luni, iulie 11, 2016

RELIGIILE EVREIEȘTI ȘI PERSPECTIVA DISENSIUNII

de Gilad Atzmon


Este o coincidență emergența tiraniei corectitudinii politice?


„Religia iudaică este o religie a mițvoturilor (poruncilor) și fără acest idiom religios, religia iudaică nu există deloc.” – Profesor Yeshayahu Leibowitz

În timp ce islamismul și creștinismul pot fi înțelese cu ușurință ca sisteme de credințe, iudaismul sfidează întru totul noțiunea de credință. Iudaismul este un sistem regulator al obedienței. Universul iudaic este guvernat de mițvoturi (porunci), un set de 613 de precepte și directive decretate de Dumnezeu. Spre deosebire de creștinism și islamism care transformă preceptele divine și spirituale în rugăciuni către un Dumnezeu transcendental, iudaismul aprobă doar ritualul strict terestru și material.

În timp ce islamo-creștinul este învăluit de iubirea dumnezeiască și de spiritualitatea divinității și a sublimului, adeptul iudaismului este judecat în baza abilității sale de a adera la sute de porunci pământești riguroase.

O privire scurtă asupra rugăciunii obișnuite de Sabat, Șema Israel, dezvăluie natura iudaismului ca un sistem regulator de obediență. Așa cum putem vedea mai jos, în iudaism nici măcar iubirea de Dumnezeu nu este un act involuntar:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.

Și poruncile acestea pe cari ți le dau astăzi, să le ai în inima ta.

Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâni, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.

Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.

Vezi să nu uiți pe Domnul, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.”

(Deuteronom 6:4-9)

Pentru evreu, credința și iubirea de Dumnezeu nu-și au izvorul nici în gândirea rațională, nici într-un impuls spiritual. Iubirea de Dumnezeu, așa cum am citit mai sus, este strict o „poruncă”, un ordin. Dar dacă iudaismul nu este un sistem de credință, ce fel de sistem este? Crede în ceva evreul?

Răspunsul este DA. Evreul crede în „Evrei” și evreii cred în „Evreu”. Această modalitate de afirmare mutuală stabilește un solid continuum tribal deosebit de puternic ce servește atât colectivului cât și subiectului singular. Astfel încât, subiectul aderă la colectiv și vice versa. În termeni pragmatici, evreul este alipit  „poporului ales” și, împreună, „cei aleși” afirmă cu tărie un simț colectiv al acestei unicități, al caracterului de a te considera ales, deosebit de alții și dintre toți.

În iudaism, „unicitatea” aceasta este credința că poporul evreu este singurul ales pentru încheia un tratat cu Dumnezeu. Pentru evreii religioși, condiția de a fi ales este văzută ca o obligație. Potrivit credinței iudaice, evreii au fost lăsați pe pământ pentru a îndeplini un anumit scop. Acest scop este plasat asupra evreilor și aceștia îl transmit din tată în fiu.

În realitate, primii evrei au inventat un Dumnezeu care i-a ales dintre toți ceilalți oameni. Nu se știe din ce motiv, acest Dumnezeu este crud uneori, adesea imoral și, de parcă nu ar fi suficient, nu tocmai un tată bun. Dumnezeul evreiesc nici măcar nu-i permite poporului său să i se adreseze pe nume. V-ați putea întreba ce i-a determinat pe primii evrei să inventeze o figură paternă atât de odioasă. V-ați putea întreba și ce i-a determinat pe evrei să păstreze „relația” cu un părinte atât de nesuferit. Răspunsul este surprinzător de simplu. Nu au făcut-o.

Evreii nu cred în Dumnezeu, ei sunt observatori ai lui Dumnezeu. Evreii cred în ei înșiși – evreii cred în „Evreu” și vice versa. În această ciudată și tulbure afacere de familie, evreul este liber să-l abandoneze pe Dumnezeu așa cum un autor poate să-și rescrie sau măcar să-și remodeleze nestingherit povestirea.

Dar niciodată evreul nu poate abandona evreii, în aceeași măsură în care evreii nu îi pot permite evreului să se elibereze. Dar cum rămâne cu Dumnezeu, poate acesta să se emancipeze, poate alege un alt popor? Desigur că nu. Spre deosebire de evreu care este liber să-l părăsească pe Dumnezeu agățându-se de o identitate evreiască, Dumnezeul evreiesc este un simplu protagonist, el nu poate pleca nicăieri, e blocat pentru totdeauna lângă poporul „Său” ales.

Deci, pe cât se pare, caracterul de a fi ales nu prea este un dar ceresc, ci mai degrabă un blestem. Îl ține închis pe evreu într-o sferă a materialității și a poruncilor auto-impuse. În loc de frumusețe, sfințenie și căutarea divinului și a sublimului, evreul rabinic este lăsat în compania unei scheme pământești de obediență ce este susținută printr-un cadru tribal rigid. „Evreul” și „Evreii” sunt prinși într-un set de afirmații reciproce în care Dumnezeu are un rol util.

Unii ar putea susține, pe drept, că această legătură impresionantă dintre evrei și Evreu este esențială pentru înțelegerea dihotomiei dintre tribalismul iudaic și farmecul universal al credințelor islamo-creștine.

Intoleranța evreiască brută față de disensiune servește ca exemplu pentru cele afirmate mai sus. De-a lungul istoriei lor, evreii s-au dovedit a fi ostili față de nonconformiștii lor; acum înțelegem de ce. Pentru islamo-creștin, secularismul, de exemplu, atrage după sine o respingere a dimensiunii transcendentale. Dar pentru subiectul iudaic rabinic, incapacitatea de conformare constituie o respingere a evreilor. Interferează în mod crud cu fragila relație dintre „Evreu” și evrei. Distruge mecanismul de auto-afirmare. În timp ce în cazul creștinismului și al islamismului abandonarea Dumnezeului sugerează întoarcerea spatelui unei entități supranaturale îndepărtate, în cazul iudaismului, un asemenea act este interpretat ca o lipsă de credință în trib.

Această interpretare ar putea explica brutala excomunicare a lui Spinoza și a lui Uriel Da Costa. Și de asemenea, ar explica și de ce evreii seculari și cei așa ziși progresiști resping la fel de vehement disensiunea sau orice formă de critică din interior. Dacă iudaismul nu este un sistem de credință ci un sistem de reglementare, atunci politica identitară evreiască este doar o extensie a acestei filosofii regulatorii.

Evreii renunță adesea la Dumnezeul lor doar pentru a inventa un Dumnezeu diferit care „facilitează” abonarea la un nou sistem regulator. Noul sistem, ca și vechiul, presupune un nou set de porunci stricte, o manieră de a vorbi și limite rigide ale unui comportament „cușer”.

La începutul secolului 20, de exemplu, bolșevismul i-a fermecat pe mulți evrei est-europeni. Le-a furnizat o nouă conștiință a moralității pe lângă reglarea unei forme stricte de obediență. După cum știm, nu a durat mult până ca bolșevismul să se transforme într-o doctrină a genocidului care a făcut ca barbarismul din Vechiul Testament să pară o poveste de adormit copiii. Holocaustul, care pare a fi cea mai populară religie evreiască a prezentului, poate fi etapa supremă și finală a dezvoltării istorice evreiești.

Potrivit religiei Holocaustului, „Dumnezeu a murit la Auschwitz”. În contextul religiei Holocaustului, „Evreul” este noul Dumnezeu evreiesc. Religia Holocaustului, în sfârșit a unit „Evreul” și evreii într-o narațiune religioasă lipsită de Dumnezeu, auto-suficientă și  independentă.

În religia Holocaustului, evreii sunt și victime și opresori – au transformat sclavia în putere și au făcut-o singuri, în ciuda faptului că au fost părăsiți de Dumnezeul lor trădător. Religia Holocaustului, ca și iudaismul, implică un mod de exprimare și un set strict de porunci. Și, mai crucial, asemenea iudaismului mai tradiționalist, este profund și dezgustător de intolerantă față de disensiune.

Din cauza lipsei unei entități divine transcendentale, religiile evreiești au privit întotdeauna critica drept o respingere a tribului. Religiile evreiești, fie că e vorba de iudaism, bolșevism sau Holocaust, sunt la fel de intolerante față de dezaprobare și disensiune. Felul în care religiile evreiești se raportează la opoziție ia forma unei tentative mârșave de delegitimare la un pas de înclinația genocidală.

Religiile evreiești pot fi definite ca diferite șabloane ce promovează starea de unicitate (de a fi ales). Ele afirmă o legătură între un „colectiv” marginal imaginar și un „arhetip” închipuit: bolșevicii și „Bolșevicul”, supraviețuitorii și „Supraviețuitorul”, evreii și „Evreul” și așa mai departe. Legătura dintre colectiv și ideea unei singularități arhetipale este păstrată întotdeauna printr-un set de porunci rigide, o manieră corectă de exprimare, câteva instrucțiuni riguroase de reglare a comportamentului și o opoziție infamă față de disensiune.

Suficient de tragic, intoleranța față de dezacord a devenit un simptom politic vestic universal. Că tot a venit vorba, creștinismul, islamismul, religia și divinitatea în general sunt și ele atacate de discursul vestic contemporan. Este acesta un simptom al ierusalimizării universului nostru vestic? Este o coincidență emergența tiraniei corectitudinii politice?

Dacă ne transformăm în evrei, există oare loc pentru speranța că universul nostru poate, la un moment dat, va îmbrățișa din nou un etos universal? Putem crede din nou în ceva? Sau trebuie să așteptăm un nou Isus care să ne reînvie încrederea în spiritul uman și în umanitate? Sau am fost construiți să ne autodistrugem în momentul în care ne apropiem de o asemenea luciditate?


Niciun comentariu: