miercuri, noiembrie 30, 2016

Ce este Zionismul?




de Lasse Wilhelmson


Zionismul este, potrivit propriilor sale personaje proeminente, o mișcare politico-religioasă ce are ca scop crearea unui model de stat socialist pentru evrei în Palestina, acolo unde se află muntele Sion.

Rădăcinile sale se găsesc în iudaism și la mijlocul secolului al 19-lea, Moses Hess, mentorul lui Karl Marx în socialism, l-a dezvoltat într-o mișcare politică.

Hesse a fost numit rabinul comunist și odată cu cartea sa „Roma și Ierusalimul” (1862) a pus bazele Zionismului.

Înainte de asta, el formulase primele principii scrise ale comunismului – „Socialism și comunism” (1843), „Un crez comunist: întrebări și răspunsuri” (1846) și „Consecințele unei revoluții a proletariatului” (1847).

Păstrând linia, a colaborat cu Marx și Engels la „Manifestul comunist” (1848), mai ales în legătură cu rolul religiei. (1)

Theodor Herzl, de obicei numit părintele oficial al Zionismului, a planificat colonizarea Palestinei într-o carte mai practică „Der JudenStaat” (Statul evreiesc), planificare aprobată de primul congres Zionist din 1897, ce a avut loc la Basel.

Acesta a descris cartea lui Hess „Roma și Ierusalimul” drept cartea care spune tot ce este de spus despre Zionism.


                                                  

„Rasa”, poporul, națiunea și noțiunea de „aleși” , toate acestea se contopesc în Zionism pentru a crea un socialism național, de tip colonialist, sinonim cu „lebensraum-ul” (spațiul vital) și cu ideologia „Blut und boden” (sânge și teritoriu).

Mai târziu, național-socialismul german a fost creat cu aceleași componente ideologice și cu efecte similare asupra societății.

Nazismul este național-socialismul germanilor și Zionismul național-socialismul evreilor.

„Și eu, ca și Hitler, cred în puterea ideii sângelui” scria Haim Nachman Bialik, poetul național al Israelului în „Ora prezentului”(1934).

Declarația Balfour, semnată în 1917 de ministrul britanic de externe și de lordul Rothschild, a creat condițiile necesare pentru o identitate națională pentru grupul de evrei printr-un stat evreiesc pe pământul Palestinei, în concordanță cu țelurile pe termen scurt ale Zionismului.

Marea Britanie a dat o țară deținută de alții unei a treia părți, la schimb pentru colaborarea cu mafia evreiască de pe Wall Street, parțial pentru a finanța ambițiile militare ale Marii Britanii în primul război mondial și parțial pentru a câștiga Statele Unite de partea britanicilor în războiul împotriva Germaniei.

La început exista puțin sprijin pentru Zionism printre evreii europeni și printre evreii din lagărele germane de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial.

Însă, exodul evreilor din Germania în Palestina a fost plănuit de Zioniștii evrei în colaborare cu germanii naziști, blocându-se astfel un exod mai substanțial al evreilor în alte țări. Acest lucru s-a făcut prin cooperarea dintre Organizația Zionistă Mondială și Germania, prin așa numitul Acord de Transfer din 1933. Înainte de asta, evreimea mondială declarase război Germaniei sub forma unui boicot economic global.




Însă, cu mult înainte, ca parte din colonizarea europeană, încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Zionismul instruise evreii în vederea colonizării Palestinei. Zionismul politic și-a atins pragul maxim după terminarea celui de-al doilea război mondial odată cu proclamarea statului evreiesc al Israelului în 1948.

Evreii est-europeni marxiști, conduși de Ben-Gurion, părintele fondator al Israelului și viitor prim ministru al Israelului care se considera un bolșevic, au jucat un rol important în colonizare. Chibuțurile socialiste din care doar evreii puteau face parte, au pavat drumul către furtul pământului și purificarea etnică a 750.000 de palestinieni în 1948, cataclismul ce poartă numele Nakba. Acești palestinieni și urmașii lor încă trăiesc în tabere de refugiați sau în exil și li se refuză dreptul, garantat de Organizația Națiunilor Unite, de a se reîntoarce.

Expulzarea palestinienilor s-a făcut cu ajutorul armatei evreiești Hagana și al organizațiilor teroriste Stern și Irgun, fondate de Zeév Jabotinsky care a colaborat cu Benito Mussolini. În același an, gruparea Stern l-a asasinat pe contele Folke Bernadotte, trimisul și negociatorul suedez al planului de partiție al UN. (2)

Însă, abia după războiul de șase zile din 1967, Zionismul (post-Zionismul) a devenit o forță semnificativă în Statele Unite, prin influența evreiască din industria bancară, media și cinematografică, din sfera academică și prin organizațiile lobby-ului evreiesc precum AIPAC și prin influența neoconservatorilor (neoconilor) asupra politicii externe americane și a războaielor neo-coloniale din Afganistan și Irak. Neoconii americani sunt aliați cu Zioniștii evrei și creștini și conservatorii neo-liberali, Leo Strauss fiind principala figură ideologică. Un soi de Zionism de dreapta care seamănă foarte mult cu Zionismul lui Jabotinsky în Palestina. Dar neoconii au rădăcini și printre troțkiștii din SUA, care, la fel ca Ben-Gurion în Palestina, erau bolșevici. Uniunea Sovietică a participat activ la munca depusă în vederea admiterii Israelului ca stat membru al UN. În ce măsură a făcut asta pentru a-și consolida influența printre comuniștii din SUA, în mare parte evrei, sau ca prim act important al social-imperialismului sovietico-american, este discutabil.

Majoritatea grupurilor religioase evreiești de astăzi privesc Zionismul ca pe o dezvoltare pozitivă a iudaismului. (3) Dar există grupări mai mici de evrei ortodocși, cum ar fi Neturei Karta, care consideră Zionismul incompatibil cu iudaismul din cauză că statul evreiesc poate fi doar opera lui Dumnezeu, nu a oamenilor, așa cum este cazul Israelului.


                                                       Neturei Karta


Zionismul creștin se bucură de un sprijin considerabil în Statele Unite dar nu numai. Zionismul creștin este o organizație mare dar este subordonată Zionismului evreiesc în sprijinul acordat unui stat evreiesc în Sion, unde, se presupune că într-o zi evreii vor deveni creștini. (4)

Astăzi, Zionismul a devenit cea mai dominantă ideologie din lumea vestică și expresia cea mai semnificativă a imperialismului anglo-american. Este folosit pentru a controla gândirea oamenilor prin restricționarea libertății discursului public și a presei și pentru a motiva războaiele neo-colonialiste împotriva islamului. Acest lucru este realizat prin prezentarea unei imagini oficiale a „Holocaustului” ca o chestiune exclusiv evreiască, holocaust care este tratat ca o religie; chestionarea acestuia este tabu și este un act care se pedepsește prin lege. Astăzi, în multe țări, există academicieni în închisoare pentru că au criticat sau contestat religia holocaustului. Uniunea Europeană promovează colaborarea economică și militară cu Israelul.

Noul Hitler se spune că se află în Iran. El este acuzat că ar vrea să șteargă Israelul de pe suprafața pământului, într-un nou „holocaust”, folosind niște arme nucleare pe care nu le posedă, spre deosebire de Israel.

Criticarea politicilor Israelului și a influenței sale este considerată „antisemitism” în Statele Unite și nu numai. Punerea sub semnul întrebării sau contestarea unor părți din imaginea Zionistă oficială – cum ar fi numărul de 6 milioane de evrei uciși în holocaust – este numită negarea holocaustului; cei care critică dominarea mafiei evreiești a elitei ce se află la putere, mai ales pe Wall Street și în sistemul federal de rezervă monetară din SUA sunt numiți „adepți ai teoriilor rasiste ale conspirației”. Atât în Statele Unite cât și în Uniunea Europeană se fac eforturi considerabile pentru a se promova restricții mai severe și o pedeapsă și mai mare pentru asemenea critici.

În Suedia, organizații precum The Expo Foundation (un comitet suedez împotriva antisemitismului, un fel de Ligă antidefăimare suedeză) joacă un rol important ca organizație de bază a autorității guvernamentale Forum for Living History (FFLH) ce apără statul evreiesc și promovează ideologia Zionistă. FFLH, vânătoarea de vrăjitoare organizată de acesta și condamnarea lui Ahmed Rami de la Radio Islam sunt câteva semne ale influenței Zionismului asupra instituțiilor guvernamentale suedeze. Lumea afacerilor își are echivalentul său în mass-media – corporația evreiască Bonnier o influențează pe cea din urmă. Democrații Suedezi, partidul politic de extremă dreapta, este partidul cel mai pro-israelian și, în consecință, partidul care lansează cele mai agresive atacuri la adresa islamului.

Răspândirea informației despre influența distructivă a Zionismului asupra umanității este o luptă ideologică împotriva controlului și a manipulării gândirii oamenilor. Mai ales din moment ce Zionismul nu există aproape deloc în dezbaterea publică. Iar motivul pentru care nu există este acela că în mare parte presa, discursul public și tot ce ține de manifestarea culturală și ideologică este deținut sau influențat de interesele Zioniste.




Statul evreiesc al apartheidului, puternic înarmat nuclear, numit Israel este cea mai mare amenințare de astăzi la adresa păcii prin influența sa asupra lumii vestice și Zionismul este cea mai mare amenințare la adresa umanității, inclusiv la adresa marii majorități a evreilor. Zionismul este folosit de elitele aflate la putere pentru a stabili o nouă ordine mondială cu un singur stat de tip Big Brother și conflicte și războaie permanente între diferite grupuri etnice, religioase și culturale din state-națiuni dezintegrate. În acest context, Israelul este capitala lumii și palestinienii sunt poate cei mai oprimați oameni din lume.

