sâmbătă, decembrie 17, 2016

Când și cum a fost inventat poporul evreu




de Gilad Atzmon


Istoricul Shlomo Sand, profesor al Universității Tel Aviv, își începe remarcabilul studiu despre naționalismul evreiesc citându-l pe Karl W. Deutsch:

„O națiune este un grup de oameni uniți de o greșeală comună în legătură cu originile lor și de o ostilitate comună față de vecinii lor.”

Oricât de simplu sau simplist ar părea, citatul de mai sus rezumă plăsmuirea realității împletite cu naționalismul evreiesc modern, în special în interiorul conceptului de identitate evreiască. În mod evident, arată înspre greșeala colectivă pe care evreii tind să o facă atunci când se referă la „iluzoriul lor trecut colectiv” și la „originile colective”. Și, în aceeași frază, definiția naționalismului potrivit lui Deutsch clarifică ostilitatea care, din nefericire, este atașată aproape fiecărui grup evreiesc față de realitatea înconjurătoare, fie că este umană sau telurică. În timp ce brutalitatea israelienilor față de palestinieni este binecunoscută astăzi, tratamentul violent rezervat de israelieni peisajului și „pământului promis” lor abia începe să ni se dezvăluie. Dezastrul ecologic pe care israelienii îl vor lăsa în urma lor va cauza suferință multor generații de acum încolo. Lăsând la o parte zidul megaloman care sfârtecă Țara Sfântă în enclave de foamete, privare și disperare, Israelul a reușit să își polueze râurile principale și cursurile de apă cu deșeuri chimice și nucleare.

„Când și cum a fost inventat poporul evreu” este un studiu foarte serios scris de profesorul Shlomo Sand, istoric israelian. Este cel mai serios studiu al naționalismului evreiesc și, de departe, cea mai curajoasă redactare a narativei istorice evreiești.

În cartea sa, Sand reușește să demonstreze, dincolo de orice îndoială, că poporul evreu nu a existat niciodată în sensul de „națiune-rasă”, cei care alcătuiesc poporul evreu nu au împărtășit niciodată niște origini comune. În schimb, ei sunt o amestecătură colorată de grupuri care în diferite faze ale istoriei au adoptat religia evreiască.

În caz că vă întrebați „când a fost inventat poporul evreu?”, răspunsul lui Sand este mai degrabă simplu. „Într-o anumită etapă a secolului al 19-lea, intelectuali de origine evreiască din Germania, influențați de etno-naționalismul german, au preluat sarcina de a inventa un popor „retrospectiv”, din setea de a crea un popor evreu modern.”

Așa că, „poporul evreu” este o noțiune „inventată”, alcătuită dintr-un trecut fictiv și imaginar cu foarte puține elemente care să-l susțină, istoric sau textual. Mai mult, Sand – care a elaborat asupra surselor antice timpurii – ajunge la concluzia că și exilul evreiesc este un mit și că mult mai probabil ca actualii palestinieni să fie urmașii poporului semitic din Iudeea/Canaan decât mulțimea așkenazilor de origine khazară din care admite că face parte.

Destul de uimitor, în ciuda faptului că Sand reușește să demonteze noțiunea de „popor evreu”, să zdrobească noțiunea de „trecut evreiesc colectiv” și să ridiculizeze elanul național șovinist evreiesc, cartea sa este un best-seller în Israel. Asta ar putea sugera că cei care își spun „poporul cărții” încep să învețe despre filosofiile și ideologiile înșelătoare și distrugătoare care i-au transformat în ceea ce Khalid Amayreh și mulți alții consideră a fi „naziștii vremurilor noastre”.

Hitler a câștigat, până la urmă

Adesea când întrebi un evreu „secular”, „cosmopolit”, ce anume îl face să fie evreu, ți se aruncă un răspuns superficial și expirat ca o gumă pe care ai mestecat-o și ai mestecat-o până și-a pierdut orice gust: „Hitler m-a făcut evreu”. Deși evreul „cosmopolit”, internaționalist fiind, ar respinge înclinațiile naționaliste ale altor popoare, insistă asupra păstrării dreptului său la „autodeterminare”. Însă, nu este el cel care stă în miezul acestei cereri unice pentru orientare națională, de fapt este diabolicul, monstrul antisemit pe nume Hitler. Se pare că evreul cosmopolit își sărbătorește îndreptățirea naționalistă atâta vreme cât poate da vina pe Hitler.

În ceea ce-l privește pe evreul secular, cosmopolit, Hitler, până la urmă, a câștigat. Sand reușește să amplifice acest paradox. El sugerează, dând dovadă de o mare intuiție, că „în timp ce în secolul al 19-lea referirea la evrei ca la o ‘identitate rasială străina’l-ar fi făcut pe respectivul un antisemit, astăzi, în statul evreiesc, această filosofie este întipărită mental și intelectual.” În Israel, evreii se mândresc cu condiția lor diferită și unică. Mai mult, spune Sand, „au fost vremuri în Europa când cineva ar fi fost catalogat drept antisemit dacă ar fi susținut că toți evreii aparțin unei națiuni străine de restul, diferite. Astăzi, dacă susții că evreii nu au fost niciodată și nu sunt un popor sau o națiune, vei fi etichetat drept unul care urăște evreii.”

Este într-adevăr uluitor cum singurii oameni care au reușit să păstreze și să susțină o identitate națională orientată rasial, expansionistă și genocidară care nu este deloc diferită de ideologia nazistă sunt evreii, care, printre alții, au fost principalele victime ale ideologiei și practicii naziste.

Naționalismul în general și naționalismul evreiesc în particular

Louis-Ferdinand Celine menționa că în timpul Evului Mediu, în momentele dintre războaiele majore, cavalerii își vindeau foarte scump disponibilitatea de a muri în numele regatelor lor, în secolul 20 tinerii s-au grăbit să moară în masă fără să ceară nimic în schimb. Pentru a înțelege această schimbare a conștiinței generale avem nevoie de un model metodic elocvent care să ne permită să înțelegem ce este naționalismul.

Ca și Karl Deutsch, Sand privește naționalismul ca pe o narativă fantasmatică. Este un fapt stabilit că studiile antropologice și istorice ale originilor unor așa-zise „popoare” și „națiuni” diferite duc spre o fărâmițare rușinoasă a fiecărei etnicități și identități etnice. Așadar, este interesant să aflăm că evreii au tendința de a-și lua foarte în serios propriul mit etnic. Explicația poate fi simplă, așa cum a remarcat Benjamin Beit Halachmi acum niște ani. Zionismul s-a născut pentru a transforma Biblia dintr-un text spiritual într-un „registru al pământului”. Așa încât, adevărul Bibliei sau orice alt element al narativei istorice evreiești are foarte puțină relevanță câtă vreme nu interferează cu cauza sau practica politică națională evreiască.

Putem presupune și că lipsa unei origini etnice clare nu îi împiedică pe oameni să simtă că etnic sau național aparțin undeva. În mod similar, nu l-ar opri pe evreul naționalist să simtă că aparține unui oarecare colectiv abstract mai mare.

În anii 70, Shlomo Artzi, pe atunci un tânăr cântăreț israelian ce avea să devină cel mai mare rock-star israelian al tuturor timpurilor, a scos un cântec ce a devenit hit în decurs de câteva ore. Iată primele versuri:

„Dintr-o dată
Un om se trezește
Dimineața
Simte că el este poporul
Și începe să se plimbe
Și tuturor celor pe care îi întâlnește
Le spune shalom.”

Într-o oarecare măsură, Artzi exprimă cu inocență în versurile sale iuțimea și aproape întâmplătorul implicat în transformarea evreilor într-un popor. Totuși, aproape din aceeași răsuflare, Artzi contribuie la amăgitorul mit național al poporului care caută pacea. Artzi ar fi trebuit să știe deja că naționalismul evreiesc este un act colonialist ce cauzează suferință poporului palestinian indigen.

Se pare că naționalismul, sentimentul de apartenență națională și mai ales naționalismul evreiesc creează o corvoadă intelectuală majoră. Destul de interesant, primii care au avut de-a face teoretic și metodic cu problemele legate de naționalism au fost ideologii marxiști. Totuși, Marx nu a reușit să pună problema în mod adecvat, răzmerița solicitărilor naționaliste de la începutul secolului 20 în Europa estică și centrală i-a prins pe Lenin și Stalin nepregătiți.

„Contribuția marxiștilor la studiul naționalismului poate fi văzută ca o axare pe corelația profundă dintre apariția economiei libere și dezvoltarea statului național.” De fapt, Stalin era acolo pentru a rezuma viziunea marxistă asupra subiectului. „Națiunea”, spunea Stalin, „este o colaborare solidă între ființe ce a fost creată istoric și a format următoarele patru fenomene semnificative: împărțirea limbii, împărțirea teritoriului, împărțirea economiei și împărțirea semnificației psihice...”

Așa cum ne-am aștepta, încercării materialiste marxiste de a înțelege naționalismul îi lipsește o privire istorică de ansamblu adecvată. În schimb, ea se bazează pe lupta de clasă. Din motive evidente, o asemenea viziune era populară printre cei care credeau în „socialismul unei națiuni”, printre ei îi putem lua în considerare și pe susținătorii unei ramuri stângiste a Zionismului.

Pentru Sand, naționalismul a evoluat datorită „extazului creat de modernitate, care a separat oamenii de trecutul lor imediat.” Mobilitatea creată de urbanizare și industrializare a strivit sistemul ierarhic social cât și continuumul dintre trecut, prezent și viitor. Sand subliniază că înainte de industrializare, țăranul medieval nu simțea neapărat nevoia unei narative istorice a imperiilor și regatelor. Locuitorul medieval nu avea nevoie de o narativă istorică abstractă extinsă a colectivelor largi, cu foarte puțină relevanță pentru nevoia existențială concretă, imediată. „Fără o percepție a evoluției sociale, îi mergea bine cu o poveste religioasă imaginară ce conținea un mozaic al memoriei din care lipsea o dimensiune reală a unui timp ce se mișca spre înainte. ‘Sfârșitul’ era începutul și eternitatea unite între viață și moarte.”

În lumea modernă seculară și urbană, „timpul” a devenit principalul canal al vieții, ilustrând un înțeles simbolic imaginar. Timpul istoric colectiv a devenit ingredientul elementar al personalului și al intimului. Narativa colectivă modelează sensul personal și ceea ce pare a fi „real”. Oricât insistă unele minți banale că „personalul este politic”, ar fi mult mai inteligibil de susținut că în practică, este de fapt invers. În condiția post-modernă, politicul este personal și subiectului mai degrabă i se vorbește decât vorbește el. Autenticitatea, de altfel, este un mit care se reproduce în forma identificatorului simbolic.

Felul în care Sand privește naționalismul ca produs al industrializării, urbanizării și secularismului este logic, atunci când ne gândim la sugestia lui Uri Slezkin că evreii sunt „apostolii modernității”, ai secularismului și ai urbanizării. Dacă s-a întâmplat ca evreii să se trezească în centrul urbanizării și al secularismului nu ar trebui să ne surprindă, totuși, că Zioniștii au fost la fel de creativi ca și alții în inventarea propriei povești colective imaginare. Însă, în timp ce insistau asupra dreptului lor de a fi „la fel ca alți oameni”, Zioniștii au reușit să transforme trecutul lor colectiv imaginar într-un plan global, expansionist, nemilos, cât și în cea mai mare amenințare la adresa păcii mondiale.

Nu există istorie evreiască

Este un lucru stabilit că nici măcar un singur text de istorie evreiască nu a fost scris între primul secol și începutul celui de-al nouăsprezecelea. Faptul că iudaismul este bazat pe un mit istoric religios poate avea de-a face cu asta. O cercetare atentă a trecutului evreiesc nu a fost niciodată o preocupare a tradiției rabinice. Unul dintre motive este probabil lipsa unei nevoi a unui asemenea efort metodic. Pentru evreii care au trăit în timpurile străvechi și în Evul Mediu exista în Biblie suficient cât să le răspundă celor mai relevante întrebări legate de viața de zi cu zi, înțeles evreiesc și destin. Așa cum o spune Shlomo Sand, „un timp cronologic secular era străin ‘timpului diasporei’ care era modelat de anticiparea venirii lui Mesia.”

Însă, în lumina secularizării germane, a urbanizării și emancipării și din cauza diminuării autorității conducătorilor rabinici, a apărut nevoia unei cauze alternative printre intelectualii evrei care se deșteptau. Evreul emancipat se întreba cine e și de unde vine. De asemenea, începuse să speculeze în legătură cu care ar fi rolul lui în societatea europeană care se deschidea cu repeziciune.

În 1820, istoricul evreu german Isaak Markus Jost (1793-1860) a publicat prima sa lucrare istorică serioasă asupra evreilor, și anume „Istoria israeliților.” Jost a evitat perioada biblică, a preferat să-și înceapă călătoria cu regatul Iudeii, de asemenea a întocmit o narativă istorică a diferitelor comunități evreiești din lume. Jost și-a dat seama că evreii vremurilor sale nu formau un continuum etnic. El a înțeles că israeliții din loc în loc erau diferiți. Așa încât, s-a gândit că nu există nimic pe lume care să-i oprească pe evrei din asimilarea totală. Jost credea că în spiritul iluminării, atât germanii cât și evreii aveau să întoarcă spatele instituției religioase opresive și aveau să formeze o națiune sănătoasă bazată pe un tot mai puternic sentiment orientat geografic al apartenenței.

Deși Jost era conștient de evoluția naționalismului european, cititorii săi evrei erau mai degrabă nemulțumiți de optimista sa interpretare liberală a viitorului evreiesc. „De la istoricul Heinrich Graez, istoricii evrei au început să traseze istoria iudaismului ca istoria unei națiuni ce a devenit un ‘regat’, a fost ‘exilată’, a devenit un popor rătăcitor și în cele din urmă a făcut stânga împrejur și s-a întors în locul său de naștere.”

Pentru răposatul Moses Hess, avea să fie mai degrabă o luptă rasială decât una de clasă cea care ar fi definit forma Europei. În consecință, sugera Hess, evreii mai bine s-ar întoarce și ar reflecta asupra moștenirii lor culturale și a originii etnice. Pentru Hess, conflictul dintre evrei și gentili era rezultatul diferențierii rasiale, deci, inevitabil.

Drumul ideologic de la orientarea rasistă pseudo-științifică a lui Hess la istoricismul Zionist nu e greu de refăcut. Dacă evreii erau într-adevăr o entitate rasială diferită, unică (așa cum credeau Hess, Jabotinsky și alții), atunci ar fi făcut bine să își caute patria naturală și această patrie nu avea să fie alta decât Eretz Israel. Evident, presupunerea lui Hess privind un continuum rasial nu a fost confirmată științific. Pentru a păstra narativa fantasmică ce încolțea, a trebuit construit un mecanism orchestrat al negării, pentru a se asigura că anumite adevăruri rușinoase nu vor interfera cu creația națională ce sta să se nască.

Sand sugerează că mecanismul negării a fost orchestrat și foarte bine gândit. Decizia din anii 1930 a Universității Ebraice de a separa istoria evreiască și istoria universală în două departamente distincte a fost mult mai mult decât o problemă de confort. Rațiunea din spatele separării reprezintă o ocheadă aruncată în auto-realizarea evreiască. În ochii profesorilor evrei, condiția evreiască și simțirea evreiască erau unice și trebuiau studiate separat. Pare-se, până și în mediul academic evreiesc, un statut suprem este rezervat evreilor, istoriei lor și auto-percepției lor. Așa cum dezvăluie Sand, plin de intuiție, în cadrul departamentelor studiilor evreiești cercetătorul rătăcește între mitologic și științific în timp ce mitul își păstrează întâietatea. Și totuși, adesea se împotmolește într-o dilemă a „micilor adevăruri greșite.”

Noul israelit, Biblia și arheologia

În Palestina, noii evrei și apoi israelienii, au fost hotărâți să recruteze Vechiul Testament și să-l transforme în codul amalgamat al viitorului evreu. „Naționalizarea” Bibliei s-a petrecut pentru a sădi în tinerii evrei ideea că ei sunt urmașii direcți ai măreților lor strămoși. Ținând cont de faptul că naționalizarea era o mișcare în mare parte seculară, Biblia a fost dezgolită de sensul spiritual și religios și a fost privită ca un text istoric. Evreii, care au reușit acum să-și omoare Dumnezeul, au învățat să creadă în ei înșiși. Massada, Samson și Bar Kochva au devenit narative dominante suicidare. În lumina strămoșilor eroici, evreii au învățat să se iubească pe ei tot atât de mult cât să îi urască pe ceilalți, doar că de data aceasta posedau puterea militară de a produce durere reală vecinilor lor. Și mai îngrijorător era faptul că în loc de o entitate supranaturală care le-a poruncit să invadeze ținutul și să comită genocid și să fure „pământul lor promis” de la locuitorii săi indigeni, în cadrul proiectului lor de reînviere națională se aflau ei înșiși, Herzl, Jabotinsky, Weitzman, Ben Gurion, Sharon, Peres, Barak cei care au decis să expulzeze, să distrugă și să ucidă. În locul lui Dumnezeu, erau evreii care ucideau în numele evreilor. Au făcut-o în timp ce simbolurile evreiești le decorau tancurile și avioanele. Au urmat poruncile date în noul limbaj restaurat al strămoșilor lor.

Destul de surprinzător, fiind un academician strălucit, Sand nu menționează faptul că deturnarea Zionistă a Bibliei a fost de fapt un răspuns evreiesc disperat la romantismul timpuriu german. Totuși, oricât ar fi fost filosofii, poeții, arhitecții și artiștii germani de încântați ideologic și estetic de Grecia presocratică, ei știau foarte bine că nu sunt tocmai fiii și fiicele elenismului. Evreul naționalist a dus povestea mai departe, s-a legat de un lanț sanguin fantasmic dimpreună cu strămoșii săi mitici și le-a și reînviat limba străveche. Ebraica, limba sacră, a devenit limba vorbită. Romanticul timpuriu german nu a mers niciodată atât de departe.

Intelectualii germani ai secolului al 19-lea erau perfect conștienți de diferența dintre Atena și Ierusalim. Pentru ei, Atena reprezenta universalul, capitolul epic al umanității și al umanismului. Ierusalimul era, dimpotrivă, marele capitol al barbarismului tribal. Ierusalimul era reprezentarea Zeului banal, non-universal, monoteistic, nemilos, cel care omoară copiii și bătrânii. Epoca romantică germană timpurie ni i-a lăsat pe Hegel, Nietzsche, Fichte și Heidegger și vreo câțiva evrei self-hateri, printre ei, Otto Weininger. Ierusalimul nu ne-a dat niciun maestru gânditor ideolog. Câțiva cărturari evrei germani de mâna a doua au încercat să predea „Ierusalimul” în exedra germanică, printre ei numărându-se Herman Cohen, Franz Rosenzveig și Ernst Bloch. Evident, nu au fost capabili să observe că din creștinism exact urmele Ierusalimului erau cele pe care le disprețuiau romanticii timpurii germani.

În eforturile lor de a reînvia „Ierusalimul”, arheologia a fost recrutată pentru a furniza eposul Zionist cu necesarele fundamente „științifice”. Arheologia era prezentă pentru a unifica perioada biblică cu momentul reînvierii. Probabil cel mai uluitor moment al acestui trend bizar a fost ceremonia militară de înmormântare a oaselor lui Shimon Bar Kochva, un rebel evreu care murise cu 2000 de ani înainte. Îndeplinită de rabinul-șef militar, o înmormântare militară televizată s-a făcut unor oase găsite într-o peșteră de lângă Marea Moartă. Rămășițele ce se bănuiau a fi ale unui rebel evreu din secolul întâi au fost tratate ca moartea unui soldat IDF. În mod evident, arheologia a jucat un rol național, a fost racolată pentru a cimenta trecutul și prezentul în timp ce galut-ul (exilul) era lăsat în afară.

Surprinzător însă, nu a durat mult până ce lucrurile au luat-o în direcție opusă. Pe măsură ce cercetarea arheologică a devenit din ce în ce mai puțin dependentă de dogma Zionistă, adevărul a început să iasă la iveală. Așa cum punctează Sand, povestea biblică timpurie este presărată cu filistini, aramaică și cămile. Într-atât cât pot să ne lămurească până acum săpăturile, Filistia nu apare în regiune înainte de secolul al 12-lea î.Hr., aramaica apare un secol mai târziu și cămilele nu și-au arătat mutrele simpatice până în secolul al 8-lea. Aceste adevăruri științifice îi bagă pe cercetătorii Zioniști într-o confuzie severă. Nici în Sinai nu s-a găsit mare lucru, nimic din ce ar putea dovedi povestea legendarului exod egiptean, se pare că 3 milioane de bărbați, femei și copii au mers prin deșert vreme de 40 de ani fără să lase nimic în urmă. Nici măcar un matzo-ball, nimic...foarte neevreiesc din partea lor, ar putea spune cineva.

Povestea relocării biblice și a genocidului canaaniților pe care israeliții contemporani o imită cu atâta succes este un alt mit. Ierihon, orașul păzit care a fost ras de pe suprafața pământului la sunetul cornurilor și prin intervenție divină era doar un sătuc în timpul secolului al 13-lea î.Hr. Oricât se privește Israelul ca pe o reînviere a monumentalului regat al lui David și al lui Solomon, excavațiile din Orașul Vechi al Ierusalimului în 1970 au dezvăluit că regatul lui David nu era decât o micuță așezare tribală. Dovezile oferite de Yigal Yadin cu privire la regele Solomon au fost dezmințite mai târziu prin datarea cu Carbon-14.

Deci, cine a inventat evreii?

Încă de la începutul textului său, Sand pune întrebările cruciale și probabil cele mai relevante. Cine sunt evreii? De unde au venit? Cum se face că în perioade istorice diferite apar în locuri foarte diferite și fără legătură între ele?

Deși cei mai mulți dintre evreii contemporani sunt absolut convinși că strămoșii lor sunt israeliții biblici care au fost exilați cu brutalitate de romani, adevărul trebuie spus. Evreii contemporani nu au nicio legătură cu israeliții antici, care nu au fost trimiși în exil deoarece nu a existat o asemenea expulzare. Exilul roman este un alt mit evreiesc.

„Am început să caut prin studii de cercetare despre exil”, spune Sand într-un interviu luat de ziarul Haaretz, „dar, spre uimirea mea, am descoperit că nu are literatură. Motivul este acela că nimeni nu a exilat poporul din țară. Romanii nu exilau popoarele și chiar dacă și-ar fi dorit tot nu ar fi putut să o facă. Ei nu aveau trenuri și camioane să deporteze populații întregi. Genul acesta de logistică nu a existat până în secolul 20. De aici, practic, s-a născut toată cartea: de la realizarea faptului că societatea iudaică nu a fost dispersată și nu a fost exilată.”

În lumina observației lui Sand, ideea unui exil evreiesc este amuzantă. Gândul flotei romane imperiale muncind 24/7 să-i care pe Moishe’le și Yanka’le la Cordova și Toledo îi poate ajuta pe evrei să se simtă importanți și „exilabili”, dar bunul simț ne sugerează că flota romană avea lucruri mult mai importante de făcut.

Însă, cea mai interesantă este următoarea consecință logică: dacă poporul lui Israel nu a fost exilat, atunci adevărații locuitori ai regatului Iudeei trebuie să fie palestinienii. „Nicio populație nu rămâne pură de-a lungul unei perioade de mii de ani”, spune Sand. „Dar șansele ca palestinienii să fie urmașii străvechiului popor iudaic sunt mai mari decât ca eu și cu tine să fim aceia. Primii Zioniști, până la revolta arabă dintre 1936 și 1939, știau că nu a fost niciun exil și că palestinienii erau descendenții străvechilor locuitori ai pământului. Știau că fermierii nu pleacă dacă nu sunt expulzați. Până și Yitzhak Ben-Zvi, al doilea președinte al statului Israel, scria în 1929 că „marea majoritate a țăranilor fermieri nu își au originile în cuceritorii arabi ci, mai degrabă, în fermierii evrei.”

În cartea sa, Sand merge mai departe și sugerează că până la prima revoltă arabă așa-zișii lideri Zioniști stângiști tindeau să creadă că țăranii palestinieni care erau de fapt „evrei prin origini” aveau să se asimileze în cultura ebraică și că se vor alătura, până la urmă, mișcării Zioniste. Ber Borochov credea că „un falach (țăran palestinian) dacă se îmbrăca la fel ca un evreu și se purta ca un evreu din clasa muncitoare, nu va fi deloc diferit de un evreu.” Această idee a reapărut la Ben Gurion și la Ben-Zvi în 1918. Cultura palestiniană era îmbibată cu urme biblice, lingvistice și geografice (numele satelor, orașelor, râurilor, munților) și amândoi liderii Zioniști au realizat acest lucru. Atât Ben Gurion cât și Ben-Zvi îi priveau, cel puțin în faza incipientă, pe palestinienii indigeni ca pe rude etnice și potențiali frați. De asemenea, priveau islamul ca pe o „religie democratică” prietenoasă. În mod clar, după 1936, atât Ben-Zvi cât și Ben Gurion și-au domolit entuziasmul „multicultural”. În ceea ce îl privește pe Ben Gurion, se pare că l-a atras mai tare purificarea etnică a palestinienilor. Nu avem cum să nu ne întrebăm, dacă palestinienii sunt adevărații evrei, cine sunt cei care insistă să se numească evrei?

Răspunsul lui Sand este simplu, dar logic. „Poporul nu s-a împrăștiat, dar religia evreiască da. Iudaismul era o religie convertitoare. Contrar credinței populare, în iudaismul timpuriu exista o mare sete de a-i converti pe ceilalți.”

În mod clar, religiile monoteiste, fiind mai puțin tolerante decât cele politeiste, au în ele un impuls expansionist. Expansionismul iudaic la începuturile sale nu doar că era similar cu cel al creștinismului, dar chiar expansionismul iudaic a fost cel care a plantat semințele „răspândirii” în gândul și practica creștină timpurie.

„Hașmoneii au fost primii care au produs un număr mare de evrei prin convertirea în masă, sub influența elenismului. Această tradiție a convertirilor a fost cea care a pregătit terenul pentru ulterioara răspândire largă a creștinismului. După victoria creștinătății în secolul al 4-lea, impulsul convertirii s-a oprit în lumea creștină și a existat o scădere abruptă a numărului evreilor. Probabil mulți dintre evreii care au apărut în jurul Mediteranei au devenit creștini. Dar apoi iudaismul a început să pătrundă în alte regiuni – regiunile păgâne, de exemplu Yemen și Africa de Nord. Dacă iudaismul nu ar fi continuat să avanseze în acea etapă și dacă nu ar fi continuat să convertească oameni din lumea păgână, ar fi rămas o religie complet marginală, dacă ar fi supraviețuit.”

Evreii Spaniei, despre care credem că au o legătură de sânge cu israeliții timpurii par a fi berberi convertiți. „M-am întrebat”, spune Sand, „cum a apărut o comunitate evreiască atât de mare în Spania. Și apoi am văzut că Tariq ibn Ziyad, comandantul suprem al musulmanilor care au cucerit Spania, era berber și majoritatea soldaților săi erau berberi. Regatul berber evreiesc al Dahiei al-Kahina fusese înfrânt numai cu 15 ani mai devreme. Și adevărul este că există destule surse creștine care spun că mulți dintre cuceritorii Spaniei erau evrei convertiți. Acei soldați berberi care s-au convertit la iudaism sunt sursa adânc înrădăcinată a marii comunități evreiești din Spania.”

Așa cum ne-am aștepta, Sand aprobă presupunerea larg acceptată că principalele origini ale comunităților evreiești din Europa de Est, „națiunea idiș”, cum spune el, se află în khazarii iudaicizați. Întrebat cum se face că au ajuns să vorbească idiș, care este privit ca un dialect medieval german, el răspunde, „evreii erau o clasă de oameni dependentă de burghezia germană din est, așa că au adoptat cuvinte germane.”

În cartea sa, Sand reușește să explice în detaliu saga khazară a istoriei evreiești. Explică ce a dus la convertirea regatelor khazare la iudaism. Păstrând în minte faptul că naționalismul evreiesc este, în cea mai mare parte a sa, condus de o elită khazară, s-ar putea să trebuiască sa ne extindem cunoștințele asupra acestui grup foarte unic dar foarte influent politic.

Ce urmează?

Profesorul Sand ne lasă cu inevitabila concluzie. Evreii contemporani nu au o origine comună și originea lor semitică este un mit. Evreii nu au origine de niciun fel în Palestina și astfel, actul lor de așa-zisă „întoarcere” pe „pământul promis” este o invazie pusă la cale de un clan tribal-ideologic. Însă, deși evreii nu constituie un continuum rasial, dintr-un oarecare motiv, se întâmplă să fie foarte rasiști. Așa cum putem observa, mulți evrei încă privesc căsătoriile mixte ca pe amenințarea supremă. Mai mult, în ciuda modernizării și secularizării, vasta majoritate a celor care se identifică drept evrei seculari tot cedează în fața ritualului sangvin (circumcizia).

În ceea ce-l privește pe Sand, Israelul ar trebui să devină „un stat al cetățenilor săi”. Ca și Sand, și eu cred în aceeași viziune futuristă utopică. Însă, spre deosebire de Sand, eu cred că statul evreiesc trebuie înfrânt ideologic, la fel și lobby-urile sale. Fraternitatea și împăcarea sunt străine de viziunea tribală evreiască și nu au loc în conceptul de reînviere națională evreiască. Oricât ar suna de dramatic, trebuie să aibă loc un proces de de-iudaizare înainte ca israelienii să poată adopta orice noțiune modernă universală de viață civică.

Sand este un intelectual de seamă, fără îndoială, probabil cel mai avansat gânditor israelian stângist. El reprezintă cea mai înaltă formă de gândire pe care un israelian secular o poate atinge până să strice totul, chiar să dăuneze părții palestiniene (lucru care li s-a întâmplat unora, mie inclusiv). Reporterul Haaretz Ofri Ilani a spus despre Sand că spre deosebire de alți „noi istorici” care au încercat să submineze presupunerile istoriografiei Zioniste, „Sand nu se mulțumește să meargă înapoi în 1948 sau la începutul Zionismului, ci merge cu mii de ani înapoi.” Acesta este cazul, într-adevăr, spre deosebire de „noii istorici” care „dezvăluie” un adevăr pe care îl cunoaște orice țânc palestinian, adevărul de a fi fost purificat etnic, Sand a conceput o operă care are ca scop înțelegerea sensului naționalismului evreiesc și al identității evreiești. Aceasta este adevărata esență a erudiției. În loc să adune câteva fragmente istorice sporadice, Sand caută înțelesul istoriei. Spre deosebire de un „nou istoric” în căutarea unui nou fragment, el este un istoric adevărat motivat de o datorie umanistă. Și, mai important, spre deosebire de alți istorici evrei care se întâmplă să contribuie la așa-zisul discurs de stânga, credibilitatea și succesul lui Sand se bazează pe argumentele sale, nu pe background-ul familial. Sand evită să își condimenteze argumentele cu rudele sale supraviețuitoare holocaustului. Citind argumentele feroce ale lui Sand, trebuie să admitem că Zionismul, cu toate hibele sale, a reușit să creeze în interiorul său un discurs disident autonom și mândru care este mult mai elocvent și mai brutal decât întreaga mișcare anti-Zionistă din lume.

Dacă Sand are dreptate, și eu sunt convins de forța argumentelor sale, atunci evreii nu sunt o rasă ci mai degrabă un colectiv de mulți oameni care sunt deturnați în masă de o mișcare națională fantasmică târzie. Dacă evreii nu sunt o rasă, nu formează un continuum rasial și nu au nimic de-a face cu semitismul, atunci, „antisemitismul” este, categoric, un semnificant gol. În mod evident, se referă la un semnificant care nu există. Cu alte cuvinte, critica noastră a naționalismului evreiesc, a lobby-ului evreiesc și a puterii evreiești este o critică legitimă a unei ideologii și practici.

Am spus-o și o mai spun, noi nu suntem și nu am fost niciodată împotriva evreilor (poporul), nici împotriva iudaismului (religia). Dar, suntem împotriva unei filosofii colective cu niște interese globale clare. Unora le place să o numească Zionism, dar eu prefer să n-o fac. Zionismul este un semnificant vag și prea îngust pentru a cuprinde complexitatea naționalismului evreiesc, brutalitatea sa, ideologia și practica sa. Naționalismul evreiesc este un spirit și spiritul nu are granițe clare. De fapt, niciunul dintre noi nu știe exact unde se termină evreicitatea și unde începe Zionismul, în aceeași măsură în care nu știm unde se opresc interesele israeliene și unde încep interesele neocone.

Cât despre cauza palestiniană, mesajul este devastator. Surorile și frații noștri palestinieni se află în linia întâi a unei lupte împotriva unei filosofii distrugătoare. Totuși, este clar că nu luptă doar împotriva israelienilor ci și împotriva unei filosofii pragmatice aprige care inițiază conflicte globale la scară gigantică. Este o practică tribală ce caută influență pe culoarele puterii și ale super-puterilor în special. Este doar Israelul? Este Zionismul oare? Sau ar trebui să admitem că este ceva mult mai mare decât suntem capabili să contemplăm în cadrul limitelor intelectuale pe care ni le impunem. Așa cum stau lucrurile în momentul de față, ne lipsește curajul să confruntăm proiectul naționalist evreiesc și nenumărații săi mesageri din lumea întreagă.

A susține palestinienii înseamnă a salva lumea, dar pentru a face asta trebuie să fim suficient de curajoși să ne ridicăm și să admitem că nu este doar o luptă politică. Nu e doar Israelul, armata sa sau conducătorii săi sau Dershowitz, Foxman și ligile lor de băgat pumnul în gura întru tăcere. Este de fapt un război împotriva unui spirit canceros care a deturnat Vestul și, cel puțin momentan, l-a deviat de la înclinația sa umanistă și de la aspirațiile ateniene. Să lupți împotriva unui spirit este mult mai greu decât să lupți împotriva unui popor, pentru că mai întâi trebuie să te lupți cu urmele pe care acel spirit le are în tine însuți. Dacă vrem să ne luptăm cu „Ierusalimul”, trebuie să confruntăm mai întâi Ierusalimul din interiorul nostru. S-ar putea să trebuiască să stăm în fața oglinzii, să ne uităm în jurul nostru. S-ar putea să trebuiască să găsim în noi empatia, în caz că a mai rămas ceva din ea.



http://www.gilad.co.uk/writings/the-wandering-who-by-gilad-atzmon.html

Niciun comentariu: