luni, octombrie 31, 2016

Sub camuflajul războiului, Israelul își extinde ocupația asupra Siriei


Protestatari israelieni la un miting din Ierusalim scandând „Moarte arabilor”


de Asa Winstanley


În multe feluri, războiul din Siria a fost un cadou pentru Israel. Din motive asemănătoare cu cele ale americanilor, guvernul din Tel Aviv are un interes în a ajuta la prelungirea războiului cât mai mult cu putință. În cel mai crud mod exprimat de otrăvitorul demagog anti-musulman Daniel Pipes ca „suport față de oricare tabără pierde în războiul civil”, este un exemplu clasic al strategiei „dezbină și cucerește”.

Guvernul sirian este un stat opresiv care abuză de drepturile omului. Mai este și un stat independent de proiectele americane în regiune și adesea acționează în opoziție deschisă față de acestea. Exemplul cel mai evident este îndelungul suport logistic al guvernului pentru aripa armată a mișcării Hezbollah, principala forță a rezistenței libaneze față de Israel. Luptătorii Hezbollah susțin regimul lui Bashar Al-Assad în război.

Din acest motiv, atât guvernul american cât și cel israelian sunt bucuroase să lase lupta să continue cât mai mult cu putință, deoarece asta înseamnă că Siria reprezintă o mai mică amenințare la adresa influenței americane și israeliene în regiune. Pentru Israel, un beneficiu suplimentar al întregii situații a fost că i-a permis să își amplifice și să-și consolideze ocupația asupra Înălțimilor Golan.

Înălțimile Golan sunt o regiune din sud-vestul Siriei care a fost ocupată ilegal de Israel odată cu războiul din 1967. Deși ocupația israeliană a Palestinei cu Cisiordania și Fâșia Gaza este destul de bine înțeleasă în momentul acesta, ocupația Înălțimilor Golan primește mai puțină atenție.

În 1967, când Israelul a ocupat Gaza, Cisiordania și Peninsula Sinai egipteană, a invadat și Înălțimile Golan siriene. Mai mult de 130.000 de sirieni nativi locuind în zonă au fost strămutați cu forța din casele lor sau siliți să plece din țară din cauza războiului. Acești oameni au reprezentat majoritatea populației din teritoriu.

Apoi, Israelul a început să distrugă satele din Golan. La o lună de la ocupație, Israelul începea deja să construiască așezări/colonii peste dărâmături; acestea erau și sunt ilegale sub legea internațională. Locuitorilor sirieni ai satelor respective li s-a interzis de către Israel să se întoarcă pe pământul lor. În multe privințe, situația este foarte asemănătoare cu epurarea etnică a Palestinei în 1948, deși la o scară mai mică.

În 1981 – sfidând legea internațională și Națiunile Unite – Israelul a anexat Podișul Golan, desemnându-l ca parte a sa, potrivit legilor și practicilor sale. Aceasta este o mișcare pe care nu a făcut-o în cazul Cisiordaniei și Gazei, deoarece s-ar crea o presiune internațională uriașă pentru a le oferi celor 4,5 milioane de palestinieni ce trăiesc în acele teritorii ocupate drept de vot în parlamentul israelian. Acesta este un lucru pe care Israelul, așa numitul „stat evreiesc”, nu l-ar aproba niciodată, doar dacă nu este obligat să o facă prin presiune exterioară.

De atunci, Israelul a intensificat treptat ocupația asupra Golanului. În timpul actualului război, Israelul a început forări de probă în teritoriu pentru petrol. Compania petrolieră israeliană Afek, care se ocupă de forările din Golan, îi include în consiliul consultativ pe fostul vicepreședinte american Dick Cheney, pe magnatul media Rupert Murdoch și pe Larry Summers, fostul secretar al trezoreriei americane.

Săptămâna trecută, s-a comunicat în presa israeliană că Tel Avivul a autorizat construcția unor 1600 de noi case în colonia ilegală Katzrin. Potrivit Al-Marsad, centrul arab sirian pentru drepturile omului din Golan, colonia este construită peste ruinele satelor siriene Qasrin, Shqef și Sanawber, distruse de Israel.

Al-Marsad spune că „din cauza politicilor israeliene discriminatorii privind pământul, locuințele și dezvoltarea, zonele rezidențiale siriene [din Podișul Golan] sunt extrem de supraaglomerate. Ca rezultat al restricțiilor severe impuse de comitetele israeliene de planificare urbană, este aproape imposibil ca populația nativă siriană din localitățile siriene care au mai rămas în Înălțimile Golan ocupate, să obțină aprobări pentru construcție.” Situația aceasta reflectă ceea ce se întâmplă în Ierusalimul ocupat, de exemplu, unde palestinienii foarte rar primesc asemenea aprobări. „Așa încât”, spune Al-Marsad, „populația siriană este forțată să construiască locuințe fără permisiune, pentru că este singura modalitate pe care o au la dispoziție. În consecință, proprietarii de case sirieni riscă să își vadă locuințele dărâmate în orice moment: așa cum i s-a întâmplat lui Bassam Ibrahim, a cărui casă din satul sirian Majdal Shams, a fost demolată de autoritățile israeliene luna trecută. În prezent, 80-90 de proprietari au fost avertizați că li se vor demola casele.”

Războiul din Siria rămâne un camuflaj convenabil pentru ca ocupația israeliană a acestei regiuni neglijate a Siriei să continue nestingherită. La fel ca ocupația asupra Palestinei, ocupația Israelului asupra Siriei trebuie să înceteze de urgență.



Top 10 motive pentru care să fii un contestatar al holocaustului





de Kevin Barret


Este foarte, foarte ușor să devii un „contestatar al holocaustului”.

Nu am negat niciodată vreun holocaust. Tot ce am făcut a fost să spun că pare că Bush și Cheney și Rumsfeld și prietenii lor au făcut 9/11. Din senin, ADL (Liga Antidefăimare) și B’nai B’rith (Fiii Alianței sau Fiii Legământului, organizație secretă evreiască) și alții din același neam au început să urle la mine: „De ce spui ASTA, antisemitule care ești tu antisemit, negator al holocaustului ce ești?!”

Am fost etichetat drept „suporter al contestatarilor holocaustului” pe pagina mea de Wikipedia, chiar dacă nu știam nimic despre „contestatarii holocaustului” pe care nu știu ce blogger pretindea că îi susțin.

Asta se întâmpla între 2006 până în 2013. În toți acești ani nu am reușit să schimb ce scrie pe Wikipedia, deși era absurd de fals și făcea trimitere la un blogger necunoscut ca sursă. Ștergeam minciuna și apărea la loc în câteva ore, dacă nu chiar minute.

Apoi am fost etichetat în mod oficial drept un „contestatar al holocaustului” – pentru prima oară, cel puțin din câte știu – de către Jonathan Kay în cartea sa Among the Truthers. Kay nu aduce niciun fel de dovadă că aș fi negat vreun holocaust.

La fel ca profesorul Anthony Hall – care a fost suspendat din postul său de la universitatea Lethbridge pentru că cineva a postat pe pagina sa de Facebook o imagine „negatoare de holocaust” – susțin dezbaterea deschisă în legătură cu toate holocausturile și în legătură cu toate problemele în general.

Dați-mi voie să repet: nu neg nimic. Doar susțin dezbaterea liberă.

Deci, folosind nomenclatura ADL/ B’nai B’rith, presupun că asta mă face (în ochii lor) un „contestatar al holocaustului”.

Așa încât aș face bine să profit la maximum de asta, iată o listă cu cele mai minunate lucruri în legătură cu a fi un „contestatar al holocaustului”.

Top 10 motive pentru care să fii un contestatar al holocaustului

10) Bombardat fără încetare cu comemorări ale holocaustului, muzee ale holocaustului și referiri la holocaust în cultura pop, nu va trebui să te enervezi și să stai bosumflat și deprimat și să te simți vinovat (dacă nu ești evreu) sau paranoic (dacă ești evreu), ci, în schimb, poți să ridici din umeri și să spui „eh, probabil că nu a fost CHIAR AȘA de nasol” și să-ți vezi de treburile tale cu o stare normală de spirit. Efectul cumulativ al lipsei acelei depresii, mânii și sentimentului de vină, va adăuga măcar 10 ani la durata vieții tale.

9) Poți să te pensionezi devreme și să te bucuri de hobby-uri și de grădinărit, din vreme ce NU VEI MAI LUCRA NICIODATĂ ÎN ORAȘUL ĂSTA. Cu toată probabilitatea aia de prelungire a vieții, te vei bucura de o foarte lungă și productivă pensionare.

8) Vestea bună este că atunci când negarea holocaustului va deveni în sfârșit „la modă”, tu deja vei fi fost acolo. Vestea proastă e că pensionarea ta probabil că va trebui să se prelungească pe mulți zeci de ani până să apuci ziua aia.

7) Contestarea holocaustului se transformă rapid într-o industrie înfloritoare cu oportunități pentru autori, regizori de documentare, victime ale persecuției și provocatori sub steag fals pentru ADL (cea din urmă fiind, fără îndoială, categoria care plătește cel mai bine).

6) Îți vei pierde toți „prietenii” care nu erau nici teribil de inteligenți, nici prietenii tăi. Călătorie sprâncenată!

5) S-ar putea să ai șansa să te tragi de șireturi cu oameni celebri ale căror vieți au fost recent dramatizate de Hollywood, cum ar fi David Irving.

4) Când vei deveni un profesor erudit și un contestatar al holocaustului prolific, vei putea obține o slujbă în domeniul Studiilor Holocaustului. Din moment ce se află în Iran, va trebui să vorbești fluent farsi.

3) Vei putea să-l vizitezi pe David Cole și să consumi ceva din rezerva sa din perioada Republican Party Animals. Dar cu atenție, deoarece se pare că ar cauza negarea adevărului în legătură cu 9/11 și alte simptome de posibilă traumă craniană.

2) Declarațiile tale îndrăznețe de contestare a holocaustului îi vor încânta pe prietenii tăi și îi vor îngrozi pe dușmani.

1) Guvernele europene te vor iubi atât de mult încât data viitoare când vei merge acolo în concediu, vor insista ca vacanța ta să continue pe o perioadă nedefinită și chiar îți vor asigura casă și masă gratis.



Dialogul nu este neutru





de Eman Elshaikh


Dialogul pare a fi o îndeletnicire plăcută. Ne amintește de colaborare, pace, deschiderea minții și un schimb liber de idei. Evocă imagini ale filosofilor peripatetici dezbătând concepte cu strictețe și imparțialitate, ajungând la o mai mare claritate și apropiindu-se de adevărul obiectiv. La suprafață, dialogul pare a fi neutru, corect și generator de relații solide, bună-credință și rezultate pozitive.

În ciuda aparențelor, conceptul dialogului este departe de a fi neutru sau inocent și are multe fundamente ideologice care adesea rămân neexaminate. Se presupune în mod fals, de exemplu, că toți interlocutorii intră în dialog de pe poziții egale și cu bună-credință. Se mai presupune, la fel de fals, că un du-te vino antagonist, dacă i se acordă timp, va aduce adevăr și dreptate. Împreună, aceste presupuneri exclud recunoașterea (și în consecință interogarea) decalajelor de putere adânc înrădăcinate, a dinamicilor opresive și a discursurilor hegemonice. Făcând asta, devine extrem de dificilă intrarea în dialog de pe o poziție marginală și obținerea vreunei dreptăți.

Acest lucru este cu atât mai adevărat când vine vorba de Palestina și Israel. A cere un dialog între palestinieni și israelieni nu este deloc simplu: este încărcat cu presupunerea unui așa-zis conflict primordial, inerent, între arabi și evrei (cu totul altfel decât colonialismul istoric de tip settler), pentru care fiecare parte este la fel de responsabilă. În realitate, o discuție deschisă între colonizatorii puternici și oamenii colonizați, vulnerabili, este imposibilă.

Pentru palestinieni, dialogul este un loc foarte șubred din care să lupte pentru dreptate. Așa cum scria autorul Rich Forere pentru Salem News, „grupurile de dialog îi plasează pe palestinieni pe o poziție din care, pentru a-și împărtăși experiențele cu israelienii, sunt obligați să accepte o realitate distorsionată. Dacă refuză, sunt considerați a fi dezinteresați în legătură cu ce are de spus partea cealalaltă, și deci, dezinteresați de pace.”

Asta nu înseamnă că apărătorii dialogului sunt întotdeauna oameni răi. Pur și simplu înseamnă că noțiunea de dialog este construită în și emană dinspre sisteme opresive, care și ele sunt foarte complexe. Așa cum scria teoreticianul politic Iris Marion Young, „oprimarea desemnează prejudiciile și injustiția suferită de unii oameni nu în mod necesar pentru că o putere tiranică îi constrânge, ci din cauza practicilor zilnice ale unei societăți liberale bine-intenționate”. Lupta împotriva oprimării nu este o simplă luptă împotriva răului fățiș, ci mai degrabă o interogare consistentă a multiplelor căi prin care oprimarea este menținută prin intermediul lucrurilor aparent inofensive, ca dialogul.

Așa că, trebuie să ne întrebăm ce poate realiza, mai exact, dialogul, pentru victimele opresiunii, cum ar fi palestinienii. Răspunzând unei invitații de a fi unul dintre oratorii principali pentru Asociația Antropologică din Israel, profesorul libanezo-australian Ghassan Hage a scris că participarea sa nu va duce la eliberarea palestiniană. Admițând bunele intenții ale celor care l-au invitat, acesta a scris:

„Sunt întotdeauna înclinat către dialog, dar m-am gândit îndelung ce ar îndeplini prezența mea și consider că rezultatul ar fi negativ, nu pozitiv. Dar când mă gândesc la ce este pozitiv și la ce este negativ, ma gândesc la felul în care influențează lupta poporului palestinian de a se elibera de colonialism, nu la lupta antropologilor israelieni de a-și face societatea mai receptivă și deschisă la minte. Este o greșeală să le echivalezi pe cele două, chiar dacă, ocazional, s-ar putea suprapune în termeni de interes. […] Accept la modul cel mai sincer că doriți dialog. Așa încât vreau să spun repede de ce, deși sunt pentru dialog, nu sunt pentru dialog așa cum îl propuneți dumneavoastră.
                                                                               
                                                              […]   

Antropologii israelieni se întâlnesc cu un număr de situații care sunt asemănătoare celor pe care le întâlnim noi în alte medii ale colonialismului de tip settler cum ar fi Australia, Noua Zeelandă, Canada și Statele Unite. Toți suntem antropologi lucrând într-un spațiu social care întotdeauna seacă într-un mod vampiric și violent (legal și ilegal) o populație nativă blocându-i pretențiile asupra pământului. Voi, israelienii, trebuie să faceți față și situației în care istoria voastră vampirică este relativ scurtă și nouă, populația colonizată de voi încă este relativ puternică și încă își cere suveranitatea națională și autonomia asupra pământului. Forțele dominante din societatea voastră aspiră să ajungă în situația în care acest lucru va înceta. Acestea au ca scop ștergerea existenței palestinienilor ca reclamanți ai suveranității și îi supun unei terifiante violențe inumane, de o dimensiune, intensitate și permanență dincolo de orice acceptabilitate. Acest lucru a fost numit foarte inspirat de către Baruch Kimmerling al vostru, politicid.

Așa încât, pentru mine, începutul oricărei antropologii decoloniale trebuie să fie anti-politicid. Trebuie să fie preocupat de modalitățile prin care poate fi oprită această violență îngrozitoare și de felul în care se poate oferi prezență și putere politică și socială colonizaților. Nu are legătură cu a-i face pe antropologii din societatea colonizatoare mai liberali și deschiși la minte și capabili să compare diferențele. Cred că singurul lucru pe care l-ar realiza prezența mea ca orator pentru organizația dumneavoastră ar fi acela de a-i supăra pe câțiva conservatori. Dar asta din cauză că sunt imbecili. Apoi, vor mai fi și liberalii inteligenți care vor pleca spunând „Ce sentiment! Am auzit un intelectual sincer și în mod autentic anti-Zionist cu viziuni cu adevărat contradictorii și pe deasupra și provenind dintr-un mediu arab. A fost o experiență care m-a îmbogățit, trebuie că sunt foarte fain și deschis la minte.” Asta nu l-a ajutat și nu îl va ajuta niciodată pe cel colonizat.”

Din motive asemănătoare, Campania Palestiniană pentru Boicotul Cultural și Academic al Israelului (PACBI) adoptă boicotarea instituțiilor academice israeliene. Există multe motive pentru a fi de acord cu pozițiile campaniei. Ca forțe culturale majore, aceste instituții sunt complice la revizionismul necinstit al istoriei violente a Israelului și dețin un rol important în susținerea violenței sistematice împotriva palestinienilor. În plus, palestinienilor nu li se permit libertățile academice de care beneficiază omologii lor israelieni în Palestina și Israel. Activiștii palestinieni din străinătate experimentează și ei așa numita abatere de la libertatea academică, a cărei cea mai recentă repetare a venit ca răspuns la un curs palestinian ținut la Universitatea Berkeley din California.

Omar Barghouti, un membru fondator al PACBI și al mișcării BDS, a avertizat în legătură cu acceptarea lipsită de spirit critic a apelurilor pentru dialog, în cartea sa „BDS: lupta globală pentru drepturile palestinienilor”. Asta deoarece, susține el, înainte ca dialogul să fie autentic sau productiv, trebuie să aibă un scop comun de sfârșire a nedreptății. Barghouti insistă că dialogul nu poate fi concentrat pe „a câștiga de partea ta sectoare substanțiale ale comunității opresorului” pentru a „aduce o schimbare prin persuasiune.”

Cei implicați în injustiție trebuie să fie atenți la dialogul care nu pune în discuție opresiunea palestinienilor într-un mod semnificativ. Așa cum a scris profesorul David Palumbo-Liu în Salon, trebuie să fim prudenți în legătură cu „tipul de dialog fals și imoral care ignoră sau minimalizează pretențiile legitime pentru drepturi și făcând asta creează alibiuri pentru perpetuarea inegalității. Această distincție se aplică fie că discuția are loc între șefi de stat, artiști, scriitori, profesori sau studenți.”



duminică, octombrie 30, 2016

Israelul este un stat imprevizibil și agresiv; iată de ce


Tunahan Kuzu, membru al parlamentului olandez, refuzând să dea mâna cu prim ministrul israelian Benjamin Netanyahu


de Ibrahim Hewitt


După orice evaluare rezonabilă, orice stat care tratează legile și convențiile internaționale cu dispreț, le ia în râs cu regularitate și pe deasupra menține și un regim brutal de ocupație militară, intră în categoria statelor imprevizibile și agresive. Israelul este un asemenea stat.

Chiar înainte de a-și declara „independența” în 1948, milițiile care au fost predecesoarele armatei israeliene au comis masacre în rândul civililor și alte atrocități teroriste. Acestea au inclus atacuri asupra forțelor britanice, asasinarea unui ministru britanic, Lordul Moyne, și aruncarea în aer a sediului din Ierusalim al autorităților Mandatului Britanic aflat la vremea respectivă în hotelul King David; 91 de oameni au fost uciși și 45 au fost răniți în acel atac.

Toate acestea sunt ascunse sub preș de către politicienii din Westminster care se îngrămădesc să se numească „Prieteni ai Israelului”; este chiar uluitor, având în vedere că Israelul nu a fost niciodată un „Prieten al Marii Britanii”, și nici al nimănui, ca s-o spunem pe aia dreapta. Statul există pentru sine însuși; acționează numai conform propriilor interese, în permanență, indiferent de consecințele asupra altora; și insistă asupra propriului excepționalism. Faptul că i se permite să acționeze cu impunitate și să scape basma curată cu crimele comise, sugerează că „prietenii” săi din locuri precum Westminster și mai ales Washington sunt de acord că Israelul este diferit de alte state.

Și chiar este. Așa cum a subliniat colegul meu Nasim Ahmed în mai 2015, „Israelul este unic pentru aderența sa dogmatică la o ideologie de stat...” Acea ideologie este Zionismul, un amestec nociv de rasism și naționalism care depinde la modul cel mai rușinos de antisemitism pentru a-și atinge obiectivele de „stat evreiesc”. „Istoria”, adaugă Ahmed, „este presărată cu exemple ale ororilor ce urmează atunci când statele devin instrumente pentru propășire ideologică, mai ales unul care este înrădăcinat în etnicitate și religie.” Milioane de palestinieni ce trăiesc sub ocupație israeliană, suferind sub asediul Fâșiei Gaza și strămutați în țări vecine vor confirma adevărul acestei afirmații.

Israelul pretinde că este o democrație, dar rezervă drepturi cetățenești complete numai pentru membrii unui anumit grup etnic, evreii; cei 1,7 milioane de cetățeni arabi ai săi nu beneficiază de drepturi depline și sunt discriminați de legi, practici și obiceiuri. În ciuda acestui fapt, i se face o reclamă zgomotoasă atât de politicienii vestici cât și de mass-media, cum că ar fi „singura democrație din Orientul Mijlociu”. Aceștia par a fi orbi în fața faptului că nu e suficient să ai niște alegeri ca să te numești democrație și că ei aplică standarde duble de fiecare dată când niște alegeri libere și corecte pun în fruntea popoarelor oameni pe care Vestul nu îi place. De aici ochii închiși în fața loviturii militare din 2013 în Egipt pentru a-l da jos pe președintele Mohamed Morsi și participarea la izolarea și asedierea guvernului condus de Hamas, ales de popor, în Palestina de după 2006. Blocada Gazei, apropo, este singurul exemplu la care mă pot gândi – și sunt deschis la corectare – în care victimele unei ocupații militare ilegale și imorale sunt asediate în vreme ce ocupatorii lor nu doar că sunt sprijiniți, dar sunt și răsplătiți pentru acțiunile lor cu miliarde de dolari ca ajutor militar și înțelegeri comerciale favorabile.

Cu ce are Israelul la mână Vestul așa încât să-și permită să se poarte ca un copil răzgâiat în familia națiunilor? „Cum”, se întreabă autorul israeliana Jeff Halper, „scapă Israelul basma curată?” Cartea sa „Războiul împotriva oamenilor” (Pluto Press, 2015) încearcă să răspundă întrebării. „Fără o ocupație”, explică el, „Israelul nu ar avea nici imboldul și nici condițiile pentru a dezvolta, a instala, a testa și a exporta armament de ultimă oră și modele de control”...Ocupația, crede Harper, nu este o povară pentru Israel, ci o „resursă” care îi permite să testeze arme pe ființe umane vii și apoi să le exporte ca „testate în condiții concrete” țărilor din lumea întreagă. Acest aspect este explorat cu brio și de Yotam Feldman în filmul său „Laboratorul”; laboratorul eponim este, fără exagerare, chiar teritoriul palestinian ocupat, mai ales Gaza și locuitorii săi.

Pe scurt, Israelul este o componentă cheie a complexului militar-industrial global, care câștigă în jur de 8 miliarde de dolari în fiecare an. Armatele străine stau la rând pentru a cumpăra mereu tot mai ingenioasele metode israeliene de a omorî oameni. Harper numește asta „politica securității”, element esențial pentru „pacificarea globală” pe măsură ce guvernele caută să micșoreze populațiile în curs de creștere. Israelul, se pare, a acaparat piața de nișă a „armelor, sistemelor de securitate, modelelor de control al populației și tacticilor fără de care nu ar fi capabil să concureze pe piețele internaționale de armament și securitate”. Acesta este, subliniază Harper, ceea ce oferă Israelului „un statut internațional printre hegemonii globali pe care altfel nu l-ar fi deținut.”

Așa că, data viitoare când auziți un „Prieten al Israelului” pretinzând că Israelul are „dreptul de a exista”; că „este singura democrație din Orientul Mijlociu”; și că „ne împărtășește valorile”, amintiți-vă care este adevăratul motiv pentru care poate defila țanțoș pe scena mondială și deține mai multă influență decât ar sugera-o dimensiunile sale așa încât să manipuleze politicile vestice după pofta inimii. Masivul său arsenal militar – care include arme nucleare – nu există pentru autoapărare; este o expoziție pentru cumpărătorii de arme din toată lumea, și palestinienii aflați sub ocupație – atât în Teritoriile Ocupate cât și în Israel – sunt cobaii pe care aceste arme sunt testate.

Israelul este un stat imprevizibil și agresiv; acționează în afara normelor, legilor și convențiilor la care alte state trebuie să adere (sau suferă sancțiuni, invazii și război dacă nu o fac). Trebuie să-i denunțăm pe suporterii săi din Vest pentru sprijinirea activității sale criminale care are loc zi după zi pe teritoriile pe care le ocupă în mod ilegal. Dacă Israelul vrea să fie tratat ca un stat normal, trebuie să înceapă să se poarte ca unul. Până atunci, merită să fie izolat și boicotat, la fel ca și companiile vestice care beneficiază de pe urma ocupației israeliene din Palestina. O campanie completă de boicotare, falimentare și sancționare este cel mai mărunt lucru pe care îl putem face.



O sută de ani și numărătoarea continuă: Marea Britanie, Balfour și represiunea culturală a palestinienilor




de Aimee Shalan


Dacă poeta palestiniană Dareen Tatour iese din afara perimetrului casei sale din Reineh, Galileea, o alarmă va suna la compania de securitate britanică multinațională G4S și autoritățile israeliene vor fi alertate. Poliția israeliană a arestat-o pe Tatour pe 11 octombrie 2015 pentru poezia sa intitulată “Qawem ya sha‘abi qawemhum” (Rezistă poporul meu, rezistă), care a fost postată pe contul său de Youtube în acea lună. Pe 2 noiembrie, Israelul a acuzat-o de incitare la violență și susținerea unei organizații teroriste.

În ianuarie, după trei luni petrecute în închisoare, Tatour a fost plasată sub arest la domiciliu lângă Tel Aviv, departe de localitatea sa. După o luptă îndelungată, acuzarea a fost convinsă să accepte să fie plasată sub arest la domiciliul casei sale părintești. În timp ce procesul continuă, Dareen va rămâne sub arest la domiciliu și va continua să fie monitorizată de G4S, fiind considerată o „amenințare” la adresa securității Israelului.

O asemenea complicitate britanică în reprimarea culturală a palestinienilor nu este un fenomen recent. Putem considera că își are rădăcinile în Declarația Balfour din 1917, care, susținând stabilirea unui cămin național pentru evrei în Palestina în timp ce ignora existența indigenilor palestinieni care locuiau pe pământul cu pricina de mii de ani, a declanșat procesul deposedării, al exilării și al fragmentării sociale și culturale ce continuă și în ziua de azi. Iar acesta a fost doar începutul unei abordări britanice în ceea ce privește poporul palestinian, o abordare care i-a suprimat cultura și istoria.

Într-adevăr, astăzi, în timp ce Israelul canalizează resurse financiare substanțiale către promovarea producției sale culturale pe plan internațional, Marea Britanie ia măsuri pentru a cenzura creativitatea și expresia culturală palestiniană. De la implicarea companiilor private cum este G4S în arestul la domiciliu al lui Dareen Tatour, până la acțiuni ministeriale pentru blocarea boicotului cultural și înăbușirea dezbaterii academice în timp ce vizele pentru UK sunt refuzate în mod constant artiștilor și profesorilor palestinieni, acțiunile represive ale Marii Britanii ajută Israelul prin sprijinirea narativei sale cu o singură fațetă – o narativă care facilitează continuarea ocupației israeliene a teritoriilor palestiniene și adâncește regimul de apartheid.

Balfour și originile represiunii culturale

În ciuda impactului devastator asupra palestinienilor, Declarația Balfour nu înseamnă mare lucru pentru majoritatea britanicilor. Dacă i-ați întreba pe stradă pe oamenii obișnuiți ce este Declarația Balfour, cel mai probabil mulți dintre ei nu ar ști ce să răspundă.

Însă, guvernul britanic plănuiește să comemoreze centenarul Declarației în noiembrie 2017. La începutul acestui an, fostul prim ministru britanic David Cameron a declarat că guvernul UK dorește să marcheze aniversarea dimpreună cu comunitatea evreiască „în modul cel mai potrivit”. La vremea respectivă nu era prea clar ce înseamnă „potrivit”. Nici astăzi nu suntem mai lămuriți în legătură cu acest aspect, dar planurile de a marca evenimentul se pare ca sunt în continuare în curs de pregătire, acum sub auspiciile controversatului nou secretar al afacerilor externe, Boris Johnson.

În scurta dar fatidica Declarație din 1917, secretarul afacerilor externe de atunci, Arthur Balfour, proclama că guvernul britanic „își va da întreaga silință” pentru a facilita „stabilirea unui cămin național pentru evrei”. Astfel, chiar înainte ca Mandatul Britanic să înceapă în mod oficial, Balfour promisese Palestina Federației Zioniste fără consimțământul locuitorilor săi palestinieni. Ștergerea concisă a culturii și istoriei palestiniene se reflectă chiar în vocabularul pe care l-a folosit referindu-se la indigeni ca la „ne-evrei”.

Deși Balfour i-a recunoscut pe locuitorii Palestinei doi ani mai târziu, acesta a atribuit vieților lor mai puțină valoare decât vieților evreilor care urmau să intre în posesia pământului. După cum nota Balfour într-un memorandum, „Zionismul, fie că e bun sau rău, este înrădăcinat într-o tradiție îndelungă, în nevoile prezentului, în speranțele viitoare, cu o semnificație mult mai profundă decât dorințele a 700.000 de arabi care locuiesc acum pe acel pământ străvechi.”

Consecința logică a acestei negări a istoriei și culturii palestiniene a fost deposedarea și expulzarea populației palestiniene în 1948, urmată de demolarea sau iudaizarea orașelor și satelor golite de locuitorii lor.

Atitudinea prejudiciabilă a lui Balfour subliniază relațiile Marii Britanii cu Israelul până în ziua de azi. Așa că, nu este o surpriză faptul că guvernul britanic nu s-a consultat cu comunitatea palestiniană din UK înainte de a-și anunța intențiile de comemorare a centenarului.

Cu toate acestea, palestinienii se mobilizează deja pentru a da în judecată Marea Britanie pentru rolul său istoric în furtul Palestinei. Anul trecut, „Campania Populară Palestiniană de a da în judecată Regatul Unit”, din Egipt, a intentat un proces pentru a „restaura drepturile poporului palestinian asupra pământului lor”. În plus, președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, a anunțat recent că intenționează să dea în judecată guvernul UK pentru Declarația Balfour. El a mai acuzat Marea Britanie și de sprijinirea crimelor Israelului de la sfârșitul mandatului asupra Palestinei până în prezent și a solicitat sprijinul Ligii Arabe în acest demers.

Moștenirea lui Balfour și a Mandatului Britanic include o lungă istorie de reprimări ale exprimării palestiniene din partea Israelului, de la devalizarea librăriilor și bibliotecilor și întemnițarea scriitorilor palestinieni, până la interzicerea activităților culturale palestiniene și distrugerea siturilor culturale și a școlilor din Gaza.

Imediat după formarea statului Israel în 1948, palestinienilor care au rămas între granițele a ceea ce devenise „Israel” li s-a interzis studierea moștenirii lor culturale sau amintirea trecutului apropiat.




Un necrolog al lui Mahmoud Darwish din 2008 amintește cum, atunci când avea opt ani, tânărul poet recitase o poezie la sărbătoarea școlară anuală care celebra nașterea Israelului, care vorbea despre inegalitățile pe care le observase între viețile băieților arabi și ale celor evrei. După aceea, guvernul israelian l-a somat. „Dacă mai scrii asemenea poezii, tatăl tău nu va mai lucra în cariera de piatră.” Rostirea celor mai simple adevăruri de către un copil palestinian îl înspăimânta pe conducătorul guvernului militar israelian suficient de mult încât să amenințe traiul familiei sale.

Atunci, ca și acum, autoritățile israeliene nu puteau suporta expresia culturală a conștiinței palestiniene. Darwish și-a continuat munca și avea să fie închis de cinci ori de autoritățile israeliene, acuzat că ar fi recitat poezie considerată incitatoare la răzvrătire și dăunătoare statutului și stabilității Israelului.

Încercările de a curma vocea lui Darwish continuă și după moartea sa. În iulie 2016, ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman, a mers până într-acolo încât a comparat opera poetică a lui Darwish cu Mein Kampf-ul lui Hitler după ce un post radio al armatei israeliene difuzase, în mod surprinzător, poemul lui Darwish intitulat „Cartea de identitate”. Comentariile lui Lieberman au venit după ce ministrul israelian al culturii, Miri Regev, i-a cerut să oprească finanțarea postului radio pe motivul că „ar fi luat-o razna” și că furnizează o platformă pentru narativa palestiniană.

Așa încât, pare că foarte puțin s-a schimbat din vremea primilor ani de existență ai Israelului. Iar recentele acțiuni de a bloca boicotul cultural și de înăbuși dezbaterile academice arată gradul ridicat al implicării deschise a Marii Britanii în cenzurarea celor care vorbesc împotriva Israelului.

Complicitate britanică actuală

Nu doar entități corporatiste precum G4S încalcă libertatea de exprimare în numele Israelului. Într-o vreme în care presiunea internațională asupra Israelului este tot mai mare, guvernul britanic și un număr de instituții britanice se mișcă în direcția opusă, consolidându-și sprijinul față de ideologia Zionistă ce are ca scop reprimarea istoriei și culturii palestiniene.

Eforturile de înghețare a finanțărilor către producții și grupuri artistice considerate „pro-palestiniene” de către ministrul israelian al culturii Miri Regev pășesc pe urmele „legii Nakba” din 2011, care autorizează oprirea finanțărilor instituțiilor publice considerate a fi implicate în contestarea întemeierii Israelului sau în orice activitate „care neagă existența Israelului ca stat evreiesc și democratic”. Această lege draconică se pare că i-a oferit guvernului britanic un model pentru a începe cenzurarea vocilor culturale din UK care critică statul Israel.

Această evoluție a lucrurilor a ieșit la iveală în august 2014, când teatrul londonez Tricycle a refuzat să găzduiască Festivalul de Film Evreiesc din Marea Britanie (UKJFF) finanțat parțial de ambasada israeliană – o replică dată vieților pierdute în urma bombardamentelor efectuate de Israel în Gaza. Deși Tricycle s-a oferit să furnizeze finanțare alternativă pentru a acoperi costul contribuției din partea ambasadei Israelului, UKJFF nu a fost dispus să renunțe la sponsorizarea oferită de ambasadă și și-a retras participarea.

Tricycle a devenit ținta atacurilor susținute și s-a trezit cu o intervenție din partea secretarului de stat pentru cultură de atunci, Sajid Javid. Împreună cu ministrul culturii și al economiei digitale, Ed Vaizey, Javid a lucrat îndeaproape cu ambasadorul israelian din acea vreme, Daniel Taub, pentru a presa teatrul Tricycle să-și retragă obiecțiile față de finanțarea oferită de ambasada Israelului. Incapabil să se opună amenințărilor la adresa propriei finanțări, micuțul teatru și-a retras obiecțiile și i-a invitat pe cei de la UKJFF în aceleași condiții ca în anul anterior.

Participând la un eveniment organizat de Comisia Deputaților a Evreilor Britanici, în 2015, Javid sublinia că intervenția sa din anul precedent avea ca scop și împiedicarea altor organizații de a-și exercita dreptul de boicotare. „Am fost cât se poate de clar în legătură cu ce s-ar putea întâmpla cu finanțarea [teatrului] dacă vor încerca din nou sau dacă oricine încearcă genul acela de lucruri”, a spus acesta.

Mesajul lui Javid era pătrunzător și limpede: orice boicotare a Israelului din partea instituțiilor culturale britanice iese din discuție dacă doresc să primească finanțare. Metodele și practicile Israelului nu mai sunt ignorate de miniștrii din UK; acum sunt adoptate de aceștia.

Poziția teatrului Tricycle, deși de scurtă durată, a marcat oricum începutul unei dezbateri publice despre amenințările din partea avocaților pro-Israel ai guvernului adresate instituțiilor culturale independente din Marea Britanie. În octombrie 2014, un dialog public intitulat „După Tricycle: pot organizațiile artistice să spună „NU” finanțării din partea ambasadei Israelului?” a fost găzduit la Centrul pentru Acțiune al Amnesty International. În timpul discuției, a devenit tot mai vizibilă nevoia unor strategii eficiente de contestare a presiunii politice asupra artelor, pe măsură ce se raportau tot mai multe manipulări și cenzurări instituționale.

Un exemplu citat a fost decizia din aprilie 2014 a Donmar Warehouse, un teatru din cartierul londonez West End, de a cenzura un podcast ce făcea parte dintr-o serie de discuții legate de producția „Versaille” a lui Peter Gill. Intitulată „Conversații imposibile”, seria prezenta diverși comentatori politici și culturali care explorau moștenirea primului război mondial. Cu 24 de ore înainte de una dintre discuții – „Scrisoarea domnului Balfour către Lordul Rotschild: Felul în care marele război a remodelat harta lumii” – Donmar Warehouse a primit o plângere din partea unui finanțator care susținea că evenimentul este un atac la adresa statului Israel, un miting anti-Israel și antisemitic. Plângerea a fost însoțită de amenințări cu retragerea finanțărilor, precum și de promisiunea de a înainta plângeri instituțiilor culturale cu finanțare publică cu care lucrase organizatorul evenimentului. Deși Donmar Warehouse a ținut discuția, a ales să nu posteze online podcast-ul împreună cu alte discuții ce avuseseră loc.

Cenzura instituțională și guvernamentală în sprijinul Israelului a pătruns și în sfera academică. În 2015, Eric Pickles, secretarul de stat al comunităților și guvernului local de atunci, s-a asigurat de anularea unei conferințe academice despre statutul juridic al Israelului la Universitatea Southampton. Conferința îi avea ca invitați și pe un profesor israelian de drept și pe un activist palestinian pentru drepturile omului, dar Pickles a susținut că evenimentul ar da glas „atacurilor din partea extremei stângi la adresa Israelului, care adesea degenerează în antisemitism” în loc să ofere „o platformă pentru toate părțile în dezbatere”. Michael Gove, responsabil cu disciplina la vremea aceea, s-a alăturat conflictului, declarând că „nu era o conferință, ci un festival al urii față de Israel”.

Ca răspuns la intervenția guvernamentală, universitatea a retras permisiunea conferinței de a avea loc pe proprietatea sa, pe motive de siguranță. Universitatea a susținut că evenimentul ar putea da naștere protestelor și că nu deține resursele necesare pentru a le potoli, în ciuda unei declarații a poliției care confirma că ar putea asigura securitatea evenimentului. În aprilie 2016, conferința a fost blocată din nou, organizatorii neputând să plătească suma de 24.000 de lire sterline pe care universitatea a cerut-o pentru a acoperi costul angajării unei firme private de securitate și ridicării unor garduri.

Implicarea tot mai mare a UK în reprimarea culturală a palestinienilor se reflectă și prin refuzul acordării vizelor. Artele, cultura și educația ajută la crearea de spații în care problemele dificile pot fi abordate în mod creativ – mai ales atunci când oameni din diferite culturi și contexte sunt aduși laolaltă. De aceea schimburile culturale și educaționale între artiști și academicieni palestinieni și internaționali au fost împiedicate de regimul de ocupație israelian de decenii. Mai recent, Israelul i-a interzis prof.dr. Adam Hanieh din UK să intre în Israel sau în Palestina timp de 10 ani, după ce acesta a încercat să călătorească la universitatea Birzeit pentru a ține o serie de conferințe. Israelul a refuzat și intrarea scriitorului palestinian din Marea Britanie Ahmed Masoud care trebuia să participe la Festivalul Palestinian de Literatură din Cisiordania la începutul acestui an.




În ultima vreme, tot mai multor artiști și academicieni palestinieni care încercau să vină în Marea Britanie pentru a participa la expoziții, producții teatrale, turnee și conferințe, li s-a refuzat viza de intrare în UK. Lui Hamde Abu Rahma, un fotojurnalist palestinian, i s-a refuzat de două ori viza de UK deși avea acoperire financiară și sprijin din partea unui număr de membri ai parlamentului britanic până să îi fie în sfârșit acordată permisiunea de a veni în Scoția pentru Festivalul din Edinburgh de anul acesta. Printre alți artiști palestinieni care nu au primit vize s-au numărat și Ali Abukhattab și Samah al-Sheikh, scriitori ce trebuiau să apară la Institutul de Arte Contemporane ca parte a Festivalului Shubbak, și Nabil al-Raee, director artistic al Freedom Theater din Jenin. Sistemul de acordare a vizelor devine un obstacol tot mai mare în calea parteneriatelor academice cu universitățile palestiniene. Potrivit British Council, anul acesta, pentru prima oară, cinci din cei zece studenți palestinieni sponsorizați de ei nu au primit vize.

Pe de altă parte, artiștii și academicienii israelieni nu au parte de același tratament, chiar dacă vin din coloniile ilegale ale Cisiordaniei. În vreme ce un colonist israelian poate obține o viză la modul cel mai simplu atunci când ajunge în UK, un palestinian care locuiește vis-à-vis de el trebuie să treacă printr-un proces complicat și costisitor înainte de a călători, cu mici șanse de reușită.

Este esențial ca instituțiile britanice să nu fie descurajate de a invita palestinieni să participe la activitățile lor, cu atât mai mult cu cât guvernul britanic adoptă o atitudine severă față de boicotul cultural și împiedică dezbaterile academice sub pretextul asigurării unei platforme pentru „toate părțile”.

Promovând producțiile culturale palestiniene

Schimbarea atitudinilor și practicilor britanice față de cultura și identitatea palestiniană, cărora li s-a acordat o poziție inferioară încă din vremea lui Balfour, nu este o sarcină ușoară. Există, însă, lucruri pe care societatea civilă palestiniană și grupurile de solidaritate le fac și le pot face înaintea centenarului Declarației Balfour pentru a crea condițiile necesare sfârșirii complicității britanice la cenzurarea palestinienilor și politicilor prejudiciabile ale guvernului britanic în favoarea Israelului.

Presiunea publică organizată este un element cheie pentru crearea unor astfel de condiții. Arestarea și închiderea poetei Dareen Tatour a captat atenția și sprijinul a peste 250 de scriitori, poeți, traducători, editori, artiști și intelectuali renumiți. Tatour crede că acest răspuns internațional ar putea influența rezultatul cazului său. „Presiunea publică”, spune ea, „poate forța autoritățile israeliene să reconsidere persecutarea artiștilor, scriitorilor și tinerilor activiști palestinieni doar pentru că își exprimă respingerea față de opresiune.” Așa încât, societatea civilă palestiniană și grupurile de solidaritate pot colabora pentru a crește presiunea internațională pentru eliberarea lui Dareen Tatour și a altor prizonieri politici palestinieni.

Mai precis, aceste grupuri pot să:

* Folosească media, forumurile publice și alte raze de acțiune pentru a crește înțelegerea impactului distrugător al Declarației Balfour asupra poporului palestinian prin negarea culturii și identității palestiniene și să continue să ceară guvernului britanic să formuleze scuze oficiale;

* Organizeze campanii creative de comunicare publică punând accentul pe atacurile Israelului la adresa istoriei și culturii palestiniene și pe legitimitatea apelului societății civile palestiniene pentru boicotarea culturală și academică a Israelului până când acesta se va supune legii internaționale;

* Să furnizeze suport juridic și de alte tipuri artiștilor, academicienilor și organizatorilor de evenimente culturale care întâmpină presiune politică din partea susținătorilor Israelului și să organizeze activități pentru a opri miniștrii britanici din a amenința independența instituțiilor culturale și academice britanice;

* Să creeze o bază de date cuprinzătoare a cazurilor de vize britanice refuzate palestinienilor în ultimii cinci ani, pentru a pune presiune pe autoritățile britanice să-i trateze pe palestinieni la fel ca pe israelieni atunci când depun cerere pentru viza de UK;




La aproape 100 de ani după Balfour, un lucru este sigur: este timpul ca Marea Britanie să adopte o abordare nouă. Centenarul oferă Marii Britanii oportunitatea nu doar de a înceta să ajute Israelul în tentativele sale de a-i reduce pe palestinieni la tăcere și de a obstrucționa schimburile culturale, ci și de a promova în mod activ producția culturală palestiniană și de a se asigura că poveștile palestiniene sunt spuse.

O campanie extrem de bine organizată este necesară pentru a se asigura că suficientă presiune publică este exercitată asupra guvernului britanic pentru a recunoaște în sfârșit influența distructivă a intervenției sale istorice și de a începe să își repare greșelile complicității trecute și prezente la represiunea culturală și la continua deposedare a palestinienilor.



sâmbătă, octombrie 29, 2016

Să ne amintim de palestinienii uciși la Kafr-Qasim acum 60 de ani


               Monument în memoria victimelor de la Kafr-Qasim


de Yoav Galai

Octombrie 2016 marchează 60 de ani de la un eveniment cheie al istoriei arabo-evreiești: masacrul de la Kafr-Qasim din 1956, în care 49 de femei, bărbați și copii au fost împușcați mortal de o unitate a armatei instruită să-i ucidă pe toți cei care încălcau un ordin ce interzicea ieșirea din casă după o anumită oră. Acest eveniment nu face parte din calendarul național israelian. Este menționat doar în trecere, ca un „măr stricat” în povestea națională.

În ceea ce-i privește pe palestinienii israelieni, masacrul, impunitatea de care s-au bucurat făptașii și eșecul Israelului de a trece dincolo de gesturile cinice și de a-l recunoaște în mod oficial drept o crimă au lăsat o rană larg deschisă în relațiile dintre evrei și palestinieni.

Istoriile conflictului israeliano-palestinian neglijează adesea populația palestiniană care a rămas în Israel după formarea acestuia – și surprinzător de puțin este spus sau scris despre lunga perioadă cumplit de restrictivă a guvernării militare impuse acesteia între 1948 și 1966. În timpul acestei perioade, palestinienii ce trăiau în Israel erau priviți ca o „amenințare la adresa securității” și li se cerea obținerea de permise oficiale pentru a se deplasa în afara zonelor desemnate. În această atmosferă încărcată a avut loc acel masacru.

Dumnezeu să-i odihnească

Pe 29 octombrie 1956, criza Canalului de Suez era pe punctul de a-și atinge intensitatea maximă. În coluziune cu francezii și britanicii, forțele israeliene se pregăteau să atace sudul prin Sinai. Armata se temea și de un posibil conflict cu Iordania în est, tensiunile de-a lungul Liniei Verzi dintre Israel și Cisiordania iordaniană fiind deosebit de puternice.

Kafr-Qasim a fost prins la mijloc. Comandantul local israelian, Issachar Shadmi, a decis ca interdicția nocturnă de a ieși din casă în satele palestiniene care în mod obișnuit intra în vigoare după 9 seara, să înceapă de la 5 după-masa. Dar hotărârea a fost luată la ora 1 p.m. în aceeași zi, oră la care mulți săteni palestinieni erau plecați pe câmp, însemnând că nu puteau fi informați.

Întrebat de soldații săi ce se va întâmpla cu oamenii prinși pe afară după ora interzisă, Shadmi le-a răspuns cu nerușinare „Allah Yarhamhu” (Dumnezeu să-i odihnească), cuvinte ce erau adresate morților. Soldații au înțeles că era un ordin de execuție a fiecărui om prins afară după ora interzisă.

Două din cele trei unități care primiseră ordinul l-au ignorat, dar o a treia a împușcat mortal 49 de oameni în Kafr-Qasim. Martorii oculari au povestit în detaliu nemiloasele execuții ale oamenilor care nu știau că încalcă vreo regulă. Dintre cei uciși de aproape, 23 erau copii.


                              Monument în memoria victimelor de la Kafr-Qasim


Masacrul a devenit public numai datorită membrilor de extremă stânga a Knessetului, care și-au folosit imunitatea pentru a face cunoscut evenimentul în Knessetul israelian, în ciuda faptului că în ziare nu se scria nimic. Doar la 6 săptămâni după masacru, prim ministrul israelian David Ben Gurion l-a recunoscut, și – în ianuarie 1957, s-a deschis la tribunalul militar un proces extins pe o perioadă de nouă luni.

Peni-ul lui Shadmi

Unitatea care a executat ordinul nu făcea parte din IDF ci dintr-o „patrulă de graniță” nou formată – iar autoritățile au dat vina pentru masacru numai pe soldații care au executat ordinul. Din cei 11 inculpați acuzați de a fi luat parte la masacru, 8 au primit o sentință lungă. Au fost eliberați după un an.

Shadmi, între timp, a fost judecat separat și a fost penalizat cu o amendă de 100 de lire israeliene, echivalentul unui peni american. Palestinienii din Israel își amintesc de sentința aceasta ca de Qirsh-Shadmi sau „Peni-ul lui Shadmi” – o dovadă a cât de mult prețuiește statul israelian viețile palestiniene, inclusiv pe cele ale cetățenilor săi oficiali. Însă, procesul a stabilit un precedent judiciar potrivit căruia soldații israelieni sunt obligați să sfideze „ordinele flagrant ilegale”, așa cum a fost cel dat de Shadmi.

Au fost luate măsuri de reconciliere. Răposatul președinte israelian Șimon Peres și-a cerut iertare pentru masacru în anul 2007 iar succesorul său, Reuven Rivlin, a participat în sat la un eveniment de comemorare. Masacrul nu beneficiază însă de prea mult spațiu în istoriografia națională a Israelului. În 2015, membrul palestinian al Knessetului Aida Touma Souliman a propus o legislație care să recunoască în mod oficial masacrul de la Kafr-Qasim și să-l introducă în canoanele naționale cu o dată comemorativă și o oră școlară dedicată subiectului. Ea a explicat:

„Dorința noastră de recunoaștere nu este de a cunoaște faptele...cerem recunoașterea pentru a ști că există o decizie politică înspre o nouă direcție politică ce construiește o nouă relație între stat și populația sa arabă.”

Există multe feluri de a contextualiza și analiza moștenirea masacrului de la Kafr-Qasim în Israelul contemporan, mai ales în lumina recentului val de ucideri extrajudiciare și cu siguranță în lumina celor 60 de ani de la războiul Suezului. Dar, în această zi de comemorare neaprobată de stat, poate fi înțelept să ne amintim vorbele poetului polonez Zbegniew Herbert: „ignoranța în legătură cu cei care au pierit subminează realitatea lumii.”



Tora Regelui: un text rabinic sau o chemare la terorism?



 


Cartea cu coperți groase, marmorate, împodobită cu litere ebraice aurii arată ca orice altă carte religioasă pe care ați putea-o găsi într-o librărie – dar conținutul său este cel al unui manual de utilizare rabinic care schițează un scenariu acceptabil pentru uciderea adulților, copiilor și chiar a bebelușilor ne-evrei.

Porunca ce spune „Să nu ucizi” se aplică doar între evrei, deci este interzis doar ca un evreu să ucidă un alt evreu, scriu rabinii Yitzhak Shapira și Yosef Elitzur din colonia cisiordaniană Yitzhar. Ne-evreii sunt „nemiloși de la natură” și atacurile asupra lor „le înfrânează înclinațiile diabolice”, iar bebelușii și copiii dușmanilor Israelului pot fi uciși deoarece „este clar că vor crește pentru a ne face rău”.

„Tora Regelui” (Torat Ha’Melech), Partea 1: Legile vieții și morții între Israel și restul națiunilor”, un compendiu al halacha (legea religioasă evreiască), este publicată de ieșiva (instituție evreiească tradițională de învățământ superior religios) Od Yosef Chai din Yitzhar.

În 2008, autorul Shapira a fost suspectat de a fi implicat într-un crud atac cu rachete direcționat asupra unui sat palestinian. Poliția a investigat dar nu a făcut nicio arestare. Co-autorul Elitzur a scris un articol într-un buletin religios lunar la o lună după apariția cărții spunând că „evreii vor învinge prin violență asupra arabilor”.

În 2003, conducătorul ieșivei Od Yosef Chai, rabinul Yitzchak Ginsburg, a fost condamnat de procurorul general de atunci, Elyakim Rubinstein sub acuzația de incitare la rasism pentru că a fost autorul unei cărți care îi numea pe arabi un „cancer”.

În 2006-2007, ministerul israelian al educației a dat în jur de un sfert de milion de dolari ieșivei cu pricina și în 2007-2008 a primit circa 28.000$ de la organizația non-profit americană Central Fund of Israel.

„Tora Regelui” reflectă o viziune extremă adoptată de o minoritate a rabinilor din Cisiordania, spune Avinoam Rosenak, profesor universitar specializat în teologie colonistă. Însă larga răspândire a cărții și susținerea entuziastă din partea unor rabini de seamă au scos în evidență ceea ce altfel ar fi rămas un comentariu izolat.

Ca răspuns la reproșul public făcut de rabinul Shapira la adresa sistemului juridic al statului, procurorul general israelian și prim ministrul Benjamin Netanyahu au păstrat tăcerea. De la publicarea cărții „Torat Ha’Melech”, Netanyahu a evitat cu stăruință criticarea conținutului sau a suporterilor autorului. La fel ca mulți alți prim miniștri dinaintea sa, Netanyahu s-a lăsat pus cu botul pe labe de comunitatea religioasă naționalistă a Israelului. Această slăbiciune a sa derivă din faptul că naționaliștii religioși de extremă dreapta apar în coaliția sa de guvernare și alcătuiesc o porțiune substanțială din suportul său politic. Pentru Netanyahu, o confruntare cu rabinii turbați de furie ar echivala cu o sinucidere politică sau l-ar putea împinge într-o alianță cu forțe centriste care nu îi împărtășesc devotamentul față de proiectul coloniștilor din Cisiordania.

Un panteon al principalilor rabini fundamentaliști ai Israelului a făcut paradă de puterea sa politică în timpul unui congres ad-hoc organizat într-un hotel al Ierusalimului. În fața unei audiențe de 250 de persoane printre care s-a aflat și fostul membru al Knessetului, extremistul de dreapta Michael Ben-Ari, rabinii au declarat în numele Sfintei Tora că nu vor ceda în fața oricărei tentative a guvernului de a le dirija activitățile politice – chiar și sau mai ales pe cele care includ incitarea la acte teroriste împotriva ne-evreilor.

În ciuda îndelungatei sale implicări în terorism, sau poate tocmai din cauza asta, Shapira se bucură de sprijinul unor rabini fundamentaliști de prim rang. Cel mai cunoscut suporter al său este Dov Lior, conducătorul ieșivei Shavei-Hevron din Kiryat Arba, o colonie evreiască extremistă de lângă orașul palestinian ocupat Hebron și un focar al terorismului evreiesc. Lior a apărat cu vigoare „Tora Regelui”, spunând despre ea că este „foarte relevantă, mai ales în aceste vremuri”.

Entuziasmul lui Lior față de broșura lui Shapira își are originea în propria-i atitudine eliminaționistă față de ne-evrei. De exemplu, când Lior a deținut funcția de rabin-șef al IDF-ului, el i-a instruit pe soldați în felul următor: „În vreme de război nu există civili...O mie de vieți ne-evreiești nu fac cât o unghie evreiască!” Într-adevăr, sunt doar câteva vieți ne-evreiești pe care Lior le-ar cruța. Ele sunt cele ale militanților palestinieni încarcerați care, așa cum sugera el odată, ar putea fi folosiți ca subiecți pentru experimente medicale umane.

În rest, Lior pare satisfăcut să îi privească pe palestinieni cum mor ciuruiți de mitraliere, așa cum s-a întâmplat în 1994 când dr. Baruch Goldstein a masacrat 29 de palestinieni și a rănit încă 150 în timp ce aceștia se rugau în peștera din Hebron a moscheei Patriarhilor. La înmormântarea lui Goldstein, Lior a celebrat masacrul ca pe un act menit să „slăvească numele sfânt al Domnului”. El l-a preamărit pe Goldstein, spunând că a fost „un om drept”. Mulțumită eforturilor lui Lior, un altar în memoria lui Goldstein a fost construit în centrul coloniei Kiryat Arba, pentru ca localnicii să celebreze faptele ucigașului și să-i transmită moștenirea generațiilor viitoare.

Deși declarațiile inflamatorii ale lui Lior au avut drept consecință interdicția de a participa la alegerile pentru Consiliul Suprem al Rabinilor, acesta rămâne, potrivit jurnalistului Daniel Estrin, „o personalitate respectată printre Zioniștii renumiți”. Ca urmare, Lior continuă să aibă o influență considerabilă printre elementele religioase ale IDF-ului.




Pe lângă Lior, „Tora Regelui” este sprijinită și de un alt proeminent rabin naționalist fundamentalist: Yaakov Yosef. Yosef este liderul ieșivei Hazon Yaakov din Ierusalim și un fost membru al Knessetului. Și poate mai important, este fiul lui Ovadiah Yosef, fostul rabin-șef al Israelului și liderul spiritual al partidului Shas care reprezintă un segment cheie al coaliției de guvernare a lui Netanyahu.

Cu doar câteva zile înaintea unor negocieri dintre Israel și Autoritatea Palestiniană acum câțiva ani, Ovadiah Yosef își ținuse predica săptămânală. Folosindu-se de obișnuitele invective, acesta a declarat: „Toți acești oameni răi ar trebui să piară de pe suprafața pământului...Dumnezeu ar trebui să îi lovească cu o ciumă, pe ei și pe acești palestinieni.”

Prim ministrul Netanyahu a transmis o declarație prin biroul său care spunea că „Afirmațiile rabinului Ovadiah Yosef nu reflectă viziunile lui Netanyahu sau ale guvernului israelian.”

Shlomo Aviner, unul dintre liderii mișcării coloniștilor, a apărat argumentele cărții spunând că reprezintă o „poziție legitimă” și că ar trebui să fie predată în seminariile evreiești.

Autorul cărții și suporterii săi au fost asociați îndeaproape cu mișcarea Kach, o organizație întemeiată de răposatul rabin Meir Kahane, care cerea expulzarea tuturor palestinienilor de pe Pământul lui Israel (Eretz Yisrael). Deși mișcarea Kach este interzisă, oficialii au închis ochii pe măsură ce ideologia acesteia a prins rădăcini în coloniile evreiești. „Poate că o fi ilegal să te numești Kach, dar autoritățile sunt mai mult decât tolerante față de coloniștii cu asemenea viziuni și care sunt implicați în atacuri violente. De fapt, ce făcea Kahane și banda sa în anii 80 este o joacă de copii față de îndeletnicirile coloniștilor de azi”, declara Dror Etkes, un expert în colonii.

Mișcarea Kach a fost întemeiată în 1971 de Meir Kahane, un rabin american care a emigrat în Israel. Acesta a câștigat un loc în parlamentul israelian în 1984 în baza unei platforme care susținea expulzarea tuturor palestinienilor din Israel și Teritoriile Ocupate. Din funcția de membru al Knessetului, a conceput o legislație pentru revocarea cetățeniei israeliene a ne-evreilor și interzicerea relațiilor sexuale dintre evrei și gentili.

Partidul politic a primit interdicția de a candida la parlamentul israelian în 1988 și mișcarea a fost scoasă în afara legii șase ani mai târziu. Deși gruparea este considerată organizație teroristă în SUA și majoritatea Europei, ideologiei sale i s-a permis să înflorească în coloniile evreiești.

Astăzi, zeci de rabini adoptă o interpretare a legii evreiești într-un mod identic sau mai rău decât cel al lui Kahane.

Michael Ben Ari, un fost lider Kach, a fost ales ca membru al parlamentului în 2009 din partea partidului de extremă dreapta Uniunea Națională, care deține 4 locuri în parlament (în prezent Ben Ari nu mai este membru al parlamentului).

Avigdor Lieberman, actualul ministru al apărării, a făcut și el parte din Kahane pentru scurt timp, înainte ca mișcarea să fie interzisă. Programul partidului pe care îl conduce, Yisrael Beiteinu, al treilea cel mai larg partid al guvernului, are un program anti-arab în care răsună ideologia lui Kahane.