Trebuie subliniat că:

* Zionismul este un proiect național socialist religios iar marxismul este un proiect socialist secular și internațional, iar ambele pot fi privite ca proiecte evreiești, din cauza dominanței evreilor în rândul liderilor acestor proiecte. Karl Marx nu a fost Zionist, dar Moses Hess a fost dublura sa în cadrul întâlnirilor Asociației Internaționale a Muncitorilor din 1868 și 1869, la 6 ani după ce scrisese opera fundamentală a Zionismului: „Roma și Ierusalimul”.

* Marxismul și Zionismul pot fi privite ca proiecte complementare de supraviețuire a evreilor în Europa, ce au durat o sută de ani, de la mijlocul secolului al 19-lea până la mijlocul secolului 20 – o strategie tribală cu două fațete. Zionismul a creat condițiile necesare pentru o națiune a evreilor, în timp ce marxismul a redus forța tuturor celorlalte națiuni prin internaționalismul său. Indiferent dacă acest plan s-a născut instinctiv sau a fost lansat de o conspirație a francmasonilor sau Moses Hess a plantat semințele sale sau a fost o combinație a tuturor acestor factori și încă a unora, rezultatul tangibil a fost că grupul evreilor s-a întărit. În asemenea măsură că până și tentativele lui Hitler și ale lui Stalin de a-i reduce influența au eșuat. Vedem astăzi că aceste strategii privind puterea evreiască au avut succes, mai ales în vest și mai ales în rolul post-Zionismului în războaiele neo-colonialiste. Faptul că majoritatea evreilor sunt exploatați de elita puterii Zioniste nu schimbă acest lucru.

* Grupurile religioase evreiești de astăzi consideră că un om născut dintr-o mamă evreică și care nu aparține unei alte religii este evreu din punct de vedere religios. Este posibil și să se convertească la iudaism. Dar mulți dintre cei care se consideră azi evrei sunt de fapt seculari. A fi evreu astăzi, este mai mult o chestiune de a adopta o identitate care este legată de statul evreiesc și de „holocaust”. Uneori poate fi și din convingere religioasă, dar nu este neapărat necesar. Fiecare individ evreu poate alege dacă vrea sau nu să fie evreu.

* Iudaismul, mentalitatea evreiască și Zionismul sunt concepte cu granițe fluide. Ele sunt conectate dar uneori trebuie separate. Asta din cauza diverselor opinii în rândul evreilor religioși despre Zionism și din cauză că numărul neevreilor influențați de mentalitatea evreiască și de Zionism este mult mai mare decât numărul evreilor. Cercetările moderne arată că evreii nu sunt nici un grup etnic omogen sau un popor în sensul obișnuit al cuvântului, ci, mai degrabă, un grup împrăștiat ținut laolaltă de o mentalitate tribală comună și legi religioase (halakha) ce ghidează felul în care se raportează la neevrei (goimi), care, în acest context, sunt considerați a fi niște suboameni.


Note:

1. Hess, Moses. ”The Holy History of Mankindand Other Writings”, ed. by Shlomo Avineri. Cambridge University Press, 2005

2.Shahak, Israel, ”Jewish History, Jewish Religion: The Weight of Three Thousand Years”, Pluto Press, London, Sterling, Virginia (1994, 1997) 2002

3.Sand, Shlomo. ”The Invention of the Jewish People”, Verso Books, 2009

4.Slezkine, Yuri. ”The Jewish Century”, Princeton University Press, 2004



marți, noiembrie 29, 2016

Un băiat paralizat de gloanțele armatei israeliene se luptă pentru a obține despăgubire


                 Familia lui Atiya Nabahin. Foto: Khalil Hamra, AP


Atiya Nabahin a fost împușcat în gât de soldați în timp ce se întorcea acasă de la școală. Acum așteaptă decizia judecătorească în vederea unei compensații.


de Amira Hass


Un palestinian de 17 ani care a devenit tetraplegic după ce a fost rănit de gloanțele IDF-ului se luptă cu legea pentru a obține despăgubire pentru vătămarea suferită. Dacă tribunalul Be’er Sheva acceptă poziția statului de a respinge cazul, avocatul său va apela la Curtea Supremă de Justiție.

Familia lui Atiya Nabahin trăia în estul taberei de refugiați Al-Bureji, pe un teren cultivat pe care îl avea și-l muncea de zeci de ani, aproape de Linia Verde de demarcație. Pe 16 noiembrie 2014, de ziua sa, Nabahin a fost împușcat în gât de soldați când se întorcea de la școală. Niciun fel de ciocnire armată nu avea loc în vremea respectivă între palestinieni și IDF.

Timp de șase luni, Nabahin a primit tratament medical în Israel (plătit de Autoritatea Palestiniană), după ce s-a determinat că fusese paralizat permanent de la gât în jos. Tatăl său, Fathi, în vârstă de 59 de ani, a stat cu el în toată vremea aceasta și a fost învățat la spitalul ALYN cum să aibă grijă de fiul său care este acum complet dependent de ceilalți membri ai familiei. Familia nu își permite să angajeze ajutor. Întreaga responsabilitate emoțională, fizică și financiară a îngrijirii lui Atiya se află pe umerii lor.

Când Atiya Nabahin și tatăl său au fost la spitalul Soroka la începutul anului 2015, organizația pentru drepturile omului din Gaza, Mizan, le-a făcut legătura cu avocatul Mohammed Jabarin, care a intentat mai apoi un proces civil împotriva statului. Ofer Shoval, adjunctul procurorului tribunalului din Tel Aviv, a încercat să respingă cazul susținând că Nabahin „este rezident al unei zone în afara Israelului, zonă pe care guvernul a declarat-o oficial teritoriu inamic” și deoarece „legea afirmă în mod explicit că nu statul este responsabil pentru prejudiciile suferite sau accidentele întâmplate în aceste circumstanțe.”

În urmă cu o lună, Jabarin și avocatul Nadeem Shehadeh de la Adalah – centrul juridic pentru drepturile minorității arabe din Israel – i-au scris un răspuns lui Shoval, spunând că legea în baza căreia dorește statul să respingă cazul contestă în mod direct autoritatea Curții Supreme.

Începând cu sfârșitul anilor 1990 și mai ales după izbucnirea celei de-a doua Intifade, guvernele israeliene succesive au încercat să limiteze abilitatea palestinienilor de a da în judecată statul când sunt vătămați de acțiunile IDF. În 2002, a intrat în vigoare un amendament la Legea Vătămărilor Civile, care nega dreptul locuitorilor din teritoriile ocupate, „cetățenilor statelor inamice și membrilor activi ai organizațiilor teroriste” de a da în judecată statul pentru vătămare în afara cadrului operațiunilor de război (cu excepții minore). Amendamentul stipula și că „statul nu este responsabil pentru vătămările cauzate în zonele de conflict din cauza acțiunilor forțelor de securitate” și autoriza ministerul apărării să determine, chiar și retroactiv, ceea ce se califica drept „zonă de conflict”.

Nouă organizații ale drepturilor omului, israeliene și palestiniene, au înaintat petiții împotriva amendamentului și în decembrie 2006, un complet al Înaltei Curți format din nouă judecători a hotărât că respectiva clauză oferea imunitate completă statului, „cu scopul incorect de a scuti statul de toate responsabilitățile vătămărilor ce au loc în zonele de conflict...în legătură cu ample categorii de acțiuni ce nu sunt acțiuni de luptă chiar și în sensul cel mai extins al cuvântului. Aceasta înseamnă că multe persoane rănite care nu au fost implicate în niciun fel de activitate ostilă și nu au fost rănite în mod accidental în timpul acțiunilor forțelor de securitate menite să gestioneze orice tip de activitate ostilă, sunt lăsate fără niciun fel de despăgubire pentru vătămare produsă vieții și proprietății lor.”

Judecătorii au hotărât ca respectiva clauză-cheie a Amendamentului (nr. 7, secțiunea 5c), care includea definirea zonelor de conflict să fie abrogată deoarece viola Legea de Bază: Libertate și Demnitate Umană. Însa, tribunalul nu a anulat secțiunea 5b privind identitatea victimelor, dar a menționat că această secțiune poate fi discutată în cazurile distincte.

Imediat după emiterea sentinței, guvernul a început să lucreze să fie restaurat amendamentul, indirect. Așa încât, în 2012, a fost aprobat Amendamentul 8 și de data aceasta nu a existat nicio petiție la Înalta Curte, deși Amendamentul 8 oferea statului imunitate chiar mai completă decât Amendamentul 7. În noul amendament, definiția activității militare ca „având loc în circumstanțe ale pericolului fizic sau mortal” a fost extinsă la „acțiuni de natură combatantă, luând în considerare totalitatea circumstanțelor, inclusiv obiectivul operațiunii, localizarea sa geografica și pericolul în care se află forțele care o pun în aplicare”. Cu alte cuvinte, statul nu are nevoie de ipoteza că soldații se aflau în pericol pentru a justifica solicitarea acestora de a respinge un proces de vătămare.

În plus, pentru a eluda definiția „zonei de conflict” care a fost abrogată de ordinul Înaltei Curți, Amendamentul 8 a adăugat următoarele cuvinte secțiunii despre identitatea părții vătămate care nu este autorizată să dea în judecată (cetățeanul unei țări inamice, etc): „sau unul care nu este cetățean israelian, care este locuitor într-o zonă din afara Israelului pe care guvernul israelian a declarat-o teritoriu inamic.” Cu alte cuvinte: în loc de „zonă de conflict”, noul amendament spune „teritoriu inamic”.

În octombrie 2014, guvernul a emis un ordin prin care declara Gaza teritoriu inamic. Ordinul a fost aplicat retroactiv, începând cu 7 iulie 2014 (chiar înainte de începerea Operațiunii Protective Edge din Gaza).

Avocații lui Nabahin cred că rănirea sa gravă se încadrează exact în segmentul acela unde judecătorii Înaltei Curți, prin hotărârea lor din 2006, au căutat să împiedice statul să fugă de responsabilitate: vătămările nejustificate cauzate de soldați, de emisari ai statului, ale unei persoane neimplicate în ostilități într-un spațiu și un timp în care nu exista niciun fel de activitate ostilă. În scrisoarea lor, Jabarin și Shehadeh au scris:

„Practic, statului i se oferă imunitate totală, însemnând că este scutit de responsabilitatea pentru vătămările legate de multe zone de activitate care nu se califică drept activități combatante, chiar și în sensul cel mai larg și mai inerent problematic al noțiunii. Astfel încât, multe victime se află în situația de a nu avea la dispoziție nicio procedură legală prin care să ceară despăgubiri pentru vătămările suferite...În acest fel,  [statul] nu încearcă să adapteze legile privind vătămarea la o situație de război, ci mai degrabă încearcă să nege aplicabilitatea acestor legi în multe situații care nu sunt legate de situația de război...”

Avocații – și clientul lor paralizat pe viață – așteaptă răspunsul statului față de obiecția lor.



luni, noiembrie 28, 2016

Nerozia unui manifest




de prof. William Cook


„O lume liberală, ca orice altă lume, este un lucru impus și oricât noi ne-am dori noi, cei din Vest, să fie impus de o virtute superioară, el este, în general, impus de o putere superioară.” (“Superpowers Don’t Get to Retire: What Our Tired Country Still Owes the World,” Robert Kagan)

Această frază din manifestul neoconservator al lui Kagan arată ca un rahat împrăștiat într-o hazna. Izvorăște  dintr-o chakră de bază, excesivă și nesăbuită, care a abandonat totul cu excepția instinctului de autosupraviețuire. Îi lipsește inteligența și înțelegerea, un concept supraviețuind într-un trib izolat, fiind ghidat numai de teama de starea permanentă de victimă. Ce putem înțelege din acest gunoi?

Nu avem nevoie să înțelegem, îl putem vedea cu ochii noștri manifestându-se, îi suntem martori. Israelul înveșmântat în drapelul american, jucându-se cu armele de distrugere în masă ale Americii, protejat de investiția în „Domul de fier” a plătitorului american de taxe si defilând cu impunitatea ce derivă din veto-ul Americii exercitat în favoarea sa, ne dezvăluie două națiuni care își impun „puterea superioară” în fața unui popor lipsit de apărare, fără milă, fără compasiune, fără conștiință, un act nepăsător de barbarie necivilizată deloc diferit de cele ale mongolilor și vizigoților din timpurile străvechi.

Afirmația lui Kagan este o frază simplă, „O ordine mondială este impusă de o putere superioară”. Nu avansează prin justiție, își bate joc de justiție; nu ia în considerare moralitatea, râde de moralitate; nu reflectă drepturile oamenilor de peste tot, doar drepturile sale; este regula celor care pot și a celor cărora nu le pasă decât de ei; este condusă de o teamă patologică generată de starea de victimă deoarece ei știu că puterea lor depinde de distrugerea altora și așadar de teama că își vor infecta victimele cu aceeași mentalitate dezgustătoare care îi ghidează pe ei. Ce este o ordine mondială „liberală” dacă acțiunile sale abandonează întreaga capacitate umană de a căuta dreptatea în favoarea puterii, dacă guvernează fără a ține seama de cei guvernați, dacă omoară fără un proces civilizat aferent? Ce e altceva decât barbarism? De ce am considera-o virtute superioară? Și a cui virtute superioară am urma-o? De ce să ne încurcăm în argumente? Puterea și numai puterea este determinantul virtuții.

Da, nu avem nevoie să înțelegem, nu e nimic de înțeles sau de interpretat, manifestarea e sub ochii noștri. Bein Hanoun, Deir Yassin, Kafr-Qasim, Marwahin, Hebron, Gaza, Rafah, Jenin, Liban, Sabra și Șatila, Siria, Palestina iar și iar și iar, din 1947-48 și până acum.

Răul nu cunoaște moralitate; nu își aduce aminte de cel slab sau oprimat; nu recunoaște niciun drept în afara celor pe care le impune; îi condamnă pe cei care nu sunt de acord cu el, fără vreo preocupare pentru dovezi sau adevăr; neagă orice fărădelege deoarece doar acțiunile sale determină ceea ce este bine; nu are rușine; nu acceptă vreo vină; pledează ca nevinovat, caută să se deghizeze în victimă și îi blestemă pe cei care îi condamnă crimele.

Franz Kafka a prezentat un portret malefic al unei asemenea țări în „Colonia penitenciară”. Scrierea poate fi privită ca o metaforă pentru Israelul de astăzi, în mod ironic, din vreme ce Kafka a scris-o din poziția de evreu. Ofițerul și călăul se desfată descriind caracteristicile mașinăriei de tortură a statului pe măsură ce aceasta inscripționează în pielea victimei crima de care se face vinovată și pe durata acestui proces agonizant află și osânditul acuzația care i se aduce, deși, până în acel moment în care grapa i-a terminat de gravat sentința pe spate, osânditul nu fusese acuzat de nicio crimă. Kafka știa ce însemna să fii evreu într-o lume lipsită de compasiune.

Așa este astăzi în Israel; statul, prim miniștrii săi hotărăsc ce este bine și rău, ce constituie o crimă și cine este vinovat; nu e nevoie ca un individ sau un stat (cum e Libanul) să aibă drepturi. Sau cum e poporul palestinian. Israelul și numai Israelul hotărăște ce este terorismul, el și numai el sfidează legea internațională și rezoluțiile UN cu impunitate, el și numai el alege cuvintele care îi vor descrie acțiunile determinând felul în care întreaga comunitate globală îi înțelege acțiunile. La fel este și în Colonia Penitenciară. Toți trăiesc cu teama de călău, atât coloniștii cât și ocupații. Câtă vreme acea teamă poate fi păstrată, Colonia poate supraviețui sub regimul său brutal. Dar timpul o ajunge din urmă. Un vizitator, un explorator este adus pentru a observa cum operează Colonia și maniera sa „civilizată” de execuție. Exploratorul ascultă explicația detaliată a ofițerului pe măsură ce acesta justifică politicile și procedurile Coloniei Penitenciare, dar remarcă realitatea barbară și medievală a Coloniei și a tratamentului acesteia față de cetățenii ei și față de cei pe care îi condamnă la execuție. (Astăzi, noi suntem exploratorul care observă călăul la muncă)

Kafka notează cu o înțelepciune și pătrundere psihologică remarcabilă că statul nu se va schimba până când nu își va accepta propria vină, până când nu va înțelege că purtarea sa se bazează pe principii ce erodează umanitatea, oarbe la realitatea egalității umane și autodistructive, deoarece se sprijină pe superstiție și teamă. Odată cu recunoașterea aceasta, ofițerul și călăul instalează mașinăria de tortură și ofițerul se leagă de pat. Pe măsură ce mașinăria începe să lucreze, exploratorul vede dinții grapei cum îi inscripționează pe spate sentința, „Fii drept.”

Răul există în deziluzia ce se naște din ignoranță și alienare, ingrediente necesare într-un stat al „demonocrației”. Pacea este posibilă atunci când sinceritatea proliferează și când oamenii înlătură barierele care îi izolează și îi separă unii de alții.

Vom învăța vreodată din trecut? Va înțelege Kagan vreodată că vorbește numai în numele frăției sale exclusiviste care poate, pentru o vreme, să-și impună voința în timp ce distruge familii din Orientul Mijlociu conform planului neocon de a redesena pământul pe care aceste familii umblă și trăiesc? Vor înțelege ei vreodată intensitatea durerii care vine dintr-o astfel de mentalitate golită de empatie față de cei care se ghemuiesc în spatele pereților în timp ce obuzele cad? Poate proza neînfrumusețată a lui Joseph Conrad reușește s-o spună de-a dreptul, fără smalț, fără poleială, doar adevărul gol-goluț:

„Erau cuceritori, și pentru asta îți trebuie numai forță brută...adică ceva cu care nici nu-ți vine să te lauzi când o ai, căci forța asta e doar un accident datorat slăbiciunii altora. Înhățau ce puteau de dragul a ceea ce se găsea. Era pur și simplu jaf prin silnicie, crimă josnică pe scară largă. Și oameni care se năpusteau orbește...așa cum pare foarte potrivit pentru cei care dau piept cu întunericul. Cucerirea pământului, care înseamnă, în general, răpirea de la cei cu pielea diferit colorată și cu nasul ceva mai turtit decât al nostru, nu e un lucru prea frumos când îl privești mai de aproape...” („Inima întunericului”)

Astăzi, neoconii sunt cuceritorii, mare parte din ei evreii așkenazi din vechiul imperiu kazar a cărui nobilime s-a convertit la iudaism în anii 800, cei care găsesc alinare în supraviețuirea pe spinarea altora, o motivație înrădăcinată în chakra cea mai de jos, cea care se hrănește din instinctul încastrat în posesivitate, cea care nu caută să comunice cu restul ființei și care nu vrea să trăiască în armonie într-un univers comun. Este doar o chestiune de timp până când puterea lor se va diminua și forța altora îi va cuceri.

Unde este pacea oferită acum 67 de ani când statul Israel și-a declarat independența? Unde este democrația mult trâmbițată, singura democrație din Orientul Mijlociu, care recurge la „puterea superioară” pentru a controla poporul din Palestina, al cărui pământ l-a furat? Unde este obligația de a se supune legii internaționale și convențiilor Națiunilor Unite așa cum a semnat și a promis că o va face înainte de a fi acceptat ca membru ONU?

Ce înseamnă atunci cuvântul „liberal”?


Fost ambasador: Israelul s-a folosit de tatăl meu pentru a camufla epurarea etnică



Fostul ambasador Erik Ader (mijloc) stă alături de Khader Dibs (dreapta) al cărui tată a fost expulzat din Bayt Nattif în timpul Nakbei. (Foto: MEE/Jonathan Cook)


de Jonathan Cook


Qalqilya, Cisiordania – un fost ambasador olandez a plantat 1.100 de măslini în Cisiordania pentru a compensa faptul că Israelul s-a folosit de numele familiei sale pentru a „camufla un act de epurare etnică”.

Erik Ader, un fost ambasador în Norvegia, a spus că acești copaci sunt felul lui de a-și cere iertare pentru un număr similar de pini plantați de Israel în onoarea tatălui său.

Bastiaan Jan Ader, care a fost executat de naziști în 1944, a fost cinstit la memorialul Yad Vashem ca „unul dintre cei drepți între popoare” în 1967. Acesta a ajutat sute de evrei olandezi să scape din lagărele de concentrare.

Aber spune că a fost șocat când a descoperit acum un deceniu că sub păduricea de conifere dedicată tatălui său se ascundeau ruinele unui sat palestinian.

Toți cei 2.400 de locuitori palestinieni ai satului Bayt Nattif, în sud-vestul Ierusalimului, au fost expulzați în 1948, anul întemeierii Israelului. Armata a distrus cele 350 de case și niciunuia dintre săteni nu i s-a permis să se reîntoarcă.

Ader a fost furios mai ales pe Fondul Național Evreiesc (JNF), o organizație caritabilă Zionistă internațională cu autoritate semi-guvernamentală din Israel, care a strâns fonduri de la evreii olandezi pentru a planta copacii.

El spune că cei care au donat banii au fost înșelați și nu știau pentru ce erau folosiți banii lor.

„Este scandalos ceea ce a făcut JNF” a declarat olandezul pentru Middle East Eye. „Acești copaci au servit atât ca metodă de a-i împiedica pe refugiați să se întoarcă la casele lor cât și pentru a masca actul epurării etnice comis în 1948.”

Ader este supărat și pe guvernul olandez pentru că a luat parte la ceremonia originală dedicată plantării pădurii peste satul Bayt Nattif. „Nu se poate ca guvernul să nu fi știut ce s-a întâmplat aici dar nu a spus nimic.”

Furtul recoltei de măsline

Fostul ambasador s-a alăturat unui grup de fermieri și activiști pentru a planta sute de copaci în micuțul sat Farata, lângă Nablus, în Cisiordania.

El spune că a ales Farata deoarece în timpul unei vizite în 2010 a aflat de atacurile repetate ale coloniștilor evrei asupra satului și a crângurilor sale de măslini. De-a lungul ultimului deceniu, coloniștii din Havat Gilad au tăiat și au ars măslinii, au furat recolta și au agresat fermierii din Farata.

Chiar și luna trecută coloniștii au bătut familiile din Farata în timp ce acestea culegeau măslinele.


Unul dintre fermierii din Farata, Zahi Suwad, în vârstă de 43 de ani, a spus că măslinii plantați vor reface venitul sătenilor pierdut din cauza atacurilor repetate.

„Strategia comună a coloniștilor și a soldaților israelieni este de a ne alunga de pe pământul nostru prin agresiuni repetate și presiune constantă, așa încât să le rămână lor pământul”, le-a spus acesta ziariștilor de la MEE. „Acești copaci ne vor ajuta să continuăm să muncim pământul și să rămânem în satul nostru.”

Muhannad Qaisy, coordonator al Olive Tree Campaign (http://www.jai-pal.org/en/campaigns/olive-tree-campaign) , care a organizat plantarea copacilor, a spus că acești copaci donați de fostul ambasador „au trimis un mesaj puternic palestinienilor, un mesaj de solidaritate împotriva actelor de injustiție”.

Intrarea le este interzisă refugiaților

Cu două zile mai devreme, Ader a făcut o călătorie emoționantă la Bayt Nattif, însoțit de Khader Dibs, al cărui răposat tată, Hamed, a fost printre cei expulzați din sat în 1948.

Familia Dibs, care trăiește în tabăra de refugiați Shuafat din Ierusalimul de Est, are permise de rezidență israeliene. Astăzi, ea este singura familie din Bayt Nattif care poate călători în libertate în interiorul Israelului și își poate vizita vechiul sat.

Organizatorii au sperat ca mai mulți refugiați să poată veni să audă declarația lui Ader prin care își cerea iertare. Dar alte familii se află în tabere de refugiați din Iordania și din Cisiordania, multe în Betleem și pot intra în Israel numai cu un permis foarte greu de obținut.

Dibs spune că la mijlocul anilor 1970, băiat fiind, l-a însoțit pe bunicul său în prima vizită a familiei în sat după războiul din 1948. A fost posibil să mai ajungă în Bayt Nattif numai după ce Israelul a ocupat Ierusalimul și Cisiordania în 1967.

„A văzut ruinele satului și a fost devastat”, spune Dibs. „Plângea fără să se poată opri. Până în ultima zi a vieții lui și-a dorit să se reîntoarcă aici pe pământul său.”

Dibs spune că familia sa a încercat să păstreze o legătură cu satul aducând aici copiii de câteva ori pe an, adesea făcând un picnic printre ruine.

Astăzi, o parte a pământurilor satului sunt folosite de israelieni ca trasee pentru drumeții.

Dibs a spus că scuzele lui Ader au fost importante pentru săteni și au reprezentat o reasigurare a faptului că nu toată lumea din comunitatea internațională a uitat de ei.

Placă memorială vandalizată

Când fostul ambasador a sosit la pădure, a descoperit că placa memorială dedicată tatălui său fusese vandalizată cu câteva zile înainte, după ce a apărut în presă povestea sa.


Placa prin care JNF dedica pădurea memoriei tatălui lui Erik Ader a fost vandalizată după ce gestul acestuia a ajuns în presă. Foto: MEE/Jonathan Cook


El s-a adresat câtorva activiști israelieni de la organizația numită Zochrot sau „aducerea aminte” în limba ebraică, organizație ce încearcă să educe evreii israelieni în legătură cu Nakba, cu deposedarea în masă a palestinienilor în 1948 și cu expulzarea acestora pentru întemeierea statului evreiesc.

Ader le-a spus că îi este rușine de țara lui pentru că i-a oferit Israelului un „cec în alb” pentru a comite acte ca expulzarea oamenilor din Bayt Nattif.

Satul este unul dintre cele peste 500 care au fost rase de pe suprafața pământului după ce aproximativ 750.000 de palestinieni au fost expulzați din casele lor în 1948. Pe majoritatea suprafețelor, JNF a plantat păduri pentru a camufla distrugerile.

Adesea, comunitățile evreiești din împrejurimi nu știu că stau pe pământuri care odată au aparținut palestinienilor.

Ader spune că JNF este responsabil nu doar pentru plantarea pădurilor peste satele distruse în 1948, ci și pentru a fi ajutat Israelul să pună mâna pe pământurile palestiniene din Ierusalimul de Est și din Cisiordania și pentru deposedarea beduinilor din Neghev prin programe de împădurire.

Ader a solicitat guvernului său ca donațiile către JNF să nu mai fie scutite de impozite.

El a concluzionat că este timpul ca Israelul să creeze o comisie a adevărului și a reconcilierii ca cea formată după abolirea apartheidului din Africa de Sud.

„În loc să-și acopere păcatele prin metodele JNF-ului, în loc să-și nege trecutul, ar fi de folos ca Israelul să se ridice în sfârșit în picioare și să-și recunoască păcatele comise în timpul creării sale și după”, a mai spus el.

Indicatoare plantate

Dibs, în vârstă de 51 de ani, a condus grupul într-un tur al satului distrus, arătându-i ruinele moscheii, ale școlii și ale caselor, cimitirul și terasele agricole năruite.

În fiecare loc, Zochrot a plantat câte un indicator în trei limbi – ebraică, arabă și engleză – specificând ce exista odată în locul ruinelor respective.

Unele părți din Bayt Nattif se află sub amenințarea imediată a distrugerii, din cauza expansiunii rapide a coloniei Beit Shemesh, spune Dibs arătând către macaralele și clădirile de apartamente care se întrezăreau.


Erik Ader, dreapta, în plan îndepărtat, face un tur al ruinelor satului palestinian Bayt Nattif. Foto: MEE/Jonathan Cook


Ader spune că prima oară când a început să aibă îndoieli în legătură cu ce se afla sub pădure a fost atunci când a vizitat-o în urmă cu zece ani, când era ambasador în Norvegia. Lângă pădurea tatălui său a găsit niște vechi roșcovi, migdali și rodii și niște terase agricole.

„I-am întrebat pe cei de la JNF ai cui erau acei arbori, dar nu am primit niciun răspuns concret”.

După ce s-a reîntors la Oslo, a continuat să-i preseze de la distanță pe cei de la JNF. „Au promis că vor investiga și îmi vor da un răspuns. Ei bine, încă aștept un răspuns de la ei de mai bine de 10 ani.”

Dan Weinstein, un purtător de cuvânt pentru JNF, a emis o declarație către MEE, respingând critica, spunând că organizația era dedicată „dezvoltării mediului”.

Acesta a spus că JNF „nu a deposedat niciodată vreun om de pământul său...și nu a plantat nici măcar un singur copac pe pământ care nu i-a aparținut lui sau statului”.

„Deșertul” era deja roditor

Niva Grunzweig, de la Zochrot, a spus că Ader a contactat organizația pentru a-l ajuta să afle despre locul cu pricina și pentru a-i localiza pe refugiații din Bayt Nattif.

„Acesta este un moment foarte important pentru noi. Sperăm ca gestul lui Erik față de refugiații din Bayt Nattif să-i încurajeze pe evrei să facă la fel. Ar putea să le deschidă puțin mintea și să ia în considerare că este momentul să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a fost făcut în numele lor în timpul Nakbei, să-și ceară iertare și să înceapă un proces de reconciliere.”

Vreme de zeci de ani, JNF a colectat donații de la evreii din Europa și SUA în micile sale cutii albastre, spunându-le donatorilor că banii lor vor face „să înflorească deșertul”.




„Este un nonsens total”, spune Ader. „Acești copaci nu au fost plantați pe pământ steril. Au fost plantați într-un pământ în care creșteau deja arbori care făceau fructe, așa cum se poate vedea în Bayt Nattif.”

Grunzweig spune că Zochrot a trimis o invitație ambasadei olandeze pentru a participa la ceremonia de oferire a scuzelor, dar nu a primit niciun răspuns.

În prezent, JNF plantează o pădure a ambasadorilor – în onoarea ambasadorilor din Israel – peste orașul beduin Al-Araiqib din Neghev. Până acum, un singur ambasador, Ismail Coovadia din Africa de Sud a refuzat în mod public să fie plantați copaci în numele lui, declarând că nu poate susține duplicarea apartheidului.


Certificat emis pe numele domnului ambasador Ismail Coovadia, pe care acesta l-a refuzat.



Ader a ales acea zi de duminică pentru a planta copacii în Farata deoarece a fost a 72-a aniversare a execuției tatălui său de către naziști.



duminică, noiembrie 27, 2016

E teribil de amuzant să fii arab în Israel



Arabii din Israel demonstrează o cumpătare și o loialitate incredibilă, dar sunt victimele tratamentului groaznic din partea statului și a altor israelieni. Într-o zi, toată buba asta o să explodeze.

de Gideon Levy


E amuzant să fii arab în Israel. Dacă esti farmacist poți descoperi că ești un potențial incendiator. O educatoare la o grădiniță din Shfaram se trezește și află ca este membră a grupării ISIS. Fiecare muncitor în construcții din Taibeh face parte dintr-o a cincea coloană și fiecare infirmieră la spitalele Hadassah din Ierusalim este o amenințare demografică. Vânzătorul de hummus poate fi doar un vânzător de hummus, dar ar putea să aibă și scopul de a otrăvi evreii; cel care spală vasele ar putea ieși din bucătărie cu un cuțit. Și nici măcar într-un doctor arab nu poți avea încredere, faptul că e arab e un motiv suficient de bun ca să ceri unul evreu.

Fie că este învățător, agent de asigurări, bancher sau tehnician, fiecare cetățean arab de pe stradă este considerat a fi un obiect suspicios. Dacă mai vorbește și pe limba lui e și mai grav, ar face bine să se abțină – oricum, se apropie ziua în care va fi ilegal să o vorbească în public. Îi demoralizează pe evrei și îi înfricoșează. Unii sunt chiar scârbiți de asta. Și apoi avem desigur și propunerea de lege pentru interzicerea chemării musulmane la rugăciune prin megafoane.

E teribil de amuzant să fii arab în Israel, un stat în care cetățenii arabi ai acestuia îi sunt mult mai loiali decât le este el lor. Țara ta abuzează de membrii poporului tău. E foarte amuzant să fii arab în Israel, pentru că nici măcar nu poți să-ți definești identitatea așa cum ți-ai dori. Ești un „arab israelian” și nu se acceptă niciun fel de discuție pe tema asta. Palestinian? Asta doar dacă trăiești în teritoriile ocupate. Chiar dacă îți e văr de gradul întâi, nu e același lucru cu tine.

Poți să fii un evreu american și să muncești în beneficiul Israelului, chiar trebuie să o faci. Dar nu ai voie să fii un arab israelian și să muncești în beneficiul palestinienilor. Nu ești membru al aceluiași popor. Să dea naiba să gândești altceva.

De asemenea, nu ai voie să îți amintești ceea ce nu ți se permite să îți amintești: trecutul. Ziua Independenței israeliene este sărbătoare națională! Oricine vrea să păstreze datina Nakbei („catastrofa”, termenul palestinian pentru întemeierea Israelului) să se ducă în Gaza sau la închisoare. Și oricum, dacă nu îi place aici, poate oricând să se mute – în Gaza. Și numai uitați-vă ce se întâmplă în Siria.

E amuzant să fii arab în Israel. Încearcă numai să zbori cu o linie de pasageri israeliană – Arkia sau El Al – și vei înțelege de ce. Încearcă să vezi cum decurge întâlnirea cu agentul de securitate care îți verifică accentul la intrarea în aeroportul Ben-Gurion. „Profilare” cum i se spune în limbajul securității. Încearcă să închiriezi un apartament în Safed sau chiar în Ramat Aviv. Încearcă să-ți găsești de lucru. Trimite-ți CV-ul și așteaptă un răspuns.

E amuzant să fii arab în Israel. Poți să vezi alți arabi la televizor – după fiecare „crimă de onoare”, dar numai atunci. Niciun reparator de televizoare nu îți va veni acasă să ți-l repare deoarece „e periculos”. Și birourile care măsoară ratingurile TV nu o să-ți includă preferințele, deoarece se axează numai pe „gospodăriile evreiești”.

E amuzant să fii arab în Israel și să auzi despre pericolul demografic reprezentat de uterul arab. Există pericolul ca Galileea „să se piardă” și avem nevoie să „iudaizăm” Neghevul până când nu e prea târziu. Astea sunt discuții perfect acceptabile în Israel. Europa are o problemă cu străinii și noi la fel: arabii sunt străinii noștri. Oamenii din Burma care sunt urmașii tribului lui Benjamin primesc cetățenie automată. Dar frații noștri, nativii țării care au fost expulzați sau au fugit din calea războiului în 1948 nu pot nici măcar să vină în vizită.

E amuzant să fii arab în Israel, pentru că niciun evreu nu își poate imagina ce trăiești zi de zi. Mase de oameni pentru care părăsirea ghettourilor lor înseamnă umilire continuă și suspiciune trezită la fiecare pas, ostilitate și insulte. Gândiți-vă la experiența unei tinere femei arabe plecând din Jaffa cu capul acoperit sau la cea a unui tânăr bărbat arab mergând la cinema.

Cu tot mai puternica incitare la ură din partea prim ministrului și a colegilor săi de cabinet, fiecare arab este considerat acum un potențial terorist, incendiator, criminal sau violator.

Și după recentul val de incendii, situația lor s-a înrăutățit și mai mult: la urma urmei, deja au prins un arab cu niște hârtie igienică în buzunar. Asasinul lui Rabin, Yigal Amir, poate că nu reprezintă fiecare evreu yemenit, dar fiecare arab israelian care se duce să lupte în Siria reprezintă toți arabii. Acest segment al populației, care demonstrează o cumpătare și o loialitate incredibilă și o dorință teribilă de a se integra, încasează lovitură după lovitură. Iar buba asta va exploda într-o zi.

Vineri, în cartierul Romema din Haifa, unde multe de case au fost atinse de foc destul de sever, în mare parte colectorii arabi de deșeuri au fost cei care au strâns gunoaiele. Am încercat să-mi imaginez ce le trecea prin minte.



Pentru Israel un bărbat comatos este o amenințare la adresa securității


         Abed al-Karim Abu Haloub în patul său de spital (Foto: Walla!)


de Michael Schaeffer Omer-Man


Autoritățile israeliene au refuzat în mod repetat să-i permită unui bărbat palestinian din Gaza accesul la tratament medical în Cisiordania, neacceptând să-i acorde permisul de călătorie din motive de securitate, în ciuda faptului că acesta se află în comă de peste o lună de zile.

Physicians for Human Rights – Israel (PHR) au încercat să intervină din partea lui Abed al-Karim Abu Haloub, contestând de două ori refuzul acordării permisului, fără niciun succes. Faptul că Abu Haloub este comatos și conectat la un aparat de ventilație mecanică nu este suficient pentru a domoli grijile Israelului că bolnavul ar putea reprezenta o amenințare la adresa securității Israelului.

Agenția Shin Bet și IDF-ul au ridicat interdicția pe motive de securitate abia când au fost confruntați cu posibilitatea ca refuzul absurd să fie expus public, atunci când jurnalistul Shabtai Bendat de la Walla!News a început să ancheteze cazul.

Abed al-Karim Abu Haloub este în comă într-un spital din Gaza de peste 40 de zile și are nevoie de tratament ce nu este disponibil în Fâșie. Prima solicitare pentru permisia de a-l transporta la un spital din Hebron a fost înaintată armatei israeliene la sfârșitul lui octombrie.

„Potrivit dosarului medical, condiția pacientului s-a deteriorat semnificativ și viața sa se află în pericol imediat”, au scris medicii de la PHR armatei israeliene în urma respingerii permisului de călătorie.

„Starea sa de invaliditate și incapacitatea de a funcționa face ca respingerea dumneavoastră pe motive de securitate să fie lipsită de logică”, a continuat scrisoarea, potrivit site-ului Walla!. „Potrivit legilor internaționale și precedentelor legale israeliene, face parte din responsabilitatea Israelului de a permite unui pacient să primească îngrijire medicală în afara Fâșiei Gaza.”

Potrivit PHR, Abed al-Karim Abu Haloub este doar un caz dintr-un trend îngrijorător ce persistă de un an de zile de a respinge cererea de călătorie a pacienților palestinieni care au nevoie de tratament medical în afara Gazei. Mulți dintre acești pacienți sunt tratați pentru boli grave precum cancerul sau bolile de inimă, o parte dintre ei fiind în mijlocul unor tratamente care le pot salva viețile la spitale din Cisiordania sau Israel.

Mijloacele de contestare a interdicțiilor de călătorie pe motive de securitate disponibile palestinienilor devin tot mai puțin eficiente, potrivit unor date publicate de PHR la începutul acestui an. Dacă în 2015 60% dintre refuzurile de acordare a permiselor au fost schimbate, în 2016 numai 25% din respingeri au fost inversate în prima jumătate a anului.

Israelul și-a retras trupele din Gaza acum 10 ani dar armata sa încă îi controlează granițele de pe pământ și mare, spațiul aerian, zona maritimă, registrul populației și decide cine și ce mărfuri intră și ies din Fâșie. Gaza are o graniță pe pământ și cu Egiptul, punctul de trecere pe la Rafah este un terminal numai pentru pasageri, dar acesta este mai tot timpul închis; în 2016 a fost deschis numai 32 de zile și în mare parte a timpului numai pentru cazuri umanitare și pentru a permite pelerinajul musulman.

Într-un raport despre examinarea preliminară a crimelor de război comise de Israel și palestinieni publicat anul acesta, procurorul Curții Penale Internaționale (ICC) a scris, „se poate susține că Israelul rămâne puterea ocupatoare ca urmare a anvergurii și gradului de control pe care îl păstrează asupra teritoriului Gazei – o poziție pe care biroul procurorului ICC a deținut-o și până acum.”

Într-un răspuns oferit agenției Walla!News, agenția de securitate a Israelului și-a apărat decizia inițială de a refuza intrarea lui Abu Haloub în Cisiordania spunând că „organizațiile teroriste încearcă să exploateze politicile umanitare ale Israelului”.

„Au fost descoperite cazuri în care rapoarte medicale au fost falsificate pentru locuitorii din Fâșia Gaza care solicitau intrarea în Israel pentru tratament medical”, a declarat Shin Bet pentru Walla!. „Cererea lui Abed al-Karim Abu Haloub a fost reexaminată de organele de securitate și s-a decis aprobarea intrării acestuia în Israel, cu condiția verificării stării sale medicale la sosirea la graniță.”

Respingându-se de două ori accesul la tratament unui om aflat în comă, doar pentru a-l aproba de teamă să nu ajungă povestea în presă, sugerează că autoritățile nu aveau niciun fel de griji legate de securitate. Singura concluzie care se poate trage este că nici măcar nu au examinat cazul domnului Abu Haloub și s-au folosit de pretextul vag al „motivelor de securitate” doar pentru a-l respinge din start, așa cum se întâmplă tot mai des cu permisele de orice tip.



sâmbătă, noiembrie 26, 2016

O lecție de istorie: ce a învățat ISIS de la IRGUN?



Există o ironie în această enigmă: în Siria, ISIS are graniță cu statul israelian; „statul islamic” imaginat de ISIS include zone desemnate Marelui Israel (Eretz Israel).


de prof. William A. Cook


„Când va fi scrisă istoria primei jumătăți a acestui secol (20) – scrisă cum se cuvine – va fi recunoscută drept cea mai stupidă și mai brutală din istoria civilizației.” (Sir Thomas Beecham)

Întipărită în observația lui Sir Thomas Beecham este ipoteza că civilizațiile avansează, că omenirea înaintează spre niveluri superioare ale inteligenței pe măsură ce elimină superstițiile antice care i-au blocat pe strămoșii noștri în acte barbare, că va îmbunătăți condiția umană datorită creativității sale în aplicarea cunoștințelor științifice, poate chiar că, în timp, va reuși să înțeleagă singura realitate latentă a progresului uman care va duce cu adevărat la împlinirea acestei ipoteze, toate sunt una într-un univers comun sau toți suntem blestemați.

Am văzut, secolul acesta, cum superstiții străvechi comit acte sălbatice atunci când călăi cu glugi decapitează ființe umane, îndeplinind o răzbunare dușmănoasă împotriva unui om perceput ca dușman. Ne place să credem că acesta este un act retrograd aparținând unei stări inferioare a secolelor trecute, fiindu-ne astfel ușor să-l condamnăm ca sălbatic și necivilizat. Dar nu este așa.

Există un corolar nerostit inserat în citatul din Beecham ce explică observația sa – „dacă e scrisă cum se cuvine” – dacă istoricul nu ia în considerare adevărul ascuns, acela omis de pe listele „acceptate” ale civilizațiilor contemporane, adevărul evitat, adevărul controlat, atunci percepția cetățeanului va fi ghidată de ignoranța determinată de forțe dincolo de controlul său, de cei aflați la putere. Aparența societății avansate, civilizate, este adesea doar atât, o aparență mascată așa încât să dea forma dezvoltării intelectuale drapate în așa-zisa splendoare a progresului modern – haina elegantă, costumul la patru ace al progresului, dar nu realitatea acestuia.

Atunci de ce, în starea noastră avansată din punct de vedere intelectual, ne crispăm în fața comerciantului ISIS care inflamează mintea vestică prin recreerea răzbunării sălbatice din secolele trecute? Ceea ce știe comerciantul ISIS este puterea din spatele mesajului – imaginea cumplită concepută de un agresor imun la noțiunea de justiție. Este un act comis de un agresor voluntar care sfidează sistemele politice și juridice ale civilizațiilor „avansate”, sisteme pe care noi le considerăm realizările și împlinirile noastre. Și mai este și atitudinea, atitudinea arogantă, ostentativă de a ști că poți acționa sfidând în totalitate vestul și controlul acestuia asupra statelor din Orientul Mijlociu.

Acum 66 de ani, la mijlocul secolului 20, niște oameni „civilizați” și-au consolidat bandele clandestine de sute și mii de teroriști pentru a forța Marea Britanie să părăsească Palestina înainte de expirarea Mandatului, pentru a grăbi construirea Israelului prin forța armelor, ucigând soldați și polițiști britanici. Irgun Zvai Leumi, Stern și Hagana erau niște organizații paramilitare evreiești, cea din urmă având să fie precursoarea armatei oficiale a Israelului după întemeierea statului.

În 1944, Irgun Zvai Leumi, condus de un proaspăt emigrant evreu sosit în Palestina, Menahem Begin, fostul conducător al organizației Betar în Polonia, viitor prim ministru al Israelului între 1977-1983, a început o campanie violentă teroristă, dinamitând birouri militare, atacând posturi de poliție, asasinând ofițeri britanici. Deghizați în soldați și polițiști britanici sau în muncitori arabi, membrii Irgun-ului devalizau depozite ale armatei puterii mandatare, jefuiau bănci, rețineau ostatici.




Atât Hagana (cu aripa sa militarizată Palmach) cât și Irgun impuneau depunerea unui jurământ care, printr-o liposucție intelectuală înlătura conștiința individului și transforma persoana într-un robot al bandei. (pentru jurământul Irgun a se vedea Kati Marton, „A Death in Jerusalem” și pentru jurământul Hagana - Cook, „The Plight of the Palestinians”)

Iată jurământul pe care îl depuneau membrii organizației Irgun:

„Jur solemn să fiu pe deplin credincios organizației Irgun Zvai Leumi, comandantului său și scopurilor sale și sunt gata să sacrific orice, chiar și viața mea, punând Irgun mai presus de orice, mai presus de părinții mei, de frații mei, surorile mele, familia mea...până când vom obține un Israel suveran. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”

Acesta este un jurământ pe viață, un legământ față de o idee întruchipată de ceea ce spune comandantul că este bine sau rău, fără a lua în considerare drepturile altei ființe umane. Poate este potrivit să-l cităm acum pe liderul grupării Stern, Avraham Stern, ale cărui crezuri au determinat acțiunile celor ce se supuneau straniei sale concepții în legătură cu locul Israelului în lume: „Noi suntem atinși de nebunia regatului (nu a democrației, aș observa)...poporul evreu este ca niciun alt popor...Țara sa este Pământul lui Israel, cu frontierele așa cum i-au fost promise lui Avraam în Biblie – întinzându-se de la Nil la Eufrat.” Stern, când a fost prins de poliția britanică și de soldați în februarie 1942, a fost împușcat când încerca să scape. Ironic în lumina condamnărilor de astăzi ale martiriului islamic, acesta a devenit un martir pentru cauza Zionistă și a fost sărbătorit ca atare. (OferAderet. “The ‘cruel revenge’ that helped drive the British out of Palestine.” Haaretz 8/7/2012).


                                       Monument dedicat teroriștilor Irgun


În contextul supunerii oarbe a teroriștilor Irgun față de ideea „libertății” Israelului ca drept unic, determinat de ei ca drept unic și al devotamentului grupării Stern față de pământul oferit seminției evreilor, „regatul” determinat de Dumnezeul lor și al absolutismului jurământului Haganei, acceptarea britanică a unui stat guvernat de lege era o anatemă, un impediment ce trebuia distrus cu orice preț. Nu exista lege în afara legii lor, nu exista niciun drept în afara dreptului lor, nicio obligație decât cea hotărâtă de ei. Iar obligația lor era statul evreiesc al Marelui Israel, Eretz Israel, precursorul statului islamic al Irakului și al Siriei.

Niciun polițist, niciun soldat, niciun arab, niciun locuitor al Palestinei nu știa cine avea să fie ținta acestor atacuri sau unde vor avea loc execuțiile; teama cuprinsese întreg ținutul. Autoritățile britanice erau neputincioase în fața acestor acte sălbatice și nemiloase. Zilnic apăreau în ziare povești despre polițiști și soldați asasinați, poduri bombardate, drumuri distruse, trenuri deraiate și jefuite, infrastructuri făcute inoperabile. Lista este nesfârșită; dar descrierea acestor fapte nu se poate măsura cu cruzimea actelor. E o descriere detaliată a ceea ce a învățat ISIS să facă.

Două exemple sunt suficiente. În 1947, Stern a atacat și a deraiat un tren care transporta civili și trupe și toți cei care au supraviețuit accidentului au fost împușcați. Apoi a urmat un atac al teroriștilor Irgun asupra închisorii Acra în mai, închisoare unde se aflau 460 de arabi și 163 de evrei. 41 de evrei au evadat și au primit arme. Gruparea a pus mine de-a lungul drumurilor ce duceau spre Acra și au bombardat al doilea batalion de parașutiști. Majoritatea evreilor din închisoare erau membri ai organizațiilor Irgun și Stern.
                                                     
Nerușinarea acestor acte ilustrează grafic cruzimea acestor forțe, disprețul total față de viețile nevinovate și față de lege, într-un refuz total de a permite sistemului juridic să opereze. Împușcarea supraviețuitorilor accidentului de tren provocat de ei definește mintea deformată a celor supuși comportamentului irațional al Irgun-ului, dacă rațiunea sau sănătatea mintală este bazată pe conștiența individului. Acești oameni nu aveau niciun drept să se înhame la asemenea distrugeri, să nege și să sfideze structurile stabilite de alții, dar aroganța credinței în justețea cauzei lor anihila drepturile oricui altcuiva, că era copil, mamă, fiică, soț, tată sau fiu.



Câțiva dintre atacatori au fost uciși de britanici și trei au fost arestați: Yaakov Weiss, Meir Nakar și Haviv Avshalom. Au fost condamnați la moarte prin spânzurare.

„Imediat ce au fost declarate sentințele, Irgun a răpit doi sergenți britanici, Marvin Paice și Clifford Martin, pe care i-a ținut prizonieri amenințându-i cu moartea în cazul în care sentințele erau duse la îndeplinire. Cei trei teroriști au fost spânzurați pe 29 iulie iar a doua zi, trupurile lui Paice și Martin au fost descoperite atârnând de un eucalipt dintr-o livadă a guvernului, de lângă Nathanya. Când căpitanul D.H. Galatti s-a dus să dea jos trupurile, o mină a explodat rănindu-l pe ofițer la față și umăr. Corpul spânzuratului a fost spulberat în bucăți. Atunci au descoperit britanicii că întreaga zonă era minată. Ulterior s-a descoperit că cei doi fuseseră spânzurați cu două zile înainte să fie descoperiți și că e posibil să fi fost omorâți înainte ca sentințele să fi fost duse la îndeplinire.” (Horne, ”A Job Well Done”)



Încă o dată forțele Stern și Irgun și-au dovedit brutalitatea răpind la întâmplare doi oameni nevinovați. Erau oameni de sacrificiu, simple consumabile folosite pentru a se răzbuna pe guvernul mandatului. Dar acțiunile sălbatice merg mai departe, nu se rezumau la a răpi doi nevinovați, plasau și explozibil asupra lor așa încât cei trimiși la locul faptei sau cei care din milostenie îi dădeau jos cei spânzurați și mutilați să fie aruncați în aer. Niciun fel de compasiune, niciun fel de preocupare față de demnitatea celor morți, niciun fel de iubire față de semeni, nimic care să le salveze sufletul dacă aveau așa ceva, doar mândrie egoistă și ego distructiv. Cine îi conducea pe acești teroriști? Menachem Begin, un viitor prim ministru israelian și câștigător al Premiului Nobel pentru pace alături de președintele egiptean Anwar Sadat. Begin a mărturisit într-un interviu că decizia sa de a-i spânzura pe cei doi sergenți a fost o „răzbunare crudă” față de autoritățile britanice; două cuvinte de îngropat alături de Paice și Martin pentru a potoli durerea părinților și a familiilor lor. (Ofer Aderet,Aug. 7, 2012. Haaretz)


În dimineața zilei de 22 iulie 1946, explozia puternicei încărcături de dinamită – introdusă de un grup terorist aparținând Irgun-ului a aruncat în aer hotelul King David din Ierusalim. Hotelul găzduia în acei ani sediul administrației britanice a Palestinei. În hotel nu se aflau doar funcționarii civili și militari ai administrației centrale, ci și diferite persoane venite din afară cu diverse treburi. Cinci etaje dintr-o aripă a clădirii s-au prăbușit instantaneu; de sub dărâmăturile lor au fost scoși 90 de morți – englezi, evrei și arabi – precum și zeci de persoane grav rănite.




Pentru teroriști, controlul Marii Britanii asupra Palestinei era controlul unei puteri străine asupra proprietarilor săi de drept, evreii (ciudat, pe ei nu se considerau străini). Confruntarea era una a ideologiilor: guvernarea legii determinată de Liga Națiunilor cu convențiile UN, declarațiile și acordurile acceptate de membrii organizației versus un regat tribal sau în cazul ISIS un Califat, cu reguli impuse de niște ordine venite de Sus. În ambele cazuri progresul societății civilizate așa cum este determinat de vest nu este văzut ca progres; mai degrabă aceste două forțe consideră că guvernarea vestică este lipsită de asertivitate, că îi lipsește absolutismul de a impune obediența, o absență a credințelor din moment ce toate sunt tolerate și niciuna nu este impusă tuturor. De asemenea, pentru ei sistemul juridic restricționează puterea statului de a-și urmări scopurile cu agresivitate când dreptul său de a dicta nu ar trebui să fie contestat sau pus la îndoială.

Ce a învățat ISIS?

ISIS știe cum să acționeze. Fiecare recrut trebuie să se dedice cauzei Califatului sau va fi amenințat cu moartea. Deoarece cruciada lor este una a crezului absolut, nu există excepții de la regulile comandanților care decid cine sunt dușmanii, care este comportamentul ce trebuie adoptat și care sunt metodele de atingere a scopurilor. Aceștia determină și felul în care își etalează puterea în fața dușmanului prin imagini grafice care șochează și paralizează, de altfel, doctrina militară americană „sock and awe” citată de Donald Rumsfeld cu ocazia invadării Irakului și a bombardării oamenilor nevinovați din Bagdad se baza pe aceeași dominare rapidă, șochezi dușmanul și până se dezmeticește l-ai și lovit. Gândiți-vă că ocupația americană și opresiunea poporului irakian, devastarea Afganistanului și colaborarea cu Israelul la distrugerea palestinienilor alcătuiesc o imagine contemporană a Palestinei ocupate de guvernul mandatar britanic, pământ care, așa cum considerau la modul absolut Begin, Stern și Ben Gurion, aparținea evreilor. Nu există acum preocupări democratice pentru drepturile individului mai mult decât erau atunci pentru drepturile lui Paice și Martin sau pentru cele ale oamenilor din tren. Nu este un loc al toleranței dar pentru atingerea scopurilor se va declara exact opusul.

Astăzi, realitatea ce a creat statul Israel din vintrele intelectuale ale fanaticilor ne oferă oportunitatea de a înțelege o problemă politică acută cu care se confruntă națiunile din Orientul Mijlociu și cele care alcătuiesc Națiunile Unite. Existența ISIS pare, la suprafață, a fi un fenomen nou; nu este. El s-a născut din emoțiile sufocante ce clocoteau în mii de arabi care au îndurat zeci de ani de umilință și colonialism vestic deoarece vestul a găsit în resursele naturale ale pământurilor arabe combustibilul necesar pentru a-i face să meargă mașinăria economică. A fost un drept pe care vestul l-a acceptat ca pe un drept absolut, de necontestat. La început acest lucru s-a făcut prin prezența fizică a forțelor armate în țările colonizate; apoi s-a făcut prin controlarea prinților sau dictatorilor ce guvernau zonele respective. Prinți sau dictatori de obicei numiți cu scopul de a fi marionetele vestului. Întotdeauna lucrul acesta s-a făcut pe spatele popoarelor.

Pentru a confrunta această oprimare era nevoie de altceva în afară de forța militară. Acea forță a început să fie vizibilă în anii ce au urmat după 1939 în Palestina și se ridica din cenușa țărilor devastate de SUA și de al cincizeci și unulea stat al acestora, Israelul. Înainte de 1948 și de „Declarația de Independență” a noii națiuni din Palestina, Statele Unite nu apăreau în țările arabe ca un colonizator, o națiune care le amenința existența sau modul de viață. Odată cu întemeierea Israelului, odată ce agresiunea sa a început să sclipească pe dunele de nisip ale Palestinei, apoi ale Sinaiului, apoi ale Libanului și apoi ale Siriei, odată ce a devenit evident că Israelul este un loc diferit cu o agendă diferită, sau, cum spunea Ariel Sharon, „Noi nu ne facem griji în legătură cu America, noi conducem America și America o știe”, oamenii au realizat că se aflau sub controlul celei mai mari mașinării militare existente vreodată, condusă de o mentalitate cu totul diferită de a lor.

ISIS este un pericol la adresa JSEI (Jewish State of Eretz Israel) tocmai pentru că este motivat de același tip de crez ce i-a făcut pe Zioniștii moderați să accepte absolutismul dreptului lor divin asupra pământului altora după mii de ani de absență. În acest proces, ei au forțat guvernul britanic să-și abandoneze tentativa de a controla puterea absolută ce rezida într-un devotament personal față de o forță care i-a ales pe ei, să-I facă voia Sa. Înainte ca guvernul britanic să emită un „Document Alb” care să restricționeze imigrația evreiască în Palestina în 1939, au fost Zioniști care au acceptat un import lent și constant de evrei care să trăiască lângă cei ce trăiau deja acolo. Într-adevăr, inițial, Agenția Evreiască a acționat în acest fel, în colaborare cu guvernul mandatar. Din 1939, forțele fanatice ale organizațiilor Irgun, Stern și Hagana, nerăbdătoare să-și creeze statul lor, au început să instaureze o domnie a terorii care a făcut ca Palestina să devină incontrolabilă. În consecință, Agenția Evreiască a fost silită să accepte realitatea concretă („the facts on the ground” cum le place americanilor să se exprime astăzi), adică existența actelor teroriste împotriva guvernului britanic sau să le condamne și să-și trădeze camarazii evrei care „luptau pentru libertatea Israelului”. Aceasta a ales să „condamne”, dar nu i-a trădat niciodată. De fapt, tot ce a făcut a fost să întoarcă privirea în partea cealaltă, profitând de pe urma actelor teroriste.

Înșelătoria ca strategie:

Într-o telegramă din partea Secretarului de Stat britanic trimisă pe 11 mai 196 Înaltului Comisar din Palestina, marcată „nr. 2131. Secret. Important”, apar următoarele:

„...Următorul este un text al unei declarații făcute de Secretarul Colonial în Casa Comunelor:

Consiliul Zionist Interior declară că mișcarea Zionistă a respins dintotdeauna și continuă să respingă vărsarea de sânge și actele teroriste ca instrument al luptei politice. Stindardul Zionismului trebuie să fie pur și nemânjit. Consiliul Zionist Interior denunță fără rezerve vărsările de sânge comise de grupurile de teroriști care sfidează disciplina națională și astfel se exclud din rândul comunității organizate. Aceste acte pângăresc lupta poporului evreu și îi distorsionează caracterul; întăresc forța oponenților Zionismului și a dușmanilor poporului evreu. Consiliul cere Yishuv-ului să izoleze aceste grupuri și să le refuze orice sprijin și asistență.”

Această condamnare din partea liderilor evreiești nu a schimbat cu nimic realitatea. Terorismul a continuat dar Agenția nu a făcut nimic pentru a-l opri. Ceea ce este de subliniat aici e devotamentul total al Agenției Evreiești cauzei creării statului Israel indiferent de consecințele politice și morale ale scopului.

Înșelând binefăcătorul:

Nimic nu evidențiază mai mult realitatea și sensul „Molohului Zionist” ca „Memorandumul Diviziei de Investigație Infracțională” al lui Sir Richard C. Catling, document TOP SECRET din 31 iulie 1947.

Scopul acestui memorandum este de a furniza probe documentate ale felului în care instituțiile naționale evreiești din Palestina și oficialii acestora au luat parte la actele de revoltă, violență, incitare și alte infracțiuni împotriva legii din Palestina...Grosul memorandumului se referă la anii din timpul războiului și de după.

Memorandumul lui Catling începe cu încercarea de a înțelege „încâlcita structură politică, economică și socială evreiască din Palestina”. Se menționează, printre altele, că „raportul Comisiei Regale din Palestina din 1937 înțelegea că Agenția nu este un corp de guvernare; poate numai să sfătuiască și să coopereze în anumite domenii. Dar aliată cu Vaad Leumi (Consiliul Național Evreiesc) și beneficiind de loialitatea majorității evreilor din Palestina, exercită, fără îndoială, atât la Ierusalim cât și la Londra, o influență considerabilă asupra comportamentului guvernului.” Frustrarea lui Catling vizavi de controlul evreiesc asupra politicii britanice din Palestina este evidentă. „Această organizație puternică și eficientă ține practic locul unui guvern care există cot la cot lângă guvernul mandatar.”

Ceea ce nu spune Catling în acestă frază dar demonstrează în memorandum este că Agenția Evreiască și organizațiile sale afiliate erau în război cu autoritatea UN în Palestina, guvernul mandatar britanic al Palestinei. Memorandumul cuprinde informații detaliate asupra personalului din organizațiile evreiești. O importanță deosebită este acordată puterii partidului Mapai (partidul laburist) deoarece controla poziții-cheie și deci controla Yishuv-ul și îi dirija politicile. „Ben Gurion declara că ‘într-o comunitate evreiască de 600.000 de oameni sunt mai mult de 170.000 de muncitori organizați, bărbați și femei…’ Dovezile arată că acești muncitori organizați sunt penalizați dacă îndrăznesc să se opună ordinelor arbitrare ale instituțiilor naționale.” Guvernul mandatar britanic bănuia de multă vreme că aceste activități subversive nu țineau doar de bande precum Stern sau Irgun Zvai Leumi (Organizația Națională Militară). Dovezile furnizate de acest memorandum clarifică faptul că „instituțiile naționale evreiești sau oficiali ai acestora au pus cadrul legal și organele acestuia la dispoziția organizațiilor paramilitare. ”

Memorandumul merge mai departe. Notează că Agenția Evreiască prin organizațiile sale controlate a trimis emisari și instructori peste hotare pentru „a trezi sentimente Zioniste în rândul comunităților evreiești, pentru a pune presiune pe problema palestiniană, pentru a organiza emigrări ilegale și a se implica în spionaj.” Ca rezultat al investigațiilor s-a făcut o listă a domeniilor activităților subversive întreprinse de Agenția Evreiască împotriva guvernului mandatar britanic:

1. Păstrarea unei armate secrete și a unui sistem de spionaj.

2. Contrabanda, furtul și manufacturarea armelor.

3. Imigrație ilegală.

4. Violență și nesupunere civilă.

5. Revoltă și propagandă ostilă.

6. Încălcarea drepturilor civile ale cetățenilor Palestinei.

Pe scurt, Zioniștii controlau Agenția Evreiască, Yishuv-ul și subminau autoritatea legală din Palestina. Memorandumul mai demonstrează și determinarea conducerii Agenției de a submina aceeași națiune care îi oferise mijloacele stabilirii unui „cămin național” în Palestina prin Declarația Balfour.

„Dacă soluția lor este anti-Zionistă (referire la Documentul Alb), atunci rezistența noastră va continua, se va răspândi și va deveni și mai puternică...Rezistența noastră este responsabilă de crearea unei noi probleme în țara aceasta – problema britanică, problema securității britanice în Palestina și problema aceasta va fi rezolvată doar de soluția Zionistă. Ar fi bine ca soluția Zionistă să fie proclamată în recunoașterea justeței muncii noastre din Palestina. Noi nu amenințăm. Vrem doar ca intențiile noastre să fie cunoscute.”

Tupeul exprimat prin această afirmație, care, de fapt, declară război deschis împotriva guvernului britanic mandatar, este confirmat de următoarele cuvinte:

„Nu vom accepta statutul de minoritate pe propriul nostru pământ, fie că minoritatea este de 33% sau de 49%...Nu vom accepta o independență simbolică într-un stătuleț nesemnificativ care nu ne va oferi șansa de a dezvolta toate resursele țării și a de a crea aici un refugiu sigur pentru toți evreii care doresc să vină în Palestina. În toate crizele trecute și până acum, întotdeauna arabii au acceptat tacit realitatea pe care am creat-o aici și și-au exprimat opoziția numai față de crearea noii situații. Dacă ar fi puși acum în fața faptului împlinit al statului evreiesc, l-ar accepta și pe acesta până la urmă.”

Observați absolutismul acestor comentarii: „rezistența va continua”, „crearea unei noi probleme”, „problema securității britanice în Palestina”, „această problemă va fi rezolvată numai de soluția Zionistă”, „dezvoltarea resurselor țării”, „arabii întotdeauna au acceptat tacit realitatea pe care am creat-o aici” și „ar accepta și asta până la urmă”. Nu exista alternativă în afara cuceririi totale a pământului Palestinei indiferent de existența unui popor indigen sau a unui guvern prezent.

Nu este scopul acestui articol să discute toate particularitățile acestui memorandum, dar este important să oferim o înțelegere a ceea ce dezvăluie aceste documente despre condițiile existente între 1941-1948, despre terorismul evreiesc din Palestina cu care a trebuit să se confrunte guvernul britanic mandatar. Iar ceea ce dezvăluie este o mentalitate setată pe acapararea întregului pământ al Palestinei, indiferent față de intenția Declarației Balfour, de responsabilitățile guvernului mandatar britanic autorizat până în mai 1948, de rezoluția UN 181 care stabilea granițele conform partajării Palestinei pentru două state și indiferent față de drepturile populației indigene asupra pământurilor și caselor acesteia. De asemenea, aceste documente ne permit să observăm procedeele folosite de Zioniști pentru a-și atinge scopurile, inclusiv violența, nesupunerea civilă, înșelătoria și încălcarea drepturilor umane ale evreilor, palestinienilor și britanicilor din Palestina.

Există o ironie în toată această poveste: în Siria, ISIS are granița cu statul israelian; „statul islamic” așa cum este imaginat de ISIS include zone desemnate închipuitului stat al Eretz Israel. O bătălie a crezurilor se întrevede în Orientul Mijlociu cu ambele părți dedicate pământurilor lor garantate de Dumnezeu, ambele conduse de oameni ce cred cu fanatism în justețea cauzelor lor, ambele determinate să o împiedice pe cealaltă să izbândească. Remarca dureroasă a lui Sir Thomas Beecham ce condamna secolul 20 la prostie și barbarie s-ar putea să fie depășită de prostia și barbaria secolului 21, așa cum au prezis cărțile vechiului și noului testament, cu forțele Satanei deghizate în Yahweh, zeul brutal al războiului, luptându-se cu Saklas nebunul, zeul neroziei, celălalt sine al lui Yahweh, în valea lui Meghido.