te ca un britanic, gândește ca un evreu.”

Americanii ar trebui să fie liberi să discute puterea evreiască și interesele evreiești în mod deschis, fără să fie acuzați că neagă drepturile evreilor. Lucrul acesta ar trebui să fie de la sine înțeles. Adevărul este și diferit și imposibil de menționat.



Niciun comentariu: