marți, septembrie 20, 2016

Dumnezeu și politicile Zioniste în America post-creștină


de Richard Edmondson

A devenit America un al doilea stat evreiesc?



„Dragostea își are locul ei, la fel și ura. Pacea își are locul ei, la fel și războiul. Mila își are locul ei, la fel și cruzimea și răzbunarea.” – Meir Kahane


Recent, un proces care urmărea să elimine cuvintele „În Dumnezeu ne încredem” de pe bancnotele americane a fost clasat de un tribunal federal din Ohio. Procesul a fost intentat de 49 de reclamanți, dintre care numai unii au semnat cu numele, restul rămânând anonimi.

Plângerea de 112 pagini care se referea la Dumnezeu cu termenul „G-d” a fost înaintată de avocatul Michael Newdow, care – poate puteți ghici – este evreu (sau, în orice caz, s-a născut într-o familie evreiască, așa cum formulează Wikipedia).

Plângerea susținea că fiind forțați să folosească monede și bancnote conținând motto-ul „În Dumnezeu ne încredem”, reclamanții sunt „împovărați” de obligativitatea de a transmite și altora „mesaje” care le contrazic propriile convingeri. Un asemenea reclamant, unul dintre cei ai căror nume apare pe listă, este Mitchell Kahle, un ateist convins care „este ofensat de dogmele religioase monoteiste într-un mod atât de profund și personal, încât a refuzat să participe la funeraliile religioase ale ambilor săi părinți.”

Așadar, Newdow vrea cuvântul „Dumnezeu” eliminat de pe instrumentele americane de plată legale, dar se pare că nu are nicio problemă să păstreze cuvintele „Rezerva Federală”. Asta spune multe despre cine deține statutul divin în sistemul politic american în zilele astea.

O Americă post-creștină

Procesul a fost denunțat de pastorul evanghelic Franklin Graham, dar Graham este un suporter înflăcărat al Israelului, care avertizează că „musulmanii influențează din greu” administrația Obama și care a ținut odată o predică la Pentagon (în Vinerea mare, nu așa!).

„Un grup ateist încearcă să dea în judecată guvernul american pentru a înlătura inscripția „În Dumnezeu ne încredințăm” de pe banii noștri”, anunța Graham într-o postare pe Facebook. „Nu e o mișcare înțeleaptă”.

Acesta merge mai departe și avertizează că Ființa Supremă Zionistă împiedică America să judece limpede și încheie cu un citat din Biblie (Vechiul Testament, desigur): „Biblia spune, ‘Unii se bizuie pe carele lor, alții pe caii lor, dar noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului Nostru ‘ (Psalm 20:7)”.

Pare-se că 70% dintre americani se identifică mai mult sau mai puțin „creștini”. Este un număr suficient de mare pentru a-i impulsiona pe politicieni să continue să stimuleze votul creștin, dar sigur că puterea politică, adevărata putere politică, nu stă mai mult în mâinile creștinilor decât în cele ale 99% dintre salariați.

Nu mai suntem o țară creștină. Mai degrabă, am intrat în ceea ce aș descrie ca „era post-creștină” a Americii. Este greu de spus cu precizie când a început această eră, dar i-aș plasa începutul undeva prin anii 70. Cam pe-atunci când regizori de film ca Woody Allen și David Cronenberg au început să domine publicul și când ateista Madalyn Murray O’Hair, cu o sentință victorioasă din partea Curții Supreme împotriva rugăciunii în școli în portofoliu, a dobândit statut de celebritate cu interviuri în Playboy și apariții la Donahue Show.

Și astăzi, Larry David, Sarah Silverman și alți comedianți îl pot lua în batjocură pe Isus, pot înjosi creștinismul și, în loc să fie repudiați, sunt aplaudați. Așa încât este evident că ne aflăm într-o eră post-creștină, deși...ca să fie siguri...chiar în actuala cursă prezidențială am avut candidați, cel puțin din tabăra republicană, susținându-și cu mândrie presupusa credință creștină.

„Este exact așa”, s-a lăudat Tez Cruz, „că în ceea ce mă privește, mai întâi sunt creștin. Abia apoi sunt american. Conservator sunt în al treilea rând. Și republican în al patrulea.”

„Să fim înțeleși în legătură cu un lucru”, declara Marco Rubio, „există un singur salvator și acela nu sunt eu. Este Isus Hristos care a venit pe Pământ și a murit pentru păcatele noastre.”

Problema e că atât Rubio cât și Cruz, ca și Graham, se pare că sunt incapabili să discearnă nici cea mai micuță contradicție între învățăturile lui Isus și tratamentul genocidal al palestinienilor din partea Israelului. Amândoi sunt suporteri înfocați ai Israelului și în esență aplaudă genocidul.

Oare pastorii bisericilor pe care le frecventează aceștia împărtășesc aceeași viziune? Sau pur și simplu nu spun nimic în legătură cu această problemă? Este o întrebare crucială, pentru că atunci când conducătorii bisericii nu iau atitudine în legătură cu cele mai fierbinți chestiuni ale zilelor noastre, când se abțin, de exemplu, să facă apel la dreptate și nu denunță de la înălțimea amvonului războaiele Statelor Unite și schimbările sângeroase de regimuri – când tot ce pot face este să spună o rugăciune pentru trupe și să o lase așa, să oficieze înmormântări sau să viziteze la spital bunica bolnavă a cuiva – atunci riscă să devină, și ei și bisericile lor, din ce în ce mai irelevanți.

A denunțat Isus conducătorii corupți din zilele sale? I-a denunțat. De ce nu reușesc pastorii creștini de astăzi să facă la fel? Din lașitate? Sau pentru că nu au ochi să vadă și urechi să audă?

Dacă faceți o căutare pe internet folosind cuvintele „este America o națiune creștină?” veți vedea o mulțime de articole, în care majoritatea celor care răspund la întrebarea aceasta spun nu. Unii susțin că America nu a fost niciodată creștină; alții folosesc același termen de „post-creștină” ca și mine; unii avansează teoria că termenul de națiune creștină este un concept inventat de „corporatista Americă”; și un articol pe care l-am găsit merge atât de departe încât susține că în America, creștinii sunt „răsfățați de stat”. Într-un fel, autorul are dreptate. Liderii creștini de astăzi nu îi incomodează în niciun fel pe cei aflați la putere, așa că de ce nu ar fi răsfățați?

Și mai exact, cine sunt cei aflați la putere care preferă să nu fie deranjați? Dacă nu mai trăim pe un pământ creștin, cum definim America de astăzi? Este pur și simplu o țară seculară? Sau poate ar fi mai nimerit să o descriem ca pe un stat evreiesc? Am pus această întrebare într-un articol pe care l-am scris acum trei ani.

„Cu puterea evreiască dominând America la un nivel nemaiîntâlnit, este firesc să începem să-i vedem pe evrei culegând câștiguri și beneficii în mod disproporționat mai mari decât celelalte segmente ale populației”, scriam, și printre exemple citam:

1. La colegiul Pell, mai mult de 25 de milioane de dolari au fost folosiți pentru plata întreagă a taxelor studenților evrei care studiază la ieșivele (instituții de învățământ religios) și universitățile din Israel – într-o vreme în care datoriile studențești cauzate de împrumuturi captează titlurile tot mai multor ziare.

2. Un șocant procent de 97% al creditelor acordate de Homeland Security, în cadrul programului de creditare nonprofit DHS, a fost acordat organizațiilor evreiești – pentru a o auzi pe directoarea DHS Janet Napolitano justificând disproporționata acordare de credite și explicând de ce crede că evreii au de-a face cu riscuri speciale cu care noi restul nu ne întâlnim, puteți intra aici: http://forward.com/news/157280/jews-face-special-risks-napolitano-says/?p=all

3. Numeroase invazii ale economiei americane de către companii israeliene, cum ar fi Elbit Systems, un fabricant de tehnologie electronică de supraveghere care și-a deschis birouri în Talladega, Alabama și Fort Mill, Carolina de Sud.

4. O transformare ciudată la nivelul organizațiilor locale și regionale ale Camerei de Comerț, cu un nou accent căzând pe promovarea parteneriatelor de afaceri între companiile americane și cele israeliene. Mă refer la acest lucru ca la „o multitudine de tentacule.”

Dar probabil cel mai șocant exemplu este creditul de 1 milion de dolari pe care Departamentul Comerțului l-a acordat companiei Keshet Dance, care pune în scenă diverse spectacole inclusiv o producție anuală de sărbători numită „Nutcracker on the Rocks”, o versiune rock and roll a baletului lui Ceaikovski. „Keshet” este un cuvânt evreiesc însemnând „curcubeu” și grupul artistic nonprofit este condus de Shira Greenberg, un instructor de dans ce are legături cu Israelul, unde a făcut facultatea, mai exact în Ierusalim.

Creditul a fost acordat în 2012 pentru a stabili un „Centru Keshet de Idei și Inovații” care urma să fie găzduit de proaspăt renovatul Centru Keshet al Artelor. Un milion de dolari este o sumă mare acordată unui grup artistic dintr-o comunitate locală, și așa cum am comentat:

„Practic fiecare oraș din America, mare sau mic, are un grup artistic care întâmpină dificultăți – că e muzical, de dans, de teatru și așa mai departe. Deci de ce tocmai acest grup să fie ales pentru un împrumut atât de mare? Și de ce de către Departamentul Comerțului, când în mod normal Fundația Națională pentru Arte este principalul furnizor de împrumuturi federale către domeniul artelor?

Creditul a fost aprobat de către secretarul Comerțului Rebecca Blank și anunțat în mod public pe 12 septembrie de către senatorul de New Mexico Tom Udall. „Arta este o parte definitorie a istoriei, comunității și identității New Mexico-ului”, spunea Udall. „Acest inovativ parteneriat public-privat va asigura directorilor uneltele și sprijinul necesar pentru a dezvolta afacerile focusate pe artă.”

A fost aceasta o nouă promisiune făcută artelor din partea administrației Obama? Sau a fost o promisiune făcută unui anumit tip de artă?

Keshet are dansatori profesioniști salariați în echipa sa, un lucru nemaiauzit printre grupurile artistice din comunitățile locale. A pus în scenă și producții despre holocaust; în prezent menține un program internațional de schimb; și anul trecut a făcut un turneu în Europa.

Simpatie față de diavol sau o schimbare tectonică?

„Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie”, scria poetul Robert Frost...

Multe, multe schimbări au avut loc în America în secolul trecut. În termenii inventicii – de la automobile la avioane, la telefoane mobile și inginerie genetică – precum și în arena politică și mai ales în legătură cu nivelul fraudei și al materialismului, al trădării fățișe și depravării, am văzut membri ai clasei politice prea înclinați spre aceste lucruri.

Cu toate că americanii au fost șocați la dezvăluirea scandalului de corupție Teapot Dome și că un membru al administrației Warren G. Harding a acceptat mită de la companiile petroliere, probabil nici Harding, nici secretarul Internelor Albert Fall, nu și-ar fi imaginat vreodată, nici în visele cele mai sălbatice, o alianță americană cu teroriști sau colaborarea și uneltirea pentru comiterea de atacuri sub steag fals asupra orașelor americane.

Conceptul a ceea ce este sau nu este „lăudabil” sau „acceptabil din punct de vedere moral” s-a pervertit enorm de-a lungul secolului. În America de astăzi, spiritualitatea și credința în Dumnezeu au fost diminuate și marginalizate, și – în multe case americane – lipsesc cu desăvârșire. Atunci nu poate fi surprinzătoare răspândirea fenomenului de „adolescenți sociopați” în atât de multe comunități americane.

În locul unui Dumnezeu bun și iubitor, ne închinăm idolilor falși ai banilor și Wall Street-ului și în loc să ascultăm învățăturile lui Isus, le urmăm pe cele ale Hollywood-ului.

Dar este pe cale să se schimbe ceva, oare?

„Poate, doar poate, întoarcem pagina unui capitol negru al politicilor americane, deoarece în seara aceasta lumina a învins întunericul campaniilor negative și voi ați făcut să se întâmple acest lucru” a spus fostul guvernator de Ohio, John Kasich, după ce a ieșit pe locul doi la întrunirea republicană preelectorală a votanților în New Hampshire.

E un gând drăguț. Dar un sistem politic în care banii sunt un factor atât de dominant, determinând cine este ales, are prea puține speranțe de a întoarce foaia vreunui capitol negru. Popularitatea lui Donald Trump ar sugera că americanii, în sfârșit, încep să se prindă de asta. Nu par să-și dea seama de problemele cruciale, dar măcar dau semne că ar începe să se trezească.

Precum Cruz și Rubio, Trump se laudă și el cu credința sa creștină, dar stratagema din spatele acestei reclame pare caracterizată de un obiectiv mai subtil, și spre deosebire de cei doi senatori, nu vorbește mult despre Israel. Pe 18 ianuarie, Trump a ținut un discurs la Universitatea Liberty – școala întemeiată în anii 70 de către Jerry Falwell, un pastor atât de zelos în credințele sale creștin-zioniste încât Israelul l-a răsplătit oferindu-i un avion personal. Instituția educațională încă este condusă de fiul lui Falwell, Jerry Falwell Jr., devenind una dintre cele mai mari, dacă nu cea mai mare universitate creștină din lume.

Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte ale discursului lui Trump, abia menționat de presa mainstream, a fost omisiunea totală a vreunui comentariu despre Israel. Puteți urmări video-ul evenimentului care include nu doar discursul lui Trump în întregime, ci și introducerea lungă făcută acestuia de către Falwell Jr. În mod uimitor, niciunde pe durata celor 109 minute ale clipului nu este menționat Israelul – nici de către Trump, nici de Falwell sau altcineva. https://www.youtube.com/watch?v=xSAyOlQuVX4

Ați putea crede că un candidat la președinție, într-un discurs de la tribuna unei mari universități creștine ca Liberty, ar fi folosit ocazia pentru a se lăuda cu recomandările sale creștin-zioniste. Dar nu, nici măcar o dată în cursul serii nu s-a adus în discuție subiectul Israel. Ar putea sugera faptul că strategiile politice ale lui Trump ar fi determinate de o scădere a suportului public față de Israel, nu doar în rândul populației generale ci chiar și în rândul celor care se identifică drept creștini evanghelici.

Dacă acesta este cazul, am putea fi în pragul a ceva asemănător cu o schimbare tectonică a politicilor americane.



Niciun comentariu: