sâmbătă, ianuarie 21, 2017

Biserica și ideologia evreiască




de Joe Sobran

Mitul evreiesc predominant de astăzi nu este mitul fondator al lui Avraam sau al lui Moise sau al Sinaiului, ci povestea persecuției evreiești. În vremurile noastre, evreii sunt mai puțin definiți de obârșie decât de „antisemitism”, care este citat în multe scopuri, inclusiv pentru a legitimiza statul Israel. Mulți Zioniști moderni nu mai susțin că Dumnezeu le-a dat pământul sfânt evreilor, ci susțin că statul evreiesc este necesar ca un refugiu pentru evreimea mondială.

Potrivit acestui mit modern, evreii nu sunt sub nicio formă responsabili pentru nepopularitatea lor din timpurile străvechi. Care este, atunci, sursa acestei persistente ostilități față de acest popor în mod fundamental inocent? Ce întrebare, Biserica Catolică, desigur!

Mulți intelectuali evrei găsesc semințele antisemitismului în Evangheliile către Matei și Ioan, unde evreii sunt înfățișați ca punând la cale Răstignirea, cu ajutorul romanilor care „nu știu ce fac.” Unii evrei chiar au cerut ca pasajele jignitoare să fie scoase din Scripturi, nerealizând (sau nepăsându-le) că pentru creștini este interzisă editarea umană a cărților sfinte. Alții continuă să îl învinovățească pe Pius XII pentru că nu a condamnat mai dur nazismul pentru persecutarea evreilor Europei. Biserica Catolică în special a fost luată la țintă ca matrice istorică a antisemitismului; și din păcate, mulți clerici au acceptat rolul de inculpat împotriva acuzatorilor care nu vor achita niciodată Biserica, nici nu vor renunța la caz.

Vaticanul a încercat, pe cât posibil, să potolească obiecțiile evreiești. Al Doilea Conciliu Vatican, având în minte crimele naziste, a proclamat că evreii de astăzi nu împărtășesc vina evreilor care au conspirat să-L ucidă pe Hristos. Mai ales Papa Ioan Paul II a fost nerăbdător să cultive relații bune cu evreii, făcând chiar o vizită la o sinagogă romană, lucru fără precedent la vremea aceea. A mers chiar până într-acolo încât a declarat că „Lista lui Schindler”, filmul lui Steven Spielberg, este unul dintre filmele sale preferate.

În acest spirit, Vaticanul a promulgat în 1998 documentul  „Ne amintim: o reflecţie asupra Şoahului”, o declarație de căință pentru eșecurile Bisericii și ale masei creștinilor în timpul holocaustului (sau Șoah, cuvântul în ebraică ce este la modă în ultima vreme). Tema sa era că „interpretările eronate și nedrepte ale Noului Testament” au contribuit la antisemitism; și că Biserica, deși nu a luat niciodată parte la persecuție, ar fi trebuit să facă mai mult pentru a se opune „tragediei inexprimabile” a Șoahului, care „niciodată nu poate fi uitat.” Declarația afirma și „legăturile foarte strânse de înrudire spirituală cu poporul evreu” ale Bisericii și „rădăcinile ebraice ale credinței [catolice].”

Mulți evrei au fost iritați de faptul că declarația disculpa Biserica de însuși Șoahul. Documentul distingea clar între atitudinile creștine regretabile față de evrei de-a lungul istoriei (nu a făcut nicio referire la atitudinile evreiești față de creștini) și antisemitismul naționalist și rasist virulent care a apărut în secolul al 19-lea. După cum se poate bănui, un istoric evreu a respins această distincție.

Într-un articol al publicației Commentary, Robert S. Wistrich, profesor de istorie evreiască modernă la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a atacat documentul „Ne amintim” pentru că l-a apărat pe Papa Pius XII și pentru că a minimalizat rolul vinovat al Bisericii în cultivarea antisemitismului de-a lungul epocilor. Wistrich bagatelizează rolul Papei Pius în protejarea evreilor spunând nu doar că a fost insuficient, ci că i-a lipsit „curajul moral.” Cât despre ideologiile antisemitice ale secolului al 19-lea, acestea „au presupus existența unui context cultural care a fost modelat de secole de teologie creștină medievală, politică ecleziastică și mit religios popular.”

Nimic nou pentru Commentary, care a mai publicat articole care învinovățeau creștinismul pentru antisemitism. Wistrich nu citează, deși ar fi putut, acuzația intelectualului evreu Jules Isaac, care spune că „sursa permanentă și latentă a antisemitismului nu este alta decât învățătura religioasă creștină a fiecărei descrieri și interpretarea tradițională, tendențioasă a Scripturilor.” Opera și influența lui Isaac au ajutat la conturarea declarației despre evrei a celui de-al Doilea Conciliu Vatican.

Cu un asemenea raționament ca al lui Wistrich, ar fi ușor să îi învinovățim pe evrei pentru a-și fi atras persecuția asupra lor. Până la urmă, nu au fost nepopulari doar în țările creștine, ci și în ținuturile musulmane și în cele păgâne. Cicero, Tacitus, Juvenal și alți autori romani i-au criticat violent. Au emigrat în mod repetat în țări creștine și în mod repetat au fost expulzați, pentru motive care de obicei au foarte puțină legătură cu teologia – deși blasfemiile obscene împotriva lui Hristos și a mamei Sale din Talmud, unice în literatura religioasă, pe lângă faptul că arată foarte ciudat alăturate cererilor evreiești pentru toleranța creștină și pentru ștergerea pasajelor ofensatoare din Scripturi, nu au făcut nimic pentru a-i face pe evrei dragi creștinilor.

Dar Wistrich nu menționează nimic din toate acestea. La fel cum nu menționează nici una dintre principalele incitări la antisemitism din secolul 20: participarea evreiască la comunism, cu persecuțiile sale teribile împotriva creștinilor. Unde este declarația liderilor evrei repudiind și căindu-se pentru rolul evreiesc în evenimente care au produs niște crime pe lângă care cele ale lui Hitler sunt de nivel de grădiniță? Cumva importante organizații evreiești și purtători de cuvânt evrei au condamnat comunismul care a devorat zeci de milioane de creștini? Câți evrei din Uniunea Sovietică și din alte țări comuniste au acționat, asumându-și un risc personal, pentru a-i proteja pe creștini de arestări și crime arbitrare? Câți evrei l-au condamnat pe Franklin Roosevelt pentru afecțiunea față de Stalin, așa cum l-ar fi condamnat dacă ar fi arătat și cea mai mică preferință pentru Hitler?

Mai departe, o fi posibil ca imprecațiile talmudice la adresa lui Hristos și a creștinilor să fi ajutat la formarea zelului anti-creștin al evreilor bolșevici? O fi ajutat Talmudul la conturarea „cadrului cultural” pentru persecuția creștinilor și pentru eradicarea culturii creștine din America de astăzi? Dacă da, vor face evreii un efort să înlăture pasajele ofensatoare din Talmud? Câți rabini vorbesc de „înrudirea spirituală” cu creștinismul?

Răspunsurile la întrebările acestea sunt prea evidente. Evreii, cu excepții onorabile dar ineficiente, judecă creștinii potrivit unui standard care se pare că nu li se aplică și lor. Sau, mai degrabă, singurul lor standard este „E bine pentru evrei?”

Ca păstor al Bisericii Catolice, Papa Pius XII se legase să fie ghidat îndeosebi de întrebarea „E bine pentru Biserică?” El nu era un lider evreu până la urmă, ci unul catolic – un aspect oarecum neglijat în aceste controverse. Prima sa îndatorire era aceea de a proteja Biserica în mijlocul unui război mondial, știind că dușmanul său cel mai înverșunat nu era nazismul, ci comunismul (care, cu ajutorul Americii, a cucerit câteva națiuni catolice din Europa de Est până la sfârșitul războiului). El a făcut ce a putut ca să-i protejeze pe evrei și pe ceilalți, și cea mai elocventă dovadă a eforturilor sale este convertirea lui Israel Zolli, rabinul-șef al Romei, la catolicism. Zolli chiar a luat numele de botez Eugenio în cinstea lui Pius, care s-a născut Eugenio Pacelli; Zolli nu ar fi făcut asta dacă l-ar fi considerat pe Pius indiferent la persecuția evreilor.

Și totuși Wistrich se plânge că „în confruntarea cu Șoahul, principala grijă a lui Pius XII era interesul Bisericii și nu anihilarea evreilor.” Vă dați seama, un Papă care a pus interesele Bisericii mai presus de toate! În ziua de azi și papalitatea a ajuns să fie judecată în termenii intereselor evreiești. Egoismul pur și simplu nu poate merge mai departe de atât.

E o oarecare consolare că până și trădătorul Roosevelt a ajuns să fie criticat pentru a fi făcut prea puțin pentru a-i salva pe evrei. Criticii evrei susțin că ar fi putut ordona bombardarea căilor ferate ce duceau spre lagărele de concentrare. Dar cu siguranță că principala consecință a unei astfel de acțiuni ar fi fost moartea prin înfometare a prizonierilor din lagăre.

Defăimarea lui Pius XII – și a Bisericii – persistă, și fără îndoială că va continua la infinit, într-o nesfârșită campanie de a echivala creștinismul cu antisemitismul. Wistrich abia dacă recunoaște că poate diplomaticul Pius s-a temut că o condamnare mai explicită a nazismului s-ar fi întors nu numai împotriva Bisericii, dar chiar împotriva evreilor. Și apoi, condamnările papale ale comunismului nu au reușit să împiedice persecuția creștinilor, de ce s-ar fi așteptat Papa Pius ca observațiile sale critice la adresa nazismului să fie mai eficiente?

Până și grupurile evreiești americane s-au abținut să denunțe Șoahul în timpul războiului, de teamă că vorbind în public despre asta să nu facă mai mult rău decât bine. Această politică a tăcerii a dus la incriminări reciproce amare între evreii europeni și americani, dar a descurajat puțini evrei de pe ambele continente să îl acuze pe Pius că a vorbit prea puțin.

Atitudinea predominantă a creștinilor față de evrei a fost (și rămâne) nu atât una de ură, cât de teamă. Faptele apostolilor spun cât de devreme a fost forțată Biserica să ia anumite precauții „de frica iudeilor.” Puțini neagă sau se îndoiesc că acest lucru este exact din punct de vedere istoric; toleranța recomandată creștinilor nu a fost niciodată o trăsătură proeminentă a evreilor, atunci când aceștia au deținut puterea. Dimpotrivă, statul Israel se bazează pe un supremaționism etnic care ar fi fost condamnat ca antisemitic dacă ar fi fost impus evreilor de către gentili. Și totuși, majoritatea evreilor resping cu agresivitate orice sugestie că Zionismul este rasist.

În viața intelectuală, evreii au subminat cu genialitate culturile nativilor printre care au trăit. Tendințele lor, mai ales în epocile moderne, au fost radicale și nihiliste. Ne putem gândi la Marx, Freud și mulți alți formatori ai gândirii moderne și autori ai ideologiilor reducționiste. Chiar și Einstein, cel mai strălucit dintre oamenii de știință evrei, nu era, spre deosebire de Sir Isaac Newton, un simplu contemplator al legilor naturii; el a ajutat la dezvoltarea armelor nucleare și a apărat în mod consistent Uniunea Sovietică sub Stalin.

În general, evreii au susținut comunismul, socialismul, liberalismul și secularismul; agenda principalelor grupări evreiești este decreștinarea Americii, folosind o interpretare pervertită a „Constituției vii” (care se schimbă, se adaptează noilor circumstanțe fără să fie amendată în mod oficial; o Constituție manipulabilă) ca instrument. Când poziția evreiască față de o problemă este prea nepopulară pentru a triumfa în mod democratic, brațul juridic al evreimii caută să facă din chestiunea cu pricina una „constituțională”, apelând la suveranitatea judecătorească pentru a decide asupra ei, sfidând votanții.

Astăzi, în politicile, jurnalismul și cercurile ecleziastice americane, teama de puterea evreiască este copleșitoare. Acest lucru este cel mai evident în frica de eticheta antisemitică, în felul în care creștinii se codesc să numească această țară „o națiune creștină” (frază care îi înfurie pe evrei) și în ploconirea în fața Israelului, care a devenit practic o cerință obligatorie pentru oricine dorește să avanseze profesional. Nimeni nu îndrăznește să puncteze ceea ce este evident, și anume că Israelul este vrăjmaș principiilor pe care americanii declară că le împărtășesc; aproape toată lumea din viața publică se preface că Israelul este un model de democrație și un „aliat de nădejde” al Statelor Unite, în ciuda repetatelor episoade de spionaj și trădare israeliană față de pricipalul său binefăcător. De fapt, Israelul exemplifică majoritatea „stereotipurilor antisemitice” din vremurile străvechi: este exclusivist, beligerant, parazitar, amoral și necinstit. Simte că nu are nicio obligație față de non-evrei, nici măcar față de cei care îi sunt prieteni.

Mulți evrei privesc convertirea la creștinism ca pe trădarea supremă a evreimii și urăsc încercările creștine de a-i converti; nu contează că pentru creștini, preocuparea pentru mântuirea sufletelor este cea mai înaltă îndatorire, lângă cea de a-L iubi pe Dumnezeu. În ochii evreilor asemenea lucru este învecinat cu persecuția. Evreii pentru Isus, un grup convertit, este în mod particular detestat printre evrei, și în Israel, prozelitismul creștin poate fi pedepsit prin lege sub diferite pretexte. (Chiar și a înmâna cuiva o copie a Noului Testament poate fi interpretată ca „mită.”) O declarație oficială emisă de JCRCNY (Consiliul Relațiilor Publice Evreiești din New York) care a fost susținută de patru confesiuni evreiești majore, iudaismul ortodox, iudaismul conservator, iudaismul reformat și iudaismul restaurat, afirmă: „Deși creștinismul ebraic pretinde a fi o formă de iudaism, nu este...El folosește în mod înșelător simboluri sacre ale ceremoniei evreiești...ca o acoperire pentru a converti evreii la creștinism, un sistem al credințelor antitetic iudaismului...Evreii creștini se află în conflict radical cu interesele comunității evreiești și cu destinul poporului evreiesc.” Și totuși, creștinii, care nu pot susține că au dreptul la o națiune numai a lor, plătesc taxe pentru a susține statul evreiesc.

Țările în care domină evreii sunt în pericol – istoria este suprasaturată de această lecție. Aceasta a fost experiența Europei în timpul revoluțiilor comuniste conduse de evrei în Rusia, Ungaria, România și Germania după Primul Război Mondial. Comunismul – adesea numit „bolșevismul evreiesc” avea să aducă o persecuție cumplită a creștinilor, având ca scop suprem anihilarea creștinătății. În timp ce regimul sovietic ateu a declarat război creștinilor, omorând zeci de mii de preoți ortodocși, și-a dat arama pe față făcând din antisemitism o crimă capitală. Nenumărați evrei din întreaga lume au rămas pro-comuniști chiar și după ce Stalin a înlăturat majoritatea evreilor din pozițiile de putere din Uniunea Sovietică.

În mod clar, este inutil ca Biserica să încerce să domolească o ură atât de veche și puternică precum animozitatea evreiască față de creștinism. În ciuda întregii retorici sentimentale în opoziție cu acest fapt – cum ar fi nonsensul evlavios despre „tradițiile iudeo-creștine” – iudaismul și creștinismul au o poziție radical opusă asupra celui mai important lucru: Isus Hristos, care ne poruncește să fim înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii și să ne iubim dușmanii, dar asta nu înseamnă să îi confundăm cu prietenii.

Toate acestea nu sugerează că nu poate exista o prietenie adevărată între evrei și creștini ca indivizi. Evreii au multe lucruri, un popor enorm de talentat, pe care un creștin le poate aprecia și cinsti. Dar orice înțelegere bazată pe minciuni, eschivări și propagandă partizană este falsă și ar trebui respinsă. „Ne amintim” este o încercare onorabilă de a apăra onoarea Bisericii. Păcat că nu a tratat cu mai multă sinceritate adevărata istorie a relațiilor dintre evrei și creștini.

Niciun comentariu: