miercuri, septembrie 21, 2016

O comparație a comportamentului evreiesc...acum 2000 de ani și în prezent




de Richard Edmondson


Acum două mii de ani, o gloată de evrei stătea pe o alee pietruită de lângă reședința din Ierusalim a lui Pilat, strigându-i că vor crucificarea lui Isus.

În anul 2016, un grup de soldați și medici israelieni a stat și s-a plimbat în jurul unui palestinian muribund, întins pe stradă, fără să-i ofere niciun fel de asistență medicală – pentru ca unul dintre soldați să facă la un moment dat un pas și să-i tragă un glonț în cap.

Ce ne-ar putea spune aceste două incidente, la o distanță de 2000 de ani unul față de celălalt, despre comportamentul evreiesc? Sugerează un pattern? Poate chiar unul istoric?

Recent, mi-am publicat al doilea roman, The Memoirs of Saint John: When the Sandstone Crumbles. Cartea are o secțiune destul de lungă în care acțiunea este plasată în Alexandria, în anul 38 d.Hr. Unul dintre primele pogromuri împotriva evreilor din istoria cunoscută a avut loc în orașul egiptean la vremea aceea și evenimentele ce au urmat, inclusiv o explozie în masă a violențelor împotriva evreilor, servesc drept fundal poveștii.


Iată un fapt adevărat: în vremea aceea, în Alexandria locuia un bărbat pe nume Philo. Era unul dintre cei mai bogați, mai proeminenți evrei ai orașului, și întâmplător, și un scriitor prolific. Puteți căuta pe internet și veți găsi câteva dintre tratatele sale. Într-unul dintre acestea, numit „Embassy to Gaius”, se referă la nativii egipteni ca la „niște răzoare ale răului unde, în suflete, se reproduce atât veninul cât și temperamentul crocodilului și al viperei”. Philo, deși foarte respectat de cărturarii evrei de astăzi, era, după cum puteți vedea, un pic rasist.

La vremea aceea, populația Alexandriei era alcătuită în principal din trei grupuri diferite. Erau nativii egipteni, grecii și evreii. Existau tensiuni considerabile între evrei, pe de o parte, și greci și nativii egipteni pe de altă parte. Nativii egipteni, în general, lucrau ca muncitori pentru negustorii evrei, deși unii dintre ei excelau într-o varietate de alte domenii, inclusiv filosofia și științele.

Pe lângă atitudinea sa rasistă față de egipteni, Philo a reușit să-i înfurie și pe învățații greci de la Museion – unde se afla celebra bibliotecă a orașului – insistând că Platon și-a luat toate ideile de la Moise. Grecii, firește, îl adorau pe Platon, la fel cum evreii îl venerau pe Moise. Astfel încât, s-a creat un climat agitat, mai ales după ce Philo a afirmat că Moise a reprezentat, în esență, „apogeul filosofiei”.

Un cărturar egiptean s-a luat la harță cu acesta susținând că israeliții antici nu au scăpat în mod miraculos din Egipt (Exodul), așa cum afirmă cărțile lor, ci în realitate au fost alungați – iar un cărturar grec a exclamat că expulzarea s-a datorat faptului că israeliții erau „râioși și leproși”.

Deci, așa cum putem observa, tensiunile clocoteau în oraș – la fiecare nivel al societății. Era practic, o „furtună perfectă” ce aștepta să înghită evreii din Alexandria. Și într-adevăr i-a înghițit.

Un lucru pe care l-am remarcat studiind evenimentele din anul 38 d.Hr. este uimitoarea paralelă dintre comportamentul evreiesc din vremea aceea și ceea ce vedem că se întâmplă astăzi în Palestina Ocupată. De fapt, este unul din motivele pentru care am scris romanul.

Timp de 275 de ani – din 305 î.Hr. până la 30 î.Hr. – Alexandria s-a aflat sub conducerea Dinastiei Ptolemeice. În timpul acestei perioade, orașul era împărțit în cinci districte, fiecare numit după primele cinci litere ale alfabetului grecesc. Evreilor le era desemnat districtul Delta și se stipula că vor rămâne în acel district și nu se vor muta în alte zone ale orașului. Acest lucru s-a întâmplat sub unul dintre conducătorii timpurii din familia Ptolemeilor, care le-a acordat evreilor și auto-guvernarea într-o mare măsură. Privilegiile de care se bucurau includeau dreptul de practicare a propriei religii potrivit propriilor legi, cu un etnarh evreu care se ocupa de problemele lor cetățenești, a cărui putere era recunoscută în mod oficial de către regii ptolemeici. De fapt, Ptolemeii i-au făcut pe evrei independenți de consiliul și guvernarea civică a orașului, cu toate că, după cum am spus, exista o singură clauză – ca ei să rămână în districtul Delta.

Dar, în anii ce au urmat, populația evreiască a crescut și până la urmă li s-a permis să se extindă într-un al doilea district. Apoi s-au mutat într-un al treilea district, apoi în al patrulea, până când, în anul 38 d.Hr., evreii locuiau în toate cele cinci districte ale orașului. Numai acest lucru și era suficient să creeze conflict cu celelalte două grupuri etnice, dar evreilor li s-au acordat autorizații suplimentare.

Singuraticul etnarh evreu a fost înlocuit cu o Gerusia, care avea 71 de membri – exact ca Sinedriul din Ierusalim. Teoretic, Gerusia se afla sub autoritatea lui Flaccus, guvernatorul roman al Egiptului, dar evreii aveau o considerabilă influență politică în Roma. Herod Agrippa, parțial evreu, era prieten bun cu împăratul Gaius. Cei doi erau vechi colegi de școală și Gaius l-a numit pe Agrippa rege peste o bucată mare de teritoriu ce includea majoritatea Palestinei și porțiuni din ceea ce astăzi se numește Siria.

În Alexandria, evreii dețineau influență politică în mod egal. Deși erau conduși de propria Gerusie prin care se ocupau de chestiunile civile, dețineau și funcții administrative în aparatul guvernamental al orașului. De fapt, fratele lui Philo, un bărbat pe nume Alexander, deținea titlul de Alabarch, ceea ce îl făcea șeful vămilor pentru ambele porturi ale orașului. Era în mare măsură suspectat de corupție.

Revoltele împotriva evreilor au început în august în anul acela și s-au terminat cu prăvăliile evreiești fiind jefuite și evreii legați și târâți pe străzi. Furia se acumulase timp de aproape trei secole și dintr-odată s-a eliberat sub forma unei explozii a mâniei înăbușite. A fost stabilit un „tribunal” în teatrul orașului. Aici evreii au fost aduși, acuzați de crime și ulterior găsiți vinovați. Unii au fost omorâți, alții au fost dezbrăcați de haine și biciuiți în fața unei audiențe frenetice. Printre cei biciuiți și pedepsiți se afla și un grup de 38 de membri ai Gerusiei, care au fost capturați și plimbați pe străzi.

Toate aceste evenimente sunt descrise în cartea mea. Ceea ce văd astăzi în Palestina nu este exact același lucru, dar există niște asemănări. Exemple vizibile ale rasismului și ale supremaționismului evreiesc se găsesc destule în Israelul modern. Comparați cuvintele lui Philo despre nativii egipteni – că sunt „niște răzoare ale răului unde, în suflete, se reproduce atât veninul cât și temperamentul crocodilului și al viperei” – cu afirmațiile făcute de ministrul israelian al „Justiției” Ayelet Shaked despre palestinieni:

„Toți sunt combatanți dușmani și sângele lor se va afla asupra capetelor lor. Inclusiv asupra mamelor martirilor care îi trimit în iad cu flori și sărutări. Ar trebui să-și urmeze fiii, nimic nu ar fi mai drept. Ar trebui să dispară, la fel ca și casele în care au crescut acești șerpi. Altfel, mai mulți șerpi mici vor crește aici.”

Crocodili și vipere...șerpi. Înțelegeți. Asemănări uluitoare! Și bineînțeles, comparați expansiunea evreilor Alexandriei în afara districtului Delta cu expansiunea coloniilor israeliene din Cisiordania.

Observați de asemenea ce a spus Shaked cu privire la sânge, și anume că „sângele (palestinienilor) se va afla asupra capetelor lor”și apoi citiți ce scrie în Matei 27:25  -  „Iar tot poporul a răspuns și a zis: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri! ” Despre asemenea pasaje din Evanghelii evreii au spus mereu că au fost inventate de antisemiți – dar măsura în care vedem cum Israelul validează acum portretele evreilor din Noul Testament este uimitoare.

Video-ul care îl arată pe Abdul Sharif zăcând rănit pe jos și soldatul israelian care îl împușcă în cap a făcut înconjurul lumii. Atât Abdul Sharif cat și Ramzi Aziz Qasrawi au fost împușcați după un presupus atac asupra unui soldat. Amândoi au murit. Amândoi aveau 22 de ani.




Clipul a stârnit rumoare internațională. Este clar că Sharif nu se afla în postura de a reprezenta vreo amenințare față de cineva. Deci, de ce l-a împușcat în cap soldatul? Ce îi trecea prin minte?

Omorul a avut loc în primele ore ale zilei de 24 martie. Acea zi este o zi de sărbătoare în Israel. Purim marchează masacrul a mii de gentili, așa cum este relatat în Vechiul Testament, în Cartea Esterei. 

Uciderea a avut loc în aceeași zonă a Hebronului unde era programată o celebrare a Purimului mai târziu în ziua respectivă. Priviți un video care arată un fragment din această celebrare:




Participanții par neatinși de furia internațională care începea să ia amploare la vremea respectivă. Însă oficialii israelieni nu au uitat ce s-a întâmplat și unii dintre ei se străduiau să minimalizeze daunele. Unul dintre aceștia a fost Generalul de Brigadă Moti Almoz.

Cu alte cuvinte, generalul încerca să facă din atrocitatea cu pricina nimic mai mult decât o anomalie. Nimic asemănător nu se mai întâmplase!

„Aceasta nu este cultura IDF-ului sau a poporului evreiesc”, a insistat acesta.
Poate Almoz nu a auzit vestea că Israelul este o societate bolnavă, lucru mărturisit de însuși președintele țării.

Pentru majoritatea dintre noi, bănuiesc, ar fi greu de imaginat că o țară în care oamenii sunt lăsați să sângereze pe stradă este altceva decât o societate bolnavă și, după cum caracteriza situația un autor (Mairav Zonszein), „Poate și mai grav decât crima în sine este faptul că nimeni din apropiere nu a părut afectat de cele întâmplate.”

Cronologia evenimentelor este cumva interesantă. Pe 15 martie, cu doar nouă zile înaintea execuției lui Sharif, Israelul anunțase că a confiscat 2.343 de kilometri pătrați de teren lângă Marea Moartă pentru construirea de colonii evreiești și agenții de turism. A fost cea mai mare confiscare din ultimii ani. Două zile mai târziu, acțiunea a fost condamnată de către UE, dar pe 21 martie a fost anunțată o nouă confiscare de pământ, aproximativ încă 1.197 de kilometri pătrați, lângă Nablus. Apoi s-a întâmplat crima brutală din Hebron, surprinsă de o cameră de filmat. La vremea respectivă, mare parte din atenția lumii era îndreptată spre Belgia, unde, cu o zi înainte, avusese loc atentatul terorist, dar filmul apărut era atât de șocant încât a reușit să surclaseze imaginile din Bruxelles.

Vineri, ziua de după Purim, agenția de știri Ma’an raporta că palestinianul care filmase video-ul devenise ținta amenințărilor și intimidărilor. Între timp, Aymen Odeh, un membru palestinian al Knessetului israelian, a postat pe Twitter că „în ultimele luni, Israelul s-a transformat într-un loc în care execuțiile au loc în public cu încurajarea mulțimilor care ovaționează”. Și alții au postat lucruri similare.

„Intrușii Zioniști în Așkelonul ocupat demonstrează pentru a-și arăta sprijinul față de soldatul IOF care a executat palestinianul în Hebron”. 

pic.twitter.com/vzuofEyaVP  - Abbs Winston (@AbbsWinston)

Observații precum cea a lui Odeh sunt tot mai dese, atât din partea non-evreilor cât și a evreilor, din interiorul și exteriorul Israelului.

„Busola noastră morală colectivă a devenit atât de pervertită în mod fundamental, încât chiar oamenii cei mai decenți , cei care nu sunt considerați extremiști, cred că nu este nimic în neregulă cu a împușca un om care zace la pământ”, scrie evreica israeliană Orly Noy. 


„Unul dintre cele mai periculoase și frustrante aspecte ale fascismului ce pune stăpânire pe publicul evreiesc-israelian, condus de oficialii săi aleși, este felul în care este hrănit de fiecare lucru ce se întâmplă aici. Practic, aproape fiecare știre împinge procesul ăsta și mai departe – chiar și evenimentele care ar trebui să servească drept semnale de alarmă”, continua aceasta.

Un alt observator perspicace este autorul american E. Michael Jones. Într-un interviu cu Press TV, Jones afirma că ceea ce vedem acum în Israel cu privire la uciderea palestinienilor și la furtul pământurilor acestora, este o rebeliune împotriva a ceea ce grecii numeau logos, rațiunea universală, ordinea necesară a universului.

„Oamenii rezonabili știu că nu poți fura proprietatea altor oameni, dar aceștia nu sunt oameni rezonabili”, a spus Jones – și ceea ce vedem acum desfășurându-se este „logica internă a Zionismului”. Apoi a adăugat:

„Au furat pământul în 1948. Vor continua să fure pământul până când o forță externă îi obligă să se oprească, deoarece atunci când nu ai rațiune, nu recunoști niciun fel de limite. Te extinzi și te extinzi până când ești oprit din exterior...Ceea ce fac ei este întoarcerea opiniei globale împotriva lor, și ne aflăm în fața unui proces lung care practic transformă acțiunile evreilor, ale israelienilor, ale Zioniștilor într-un mod care va duce la ostracizarea lor totală de către oamenii civilizați din lumea întreagă.”

„Procesul lung” de care vorbește Jones este de fapt o îndelungată repetare a ciclurilor – sosirea evreilor într-o țară sau o regiune, urmată de un pogrom sau o expulzare a acestora sau a descendenților acestora din aceeași zonă, câțiva ani, câteva decenii sau secole mai târziu. Aici puteți găsi o listă care prezintă 109 de astfel de expulzări pe o perioadă ce începe cu anul 250 d.Hr. și se sfârșește cu 1948. 


Poate luând în calcul o parte a acestei istorii, Theodore Herzl, considerat părintele Zionismului modern, a făcut o observație grăitoare în cartea sa Der Judenstaat sau „Statul Evreiesc”:

„Problema evreiască persistă oriunde trăiesc mai mulți evrei. Unde nu există este adusă odată cu emigranții evrei. Suntem atrași în mod natural spre acele locuri unde nu suntem persecutați și apariția noastră în acele locuri dă naștere persecuției. Aceasta este realitatea, și, inevitabil, va fi aceeași situație peste tot, chiar și în cele mai civilizate țări – a se vedea Franța, de exemplu – câtă vreme problema evreiască nu va fi rezolvată la nivel politic.”

Herzl credea că singurul fel în care evreii vor putea evita antisemitismul ar fi dacă ar avea un stat al lor. Dar dacă „simpla” apariție a evreilor într-un loc nou, „dă naștere persecuției” în mod natural, așa cum o spune el, cum ar fi posibil ca un asemenea popor să întemeieze un stat care să poată trăi în pace cu vecinii săi? Se pare că acest lucru i-a scăpat lui Herzl.

Niciun comentariu: