luni, octombrie 03, 2016

Solidaritatea cu Palestina este doar un capriciu pentru activiștii evrei




de Gilad Atzmon


Testul Nabil

Pentru a înțelege felul în care operează terminologia solidarității contemporane pentru a induce în eroare și a devia cauza palestiniană, vom analiza câteva simulări teoretice care ne vor ajuta să clarificăm natura corozivă a discursului contemporan pro-palestinian.

Nabil este un palestinian fictiv de 25 de ani, refugiat de a treia generație, născut în Sabra și Șatila, Liban, unde și locuiește. Nabil nu este angajat nicăieri. Niciun viitor nu se întrevede pentru el. Ca refugiat palestinian, șansele sale pentru o educație mai înaltă sau pentru un loc de muncă decent sunt inexistente. Este izolat în tabăra de refugiați.

Să încercăm să ghicim ce efect va avea proiectul Solidarității asupra lui Nabil.

Sfârșitul ocupației probabil că nu va avea niciun impact asupra vieții lui Nabil. Colonialismul și colonialismul de tip settler sunt termeni teoretici ce nu au impact asupra realității sale sau a vieții sale de zi cu zi. Apartheid? Pentru Nabil și mulți ca el, o țară arabă este cea care îl discriminează și îi face viața mizerabilă. BDS? Pe Nabil nu îl interesează, nu există produse israeliene în taberele de refugiați. Ceea ce îl interesează pe Nabil este Dreptul de Reîntoarcere. Poate că nu va vrea să se întoarcă pe pământurile sale. Dar vrea ca acest drept să îi fie recunoscut o dată pentru totdeauna. Își dorește pentru copiii săi cetățenie și posibilitatea unei vieți mai bune.

Yusuf, un alt produs al imaginației mele, este un palestinian de 70 de ani din Gaza. A trăit cea mai mare parte a vieții în Khan Younis. Spre deosebire de Nabil, Yusuf este educat. Timp de mulți ani a crezut că se va întoarce pe pământul său de lângă Be’er Sheva; până acum, își va fi pierdut speranța. Yusuf știe că sloganul „Sfârșitul Ocupației” nu are de-a face cu el. Gaza nu este sub ocupație; este o închisoare în aer liber. Yusuf ar putea argumenta că pentru el și poporul lui colonialismul este o noțiune teoretică ce are zero semnificație. Yusuf ar putea la fel de bine să considere că atunci când Palestina s-a aflat sub Mandat Britanic, palestinienii au dus-o mai bine. Așa că în ceea ce-l privește, colonialismul autentic ar putea să-i îmbunătățească situația. Apartheid? În închisoarea în care trăiește Yusuf, nu există apartheid. Este închis în spatele unor ziduri pentru că este victima rasismului evreiesc sau a exclusivismului evreiesc, alegeți voi. Yusuf nu este prea mulțumit de BDS, măcar pentru că acesta se aplică doar lucrurilor israeliene produse în teritoriile ocupate. BDS nu se adresează suferinței sale de refugiat, și, ca multora din Gaza, lui Yusuf se poate chiar să-i placă humusul israelian la conservă. Yusuf știe că asediații din Gaza depind de produsele israeliene.

Dar, la fel ca Nabil, Yusuf înțelege bine ce înseamnă Dreptul de Reîntoarcere. El vrea să se întoarcă în Be’er Sheva. Vrea ca drepturile sale să fie aplicate. Pentru Yusuf, Dreptul de Reîntoarcere este miezul soluției la suferința sa.

Acum haideți să examinăm cazul lui Avi, un clasic activist israelian pentru pace. Așa ca tatăl meu, Avi s-a născut la Tel Aviv în 1938. A trăit toată viața în cel mai mare oraș al Israelului. Uneori își flutură certificatul de naștere palestinian doar ca să-și dovedească atașamentul față de pământ. Avi se consideră un israelian rezonabil care vrea să rezolve conflictul și să trăiască în pace. Dar, aici este ironia, spre deosebire de Nabil și Yusuf pe care nu îi interesează sloganul „Sfârșitul Ocupației”, Avi este foarte entuziasmat în legătură cu acesta. Avi nu își dorește să stăpânească altă națiune, sau cel puțin asta susține. Când îi spui lui Avi că Israelul este un stat colonialist, Avi chicotește „Dacă Israelul este un stat colonialist, atunci vreau să mă întorc în țara mamă, doar spuneți-mi care e aceea.” Ca majoritatea israelienilor din generația și cu educația sa, Avi ar părăsi bucuros Israelul pentru totdeauna, chiar mâine. Apartheid? Lui Avi nu îi place cum sunt tratați palestinienii, vrea ca opresiunea să se oprească imediat. BDS? Avi susține boicotarea cu toată inima. Lui Avi nu îi plac coloniștii, nu are nimic în comun cu ei. Îi privește ca pe un obstacol în calea păcii, le disprețuiește atitudinea mesianică și îi este rușine să fie asociat cu ei. Până acum, Avi, un patriot israelian light este de acord cu întreaga nouă terminologie a solidarității cu Palestina, și are un motiv pentru asta.

Noua terminologie a solidarității cu Palestina este creată ca să îi placă lui Avi, pe spinarea lui Yusuf, a lui Nabil și a marii majorități a palestinienilor. Însă diferența esențială este aceasta: pentru Avi, Dreptul de Reîntoarcere este un steag roșu; el îl consideră o încercare de a-i răpi „pământul natal evreiesc”. Avi privește Dreptul de Reîntoarcere ca pe o chemare pentru un „nou holocaust”. „Am suferit destul”, spune el, „Israel este căminul nostru”.

De ce Palestina?

V-ați întrebat vreodată de ce sunt atrași oameni din întreaga lume de Palestina și de suferința și lupta palestinienilor? Sunt palestinienii oamenii care au suferit cel mai mult pe planeta aceasta? Este situația din Palestina mai dramatică decât malnutriția din Africa sau decât ororile din Siria și Irak? Răspunsul este „probabil că nu”, și totuși, începând cu 1980, mișcarea de solidaritate cu palestinienii a dobândit avânt și amploare. De ce?

Un răspuns posibil este acela că Palestina a fost și este un simbol al nedreptății uriașe, al nedreptății universale, de aproape șapte decenii. Și astfel, oferă un vehicul ideologic, politic și spiritual legitim de a critica puterea evreiască; Lobby-ul, Hollywood-ul, supra-reprezentarea evreiască din domeniul finanțelor, din mass-media și așa mai departe. Această explicație este compatibilă cu ceea ce susțin Zioniștii și hasbara, și anume că anti-Zionismul este o „chestiune evreiască”. Se pare că Zioniștii și vânzătorii de hasbara nu se înșeală întotdeauna. Într-adevăr, o opoziție sănătoasă și autentică față de Israel, Zionism și Lobby presupune o înțelegere a evreicității, a culturii evreiești și a politicilor identitare  evreiești. Zionismul este o mișcare naționalistă evreiască, Israelul se autodefinește ca stat evreiesc și lobby-ul israelian este o întreprindere politică evreiască preocupată în principal de interesele evreiești.

Ideea de bază – Israelul și crimele sale pot fi înțelese complet numai în contextul rasismului evreiesc, al excepționalismului evreiesc și al culturii evreiești.

De-a lungul anilor 1990 și începutul anilor 2000, academicieni anti-Zioniști și pro-palestinieni precum Israel Shahak și Israel Shamir au cercetat chestiuni legate de evreicitate și Talmud. Studiile lor despre Zionism și șovinismul israelian au identificat un continuum ideologic și cultural între Israel, Zionism, cultură și moștenire religioasă evreiască. În același timp, hasbara și organizațiile progresiste evreiești au înțeles că mișcarea de solidaritate cu Palestina devenise o „mare problemă”; punea în pericol interesele globale evreiești. De atunci, a existat o creștere considerabilă a sprijinului pentru Palestina din partea cercurilor evreiești progresiste și de stânga. Până în 2011, organizații evreiești precum JVP (Jewish Voice for Peace) și publicații evreiești ca Mondoweiss de exemplu, au dominat discursul solidarității cu Palestina. Însă acest entuziasm evreiesc pro-palestinian a venit cu un preț.

Cauza palestiniană vs. Solidaritatea evreiască

Dreptul de Reîntoarcere se află în inima cauzei palestiniene. Acesta plasează Nakba din 1948 și suferința refugiaților ca problemă principală, poziționează Gaza în context istoric și subliniază uriașele nedreptăți perpetuate și susținute de politicile israeliene din 1948 încoace. Clarifică natura rasistă a statului evreiesc și a legilor sale privind emigrarea. Dreptul de Reîntoarcere oferă un mod de acționare ce unește palestinienii din regiune și din diaspora, dar trezește temeri în rândul israelienilor, al Zioniștilor și anti-Zioniștilor evrei.

Solidaritatea evreiască a fost șocant de eficientă în a subjuga apelul pentru Dreptul de Reîntoarcere. Treptat, acesta s-a diluat și în cele din urmă s-a înecat într-un tsunami al terminologiei duplicitare menite să atragă suporteri evrei precum Avi cu prețul suferinței lui Nabil și a lui Yusuf și a drepturilor esențiale ale acestora.

Să examinăm o parte a terminologiei curente a mișcării de solidaritate.

Sfârșirea ocupației

Apelul pentru „Sfârșirea ocupației” a fost primul indiciu că ceva nu a mers deloc bine. La suprafață, apelul pare a fi umanist și pacifist, pragmatic din punct de vedere politic și chiar populist. Însă este complet pe dos. Sloganul „Sfârșirea ocupației” reprezintă o legitimizare a Israelului făcută pe ușa din spate – confirmă că statul evreiesc dintre granițele liniei verzi dinainte de 1967 este o entitate politică validă și legitimă. Sloganul „Sfârșirea ocupației” limitează discursul mișcării de solidaritate la Cisiordania; este un scuipat între ochii a 6.000.000 de refugiați palestinieni și o negare completă a dreptului lor la reîntoarcere.

Colonialismul

Un alt termen înșelător promulgat de activiștii progresiști evrei ai mișcării de solidaritate este „colonialismul”. Termenul comunică falsa imagine că naționalismul evreiesc este la fel de rău precum colonialismul britanic sau olandez dar nu mai rău. O asemenea viziune amăgitoare a proiectului Zionist poate oferi perspectiva unei „rezolvări” viitoare într-un soi de fază „post-colonială”. Zionismul este o mișcare fără precedent în istorie. Vă puteți gândi la un alt moment istoric în care oamenii „s-au reîntors” într-un „ținut natal” imaginar după 2000 de ani și au cerut ca populația indigenă să facă loc foștilor „rezidenți”? Colonialismul presupune un schimb material și spiritual între „un stat-mamă” și un „stat-colonie”. Statul evreiesc este un stat-colonie dar nu există un stat-mamă al Zionismului sau al Israelului. Când activiștii proeminenți ai mișcării de solidaritate se referă la Zionism ca la „colonialism” fie au intenția de a amăgi oamenii, fie dau dovadă de o formă unică de ignoranță pe care nu ne-am aștepta să o întâlnim la activiștii educați și puternic motivați.

Unii ar putea sugera că deși Zionismul nu este un aparat colonial, relația dintre Israel și coloniile sale din Cisiordania stabilește o corespondență cvasi-colonială între o „Mamă” și un stat „Colonie”. Greșit: coloniile evreiești nu au format un nou stat în Cisiordania. Ceea ce vedem este un expansionism teritorial motivat ideologic, o formă a filosofiei și practicii Lebensraum-ului (Spațiului vital) iudeocentrist.

Colonialismul de tip settler

În anii recenți, a apărut un termen nou în rândurile mișcării de solidaritate cu Palestina, și anume: „colonialismul de tip settler”. Bănuiesc că deja, câțiva entuziaști anti-Zioniști așa-zis progresiști au fost atinși de critica mea asupra paradigmei coloniale. Au fost forțați să-și revizuiască narativa teoretică. Eforturile lor au dat naștere unui copil teoretic deformat și disfuncțional. Dar termenul „colonialism de tip settler” nu clarifică nimic. Pare a fi o încercare disperată de a ascunde în continuare adevărul despre proiectul național evreiesc.

Colonialismul settler presupune o situație în care super-puterea A facilitează stabilirea unui grup etnic B, pe pământul C. Această acțiune poate avea consecințe grave asupra populației indigene D. Dar această explicație este problematică. Scenariul A-B-C-D nu are nimic în comun cu Zionismul, Israelul sau conflictul israeliano-palestinian. Zioniștii (B) au fost cei care au convins Marea Britanie (A), o super-putere a vremii, că un cămin evreiesc în Palestina (C) este ceea ce trebuie. Pe scurt, în locul lanțului de evenimente A-B-C-D care formează „colonialismul de tip settler”, când vine vorba de Zionism, există o cronologie B-A-C-D. Grupul etnic B este cel care determină super-puterea A să acționeze în favoarea sa. Nicio interpretare a colonialismului, că e de tip settler sau de alt fel, nu oferă vreun suport pentru cauza palestiniană, nici nu ne face să înaintăm cu înțelegerea conflictului.

Apartheidul

Un alt concept impropriu atribuit Israelului într-o încercare transparentă de a distrage atenția de la realitatea unică și devastatoare este acela de „apartheid”. Termenul sugerează că Israelul este „doar” la fel de rău ca Africa de Sud sau ca sudul Statelor Unite. În realitate, este mai rău. Apartheidul este un sistem rasist de exploatare dar Israelul nu vrea să-i exploateze pe palestinieni, îi vrea dispăruți. Cel puțin din perspectivă ideologică, Israelul este un hitlerist motivat de rasism, un expansionist care epurează etnic.

În mod tragic, acest exclusivism letal este concordant cu filosofia Zionistă și cu câteva interpretări radicale, deși populare, ale chemării iudaice. Așa-numiții „evrei din mișcarea de solidaritate” nu se simt confortabil cu o expunere realistă a politicilor israeliene. Ei preferă ca Israelul să fie grupat împreună cu alte regimuri ticăloase în cadrul unui pattern recunoscut istoric precum colonialismul, apartheidul, etc.

BDS

Când apelul pentru Boicotarea (Boycott), Eliminarea (Divestment) și Sancționarea (Sanctions)  produselor israeliene s-a făcut pentru prima oară în Ramallah, prima sa cerere a fost ca Israelul să:

„Sfârșească ocupația și colonizarea tuturor pământurilor arabe și să distrugă Zidul” 


Acest apel nu lasă loc pentru interpretări. În 2005, mișcarea BDS contesta legitimitatea statului evreiesc.

Dar în 2010, principalul său scop a fost schimbat în mod semnificativ: „Sfârșirea ocupației și colonizarea tuturor pământurilor arabe ocupate în iunie 1967 și dărâmarea Zidului”.


Nu există un dosar public al procesului care a dus la această schimbare. Și ca să vedeți natura înșelătoare a mișcării, schimbările apar doar în engleză și nu au fost integrate în nicio publicație oficială a BDS în limba arabă. Cel mai probabil, majoritatea palestinienilor nu sunt conștienți de schimbarea făcută în numele lor de niște oameni care susțin că sunt reprezentanții mulțimilor. Studiul meu sugerează că schimbarea în cadrul declarației de scop a BDS ce practic legitimizează statul evreiesc a avut loc în momentul în care mișcarea a devenit populară printre activiștii evrei și au început să accepte fonduri de la fundația liberal-Zionistă a lui George Soros. Puteți citi mai multe despre BDS și banii lui Soros finanțând campania BDS aici:


Este teribil faptul că până și apelul la boicotarea Israelului a devenit un instrument de legitimizare a statului evreiesc între granițele sale de dinainte de 1967.

Un capriciu evreiesc al solidarității

Concluzia logică a acestei analize este devastatoare. O decadă de hegemonie a stângii evreiești în cadrul mișcării pro-palestiniene a redus palestinienii și suferința lor la dimensiunea unui capriciu evreiesc al solidarității. Cauza palestiniană și Dreptul de Reîntoarcere s-au diluat și au fost înlocuite cu o terminologie menită să deraieze mișcarea de solidaritate și până acum a reușit lucrul acesta.

La fel ca stânga israeliană, terminologia actuală a solidarității este concentrată în principal pe Cisiordania: sfârșirea ocupației, BDS-ul, apartheidul și colonialismul sunt termeni ce pot fi înțeleși numai în raport cu situația din Cisiordania, deoarece „evreii din interiorul mișcării” sunt interesați în primul rând de Cisiordania. E lesne de înțeles. Lumea evreiască și societatea israeliană nu sunt interesate de Gaza sau de nisipul din jurul ei (cu excepția posibilității de a fura gazul natural și apa de sub ea). Mulți israelieni și evrei privesc Cisiordania ca pe o parte integrală a istoricului Eretz Yisrael-Pământul lui Israel. Însă, mulți alți evrei și israelieni, așa ca Avi, cred că Tel Avivul este o împlinire potrivită a visului Zionist. Lor nu le pasă de Cisiordania sau de biblicul Eretz Yisrael.

Această dezbatere politică internă evreiască privind Cisiordania este cea care a reușit să modeleze întregul discurs al solidarității cu Palestina, distrăgând atenția de la palestinieni și de la adevărata lor cauză.

Deși nu este o supriză faptul că mulți dintre cei ce se identifică politic și primordial ca evrei (JVP, IJAN, J-big, Mondoweiss, etc) sunt preocupați în primul rând de interesele evreiești, este legitim să ne întrebăm cum au reușit aceste interese evreiești să domine mișcarea de solidaritate a unui alt popor? Cum este posibil ca mișcarea de solidaritate cu Palestina să fie redusă la o „voce evreiască” ce nu ia în considerare cauza palestiniană aproape deloc? Cum este posibil ca vocile evreiești să fie cele care domină bătălia împotriva statului evreiesc? Nelson Mandela ar permite ca o mână de afrikaners proaspăt descoperiți să conducă lupta împotriva apartheidului în numele său? Malcom X ar permite ca foști militanți KKK să domine terminologia campaniei sale? Cum s-a ajuns ca discursul de solidaritate cu palestinienii să fie potrivit după vocile opresorilor și nu după cele ale victimelor?

Cred că abilitatea de a articula aceste întrebări poate sugera că în adâncul inimilor noastre știm răspunsurile.



Niciun comentariu: