luni, iulie 04, 2016

LUPTĂM, DECI EXISTĂM: EPISTEMOLOGIA ZIONISMULUI





                     Theodor Herzl, unul dintre părinții fondatori ai Zionismului politic modern


de Hatem Bazian

„Structura cunoașterii în universitățile vestice”, articolul fundamental semnat de Ramon Grosfoguel oferă o conceptualizare a genocidului ce poate fi și ar trebui să fie extinsă pentru a demonta proiectul colonialist Zionist. Din momentul conceperii sale, colonialismul Zionist a fost îndreptat împotriva palestinienilor și a culminat cu epurarea etnică, distrugerea satelor și orașelor și cu violența structurată permanentă, canalizată împotriva populației palestiniene.

Pentru Grosfoguel și Enrique Dussel, afirmația lui René Descartes „Gândesc deci exist” a fost precedată de 150 de ani de „Cuceresc, deci exist” care, din perspectiva proiectului colonialist Zionist poate fi tradusă „Epurez etnic, deci exist.” Într-o conceptualizare aproape identică din punct de vedere ontologic și epistemologic, Menachem Begin susține că acest „Luptăm, deci existăm” reprezintă structura ideologică a Zionismului, care, de la întemeierea Israelului a devenit principiul fundamental al procesului de construcție și expansiune a unui stat militarist. (Menachem Begin, Revolta, p.26)

„Din sânge și foc și lacrimi și cenușă, un nou specimen uman s-a născut, un specimen complet necunoscut lumii vreme de mai bine de 1.800 de ani, „EVREUL RĂZBOINIC”. Cei care luptă trebuie să urască...este axiomatic. În primul și-n primul rând, trebuie sa urâm vulnerabilitatea aceasta absolut înfiorătoare, străveche și de neiertat a poporului nostru evreu rătăcind de-a lungul mileniilor printr-o lume crudă, pentru care lipsa de apărare a evreilor a reprezentat o invitație deschisă la masacrarea acestora.” (Menachem Begin, Revolta, pp. xi – xii )

Declarația de mai sus a lui Begin trebuie înțeleasă în contextul mai larg al efortului mișcării Zioniste de construire a unei identități evreiești noi și moderne în Palestina; din punct de vedere epistemologic înveșmântată în autoritate și putere. Pentru Begin și mișcarea sa, calea de acces spre îndeplinirea misiunii nu se limita la asigurarea unei bucăți de pământ, oricât de importantă ar fi fost aceasta, ci se extindea la încercarea de a termina odată pentru totdeauna cu povestea evreului „slab” și „blajin”, supus mereu antisemitismului și opresiunii europene sau globale.

 Menachem Begin, înainte de crearea statului Israel liderul grupului Zionist militant Irgun, după întemeierea statului Israel fondatorul partidului Likud și al șaselea prim-ministru israelian.

Prin Zionism, Begin și alții au căutat să formeze noul chip evreiesc național Zionist, secular, independent, puternic și arogant, asigurându-și prin luptă un loc în lume. Pentru Begin și Zioniști, „Luptăm” era motto-ul ce se afla la baza identității în formare, lucru care dacă era aplicat în mod constant ar fi făcut să dispară imaginea evreului bătrân și slab, subiectul dictatelor și al puterii altora, trăind în ghettouri în așteptarea salvării divine. Begin a susținut ideea noului evreu Zionist revoltat, care „a început să lupte în loc să se apere.”

„Luptăm” era o poveste despre evreii Zioniști care deveneau stăpânii propriului destin, și epistemologic își găsea corespondentul în lumea modernă în imaginea „omului vestic” construind o națiune prin sânge, forță, cucerire și colonizare. Pentru Zioniști, lupta făcea parte dintr-o mișcare de eliberare națională menită să pună capăt îngenunchierii și opresiunii evreilor de către Europa și apoi, după formarea statului, lupta avea să se dea împotriva tuturor celor care s-au opus proiectului colonialist Zionist; inclusiv a palestinienilor. Într-adevăr, „Zionismul secularizat și iudaismul naționalizat” nu reprezintă cartea ce ghidează ci puterea pistolului care definește comunitatea națională constituită. (Ilan Pappé, The Ethnic Cleansing of Palestine, p. 11)

În același fel în care „Eu” pentru Descartes „îl înlocuiește pe Dumnezeu ca nouă fundație a cunoașterii”, evreul în Palestina, îmbrățișând o perspectivă eurocentristă, rasistă, criminală și exclusivistă, s-a îmbarcat într-un proiect naționalist bazat pe colonialism, în care puternicul Zionist îl înlocuiește pe Dumnezeu în contrafacerea unui stat. Lupta și puterea dau un sens Zioniștilor pe măsură ce se mobilizează să creeze noul și modernul evreu care există aici și acum dar care este pregătit să își ia destinul în mâinile proprii în loc să aștepte după un Dumnezeu pasiv.

Pentru Begin, combativitatea și violența erau căi de remodelare a identității, deoarece „vreme de aproape 2000 de ani, evreii nu au fost înarmați și pe această dezarmare totală, fizică și psihologică au mizat opresorii noștri.” Legătura dintre arme și exil este explicită, Begin afirmând că „noi, evreii, am renunțat la arme când am fost exilați din țara noastră.” Astfel, noțiunea de întoarcere pe pământ este și, epistemologic vorbind, o restaurare a forței și a uzului de arme. Exilului avea să i se pună sfârșit prin emergența puternicii figuri Zioniste reinstaurate pe pământ prin recurgerea la arme. Ca o consecință, ineficientul Dumnezeu al iudaismului este înlocuit de simbolul Zionist care acționează asupra istoriei și repune evreii în drepturi prin acțiune umană, un proiect național și uzul armelor.

Abordarea „problemei evreiești” din Europa se făcea prin aducerea în lumea modernă a unui evreu Zionist combativ și puternic, capabil să pună capăt calmului politic al iudaismului ortodox sau tradițional care până în acest moment nu a fost în stare să apere evreii de violența europeană și de antisemitismul endemic.

Pentru Herzl și Zioniști, combativitatea era legată de salvarea evreilor de la permanentele pogromuri din Europa, de „lupta împotriva biciului antisemitismului”, de cucerirea pământului, de ademenirea diasporei evreiești, de combaterea asimilării. Alianțele pe care acesta le-a făcut cu cei bogați și puternici erau deopotrivă politice și militare. Herzl a susținut și o campanie de înșelăciune pentru a convinge masele încăpățânate de evrei să emigreze. Proiectul Zionist era un proiect intern epistemologic concentrat pe provocarea, respingerea și schimbarea actualelor atitudini evreiești față de textele, istoria și condițiile lor, pentru a-i obliga să ia frâiele în mâini adoptând naționalismul. Extern, efortul Zionist era direcționat spre a-și asigura Palestina de la britanici, pentru a putea demara construirea statului colonialist.

Noua atitudine Zionistă este evidentă în scrierile lui Micah Berdichevski și ale lui Saul Tchernickovski,  care solicitau lăsarea „Cărții” deoparte și ridicarea sabiei pentru întemeierea statului. Potrivit lui Begin, „lumea nu îi compătimește pe cei măcelăriți. Îi respectă doar pe cei ce luptă” și Zionistii erau hotărâți să-și impună noua identitate războinică. Forța și violența au fost dezlănțuite asupra palestinienilor începând cu prima organizație Zionistă secretă de „apărare” din Palestina, condusă de David Ben Gurion și de Yitzak Ben Zvi, care declama în prima ședință că „nu prin cuvânt va fi salvată o națiune și nici prin discursuri nu va fi reconstruită o țară. În sânge și foc a căzut Iudeea și prin sânge și foc se va ridica din nou.”

Modernitatea și materialitatea seculară s-au aflat în centrul proiectului Zionist, care era, cu certitudine, o asimilare a conceptualizării eurocentriste a omului și a acțiunii sale în lume. Din această perspectivă, omul își face apariția în absența modernă a sensului și a metafizicii, devenind, mai degrabă, un subprodus pur al lumii materiale și un instrument pentru a o modela și pentru a fi modelat de aceasta. O astfel de ființă materială răspunde la putere și este influențată de ea, asimilând structura rasistă eurocentristă ce i s-a impus. Zionismul a asimilat proiectul național european modern și l-a reprodus creând noua figură Zionistă care acționează și răspunde numai la stimulii puterii, deoarece puterea reprezintă măsura sensului în lumea materială modernă.

Epistemologia naționalistă Zionistă materialistă modernă este diametral opusă iudaismului clasic și ortodox în ceea ce privește reîntoarcerea în Palestina. Până la apariția Zionismului, era acceptat în mod universal că reîntoarcerea este autorizată doar atunci când Mesia va veni pe pământ, altfel este o încălcare a învățăturilor evreiești recunoscute de toată lumea. Într-adevăr, răspunsul Reformei Evreiești  a fost articulat în cadrul Congresului de la Pittsburgh din 1885, declarația oficială spunând: „Noi nu ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă, și de aceea nu așteptăm nici o reîntoarcere în Palestina și nici nu dorim restaurarea vreuneia dintre legile ce privesc statul evreiesc.”

La fel de importantă era și viziunea evreilor din Palestina și răspunsul lor la invitația lui Herzl de a se alătura efortului Zionist. Rabinul Joseph Hayyim Sonnenfeldt scria de la Ierusalim în 1898, vorbind despre „spaima ce a cuprins Pământul Sfânt”: „Oameni diabolici care Îl neagă pe Cel Ce Este Numai Unul în lume și pe Torá Sa sfântă au proclamat cu atâta emfază că în mâinile lor stă Izbăvirea poporului lui Israel și că îi vor aduna pe toți cei împrăștiați prin toate colțurile lumii.” Mai mult, rabinul Sonnenfeldt și-a încheiat scrisoarea afirmând că „Doctorul Herzl nu vine din partea Domnului, ci dinspre partea contaminată, murdară.”

Un punct de vedere similar a fost articulat de către rabinul Isaac Mayer Wise, care declara: „Dezaprobăm în mod absolut orice tentativă de întemeiere a unui stat evreiesc...Noi susținem că misiunea iudaismului nu este nici politică, nici națională, ci spirituală și se preocupă de continua dezvoltare a păcii, dreptății și a iubirii între oameni, adresându-se unei vremi mesianice în care toți oamenii vor recunoaște că formează o mare frăție întru întemeierea împărăției lui Dumnezeu pe pământ.”

Albert Einstein împărtășea aceeași perspectivă opusă Zionismului: „Dincolo de considerentele practice, felul în care conștientizez eu natura esențială a iudaismului se opune ideii de stat evreiesc, cu granițe, armată și o dimensiune seculară a puterii, oricât de modestă. Mi-e teamă de prejudiciul intern pe care îl va suferi iudaismul – mai ales prin prisma dezvoltării unui naționalism strict în rândul nostru, împotriva căruia oricum a trebuit să luptăm, chiar și fără un stat evreiesc. Nu mai suntem evreii din perioada macabeilor. Întoarcerea la o națiune, în sensul politic al cuvântului, ar fi echivalentă cu îndepărtarea de la spiritualizarea comunității noastre, spiritualizare pe care o datorăm geniului profeților noștri.”

Deviza „Prin sânge și foc” era profanatoare pentru iudaismul ortodox și reformat și până la sfârșitul anilor 30 Zioniștii s-au aflat în minoritate cu privire la chestiunea întoarcerii în Palestina pe baza naționalismului. Această viziune asupra lumii este cea care dă naștere fibrei militante a Zionismului și până la urmă devine stâlpul în jurul căruia se va forma noul stat. Folosirea violenței nu era doar un instrument de autoapărare sau de luptă pentru însușirea Palestinei, ci un element de construcție și o mutație epistemologică ce face din Zionistul naționalist modern o realitate. Crearea statului devine o funcție a afirmării adevărului mutației epistemologice și a reorientării iudaismului spre perspectiva Zionismului. Pentru Zionist, ceea ce salvează evreii este acest „Sânge și foc”, nu Cartea și Dumnezeul care, din punctul său de vedere, a eșuat de atâtea ori.



Niciun comentariu: