joi, octombrie 20, 2016

Renunțând la evreicitate: Shlomo Sand și Gilad Atzmon







de Gilad Atzmon

GA: Un articol foarte interesant scris de Eric Walberg. De-a lungul anilor am învățat multe de la Walberg, unul dintre foarte puținii gânditori creativi ai Stângii.


Renunțând la evreicitate: Shlomo Sand și Gilad Atzmon

de Eric Walberg

Sunt ani de când am înțeles că ceva este în neregulă atunci când bine intenționații mei prieteni evrei anti-zioniști au considerat că este necesar să se alăture grupurilor evreiești anti-zioniste care se opun Israelului. În SUA, Jewish Voice for Peace, în Canada, Not in Our Name, în Marea Britanie, Jews Against Zionism – fiecare țară are grupul ei, de obicei mai mult de unul. „Sunt un martor evreu împotriva Israelului” mi se spunea. Sună bine, chiar curajos. Cea mai recentă deconstrucție a evreicității și a Israelului, marca Shlomo Sand, How I Stopped Being a Jew (2014) mi-a clarificat faptul că toate suspiciunile mele erau bine întemeiate.

Nici 100 de pagini, se citește pe nerăsuflate, un rezumat al operelor sale anterioare mai academice, susține că epoca eroică, romantică a naționalismului evreiesc întrupat în crearea unui stat evreiesc, se apropie de sfârșit. Israelul nu va dispărea, dar este un anacronism, o rușine în epoca postmodernă. Un memento al ororilor nazismului, dar nu așa cum și-ar dori zioniștii meșteșugari ai „industriei holocaustului” sau „religia holocaustului”. Proiectul zionist este denunțat de Norman Finkelstein, Noam Chomsky, Gilad Atzmon, Israel Shamir și mulți alți critici evrei. Un răspuns eronat, care este sortit să piară, „o formă perfidă de rasism.”

Pentru israelianul Sand, identitatea „națională” evreiască este o escrocherie (o identitate israeliană este în regulă); singura identitate evreiască viabilă este una religioasă, și, nefiind credincios, concluzionează acesta în mod logic, „cogito, ergo non sum.”

Gilad Atzmon duce mai departe logica lui Sand. Și-a rupt pașaportul israelian, devenind atât un fost israelian, cât și un fost evreu.

Ce este atât de greșit în legătură cu o identitate evreiască etnică, seculară? Ei bine, poate fi bazată numai pe unul dintre două lucruri: persecuție (a fi „forțat” să fii evreu fie că îți place sau nu, așa, ca în legile rasiale naziste) sau a te „naște” în poporul evreu. Cel dintâi nu mai intră în discuție și cel de-al doilea este plin de găuri și este bazat pe un mit periculos.

Când a fost inventat poporul evreu?

Răspunsul lui Sand este simplu: „La un anumit moment din secolul al 19-lea, intelectuali de origine evreiască din Germania, influențați de caracterul popular al naționalismului german, și-au asumat sarcina de a inventa „retrospectiv” un popor, din setea de a crea un popor evreu modern.” Pentru evrei, acest țel necesita un pământ natal și elitele evreiești occidentalizate au fost capabile să furnizeze acest lucru. Pe măsură ce vestul încasa o lovitură mortală după alta (WWI și II), Zionismul căpăta un nou înțeles. Voila! Israel.

Dar legenda exilului este un mit. Sand este istoric și nu a putut găsi niciun text care să-l susțină. Romanii nu exilau oameni. „Societatea iudaică nu a fost dispersată și nu a fost exilată.” Evreii au continuat să trăiască în Țara Sfântă în orice împrejurare, mai liberi sub cârmuire musulmană decât sub cea creștină, dar nici măcar cea din urmă nu i-a „epurat etnic”. Majoritatea s-au convertit la creștinism sau la islam. Voila! Palestinienii (creștini, musulmani). Însă, un mic nucleu a rămas fixat cu încăpățânare în monoteismul original, alimentat de exilul babilonian în secolul 6 î.Hr. ( singurul exil autentic – din care s-au reîntors, legenda exilului egiptean anterior fiind creată mult mai târziu, când a fost scrisă Tora în secolul 3 î.Hr.).

Evreii nu sunt o rasă, ci un colectiv alcătuit din multe grupuri etnice care au fost deturnate de o mișcare „națională” a sfârșitului de secol 19. Nu există o bază rasială sau etnică pentru a fi evreu mai mult decât există pentru a fi creștin sau musulman. Marea majoritate a celor ce se consideră astăzi evrei sunt descendenți ai convertiților din Asia Centrală, Europa de est și Africa de nord, nu ai anticilor evrei expulzați din Țara Sfântă de romani. Ei nu sunt „semiți” din punct de vedere etnic, nu sunt de origine din Orientul Apropiat.

Atzmon este un renumit muzician de jazz și descompune un cunoscut cântec pop israelian al anilor 70, de Shlomo Artzi: Dintr-odată un om se trezește dimineața. Simte că este un popor și tuturor celor pe care îi întâlnește le spune shalom. Artzi sugerează că evreii au devenit dintr-odată un „popor” mulțumită statului Israel, combinând a fi evreu cu a fi israelian, insinuând că numai israelienii pot să se simtă cu adevărat liberi ca evrei. Ceea ce Artzi ignoră este că a te simți mândru că ești israelian este doar pentru cei care au „evreu” ștampilat în pașaportul lor și, printre aceștia, doar cei care sunt orbi la fundamentul colonial sângeros ce stă la baza acestui privilegiu. Nu prea e o rețetă de simțit bine.

Poate un mincinos să spună adevărul?

Israelul este un „stat evreiesc și democratic”, potrivit legii israeliene. Natura „evreiască” a fost definită prima oară în Declarația de Independență din 1948. Caracterul „democratic” a fost adăugat de Knesset în 1985. Aceasta este o contradicție în termeni, deoarece evreiesc, prin definiție, determină statul potrivit rasei, făcându-l nedemocratic pentru cei din stat care nu sunt evrei. În argou cartezian, atât „A” cât și „ne-A” sunt adevărate.

Această logică defectuoasă se află în centrul a ceea ce înseamnă să te numești evreu secular, fie israelian, fie din „diaspora”. Sand se alătură altor foști evrei, Gilad Atzmon, Israel Shamir și Will Self, care au renunțat la evreicitate, fie ca seculariști, fie convertindu-se la creștinism, lepădându-se de un semnificant contradictoriu, acum lipsit de substanță. Dat fiind ceea ce a devenit Israelul, „democratic” și „evreiesc” nu mai sunt compatibile. Sand respinge falsul naționalism evreiesc servit de Zionism, care îi exclude pe non-evrei din narativă și nu rămâne decât cu el însuși, cu cărțile sale, simțul său privind ceea ce este bine și rău. O lume singuratică.

Atzmon duce atacul lui Sand la adresa politicilor identitare un pas mai departe, susținând, în The Wandering Who, că anti-Zionismul evreiesc secular se hrănește din narativa zionistă, contrapunctul facerii de bine al mai sinistrului rol al diasporei, ducând grijile lui Sand spre o concluzie și mai inconfortabilă: diaspora evreiască există pentru a mobiliza lobby-urile prin recrutarea sprijinului internațional. Neoconii transformă armata americană într-o forță de operațiune israeliană. Anti-zioniștii de origine evreiască (și aici pot fi incluși chiar self-hateri mândri ca mine) există pentru a portretiza o imagine a plurității ideologice și a preocupării etice.

Sand respinge atât religia cât și naționalismul ca fundamente pentru identitatea sa. Atzmon susține că ambele sunt legitime, deși ambele sunt pervertite în cazul Israelului. Naționalismul este o autentică „legătură cu pământul, moștenirea, cultura, limba cuiva”, o experiență catartică, deloc „gol” ca semnificant. Poate fi folosit în mod greșit, este adesea suicidar, însă, cu toate acestea, „reușește uneori să integreze omul, pământul și sacrificiul într-o stare de unificare spirituală”.

Ce este deosebit de emoționant în legătură cu foștii evrei ca Sand și foștii israelieni și foști evrei ca Atzmon, este că sunt blocați de propria lor moștenire israeliană, fie că emigrează sau nu. Să citesc cartea lui Sand în ebraică, scrie Atzmon, „este pentru mine, un fost evreu și un fost israelian, o experiență cât se poate de autentică ce mă aduce aproape de rădăcinile mele, de ținutul meu natal uitat și de peisajele sale estompate, de limba maternă sau aș putea spune, pur și simplu de Ființa mea.”El privește în față nu o oarecare „’identitate’ sau niște politici, ci israelitatea, acel discurs naționalist palpabil care s-a maturizat devenind poezie ebraică, patriotism, ideologie, jargon, un vis și o tragedie de cuprins și de înțeles.” Starea actuală a Israelului „i-a răpit acea israelitate care odată însemna pentru el acasă.”

O identitate găunoasă

Mulți încă tânjesc să păstreze vie o identitate evreiască a diasporei. Parting Ways: Jewishness and the Critique of Zionism (2013) a lui Judy Butler este a unui evreu cu tendințe liberale care simte că trebuie să-și salveze evreicitatea de naționalismul Israelului și de politicile sale de ocupație. „O nouă identitate s-ar putea ivi, una care să lege Tel Avivul de Upper West Side-ul New Yorkului, de Berlin, Paris, Londra și Buenos Aires – și toate să se situeze pe aceeași treaptă”, scrie Carlo Strener în recenzia sa.

Pentru Sand și Atzmon, nu există o „nouă identitate evreiască” posibilă, deoarece nu există diaspora. Evreii francezi sunt francezi. Cei canadieni sunt canadieni. Este în regulă să fii o „persoană a Cărții” care crede, și chiar un israelian, vorbind israeliana (cu adevărat o limbă nouă) și un cetățean al unui stat multi-etnic civilizat, bazat pe norme universale, precum Franța sau Canada. Dar toată lumea mănâncă matzo balls deja.

Asimilarea nu este exterminare, în ciuda Goldei Meier și a paranoiei sale. Evreicitatea nereligioasă va continua să se evapore, dimpreună cu identitățile creștine și musulmane pentru cei care își abandonează credința. Nu e o rușine să te numești fost creștin sau fost musulman.
  
Briciul lui Ocam: mai puțin este mai mult

Anti-zioniștii „văd în mod corect politicile [Zioniste] ca un pericol al reînnoirii iudeofobiei” care îi identifică pe toți evreii ca pe o „anumită rasă-popor și îi confundă cu zioniștii”. Da, dar, așa cum susține Atzmon, această „confuzie” face parte din planul lor, împingându-i pe evreii din afara Israelului să sprijine Israelul fără să se gândească la nimic și să accepte resentimentul rezultat pe care îl experimentează ca „antisemitism”.

Și chiar dacă ei protestează – ca evrei – ei sprijină în mod neglijent „conspirația mondială zionistă”:

Dacă cei care se autodenumesc evrei anti-zioniști fără să fi trăit în Israel și fără să-i cunoască limba sau să-i fi trăit cultura, susțin că au un anumit drept, diferit de cel al non-evreilor, de a acuza Israelul, cum poate cineva să-i critice pe pro-zioniști pentru a-și fi acordat privilegiul de a interveni în mod activ în viitorul și destinul Israelului?

Semnificantul evreiesc îl subminează pe cel anti-zionist. Medea Benjamin, „o exilată, o evreicuță simpatică” a înființat acum deja legendarul grup ce militează pentru pace, Codepink. QAIA (Queers against Israeli apartheid) au ieșit din afacere când organizatorii lor au realizat că subliniind semnificantul „gay”, făceau mai mult rău decât bine. Homosexualii nu au luxul de a renunța la homosexualitatea lor, dar evreii grijulii precum Benjamin și-au minimalizat tribalismul, iar Sand și Atzmon au renunțat la el, ca o modalitate onorabilă de ieșire din propriul Catch-22.


Niciun comentariu: