luni, august 29, 2016

Industria islamofobiei și demonizarea Palestinei



























de Dr. Hatem Bazian

Domeniul studiilor americane trebuie să contracareze mai agresiv răspândirea islamofobiei deoarece a devenit un discurs rasist acceptabil în mod deschis, ce impregnează societatea civilă în Statele Unite și societățile vestice în general. În mod cert, când rasismul față de o categorie de oameni este tolerat în discursul public, cu vremea, indivizii și grupurile rasiste sfârșesc prin a capta agenda politică a societății și prin a-și direcționa rasismul  către toate comunitățile marginalizate. Islamofobia este o teamă artificială sau o idee preconcepută inoculată de structurile globale de putere eurocentriste, postcoloniale și orientaliste. Este direcționată către o amenințare musulmană globală inventată, ce este folosită pentru a menține și a extinde deosebirile din relațiile culturale, sociale, politice și economice existente. Dezbaterea actuală asupra legăturii dintre imigrație și crimă este un exemplu în acest sens. „Alterizarea” (”othering”) islamului și a musulmanilor a devenit o normă acceptabilă. Subiectul musulman este problematizat în universități, unde studiul experiențelor trăite de musulmani este exilat în cadrul studiilor religioase sau ale Orientului Mijlociu/Apropiat și este inclus în alte discipline ca o „problemă”.  În timp ce islamofobia acționează deja în mass-media, în Imperiul SUA, și pe măsură ce restricțiile impuse musulmanilor devin generalizate, un element esențial în această analiză este legătura explicită dintre grupurile și organizațiile pro-Israel și efortul de a demoniza și „alteriza” islamul și musulmanii în SUA și în Europa, în timp ce păstrează și consolidează sprijinul pentru Israel.

Continuu să susțin că grupurile și organizațiile pro-Israel din Statele Unite sunt principalii finanțatori, producători, organizatori și distribuitori ai conținutului islamofob care domină discursurile politice și publice în societățile vestice. Implicarea grupurilor și organizațiilor pro-israeliene în industria islamofobiei și în demonizarea Palestinei și a palestinienilor continuă să întărească distanța academică față de acest subiect din cauza fricii de a fi luat în vizor pentru critică la adresa Israelului. Deși acest subiect găzduiește o mulțime de aspecte, eseul de față se concentrează pe un anume segment al industriei islamofobiei care este legat în mod direct de agenda pro-Israel – grupurile și organizațiile angajate în promovarea „alterizării”, a plasării stigmatului „celuilalt”, a „celui care nu este de-al nostru” asupra musulmanilor, dar a căror preocupare principală este subminarea posibilităților de pledoarie pentru cauza palestiniană. În mod special, acest eseu încearcă să răspundă următoarelor întrebări: Care sunt grupurile ce generează islamofobie, care sunt relațiile acestora cu cei implicați în apărarea politicilor Israelului și cum ar trebui să abordeze studiile americane acest subiect în viitor? Cum sunt conectate aceste organizații la discursul academic? Cum este folosită islamofobia pentru a obține și mai mult sprijin pentru Israel și cât de mult succes a avut această strategie în epoca de după 9/11? Care a fost răspunsul academiei americane în general și a studiilor americane în particular față de islamofobie și/sau sprijinul acordat Israelului?

O campanie publicitară rasistă, orientalistă și islamofobă

În primăvara lui 2011, AFDI (American Freedom Defence Initiative), o organizație înființată de Pamela Geller, un personaj central al rețelei globale islamofobe, a realizat o serie de reclame la nivel național pentru autobuze, stații de tren și panouri cu următorul mesaj: „În orice război dintre omul civilizat și sălbatic, sprijiniți omul civilizat. Sustineți Israelul, înfrângeți Jihadul.” Comparativ cu alte campanii islamofobe, aceste reclame se leagă în mod explicit de Israel, de „războiul împotriva Jihadului”, de sprijinul față de Israel și de încadrarea rasistă a palestinienilor la care afișele se referă cât se poate de clar ca la niște „sălbatici”. Afișele publicitare au apărut pe tot teritoriul SUA și în câteva orașe, ca de exemplu San Francisco și New York, câțiva artiști au instalat o campanie vizuală de rezistență pictând peste afișele respective, denunțând rasismul din spațiul public.






Potrivit website-ului lui Geller, aceste reclame reprezentau un răspuns la două campanii publicitare. Prima, la inițiativa CAIR (Consiliul de Relații Americano-Islamice), ilustra „Jihadul meu” ca temă, pentru a contracara discursul media și politic rasist și esențialist despre islam și musulmani, înfățișând o înțelegere mai nuanțată a termenului jihad în era post-9/11. A doua campanie, numită de AFDI „o răutăcioasă campanie anti-Israel”, implica afișe publicitare plasate în stații de tren arătând harta micșorării Palestinei.




Un alt set de reclame islamofobe și mai inflamatorii marca AFDI îl înfățișau pe Haj Amin al-Husseini, liderul palestinian de dinainte de 1948, stând lângă Adoph Hitler. Potrivit AFDI, această nouă campanie publicitară era o replică dată unei campanii promovate de AMP (Musulmanii americani pentru Palestina) care solicita întreruperea ajutorului american pentru Israel. Reclamele realizate de AFDI fac parte dintr-o campanie mai amplă de defăimare a islamului și a musulmanilor promovată de producătorii pro-Israel și pro-Zioniști ai islamofobiei. Aceste reclame creează o legătură explicită și imediată între retorica islamofobă îndreptată spre islam și musulmani și rolul central al Israelului ca element esențial în „războiul împotriva terorismului”, astfel construindu-i ontologic pe palestinieni ca teroriști arhetipali, pentru a păstra sprijinul Statelor Unite față de statul Zionist.






În era de după 9/11, un număr de organizații, grupuri și indivizi americani au reușit cu succes să îndeplinească programul acesta de angajare a islamofobiei pentru a centraliza Israelul și a demoniza palestinienii. Acest ciorchine de grupuri islamofobe pro-Israel este studiat foarte puțin de către academicienii americani în ciuda numărului tot mai mare de lucrări publicate pe tema islamofobiei. Legătura dintre cele două este evidentă în cazul site-ului Canary Mission, un site puternic islamofob în care McCarthismul prinde chef de viață și care este centrat pe contracararea activismului BDS în campusuri și pe promovarea agendei israeliene. Istoric vorbind, academicienii americani s-au ferit în general să critice Israelul de teamă că vor fi acuzați de antisemitism și cariera lor ar suferi consecințe neplăcute. Cei care se aventurează să abordeze conflictul Palestina-Israel în afara parametrilor acceptați sunt o excepție și majoritatea academicienilor pur și simplu se țin departe de subiectul acesta. Cazuri ca cel al lui Joseph Massad de la Universitatea Columbia, al lui Steven Salaita de la Universitatea Illinois și al lui Rabab Abdulhadi de la Universitatea de Stat San Francisco ilustrează repercusiunile pe care le poate avea faptul de a scrie și a vorbi despre Palestina în mediul academic american.

Era post-9/11 și conturarea unei opinii publice americane pro-Israel

Atacurile din 2001 au introdus o schimbare în politica externă americană și o abordare intervenționistă mai puternică și mai militarizată față de lumea arabă și musulmană odată cu invazia Afganistanului și a Irakului, precum și o prezență armată robustă în peste 30 de noi țări. Suprapunerea dintre atacurile din 9/11 și începutul celei de-a doua Intifade palestiniene a oferit o oportunitate de aur pentru ca neoconservatorii să impună o poziție pro-israeliană mai decisivă în cadrul administrației Bush. Neoconservatorii din administrație erau dedicați Israelului și se opuneau compromisului teritorial cu palestinienii.

Schimbarea post-9/11 s-a axat pe o strategie preventivă îndreptată împotriva a ceea ce ei numeau organizații „teroriste” cu întindere globală și a statelor-națiuni ce furnizau sprijin sau adăpost grupărilor cum ar fi Al-Qaeda și organizațiile afiliate, dar nu grupurilor implicate în lupta națională, cum ar fi facțiunile palestiniene și separatiștii basci din Spania. Sloganul președintelui Bush „sau sunteți cu noi sau sunteți cu teroriștii” a forțat statele-națiuni să ia decizii politice ce facilitau punerea în practică a acestui război global. Alianța globală rezultată a cooperat în „războiul împotriva terorismului”, cu Israelul jucând un rol central, asigurând antrenamentul și know-how-ul și promovându-și „expertiza multilaterală” în ceea ce privea lupta contra terorismului. Agențiile de securitate israeliene s-au avântat în afacerea instruirii antitero și au reușit să-și securizeze rolul de actori principali în programele contraterorism locale, regionale, naționale și internaționale. De exemplu, Urban Shield, un program de antrenament antitero ce are loc în zona golfului San Francisco și poziționează islamofobia în centrul cadrului său conceptual iar musulmanii și arabii ca amenințări potențiale în programul său de antrenament, se bazează pe o echipă de securitate israeliană care creează scenarii pentru presupuse atacuri și furnizează consiliere pentru realizarea profilurilor teroriste.

Israelul a fost un participant-cheie în „războiul împotriva terorismului”, accentuând „amenințarea irakiană” ce era înfățișată ca fiind „legată” în mod direct de finanțarea atacurilor suicidale. Esențială campaniei din Irak a fost o strategie de comunicare creată de suporterii americani ai Israelului pentru a influența opinia publică și a păstra în prim-plan figura lui Saddam Hussein în timp ce intensifica opinia negativă despre palestinieni. Agenții de PR precum Luntz Research Companies au împins opinia publică și mai mult spre dreapta și în favoarea invaziei din Irak. Documentele de PR pregătite de această firmă ofereau teme specifice de abordare și recomandări despre cum trebuie vorbit publicului american despre Israel. Deși unii ar putea spune că e o conspirație, realitatea este că o rețea neoconservatoare bine organizată și disciplinată sponsorizată de Zioniști operează într-o administrație încurajatoare și fertilă din punct de vedere ideologic, cu aliați în poziții-cheie care reușesc să modeleze dezbaterea publică privind chestiunile ce țin de războiul de acasă și de peste hotare. Cei care activează în acest spațiu reușesc să fortifice și să consolideze narativa Israelului în Statele Unite și domină discursul în cadrul mediului academic.

Purtătorii de cuvânt israelieni au fost foarte eficienți în a-și transmite mesajul la nivel local, regional și național în SUA, în timp ce replicile pro-palestiniene au fost adesea singulare și întârziate. Strategia israeliană de comunicare a fost construită pe ani de zile de stereotipizare negativă și denaturare a arabilor și a musulmanilor, care, după 9/11, s-a concentrat cu succes asupra palestinienilor în general și asupra mișcării de rezistență Hamas în particular ca teroriști arhetipali.

Această strategie de comunicare a făcut posibil ca Israelul să fie și mai conectat la politica SUA de luptă împotriva terorismului. Mai precis, cunoștințele israeliene despre lupta împotriva „terorismului” palestinian au fost ambalate și prezentate ca fiind cea mai de succes abordare a unei amenințări islamice. Peste noapte, Israelul a devenit modelul pentru o astfel de strategie, cu nenumărate firme israeliene oferindu-și serviciile de instruire și strategii antitero ce au ajutat la consolidarea imaginii stereotipice a teroristului arab, musulman și în mod sigur palestinian.

Ca o consecință, armata americană a fost adusă în același proiect, cu dezvoltarea imediată de cursuri ce problematizează mai departe islamul și musulmanii ca teroriști arhetipali, cursuri de învățare a limbii arabe ca un serviciu necesar pentru aparatul național de securitate și cooperare cu instituții israeliene pentru studierea violenței și a contraterorismului. Rezultatul este acela că islamul și musulmanii sunt studiați în universități ca un „celălalt” inferior și terorist asupra căruia trebuie intervenit și remediat.

Mai mult, aproape toți liderii americani au vizitat Israelul pentru a se „educa” în legătură cu provocările pe care le întâmpină țara și cu eficiența Israelului de a lupta împotriva „terorismului”. Călătoriile în Israel complet sponsorizate ale politicienilor, jurnaliștilor și academicienilor americani sunt menite să contureze discursul public, participanții urmând să folosească punctele de vedere israeliene atunci când vor discuta despre Palestina, arabi și musulmani.

Strategiile de comunicare ale Israelului includ și documentare sofisticate și bine realizate menite să stabilească o „legătură” între grupările teroriste internaționale și organizațiile musulmane americane, cu scopul de a înlătura orice diferență dintre aceste grupuri, pentru a justifica acțiunile Israelului împotriva palestinienilor. Această strategie are intenția de a defăima organizațiile musulmane, de a le pune în defensivă și de a le exclude din discuțiile politice, așa cum s-a văzut în cazurile atacurilor împotriva CAIR (Council on American-Islamic Relations), Alianța Musulmanilor Americani, Societatea Musulmană Americană și Musulmanii Americani pentru Palestina.

Aceste documentare fac în permanență referiri la violența palestiniană în timp ce prezintă în mod selectiv imagini anistorice revoltătoare și scoase din context ale unor personaje religioase, pentru un impact negativ puternic. Punctul culminant în domeniul industriei documentarelor islamofobe pro-israeliene a fost atins în 2008, când 28 de milioane de copii ale filmului Obsession: Radical Islam’s War against the West, un film produs și finanțat de către Clarion Fund, au fost distribuite în statele nehotărâte înaintea alegerilor generale pentru a influența votul împotriva atunci candidatului prezidențial democrat Barack Obama. Scopul era influențarea rezultatului alegerilor atrăgând atenția votanților de dreapta anti-musulmani asupra numelui tatălui lui Obama, Husain, un nume comun printre arabi și musulmani.



După Obsession, un alt documentar de propagandă a fost finanțat și produs de către Clarion Fund, The Third Jihad. Ținta acestuia erau musulmanii americani care erau acuzați de legături clandestine cu grupări definite de guvernul SUA ca teroriste, cu accent pe demonizarea Palestinei și a luptei palestiniene. Scopul era expulzarea unui număr de organizații arabe și musulmane, precum CAIR și ADC din cercurile politice, împingerea acestora într-o poziție defensivă și limitarea spațiului public american la pledoaria de dreapta, pro-israeliană.




O modalitate de a înțelege strategia pro-israeliană ce se desfășoară sub ochii noștri este extinderea folosirii conceptului de „Orientalism latent” și „manifest” al lui Edward Said studiilor islamofobiei. Potrivit lui Said, orientalismul este o doctrină politică în cadrul căreia subiecții arabi și musulmani sunt construiți și „judecați în termeni vestici și prin comparație cu Vestul, așa încât aceștia sunt mereu Celălalt, cel inferior, cel care trebuie cucerit.” Scrierile lui Kurzman și ale lui Said pun accentul pe legătura dintre ceea ce eu numesc islamofobia latentă și cea manifestă. Islamofobia latentă este concepută printr-un proces de folosire a filmelor, a știrilor, a talk-show-urilor, a publicării cărților și de portretizare a islamului ca o religie opresivă, înapoiată și violentă înclinată spre despotism și lipsa progresului. Producția culturală nu este independentă de politici sau economie; mai degrabă este influențată și determinată de acestea.

Islamofobia manifestă este evidentă în discursurile și scrierile unuia ca Daniel Pipes, un suporter pro-israelian de dreapta și fondator al website-ului de tip McCarthian Campus Watch. Vorbind în fața convenției Congresului Evreilor Americani pe 21 octombrie 2001, Pipes declara „Sunt foarte îngrijorat, din punct de vedere evreiesc, că prezența, statura, afluența și naturalizarea musulmanilor americani...va pune în pericol evreii americani.” Asta oferă o privire fugară asupra gândirii din spatele industriei islamofobiei și a felului în care se mobilizează pentru a demoniza musulmanii, arabii și palestinienii.

Concluzie

Mediul academic ar trebui să dețină rolul principal în explorarea implicării organizațiilor și grupurilor pro-israeliene în producția de conținut islamofob. Profesorii de studii americane ar trebui să-și centralizeze cercetarea și predarea asupra islamofobiei din cauza impactului pe care îl are în normalizarea discursului rasist în societate. Fac apel la toți academicienii americani să se afle în primul front și să îmbrățișeze studiile islamofobiei în conexiune cu toate luptele pentru justiție socială, punând accent pe narativa palestiniană. Și nu în ultimul rând, profesorii de studii americane ar trebui să lege relații academice robuste cu universitățile palestiniene, să găzduiască programe de dialog și schimb cultural și să expună rolul Israelului în promovarea unor medii rasiste și ostile în campusuri și în societatea civilă, ce caută să limiteze libertatea academică și cea de expresie în timp ce se ascund în spatele distorsionărilor despre BDS, Palestina, islam, musulmani și „războiul împotriva terorismului”.

În Israel, un arab mort stârnește doar un căscat de plictiseală


Nimeni nu a tresărit la uciderea de vineri a unui om inocent de către un soldat israelian. Nu e terorism, nici apartheid, nici rasism sau dezumanizare. E doar moartea încă unui sub-om.


de Gideon Levy 




Era o dimineață târzie. În Israel oamenii își încheiau pregătirile pentru Sabat. Reporterii militari cumpărau pâinea challah, soldații își părăsiseră bazele pe timpul weekend-ului. La punctul de control Yabrud din Cisiordania colegii acestora au văzut un bărbat. De fapt, nu au văzut un bărbat. Au văzut un sub-om. L-au împușcat așa cum au fost instruiți. Reporterii militari au scris după cum fuseseră instruiți și ei: „Un terorist a tras cu o armă de foc înspre cazemata de la un punct de control din Ofra. Nimeni nu a fost rănit. Forțele armate au răspuns cu foc și teroristul a fost ucis.”

Rutină. Nu există nicio contradicție între „nimeni nu a fost rănit” și „teroristul a fost ucis”. Numai evreii pot fi răniți. A urmat o actualizare: „Comandantul brigăzii Kfir, care a văzut teroristul aruncând cu un proiectil către o cazemată a IDF din Silwan, a tras în el și l-a omorât. Nimeni nu a fost rănit.” Puțin timp mai târziu s-a raportat: „Se pare că acesta era instabil mintal. Nu s-a găsit nimic asupra corpului său în urma percheziției.” Cu alte cuvinte, crimă.

Asta este ceea ce reporterul Channel 10 Or Heller a postat pe twitter vineri, la fel ca unii dintre colegii săi, inclusiv Alon Ben-David. Iar Heller nici vorbă să fie cel mai prost reporter militar, dintr-aceia care recită automat orice le dictează purtătorul de cuvânt al armatei fără a atribui citatul purtătorului de cuvânt și își spun jurnaliști.

Nu există nicio altă zonă în care jurnaliștii se pot comporta în felul acesta. Iau de bun, cu ochii închiși, orice le dictează autoritățile conducătoare. Minciunile despre ce s-a întâmplat vineri la punctul de control Yabrud au fost răspândite, desigur, de către IDF. Numai și numai după ce IDF-ul și-a corectat declarația reporterii au făcut același lucru și au raportat: „Palestinianul nu a încercat să atace soldații.” Seară bună și Shabbat Shalom!

Era o dimineață târzie. Iyad Hamed, din Silwan, se afla în drum spre moschee, pentru rugăciune. Acum mulți ani s-a lovit la cap într-un accident rutier și de atunci a rămas instabil mintal. Avea 38 de ani, era tatăl a trei copii, inclusiv al unui bebeluș. Un martor care a fost la fața locului și a dat declarație pentru B’Tselem sâmbătă, Iyad Hadad, spune că Hamed se rătăcise, s-a panicat când a văzut soldații de la punctul de control și a fugit. A fugit pentru a-și proteja viața. Nu era înarmat și nu reprezenta un pericol pentru nimeni.

Paramedicul Yihia Mubarak crede că a fost împușcat în spate în timp ce alerga. A observat o rană de intrare a glonțului în spatele victimei și o rană de ieșire în piept. Hamad a murit pe loc. La scurt timp trupul său neînsuflețit a fost returnat. De data aceasta, setea israeliană de păstrare a cadavrelor a fost potolită după ce s-a aflat că Hamad fusese ucis deși nu greșise cu nimic.

Un arab mort. Asta-i viața. Am trecut la alte chestiuni, mai importante și mai interesante. Când o singură rachetă Qassam din Gaza aterizează în Israel, fără să rănească pe cineva sau să cauzeze distrugeri, Israelul lansează o campanie de răzbunare cu bombardamente și artilerie, sădind devastare și oroare. Îi este permis să facă orice. Reporterii militari dezamăgiți îl provoacă pe ministrul apărării întrebând „de ce numai proprietăți?” Și cum rămâne cu liderul Hamas Ismail Haniyeh, pe care Avigdor Lieberman a promis să-l asasineze?

Israelul are voie să facă orice. Palestinienii au voie să răzbune moartea prietenului lor? Ce întrebare ridicolă! Au voie să încerce să-i oprească pe soldații IDF, așa cum face Israel cu Hamas, pentru a nu omorî oameni inocenți care trec pe la punctele de control? Altă întrebare ridicolă! Va fi pedepsit cineva pentru această crimă? O și mai ridicolă întrebare!

Dacă un câine israelian ar fi fost ucis de un palestinian, Israelul ar fi fost mult mai șocat decât de uciderea lui Hamad. O mie de rapoarte sunt publicate despre fiecare colonist din Cisiordania care este omorât, însă uciderea de vineri a unui om nevinovat nu a stârnit decât un căscat de plictiseală. Nu e terorism, nici apartheid, nici rasism sau dezumanizare. E doar moartea încă unui sub-om.

Am fost în Silwad acum nouă luni, după ce polițiștii de frontieră au ucis-o pe Mahdia Hamed, o femeie de 40 de ani, mamă a patru copii. Polițiștii de frontieră au susținut ca a încercat să-i calce cu mașina, dar martori oculari au depus mărturie că femeia conducea încet. Acasă, copilul ei de 10 luni aștepta să i se dea să sugă.

Au împușcat-o de câteva ori și gloanțele i-au găurit trupul și au trecut prin el. Nimeni nu a fost acuzat de nimic. Văduvul, Adiv Hamed, m-a întrebat atunci cu naivitate: „Israelienii știu ce s-a întâmplat? A existat o dezbatere publică în Israel după ce a fost omorâtă?”
Am tăcut rușinat.



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.738936

sâmbătă, august 27, 2016

În unele raiduri ale armatei israeliene, a pleca cu mâna goală nu este o opțiune


          Casa familiei Abu al-Haija din Jenin. Credit: Alex Levac.


de Gideon Levy și Alex Levac


Următoarea este o listă cu lucrurile pe care Armata Israeliană de Apărare (IDF) le-a confiscat săptămâna trecută într-unul dintre raidurile nocturne efectuate în casa familiei Abu al-Haija din tabăra de refugiați Jenin: două televizoare, un cuptor cu microunde, 10 huse protectoare pentru măslini, patru ceasuri, două lanțuri de aur, o pereche de cercei, șase tablete, două computere, 20 de telefoane mobile și un Seat Ibiza din 2013.

O duzină de soldați înarmați, majoritatea mascați, a percheziționat fără avertisment casa joia trecută, spărgând și năpustindu-se pe ușă la ora 3 și jumătate dimineața și petrecând acolo următoarele două ore. Nu departe, în orașul Jenin, în nordul Cisiordaniei, un alt grup de forțe armate israeliene, la fel de îndrăzneț și determinat, a percheziționat o altă casă și a plecat cu niște lucruri.

Când pare că am văzut tot ce se putea vedea când vine vorba de viața sub ocupație, autoritățile vin cu noi măsuri draconice, unele chiar mai grotești decât cele ce le-au precedat. Mai nou, se pare că IDF-ul a început să opereze ca un recuperator pe piața gri.

Faceți cunoștință cu ICF: Forțele Israeliene de Colectare. Soldații săi își riscă viața lor și pe a altora, terorizează copii și bătrâni în operațiuni ridicole ce vizează confiscarea prăjitoarelor de pâine. Da, este grotesc. Vin să confiște bani pe care îi suspectează că provin de la Hamas sau de la Jihadul Islamic și când nu găsesc bani capturează orice le cade sub mână. A pleca cu mâna goală nu este o opțiune.

Suntem familiarizați cu locuința familiei Abu al-Haija. Am vizitat-o prima oară acum 13 ani. Ambii părinți erau atunci în închisoare și cei cinci copii ai lor se ocupau de casă, abandonați în vrerea sorții. Tatăl, Sheikh Jamal Abu al-Haija, care își pierduse un braț în invazia la scară largă a taberei pentru refugiați de către forțele IDF cu un an înainte, fusese condamnat la nouă ani de închisoare pentru rolul pe care l-a avut în coordonarea unui atac sinucigaș în Galileea de Sus în 2002. Soția sa, Asmaa, a fost băgată la închisoare pentru 9 luni fără proces și fără o explicație. Fiul cel mai mare, Abel al-Salam, era și el în închisoare, executând o sentință de 18 luni pentru implicarea în mișcarea Hamas, iar cei mici au rămas acasă.


                                         Magazinul familiei Abu al-Haija în Jenin.


Aceasta este o familie dedicată în totalitate mișcării Hamas. Sheikh Jamal fusese capul mișcării în tabăra de refugiați. Casa lor a fost distrusă în invazia armată din 2002 și reconstruită puțin mai târziu; avea câteva etaje pentru a găzdui părinții și copiii lor căsătoriți și familiile acestora. Cel mai mic dintre copii, Hamzi, care atunci avea 11 ani, a fost ucis 11 ani mai târziu, aflându-se pe lista neagră israeliană. Soldații au venit să-l aresteze și să-l omoare aproximativ acum doi ani. Ne-am întâlnit cu el cu câteva zile înainte de a fi lichidat. De atunci, n-am mai fost la casa lor situată pe povârnișul taberei de refugiați.

Acum, casa familiei este un mausoleu în memoria fiului și fratelui mort și un monument pentru tatăl care este închis pe viață și nu are dreptul la vizitatori nici măcar din partea familiei. Afișe mari și plăci comemorative din lemn de măslin se află peste tot în camera de zi împânzită cu fotografiile bărbosului tată care pare să observe camera din toate unghiurile și ale chipului distrus al fiului mort.

Toți fiii au ieșit acum din închisoare: Amad a ieșit acum două luni, după ce a fost închis timp de 18 luni și Assam a fost eliberat acum patru luni după ce a servit o sentință de 20 de luni. Abed al-Salam este liber și el. Sheikh Jamal se află în închisoarea Eshel, în Be’er Sheva. Hamzi este mort. (Mai există și o soră).

Acum două luni, Assam a deschis un magazin de telefoane mobile în partea frontală a casei, numit Abu al-Haija Communications. Acum magazinul este gol și distrus – nu mai există nimic de vânzare. Assam aducea telefoanele și celelalte obiecte în casă în fiecare seară și trupele IDF le-au găsit și le-au confiscat. Familia spune că au fost 60 sau 70 de soldați. Copiii au izbucnit în lacrimi. Soldații i-au înghesuit pe frați într-o cameră înainte de a percheziționa întreaga casă. Au cerut să li se spună unde sunt ascunși banii. I-au amenințat, spunând că dacă nu sunt găsiți banii, vor arunca în aer casa. Potrivit fraților, soldații nu au oferit nicio explicație pentru acțiunile lor și nu au prezentat niciun mandat. Au întors casa cu fundul în sus, scoțând și aruncând pe podea absolut totul din dulapuri, despicând cu cuțitul două canapele și spărgând câteva obiecte de sticlă. Familia are fotografii.

Negăsind bani – în afară de 20 de dinari iordanieni (28 $) – soldații au început să confiște lucruri și să le încarce în vehiculele parcate mai jos pe stradă. Frații au cerut să vorbească cu un ofițer al serviciului de securitate Șin Bet, pentru a înțelege ce se întâmplă, dar li s-a refuzat acest lucru. Soldații le-au spus: „Noi suntem IDF și am venit să luăm aceste lucruri. Puteți merge la tribunal.”

Forțele israeliene au înmânat familiei un formular scris de mână, care enumera obiectele luate, cu o semnătură indescifrabilă mâzgălită în josul hârtiei, fără un nume identificabil al ofițerului comandant.

Formularul este intitulat (în ebraică): „Ordin de Annex V. Confiscare.” Merge către stat (în arabă): „Sub Ordonanța de Apărare (Urgență) 1945 și sub Legea 60 (Iudea și Samaria) și potrivit informației de securitate intrată în posesia forțelor de apărare în ceea ce-l privește pe Assam Abu al-Haija...care pe lângă primirea de fonduri de la mișcarea Hamas, a fost deposedat de bunurile menționate mai sus. Puteți apela la biroul de consultanță juridică, la numărul de fax...Pentru a vă asigura că faxul a fost primit, sunați la acest număr...” Mai jos erau detaliile ofițerului, cu ceva mâzgăleli lângă și semnătura comandantului cu încă niște mâzgăleli lângă și apoi semnătura persoanei căreia i-au fost confiscate bunurile – acolo unde Assam Abu al-Haija a scris „Nu sunt de acord.”

Acesta este cel de-al patrulea raid efectuat de IDF în casa familiei de când frații au fost eliberați din închisoare, dar prima dată când s-au confiscat bunuri. Au angajat un avocat și așteaptă să vadă ce poate fi făcut pentru a-și recupera proprietățile.

În exact același timp în care soldații plecau cu cerceii femeilor din familia Abu al-Haija, un alt grup al IDF sosea în casa lui Majed Arukh, 24, care trăiește în Jenin. Arukh, care s-a căsătorit acum 10 săptămâni, lucrează în zona industrială a orașului, reprezentată de nu mai mult de câteva ateliere de reparat mașini. Anul trecut, a petrecut șase luni în închisoare, după ce s-au găsit asupra lui 900 de dinari despre care Șin Bet-ul susținea că provin de la Hamas. Arukh a negat acest lucru, explicând că banii erau pentru a-și plăti taxa la Universitatea Al-Quds din Amman, dar a fost condamnat la închisoare. A fost prima oară în viața lui când a fost judecat pentru ceva sau închis.

Soldații și-au făcut apariția după ora 3 dimineața. Mai întâi au intrat în apartamentul vecinilor, au urcat până la apartamentul tatălui lui Arukh de la etajul al treilea, și până la urmă l-au găsit pe tânărul bărbat în apartamentul său de la etajul al doilea. Era un grup mai mic acesta, 20 de soldați, printre ei și două femei. Și aici au dărâmat ușa. Un ofițer IDF care s-a identificat ca Rami Fares l-a întrebat pe Arukh unde sunt banii. Acesta a răspuns că nu avea bani în casă. Ofițerul Fares a insistat spunând că știe că Arukh a primit o sumă mare de bani de la Hamas, înainte de alegerile municipale programate în octombrie. Arukh și-a rugat soția să aducă toți banii existenți în casă. Aceasta s-a întors cu 120 de șecheli (31 $) și opt dinari (11 $). Ofițerul Fares a declarat că soldații vor confisca bunuri în locul banilor pe care nu i-au găsit.

Au luat un TV cu ecran LCD, două celulare, două modemuri, două routere pentru WiFi, un prăjitor de pâine și o pușculiță cu monede. I-a fost înmânat lui Arukh același formular „Annex V. Confiscare”, ce enumera lucrurile confiscate. Arukh spune că nu au fost notate toate lucrurile luate. Ce va face? Ofițerul i-a răspuns „Dumnezeu știe”.

La câteva ore după ce au plecat soldații israelieni, au sosit reprezentanți ai forțelor de securitate preventivă ale Autorității Palestiniene. I-au spus lui Arukh să-i însoțească și l-au închis în regim celular. „Ați venit să terminați ce au început israelienii?” i-a întrebat Arukh. L-au întrebat de ce au venit soldații la el acasă. A fost eliberat după patru ore.

Operațiuni similare de confiscare a proprietății au avut loc recent în orășelele vecine: în Burkin au fost confiscate bunuri din casa lui Mahmoud Abeidi, care se află în închisoare, și din case din Silat al-Harithiya și din Jab’a.

Rugat să comenteze aceste lucruri, purtătorul de cuvânt al IDF a declarat: „Forțele IDF operează pe mai multe planuri împotriva organizațiilor teroriste din Iudeea și Samaria. Lupta include capturarea și confiscarea fondurilor ce sunt folosite la finanțarea acțiunilor teroriste și a proprietății echivalente fondurilor teroriste de la oamenii care primesc astfel de fonduri. Trebuie subliniat că de fiecare dată când sunt capturate fonduri sau proprietăți, acestea sunt examinate în detaliu. După capturarea proprietăților sau a banilor și înainte de confiscarea acestora, proprietarul poate depune o reclamație.”

„Dacă ne-ar aresta ar fi una, dar ceea ce au făcut ei aici se numește furt”, spune Assam Abu al-Haija. El știe că soldații se vor întoarce.




Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.738729

vineri, august 26, 2016

Încetați cu prostia că palestinienii sunt o minoritate în Israel





de Gideon Levy

O iluzie în care trăiesc majoritatea israelienilor îi face să inventeze scuze idioate bazate pe realitatea virtuală pe care și-au construit-o. Potrivit acestei aberații, statul Israel își controlează doar cetățenii săi, majoritatea dintre ei evrei, desigur, dar nimeni nu ia în considerație milioanele de alți oameni care se află sub control israelian  cel puțin la fel de mult, poate și mai mult. Aceștia sunt invizibili.

Acesta este singurul mod în care cineva poate discuta în mod confortabil și în cunoștință de cauză dacă Israelul este sau nu un stat evreiesc și democratic. Discuția este una fascinantă din punct de vedere intelectual, dar are o singură problemă: și-a pierdut de mult relevanța. O țară în care jumătate din locuitorii săi nu sunt evrei, nu poate fi evreiască. Dacă insistă prin forță să fie evreiască, atunci nu este democratică.

Un stat în care jumătate dintre subiecți nu au drepturi nu poate fi democratic. Într-un stat care nu intenționează să-și schimbe granițele sau natura regimului de conducere, această discuție este doar o parte din iluzia de a defila în permanență în fundul gol dar a te simți complet îmbrăcat.

Două popoare egale ca mărime trăiesc sub regim israelian: în jur de 6,3 milioane de evrei și 6,3 milioane de arabi. Jumătate-jumătate. Acesta este rezultatul a 50 de ani de viață într-un stat binațional, neevreiesc și nedemocratic. La cei 1,8 milioane de cetățeni arabi, trebuie adăugate cele 2,7 milioane de palestinieni ce trăiesc sub regim militar israelian direct, în Cisiordania și cei aproximativ 1,8 milioane ce trăiesc sub regim militar israelian indirect în Gaza.

Soarta tuturor acestor oameni, de la înregistrarea certificatului de naștere la moneda pe care o folosesc și la majoritatea drepturilor lor este stabilită în Israel. Sunt subiecții guvernării acestuia; sunt parte a statului.

Israelul încearcă să se descotorosească de subiecții săi palestinieni atunci când i se pare convenabil. Noaptea le invadează casele și ziua pretinde că nu se află sub controlul său. Dar nu poți să le ai pe amândouă. Nu poți susține că palestinienii nu sunt o parte integrală a marelui Israel; ocupați și deposedați, dar parte integrală.

Faptul că această realitate le-a fost impusă cu forța de către armată și că nu fac parte din democrația parțială a Israelului nu înseamnă ca nu aparțin acestuia. Coloniștii israelieni din Cisiordania fac parte din Israel dar vecinii lor palestinieni nu? E imposibil, chiar dacă majoritatea evreilor israelieni ar prefera să fie așa.

Într-un articol de luna aceasta din Haaretz, ediția în ebraică, atunci când Gadi Taub aplaudă Israelul evreiesc democratic își bazează argumentul pe ideea că arabii sunt o „minoritate” și luminatul stat îi tratează bazându-se pe acordul UE pentru protecția minorităților. Sună minunat, doar că e complet neadevărat.

Minorități? Cei 5,5% de suedezi din Finlanda sunt o minoritate, musulmanii din Franța și cei 450.000 de aborigeni din Australia sunt minorități. Dar jumătate din populație nu este o „minoritate”.

Arabii sunt o minoritate doar dacă te bazezi pe falsele prezentări ce ignoră existența majorității lor. Exact așa cum se măsoară audiențele TV israeliene plasându-se peoplemetere doar în casele evreiești pentru că așa le convine evreilor, Taub calculează doar o mică parte a „minorității” pentru că așa este convenabil pentru el. Palestinienii nu sunt o minoritate, sunt jumătate din populație. Nu sunt emigranți, sunt localnici.

Tot în ediția în ebraică a Haaretz din această lună, Tzvia Greenfield îi numără așa cum face Taub și astfel poate să ridice în slăvi democrația evreiască. Dar Roni Schocken, în articolul său îndepărtează camuflajul ce acoperă substanța statului, care nu este nici evreiască, nici democratică.

Pe măsură ce epoca soluției celor două state se apropie de sfârșit și în pragul abaterii discuției de la adevărata problemă – drepturile în cadrul statului binațional care există de ceva vreme – este timpul să încetăm să mai vorbim despre palestinieni ca despre o minoritate.

Oricine își dorește ca aceștia să fie o minoritate ar fi trebuit să se retragă din Cisiordania acum multă vreme. Iar oricine își dorește să păstreze Cisiordania ar trebui să renunțe să mai vorbească despre o majoritate evreiască. Nu ai cum s-o dai la întors, nici măcar cu ajutorul a mii de articole ce preamăresc iluzia democrației evreiești.



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.738457

joi, august 25, 2016

Opoziție controlată





de Gilad Atzmon


În cartea sa, „Inventarea Pământului lui Israel”, academicianul israelian Shlomo Sand reușește să prezinte dovezi concludente privind natura vicleană a narativei istorice Zioniste – și anume că Exilul evreiesc este un mit, la fel ca poporul evreu și chiar și Pământul lui Israel.

Dar Sand și alții nu au adresat cea mai importantă întrebare: Dacă Zionismul este bazat pe un mit, cum reușesc Zioniștii să scape basma curată cu minciunile lor și încă de atâta timp?

Dacă „întoarcerea acasă” evreiască și pretenția unei patrii evreiești nu pot fi confirmate istoric, de ce au fost susținute atât de evrei cât și de Vest atâta timp? Cum reușește statul evreiesc să-și glorifice ideologia expansionistă rasistă cu prețul suferinței arabilor și a palestinienilor?

Puterea evreiască este, în mod evident, unul dintre răspunsuri, dar ce este această putere evreiască? Putem pune această întrebare fără a fi acuzați de antisemitism? Va veni vreodată vremea când vom putea discuta înțelesul acestei noțiuni și analiza politicile sale? Este puterea evreiască o forță întunecată, dirijată și controlată de o putere clandestină? Există ceva de care evreii să se rușineze? Dimpotrivă – puterea evreiască, în cele mai multe cazuri, este celebrată chiar în fața ochilor noștri. După cum știm, AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) nu își ascunde agenda, activitățile sau realizările. AIPAC, CFI (Christian Friends of Israel) în Marea Britanie și CRIF (Conseil Représentatif des Institutions Juives de France) în Franța operează în maniera cea mai fățișă și adesea se laudă cu succesul lor.

Mai mult decât atât, acum suntem obișnuiți să-i vedem pe liderii noștri aleși în mod democratic făcând coadă pentru a îngenunchea fără de rușine în fața patronilor care îi plătesc. Neoconii cu siguranță nu simt nevoia să-și ascundă afilierile Zioniste. Liga Anti Defăimare (ADL) a lui Abe Foxman muncește în scopul iudaizării discursului vestic, vânând și hărțuind pe oricine îndrăznește să formuleze orice tip de critică la adresa Israelului și chiar față de noțiunea de popor evreu „ales”. Desigur, același lucru se aplică mass-mediei, băncilor și Hollywood-ului. Cunoaștem mulți evrei puternici care nu se sfiesc deloc în a-și arăta legătura cu Israelul și devotamentul față de securitatea israeliană, ideologia Zionistă, întâietatea suferinței evreiești, expansiunea israeliană și chiar față de excepționalitatea evreilor.

Dar, oricât ar fi de omniprezenți, AIPAC, CFI, ADL, Bernie Madoff, „salvatorul” Bernard Henry-Levy, susținătorul războiului David Aaronovitch, profetul pieței libere Milton Friedman, Steven Spielberg, Haim Saban, lordul Levy și mulți alți Zioniști entuziaști și avocați ai hasbarei, aceștia nu se află în centrul forței ce pune în mișcare puterea evreiască, ei sunt niște simptome. Puterea evreiască este mult mai sofisticată decât o simplă listă a unor lobby-uri evreiești sau a unor indivizi dotați cu niște abilități manipulatoare ieșite din comun. Puterea evreiască este acea capacitate unică de a ne opri din a discuta despre puterea evreiască sau chiar din a o contempla. Este capacitatea de a determina limitele discursului politic și ale criticii în mod particular.

Contrar credinței populare, nu Zioniștii „aripii drepte” promovează puterea evreiască, ci de fapt cei „buni”, cei „luminați” și cei „progresiști” sunt aceia care fac din puterea evreiască cea mai eficientă și viguroasă forță. „Progresiștii” sunt cei care stingheresc abilitatea noastră de a identifica politicile tribale iudeocentrice din sânul neoconservatorismului, imperialismului american contemporan și al politicii externe. Așa-zisul „anti-Zionist” este cel care se dă peste cap pentru a ne distrage atenția de la faptul că Israelul se autodefinește ca Stat Evreiesc și ne face orbi în fața faptului că tancurile sale sunt decorate cu simboluri evreiești. Intelectualii evrei de stânga au fost cei care s-au grăbit să-i denunțe pe profesorii Mersheimer și Walt, munca lui Jeff Blankfort și a lui James Petras lobby-ului evreiesc. Și nu e niciun secret că Occupy AIPAC, campania împotriva celui mai periculos lobby politic din America, este dominată de câțiva membri onești ai tribului ales. Trebuie să înțelegem că vocile noastre disidente sunt departe de a fi libere. Ba chiar dimpotrivă, avem de-a face cu un caz instituționalizat de opoziție controlată.

În 1948 al lui George Orwell, personajul central probabil că este Emmanuel Goldstein. Goldstein al lui Orwell este un evreu revoluționar, un Lev Troțki fictiv. Este descris ca fiind șeful unei misterioase organizații anti-partid numită „Frăția” și este și autorul celui mai subversiv text revoluționar (Teoria și Practica Colectivismului Oligarhic). Goldstein este „vocea din opoziție”, cea care chiar spune adevărul. Însă, pe măsură ce înaintăm în textul lui Orwell, aflăm de la O’Brien din „cercul interior” al Partidului că Goldstein a fost inventat de fapt de către Big Brother cu scopul clar de a controla opoziția și posibilele granițe ale disidenței.

Relatarea personală a lui Orwell despre Războiul Civil Spaniol, „Omagiu Cataloniei”, a prevestit crearea lui Emmanuel Goldstein. Ceea ce a trăit Orwell în Spania, un deceniu mai târziu, s-a maturat într-o profundă înțelegere a disidenței ca formă a opoziției controlate. Sunt de părere că, până la sfârșitul anilor 1940, Orwell înțelesese adâncimea intoleranței și tendințele tiranice și conspirative ce zăceau în inima praxisului și politicilor de tip „Big Brother” ale stângii.

Destul de surprinzător, încercarea de a examina opoziția noastră controlată contemporană din interiorul stângii și al progresiștilor dezvăluie că aceasta este departe de a fi conspirativă. Ca și în cazul lobby-ului evreiesc, așa-zisa „opoziție” abia încearcă să-și mascheze interesele tribale etnocentrice, orientarea spirituală și ideologică și afilierea.

O scurtă cercetare a listei organizațiilor fondate de către George Soros și al său OSI (Open Society Institute) ne oferă o perspectivă cumplită – practic, întreaga rețea progresistă americană este finanțată, parțial sau în mare măsură, de un Zionist liberal, un filantropist multi-miliardar care susține multe cauze bune și importante care sunt de asemenea foarte bune pentru evrei. Și totuși, ca și neclintitul Zionist Haim Saban, Soros nu operează în mod clandestin. Institutul pentru o Societate Deschisă furnizează cu mândrie toate informațiile necesare privind vastele cantități de șecheli pe care le împarte bunelor și importantelor sale cauze.

Deci, nu îl putem acuza pe Soros sau fundația sa de cenzurarea sinistră a discursului politic, suprimarea libertății de expresie, nici măcar de „controlarea opoziției”. Tot ceea ce face Soros este să sprijine o largă varietate de „cauze umanitare”: drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile homosexualilor, egalitatea, democrația, „primăvara” arabă, iarna arabă, oprimatul, opresorul, toleranța, intoleranța, Palestina, Israelul, anti-război, pro-război (doar când e neapărat necesar) și așa mai departe.

Așa cum Fratele cel Mare al lui Orwell încadrează granițele disidenței prin metode de controlare a opoziției, fundația lui Soros determină și ea, fie conștient sau inconștient, limitele gândirii critice. Însă, spre deosebire de 1948, unde Partidul este cel care își inventează opoziția și îi scrie textele, în cadrul discursului nostru „progresist”, propriile noastre voci disidente, în mod benevol și conștient, sunt cele care își compromit principiile.

Se poate ca Soros să-l fi citit pe Orwell – în mod clar crede în mesajul acestuia – deoarece din când în când chiar susține forțele adverse. De exemplu, finanțează și organizația ușor-Zionistă J Street, dar și ONG-urile palestiniene. Și ghiciți ce? Niciodată nu le ia mult beneficiarilor pro-palestinieni să-și compromită propriile, cele mai prețioase principii, pentru a se încadra în viziunea patronului care dă banii.

Mâna vizibilă

Mâna invizibilă a pieței este o metaforă inventată de Adam Smith pentru a descrie comportamentul autoreglator al pieței de consum. În politicile contemporane, mâna vizibilă este o metaforă similară care descrie tendința autoreglatoare a beneficiarului de fonduri politice pentru a integra complet în agenda sa politică viziunea sponsorului său.

Democracy Now, cea mai importantă sursă media disidentă americană nu a discutat niciodată despre lobby-ului evreiesc cu Mersheimer, Walt, Petras sau Blankfort – cei patru experți de top care ar fi putut informa poporul american despre dominarea politicii externe americane de către lobby-ul evreiesc. Din aceleași motive, Democracy Now nu ar explora agenda iudeocentrică a neoconilor, nici nu ar discuta vreodată despre politicile identitare evreiești cu subsemnatul. Democracy Now i-ar găzdui pe Noam Chomsky sau pe Norman Finkelstein, ba chiar l-ar lăsa pe Finkelstein să-l mănânce cu tot cu fulgi pe Alan Dershowitz, caricatura Zionistă – toate foarte bune, dar nu suficient de bune.

Este relevant faptul că Democracy Now este finanțat puternic de către Soros? Vă las să decideți singuri.

Dacă am dreptate (și cred că am), avem o problemă serioasă aici. Așa cum stau lucrurile, discursul progresist, sau cel puțin o mare parte a lui, este cel care susține puterea evreiască. Dacă într-adevăr acesta este cazul și sunt convins că așa este, atunci mai degrabă discursul progresist exploatat, decât Zionismul, este obstacolul principal care trebuie înfruntat.

Nu e o coincidență că abordarea „progresistă” a „antisemitismului” este suspicios de similară cu cea Zionistă. Ca și Zioniștii, multe instituții și activiști progresiști aderă la bizara sugestie că opoziția față de puterea evreiască este „motivată rasial” și împământenită într-un soi de tendință „reacționară” ne-evreiască. În consecință, Zioniștii sunt adesea sprijiniți de către unii „progresiști” în cruciada lor împotriva criticilor Israelului și ai puterii evreiești. Este această ciudată alianță între două școli de gândire presupus adverse rezultatul unui posibil continuum ideologic între două ideologii politice așa-zis opuse? Poate că, până la urmă, progresismul ca și Zionismul este motivat de o stranie înclinație către ideea de „a fi ales”. În definitiv, a fi progresist implică oarecum că altcineva trebuie să fie „reacționar”. Acele elemente autocentrice de excepționalism și ideea de „a fi ales” au făcut ca progresismul să fie atât de atractiv în rândul evreilor seculari și emancipați. Dar principalul motiv pentru care „progresiștii” au adoptat viziunea Zionistă privind antisemitismul, poate fi din cauza lucrării acelei mâini vizibile care în mod miraculos modelează perspectiva progresistă asupra rasei, rasismului și întâietății suferinței evreiești.

S-ar putea să fim nevoiți să înfruntăm faptul că discursul progresist efectiv operează ca cel mai lung braț al Israelului – cu siguranță acționează ca un gardian și un protector al Zionismului și al intereselor tribale evreiești. Dacă Israelul și suporterii săi s-ar confrunta vreodată cu veritabila opoziție i-ar putea pune pe gânduri. Dar pe moment, Israelul și lobby-urile Zioniste întâlnesc doar o rezistență insipidă, diluată, progresist-cenzurată, care, în practică, susține ocupația israeliană, opresiunea și o listă infinită de abuzuri ale drepturilor umane.

În loc să se constituie ca o opoziție în masă față de Statul Evreiesc și lobby-ul său agresiv, „rezistența” noastră este redusă la un lanț de mini-reuniuni ale purtătorilor de ecusoane, acoperiților cu keffiyeh și fluturătorilor de pancarte, presărate cu ocazionale ieșiri nervoase din partea vreunei bune evreice în timp ce este filmată de un alt bun evreu. Dacă cineva crede că o mână de ecusoane și o căruță de clipuri de amatori puse pe Youtube în care se celebrează justețea evreiască se vor transforma într-o mișcare globală anti-Israel a maselor, e fie naiv, fie prost.

De fapt, un sondaj Gallup arată că simpatia actuală a americanilor pentru Israel a atins un prag maxim. 64% dintre americani sunt de partea Statului Evreiesc și numai 12% de partea palestinienilor. Nu e vreo surpriză și concluzia ar trebui să fie clară. În ceea ce privește chestiunea Palestinei, ideologia și praxisul „progresist” nu au dus nicăieri. În loc să înregistreze schimbări în bine vis-à-vis de cauza palestiniană, tot ce fac acestea este să-i localizeze pe „bunii” evrei din centrul discursului despre solidaritate.

Când a fost ultima dată când un luptător palestinian pentru libertate a apărut la TV? Acum douăzeci de ani palestinienii erau hotărâți să devină noii Che Guevara. Bun, poate că luptătorul palestinian pentru libertate nu ar fi vorbit neapărat o engleză perfectă și nu ar fi fost absolventul unei școli englezești, dar era independent, autentic și determinat. El sau ea ar fi vorbit despre pământul care îi era furat și despre disponibilitatea de a face orice pentru a-l lua înapoi. Dar acum, palestinianul a fost „salvat”, el sau ea nu mai trebuie să lupte pentru pământul său, „progresiștii” se ocupă de tot.

Această voce „progresistă” vorbește în numele palestinienilor și, în același timp, sprijină politici marginale, luptă împotriva „islamismului” și a „radicalizării religioase” iar ocazional chiar susține stranii războaie intervenționiste și, bineînțeles, mereu, mereu, mereu luptă împotriva antisemitismului. Opoziția controlată a transformat suferința palestiniană în încă o „marfă” progresistă ce zace în fundul raftului din magazinul campaniei pentru o „cauză bună”.

Pentru discursul progresist evreiesc, scopul din spatele sprijinului pro-palestinian este clar. Este acela de a oferi impresia unui pluralism în sânul comunității evreiești. Pentru a sugera că nu toți evreii sunt Zioniști răi. Philip Weiss, fondatorul celui mai popular blog progresist pro-palestinian, a fost suficient de curajos încât să recunoască de față cu mine că propriile interese evreiești stau în centrul activității sale pro-palestiniene.

Dragostea de sine evreiască este un subiect fascinant. Dar și mai fascinanți sunt evreii progresiști iubindu-se pe ei înșiși pe spinarea palestinienilor. Cu multi-miliardari ca Soros menținând discursul, solidaritatea este acum o industrie, preocupată de profit și putere și nu de etici sau valori și este un spectacol atât amuzant cât și tragic, deoarece palestinienii devin o chestiune periferică în cadrul propriului discurs despre solidaritate.

Deci, poate că înainte de a discuta despre „eliberarea Palestinei”, va trebui să ne eliberăm noi înșine.



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.counterpunch.org/2013/04/12/controlled-opposition/

miercuri, august 24, 2016

Ierusalimul este un infern religios așteptând să se întâmple

Forțele israeliene pregătindu-se de un raid în moscheea Qibli din complexul Al-Aqsa, 26 iunie 2016.


de Dr. Daud Abdullah

Deși presa este aproape mută, evenimentele care au loc în realitate confirmă că bătălia pentru Ierusalim și pentru moscheea Al-Aqsa a intrat într-o fază nouă și periculoasă. În trecut, oficialii din ambele tabere susțineau că Palestina-Israel este doar o „dispută politică”; credințele religioase, insistau aceștia, nu reprezintă un factor important. Nu mai este cazul; moștenirea și drepturile religioase domină acum discursul și modelează desfășurarea evenimentelor.

Când mii de evrei s-au adunat acum mai bine de o săptămână în Ierusalimul ocupat pentru a marca ceea ce ei consideră a fi distrugerea celui de-al Doilea Templu de către romani în anul 70 e.n., mesajul a fost cât se poate de clar. Ministrul adjunct al Apărării Eli Dahan le-a confirmat intențiile: „Suntem aici pentru a anunța că ne-am întors în Ierusalim și că ne pregătim inimile pentru a ne reîntoarce la Muntele Templului și a reconstrui Templul.” Ca un avertisment, a adăugat: „Nu ne rușinăm cu asta: vrem să construim cel de-al Treilea Templu pe Muntele Templului.” „Muntele Templului” este, desigur, locul Nobilului Sanctuar, Haram al-Sharif, găzduiește moscheea Al-Aqsa și renumita Cupolă a Stâncii și este al treilea cel mai sfânt loc al Islamului.

Remarcile lui Dahan nu erau fanfaronadele unui nebun, ci oglindirea concepției dominante din cadrul sistemului politic israelian; aceea că Templul este esențial pentru poporul evreu și fără de care acesta nu poate exista. Pentru ei, moscheea Al-Aqsa este un obstacol incomod în calea demersului lor.

Răposatul Meir Kahane, care a fondat și a condus mișcarea teroristă Kach, susținea că cea mai mare greșeală a Israelului a fost că nu a distrus Al-Aqsa în 1967 când Ierusalimul a fost ocupat în timpul Războiului de Șase Zile. Așa încât, de fapt, pentru evrei problema este o afacere neterminată.

Liga Arabă nu își face niciun fel de iluzii în legătură cu consecințele grave pe care le-ar naște orice fel de daune aduse moscheei Al-Aqsa. Adjunctul secretarului general al Ligii, Ahmad Bin Hilli, a avertizat că activitățile ilegale ale Israelului în Ierusalim vor duce la și mai multe tensiuni și ciocniri violente și vor deschide ușa unui conflict religios al cărui rezultat nimeni nu va putea să-l controleze sau să-l determine.

Până acum, condamnările săptămânale ale acțiunilor Israelului din partea Ligii, a Autorității Palestiniene și a Organizației pentru Cooperare Islamică au eșuat în a-i îndepărta pe israelieni de politica pe marginea prăpastiei dusă de aceștia. De fapt, cum ar fi putut să aibă vreun efect, când oficiali importanți din țările arabe, în trecut și prezent, au acceptat invitațiile Israelului de a fi sărbătoriți în Ierusalimul ocupat? Oricine poate vedea că actualele amenințări israeliene și profanarea moscheei Al-Aqsa sunt o consecință naturală a comportamentului împăciuitor arab.

În mod evident încurajat de către aceste vizite publice, ministrul israelian al afacerilor Ierusalimului, Ze’ev Elkin, s-a simțit suficient de încrezător încât să ignore recentele îngrijorări exprimate de către regele Iordaniei Abdullah și să le considere vorbe goale, de ochii lumii. Potrivit Tratatului de Pace din 1994 dintre Iordania și Israel, cel din urmă a căzut de acord să respecte rolul istoric special al Iordaniei de custode al locurilor sfinte musulmane din Ierusalim. Deci, regele Abdullah și-a reînnoit declarația săptămâna aceasta și a spus că „Moscheea Al-Aqsa este islamică și nu va avea loc nicio divizare a acesteia, nici nu va fi împărțită cu nimeni.”

Este de la sine înțeles că situația din Ierusalim necesită un răspuns oficial și popular pe măsura gravității amenințării. Însă problema cu autoritățile iordaniene și cele arabe care au aceleași păreri este că ele își doresc să aibă relații normale cu Israelul și în același timp să respingă ocupația. Nu se poate să le aibă pe amândouă și, pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile, au desconsiderat cu nepăsare dorința cetățenilor lor cu privire la aceste chestiuni. Oamenii din regiune și-au exprimat foarte clar sentimentele ; nu va exista nicio normalizare cu Israelul, la niciun nivel, până când ocupația nu va lua sfârșit și palestinienii își vor recăpăta drepturile. În Iordania, parlamentul a votat cu mai multe ocazii în favoarea abrogării Tratatului de Pace (Wadi Araba), doar pentru a fi respins de prerogativa regală.

Când următoarea conflagrație va izbucni – și va izbucni fără doar și poate dacă lucrurile continuă în felul acesta – există și alții care trebuie să-și asume vina. Guvernele vestice care închid ochii în fața activităților așa-ziselor organizații caritabile și filantropice care finanțează rețelele coloniale israeliene sunt la fel de culpabile. La fel cum Vestul nu poate vorbi serios în legătură cu luarea de măsuri pentru ca tinerii musulmani să nu se îndrepte către extremism, în timp ce guvernele sale susțin tacit ororile zilnice comise de către coloniștii ilegali în moscheea Al-Aqsa și în locurile sfinte musulmane din Ierusalim.

Dat fiind faptul că atacurile continue israeliene asupra sfintei moschei reprezintă încălcări ale legii internaționale, lucrul cel mai mărunt pe care democrațiile vestice îl pot face este să închidă organizațiile „caritabile” ce finanțează ocupația, așa cum fac cu organizațiile caritabile musulmane acuzate de finanțarea „terorismului”.

A durat cinci ani pentru a înăbuși Intifada care a erupt în urma intruziunii provocatoare a lui Ariel Sharon în Nobilul Sanctuar în 2000. Până când și dacă nu se fac niște eforturi serioase la nivel global pentru a înfrâna extremismul israelian de orice tip și pentru încetarea brutalei ocupații militare a Palestinei, vor exista mult mai multe consecințe de suportat ca urmare a distrugerilor aduse moscheei Al-Aqsa de către evreii fanatici.



marți, august 23, 2016

Colonialism, Israel și regimul de ocupație







 de Lorenzo Veracini


Un colonialism eșuat

Este important de subliniat că obiectivele colonialiste de tip settler au influențat acțiunile Zioniste de dinainte de 1948, de după 1948 și de după 1967.

Există o diferență crucială între procedurile colonialiste israeliene de dinainte și de după 1967: capacitatea Israelului de a reproduce un proiect colonialist de tip settler a decăzut. Colonialismul israelian/Zionist a avut un mare succes înainte de 1967 și puțin succes după. Dacă fenomenul colonizării de tip settler presupune a stabili pretenții legitime față de anumite locuri, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza are prea puțin de arătat în acest sens, după 40 de ani de asuprire nestingherită.

În termeni teoretici, există o distincție esențială între colonialism și colonialismul de tip settler. Primul are ca scop perpetuarea sa, iar cel din urmă suprimarea sa. În timp ce o societate colonială are succes doar dacă separarea dintre colonizator și colonizat este accentuată, un proiect colonialist de tip settler are succes abia atunci când acesta se neutralizează – adică atunci când coloniștii (settlerii) încetează să mai fie numiți în acest fel și devin „nativi” iar poziția lor devine normalizată. Pentru a reuși, un proiect colonialist de acest tip trebuie să se elibereze de supravegherea și controlul extern, să stabilească forme locale de suveranitate politică și culturală, să pună capăt autonomiilor indigene și să domesticească un peisaj odată perceput ca străin și lipsit de docilitate. Cu alte cuvinte, un proiect colonialist de tip settler care a izbândit nu mai este colonialism settler.

Toate proiectele colonialiste de tip settler sunt procese inerent dinamice cu privire la relațiile pe care le stabilesc cu alteritățile lor – cu „ceilalți” externi (de ex. metropola) și cu „ceilalți” interni (populația indigenă) și cu pământul. Faptul că toate proiectele colonialiste de tip settler prevăd un punct final, în care relațiile de alteritate sunt în sfârșit rezolvate și nu mai sunt detectabile, explică de ce colonialismul de acest tip este asociat de obicei cu locuri în care până la urmă a eșuat (Rhodesia, Algeria) și nu cu locuri în care, într-un final, a reușit (Statele Unite, Australia): „insulele Albe” ies mai tare în evidență decât „continentele Albe”.

Precum noțiunea marxistă de dictatură a proletariatului, care teoretic ar trebui să ducă la dispariția statului, colonialismul de tip settler poate fi conceptualizat ca o „dictatură a coloniștilor/settlerilor”, o formă de cârmuire exclusivă dar inerent temporară exercitată împotriva alterităților indigene și exogene în așteptarea „dispariției” societății colonialiste prin normalizare. Asta s-a întâmplat până la urmă în Israelul propriu-zis și în alte societăți de tipul acesta. Însă, în cazul teritoriilor palestiniene ocupate (OPT) nu s-a întâmplat și nu se poate întâmpla. Ocupația teritoriilor palestiniene rămâne un puternic producător de ilegitimitate, nu opusul său.

Separarea dintre formele colonialiste și cele colonialiste de tip settler susține încă o distincție crucială: ocupația israeliană a teritoriilor nu este același lucru cu proiectul colonizator de tip settler din acele teritorii. Ocupația israeliană este conducerea administrativă și militară instituită de către Israel în urma ocupării din 1967 a teritoriilor; așa încât, ocupația era menită să se reproducă și, precum colonialismul, să devină permanentă. Dar în același timp, ocupația era menită și să fie un mijloc de atingere a unui scop: facerea posibilă și facilitarea întemeierii coloniilor/așezămintelor. Iar aici întâlnim un paradox: în timp ce ocupația este condiția prealabilă supremă pentru întemeierea coloniilor și pentru existența lor neîntreruptă, succesul ei (ca cel al cârmuirii colonialiste) depinde de abilitatea sa de a păstra separarea clară între colonizator și colonizat – aceeași separare care împiedică realizarea unei societăți colonialiste de tip settler reușite.

Pentru a înțelege mai bine acest paradox, este util să recapitulăm câteva particularități ale situației Palestina – Israel. Proximitatea Israelului față de teritoriile pe care le ocupă combinată cu relația sa specială cu proiectul colonialist de tip settler de acolo, poate ascunde vederii faptul că, în mod structural, poziția sa vis-a`-vis de Cisiordania și Gaza este similară cu cea a Marii Britanii vis-a`-vis de Palestina în timpul Mandatului său (1922-1948). Din punct de vedere structural, atât Marea Britanie cât și Israelul au funcționat/funcționează ca centrul metropolitan (puterea ocupatoare colonialistă) corespunzător teritoriilor capturate prin forță militară în 1917 și respectiv 1967. Ambele au sprijinit coloniile evreiești și deoarece în timpul ocupațiilor lor populația indigenă a rămas in situ, acele colonii au avut nevoie de măsuri administrative și militare pentru a-și asigura supraviețuirea și dezvoltarea. Dar în timp ce Zionismul a fost capabil să expulzeze între 1947 și 1949 majoritatea palestinienilor ce trăiau între granițele a ceea ce ulterior a devenit Israel, în 1967, populația ce trăia în ceea ce a rămas din Palestina, nu a plecat.

În consecință, modelul „clasic” de colonialism de tip settler (în care populația indigenă a fost redusă la niște resturi „ușor de gestionat”), nu se aplică teritoriilor din 1967. În schimb, la fel ca în Rhodesia și în Sud-Africa, avem o situație a coloniilor în mijlocul unei mult mai mari populații, în care cel mai bun rezultat cu putință ar fi apariția unei populații docile, și în măsura în care se poate, invizibile. Însă, din cauză că ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei a reușit ceea ce se presupune că trebuie să reușească un regim de ocupație (menținerea controlului printre altele prin separarea strictă a asupritorului de cel asuprit), nu a produs „națiunea domestică dependentă” care este o cerință indispensabilă pentru triumful unui proiect colonialist de tip settler.

O altă observație vitală cu privire la regimul colonialist versus regimul settler implică cetățenia. În regimul colonialist, drepturile de cetățenie pentru cei colonizați sunt refuzate sau amânate indefinit pentru a respinge puterile suverane native. Sub regimul settler, pe de altă parte, din cauza reducerii radicale a populației indigene, elemente ale cetățeniei coloniste pot fi oferite în mod selectiv, ca metodă de eradicare a impulsurilor suverane reziduale. Perspectiva integrării/asimilării și pretențiile retorice potrivit cărora indivizii indigeni pot participa la viața politică a regimului colonialist sunt printre cele mai puternice unelte disponibile pentru consolidarea proiectelor colonialiste de tip settler. Într-adevăr, colonialismul de tip settler este cel mai puternic atunci când poate vorbi în termeni generalizatori, când poate pretinde „apropierea” de populația indigenă. Acesta a fost cazul Israelului propriu-zis, în care arabii constituie o minoritate. Însă, așa cum am arătat mai sus, asemenea strategii nu pot fi aplicate în teritoriile ocupate, unde palestinienii sunt mult mai numeroși decât coloniștii/settlerii. Ocupația israeliană accentuează și adâncește distanța dintre cele două grupuri. În contextul regimurilor colonialiste de tip settler viabile, subiectivismul indigen este transferat fizic și/sau discursiv, nu subjugat în permanență.

Studiile coloniale, aproape de la apariția lor ca domeniu de cercetare academică, au subliniat că ceea ce caracterizează colonialismul este co-structurarea reciprocă a colonizatorului și a colonizatului în contextul unui proces dialectic (acest domeniu de studiu, poate nu surprinzător, a rămas subdezvoltat în Israel). Dată fiind realitatea structurală a relației coloniale a Israelului cu teritoriile ocupate, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei – construirea de infrastructură, întemeierea coloniilor/așezămintelor și însușirea de pământ palestinian – nu poate produce condițiile favorabile succesului proiectului colonialist de tip settler. De fapt, se petrece opusul: cu cât se construiește mai multă infrastructură și colonii/așezăminte și cu cât se însușește mai mult pământ, cu atât constituția reciprocă a colonizatorului și a colonizatului devine mai imposibilă.

Paradigma interpretativă larg răspândită în care „ireversibilitatea” ocupației Fâșiei Gaza și a Cisiordaniei face ca soluția celor două state să fie „imposibilă” se poate dovedi a fi înșelătoare: făcând permanentă distincția între un colectiv indigen subordonat și unul exogen dominant, ocupația și infrastructura sa permanentă poate contribui de fapt la inevitabilitatea soluției a două state distincte. Însă există o convergență interpretativă stranie. Cei care susțin ocupația israeliană a teritoriilor palestiniene se gândesc că dacă ocupația ar fi mai opresivă, mai brutală și mai eficace, proiectul colonialist/settler ar reuși deoarece ar forța populația indigenă să plece. Iar cei ce se opun ocupației se tem că dacă aceasta va deveni și mai intruzivă, dominarea colonialistă a teritoriilor palestiniene ocupate va deveni ireversibilă.

Înainte de prima Intifadă, ocupația poate că ar fi putut fi privită din anumite unghiuri ca fiind în curs de dispariție, în măsura în care Linia Verde părea să se șteargă tot mai mult ca și graniță semnificativă pentru toți cei – arabi sau evrei, colonizați sau colonizatori – care trăiau în zona geografică aflată sub control israelian. Zeci de mii de palestinieni traversau zilnic din teritoriile ocupate în Israel pentru a merge la muncă, alții călătoreau nestingheriți pentru a-și vizita familiile și prietenii rămași în Israel, pentru a revedea locurile în care s-au născut, în timp ce evreii israelieni mergeau în teritoriile ocupate pentru cumpărături, afaceri, pentru a-și vizita prieteni și chiar pentru turism în colonii. Însă odată cu izbucnirea primei revolte la sfârșitul lui 1987 și mai ales după instituirea politicii de ermetizare la începutul anilor 90, a fost impus gradual un regim segregaționist multilateral. Acesta a fost apoi confirmat și consolidat de către acordurile de la Oslo. Linia Verde căpătase un nou înțeles. În contextul unor practici segregaționiste impuse prin legi separate și restricții apăsătoare, însăși existența coloniilor creează permanenta opoziție dintre colonizator și colonizat.

De la colonialismul de tip settler la colonialism

Concentrarea pe antagonismul israeliano-palestinian într-un context în care principala opoziție poate fi cea dintre ocupația colonialistă ce triumfă reproducându-se și ocupația colonialistă de tip settler care triumfă disipându-se, ne poate induce în eroare. Pe de o parte, ocupația este esențială pentru întregul proiect colonialist și demantelarea acesteia ar periclita viabilitatea coloniilor. Pe de altă parte, ocupația șterge însăși condițiile necesare realizării unui proiect colonialist/settler viabil.  Din punct de vedere Zionist este o situație fără ieșire.

Odată cu lansarea Procesului Oslo, conducerea israeliană a crezut că poate recunoaște de formă soluția „celor două state” (mai ales adresându-se publicului internațional) în timp ce operează în mod decisiv pentru a împiedica manifestarea acesteia. Desigur, nu este neobișnuit ca acțiunile celor aflați la putere să difere față de intențiile declarate, însă în acest caz, cei aflați la cârma procesului politic au făcut ceea ce doar uneori au spus, gândindu-se că fac exact opusul. În ciuda deciziilor, pregătirii și stăpânirii tehnologiei și a resurselor, liderii politici par să nu fi realizat că matricea sistemică a controlului și separarea rezultată impusă de ei, vor produce în mod inevitabil subiectivismul palestinian colonizat ce anunță eșecul strategic al proiectului colonialist de tip settler.

Într-adevăr, relația dintre ocupație și coloniile din teritorii pare acum compromisă în mod ireversibil. Infrastructura ocupației a fost stabilită de-a lungul timpului pentru a asigura viabilitatea coloniilor, dar acum coloniile sunt cele care perpetuează nevoia de ocupație permanentă. Colonialismul de tip settler eșuat se reîntoarce la colonialism.

Este ironic. În mare parte din istoria sa, Zionismul a obținut rezultate remarcabile. Dar după 1967, deși a dobândit supremația regională necontestată și sprijinul necondiționat al SUA, succesul îl ocolește.

De la colonialismul de tip settler la recolonizare

Dependența de sprijin extern este naturală pentru un proiect colonialist – teritoriile coloniale dependente sunt prin definiție entități politice conduse din exterior. Însă, în cazul entităților de tip settler, dependența trebuie să fie temporară. Palestina de dinainte de 1948 a fost guvernată de Marea Britanie, dar entitatea colonială de tip settler a Palestinei – Ișuvul, comunitatea formată din coloniștii Zioniști sosiți aici – depindea și de sprijinul extern. Astfel că Marea Britanie a furnizat cadrul diplomatic, legal/administrativ și militar fără de care entitatea colonială de tip settler nu s-ar fi putut extinde, dezvolta și prospera; Ișuvul era o emanație a unui număr de organizații din diaspora evreiască, cea mai faimoasă dintre ele fiind Organizația Zionistă Mondială și ramura sa executivă, Agenția Evreiască, guvernând comunitatea sub termenii mandatului britanic asupra Palestinei.

Însă Ișuvul și-a păzit cu gelozie independența de a acționa și auto-suficiența în toate domeniile – inclusiv fabricarea de arme și construirea unei forțe militare și era adepta utilizării sprijinului diasporei pentru a-și atinge scopurile. Colonialismul de tip settler este în mod inerent bazat pe autonomia colonială și pe eventuala dacă nu imediata stabilire a unei competențe suverane locale care la o adică să fie capabilă să înfrunte puterea metropolitană. Ca stat succesor al Palestinei Mandatorii după retragerea britanicilor și succesul războiului din 1947-49, Ișuv, până atunci devenită statul Israel, nu mai era dependentă de puterile exterioare. Deși în următorii 20 de ani Israelul a beneficiat enorm de pe urma ajutorului extern, este o diferență crucială între a profita de sprijin și a fi nevoit să te bazezi pe el.

După 1967 însă, și tot mai mult în ultimii ani, situația s-a schimbat; odată cu anexarea de tot mai mult pământ palestinian și cu expansiunea proiectului colonialist, Israelul s-a pus în dezacord cu mare parte a comunității internaționale. Din ce în ce mai mult a fost silit să se bazeze pe sprijinul SUA pentru acoperire diplomatică și ajutor armat necesar păstrării superiorității militare față de toți vecinii săi laolaltă. Așa încât, se poate spune că în ultimii ani Israelul a traversat un soi de proces de recolonizare. Dincolo de ajutorul guvernamental american, nevoia de a mobiliza diaspora (și alți suporteri, cum ar fi creștinii Zioniști americani) pentru a coloniza Cisiordania a dat naștere unei situații în care întreg proiectul colonialist al Israelului depinde, încă o dată, de sprijinul extern. Faptul că această recolonizare este o tendință israeliană endogenă – are suportul larg al majorității evreilor israelieni – nu o face structural diferită față de alte procese de recolonizare și nu îi schimbă caracterul colonialist în mod inerent anti-settler.

Analizarea recolonizării acestui proiect colonialist de tip settler, nu ca fapt împlinit ci ca un proces în desfășurare, poate fi utilă în interpretarea circumstanțelor israeliene curente. În practică, Zionismul era despre întemeierea unei țări a câtorva evrei (a celor care s-ar fi mutat acolo spre deosebire de cei care nu). Recurenta reliefare a Israelului ca țară a tuturor evreilor produce un inevitabil efect de recolonizare, supunând israelienii evrei la hotărârile politice ale altora. Pentru a triumfa, un proiect colonialist de tip settler trebuie să fie un proiect doar al coloniștilor – al nimănui altcuiva. Presiunea pentru aducerea de noi imigranți (evrei) și bazarea pe sprijin extern, ștergând distincția necesară dintre coloniștii din interior și cei din afară (în acest caz, între cei care s-au mutat în Palestina și cei care nu s-au mutat) împiedică indigenizarea coloniștilor, o componentă indispensabilă oricărui proiect colonialist de tip settler reușit.

Este semnificativ că, potrivit tradițiilor colonialiste de tip settler, coloniile construiesc o națiune, nu vice versa. Într-adevăr, aceste interpretări ale proceselor colonizatoare se referă în mod obișnuit la diferențierea între tipurile naționale ce rezultă în mod inevitabil din însăși experiența colonială și a vieții pe pământul respectiv. Această diferențiere, care poate fi tradusă și prin ceea ce desparte metropola colonizatoare de periferia colonie, este ea însăși folosită pentru a susține pretențiile de autonomie politică. Acest fel de procese necesită indigenizarea completă a colonistului. Într-adevăr, eșecul indigenizării creează condițiile posibilității ca recolonizarea să devină activă. În final, procesele de recolonizare constituie un „nou pământ vechi”, nu un „vechi pământ nou” al imaginarului Zionist/colonialist. În mod paradoxal, suportul extern ce face posibilă ocupația colonialistă este cel care compromite Israelul ca stat colonialist de succes. Din punct de vedere Zionist și din motivele expuse mai sus, problema nu este că ocupației nu i se permite să facă ceea ce trebuie să facă, ci că este foarte eficientă în a face și ceea ce nu trebuie să facă.

Concluzie

Acest eseu susține că începând cu 1967 confruntarea israeliano-palestiniană s-a reîntors la ceea ce era înainte de 1948: un conflict etnic. Și o soluție teritorială a devenit nerealizabilă. Într-un fel, conflictul a rămas în același timp și unul legat de granițe: granița ce separă o colonie de un sistem colonialist de dominare.

Când ne gândim la colonialismul de tip settler in contextul conflictului israeliano-palestinian, trebuie să ne îndreptăm atenția atât spre Cisiordania, unde acesta a eșuat, cât și spre Israelul propriu-zis, unde proiectul colonialist a reușit. Ce s-a întâmplat în Cisiordania poate fi o consecință a instituirii unui „imperiu accidental” (în funcție de definiția fiecăruia pentru „accidental”). Cu toate acestea, deși există coloniști și deși este un imperiu, nu este un imperiu colonialist de tip settler.

Dacă soluția „unui singur stat” pare a fi soluția colonialistă de tip settler, ocupația și perpetuarea acesteia trebuie privită ca soluția colonialistă, un regim ce va duce, cel mai probabil, la stabilirea a două politici (inegale) în zona Eretz Israel-Palestina. Trebuie subliniat că settlerii din Cisiordania eșuează ca și colonizatori și că ei și suporterii lor dăunează „realizărilor” Israelului ca societate colonială de tip settler, precum și tendința recolonizatoare din viața israeliană. Astfel încât ne aflăm în fața unui proiect colonialist Zionist și a două rezultate: un succes și un eșec. Coexistența unui colonialism de succes și a unui colonialism eșuat explică de ce paradigma decolonizării rămâne valabilă în Cisiordania și în Gaza în ciuda ocupației permanente, în timp ce alte cadre trebuie să rămână disponibile pentru palestinienii prinși înăuntru și pentru cei prinși în afara zonei controlate de Israel în 1949 și descendenții lor („arabii israelieni” și diaspora palestiniană).



Lorenzo Veracini este profesor asociat la Institutul pentru Studii Sociale al Universității de Tehnologie Swinburne, Melbourne, Australia. Este autorul lucrărilor „Israel and Settler Society” (2006) și „Settler Colonialism: A Theoretical Overview” (2010) și redactor-șef la Settler Colonial Studies.