duminică, februarie 15, 2009

Gaza 2009 (de Latuff)



GAZA: Humanitarian Aid - VERBOTEN!

sâmbătă, februarie 14, 2009

Rabbinul Yisrael Rosen şi ideile sale iudeo-naziste (de Saleh Al Naami)

[Articolul datează din 18 aprilie 2008. Am considerat că traducerea lui la aproape 1 an de la publicare nu este deloc inutilă, este susceptibil să arunce o lumină nouă asupra agresiunilor la care este supus poporul palestinian în propria ţară. Cei care vor fi tentaţi să pună la îndoială veridicitatea celor relatate sunt rugaţi să încerce să-şi amintească vreo situaţie în care rabbinatul israelian să fi manifestat împotriva genocidului acestor vremuri aceeaşi condamnare vehementă pe care nu o precupeţeşte când vine vorba de negarea Holocaustului. – nota traducătorului.]

« Toţi palestinienii trebuie să fie omorâţi : bărbaţii, femeile, copiii, şi chiar animalele lor. » Aceasta este o opinie religioasă emisă săptămâna trecută de către rabbinul Yisrael Rosen, directorul Institutului Tsomet, un institut religios pentru studenţi şi soldaţi, stabilit de mult timp în coloniile israeliene din Cisiordania. Într-un articol publicat în urmă cu două săptămâni de către numeroase ziare religioase israeliene, şi reluat de ziarul de stânga Haaretz în 26 martie [2008], Rosen afirmă că există elemente în Torah care justifică această atitudine. Rosen, care are autoritate pentru a emite opinii religioase valabile pentru evrei, a scris că palestinienii sunt precum poporul amaleciţilor care atacase triburile evreieşti în vreme ce acestea mergeau spre Ierusalim, sub conducerea lui Moise, după fuga din Egipt. El a mai scris că Domnul a transmis in Torah fundamentul care îi autorizase pe evrei să-i omoare pe amaleciţi, şi că acest fundament a fost recunoscut ca făcând parte din jurisprudenţa evreiască.


Versetul din Torah

Articolul lui Rosen, care a făcut mare vâlvă în Israel, includea următorul verset din Torah : « Anihilaţi-i pe amaleciţi de la început şi până la sfârşit. Omorâţi-i, şi luaţi-le toate posesiunile. Nu le arătaţi nicio milă. Omorâţi-i fără încetare, unul după celălalt. Nu lăsaţi niciun copil, nicio plantă, niciun arbore. Omorâţi-le vitele, cămilele şi măgarii. » Rosen adaugă că amaleciţii nu formează o rasă sau o religie anume, ci regrupează mai degrabă pe toţi cei care-i urăsc pe evrei din motive religioase sau naţionale. Rosen merge până la a aspune că « amaleciţii vor exista atâta timp cât vor fi evrei. În orice epocă, amaleciţii vor ieşi la iveală printre alte rase pentru a-i ataca pe evrei, şi din această cauză războiul împotriva lor trebuie să fie global ». El recomandă aplicarea « judecăţii împotriva amaleciţilor » şi spune că evreii trebuie să pună în operă aplicarea acestei judecăţi în orice epocă, căci este « o poruncă divină ».

Rosen nu ezită să-i definească pe palestinieni ca fiind « amaleciţii epocii noastre ». El scrie : « Cei care omoară studenţi în timp ce aceştia recită Torah, şi trimit rachete asupra oraşului Sderot, care seamănă teroare printre bărbaţi şi femei. Cei care dansează pe sângele vărsat sunt amaleciţii, şi noi trebuie să răspundem cu ură. Trebuie să se extirpe orice urmă de umanitarism în privinţa lor, pentru a ne permite să ieşim victorioşi din această încercare ».


Cei mai mulţi dintre rabbinii din Israel care emit opinii religioase susţin punctele de vedere ale rabbinului Rosen

Adevăratul ultraj este că rabbinii autorizaţi să emită opinii religioase împărtăşesc vederile rabbinului Rosen, aşa cum l-a confirmat ziarul Haaretz. În fruntea tuturor celor care împărtăşesc aceste opinii îl găsim pe rabbinul Mordechai Eliyahu, care reprezintă autoritatea cea mai recunoscută în sânul mişcării religioase din Israel, şi care a fost rabbinul şef al Estului Israelului. Opinia lui Rosen este împărtăşită în egală măsură de către rabbinul Dov Lior, preşedinte al Consiliului Rabbinilor din Iudeea şi Samaria (Cisiordania), şi rabbinul Şmuel Eliyahu, care este rabbinul şef din Safed şi candidat la postul de rabbin şef al Israelului. Un număr de politicieni israelieni şi-au manifestat şi ei aprobarea în această privinţă, inclusiv Uri Lubiansky, primarul Ierusalimului.

Nu există nicio îndoială în Israel în privinţa faptului că atacul unei şcoli religioase în Ierusalim, în urmă cu trei săptămâni, în cursul căreia opt studenţi evrei fură ucişi, a constituit un pivot în privinţa emiterii de opinii religioase de natură rasistă şi pline de ură din partea autorităţilor religioase evreieşti. La o zi după atentatul de la Ierusalim, un număr de rabbini în frunte cu Daniel Satobsky a emis o opinie adresată tinerilor evrei şi « tuturor celor care cred în Torah », conform căreia trebuie să se răzbune pe palestinieni cel mai rapid posibil. O săptămână mai târziu, un grup de rabbini influenţi a emis o opinie religioasă permiţând armatei israeliene să bombardeze zonele civile palestiniene. Această opinie este emisă de către « Asociaţia Rabbinilor de pe Pământul Israelului », şi decretează că legile religioase evreieşti permit bombardarea zonelor palestiniene locuite de civili din momentul în care sunt o sursă a atacurilor împotriva zonelor rezidenţiale evreieşti. Se precizează că « atunci când rezidenţii oraşelor vecine cu implantaţiile şi localităţile evreieşti trimit rachete asupra implantaţiilor evreieşti cu obiectivul de a omorâ sau de a distruge, Torah autorizează trimiterea de rachete asupra surse rachetelor, chiar dacă acolo există civili. »

Opinia în chestiune adaugă că este uneori necesar să se răspundă prin bombardarea imediată a punctelor aflate la originea rachetelor, fără avertizarea prealabilă a populaţiei palestiniene. În urmă cu o săptămână, rabbinul Eliyahu Kinvinsly, care reprezintă a doua mare autoritate religioasă a mişcării ortodoxe, a emis o opinie religioasă care interzice angajarea arabilor, mai cu seamă în şcolile religioase. Această opinie religioasă este legată de o alta, emisă de rabbinul Lior, şi care interzice angajarea arabilor precum şi închirierea de apartamente rezidenţiale în cartierele evreieşti pentru arabi. În scopul întăririi unei atmosfere care să permită organizaţiilor evreieşti extremiste să continue să atace cetăţeni palestinieni, rabbinul Israel Ariel, unul dintre rabbinii cei mai renumiţi din complexul de colonii situat în Cisiordania, a emis recent o opinie religioasă care interzice evreilor religioşi simplicaţi în atacuri împotriva palestinienilor să se prezinte în faţa jurisdicţiilor civile israeliene. Conform acestei opinii, ei trebuie dimpotrivă să solicite prezentarea în faţa tribunalelor religioase ale Torei, care judecă în conformitate cu legile religioase civile.

Ziarul Haaretz a notat că ceea ce rabbinul Ariel încerca să impună prin opinia sa religioasă era deja pus în practică. Primul caz s-a întâmplat la tribunalul din Kfar Saba, care a ordonat eliberarea unei tinere femeie evreice numită Tsevia Teshreal, care atacase un fermier palestinian în inima Cisiordaniei. Şi există autorităţi religioase evreieşti care glorifică crima şi înalţă laude teroriştilor, precum rabbinul Yitzhaq Ginsburg, un mare rabbin în Israel, care a publicat o carte intitulată Baruch, acest erou, în memoria lui Baruch Goldstein, care a comis masacrul de la moscheia Ibrahimi în 1994, atunci când a deschis focul şi a omorât 29 de palestinieni aflaţi în timpul rugăciunii de dimineaţă, în Hebron, în partea de sud a Cisiordaniei. Ginsburg consideră că această acţiune este « onorabilă şi glorioasă ».

Pericolul reprezentat de asemenea opinii religioase este bazat pe faptul că autorităţile religioase care le emit beneficiază de un mare respect printre tinerii religioşi evrei. În vreme ce doar 28% din populaţia Israelului este religioasă, mai bine de 50% dintre israelieni se definesc ca fiind conservatori şi acordă un mare credit opiniilor emise de autorităţile religioase evreieşti. Conform unui studiu efectuat de Departamentul de Ştiinţe sociale al Universităţii Bar Ilan (nota traducătorului : universitate religioasă), mai bine de 90% dintre cei care se consideră religioşi consideră că dacă legile emise de stat sunt fără raport cu conţinutul opiniilor religioase emise de către rabbini, atunci ei trebuie să le ignore pe primele şi să acţioneze conform celor din urmă.

Ceea ce permite acestor opinii religioase rasiste să aibă un impact cu mult mai amplu şi mai aprofundat, este faptul că în cursul ultimului deceniu adepţii curentului religios zionist, care formează 10% din populaţie, au încercat să ia controlul armatei şi al complexului securitar. Ei ajung acolo oferindu-se voluntari pentru a servi în unităţile speciale de luptă. Purtătorul de cuvânt al armatei israeliene spune că, în vreme ce procentajul de adepţi ai acestui curent este slab în raport cu decupajul democratic al statului, ei reprezintă mai mult de 50% dintre ofiţerii armatei israeliene şi mai mult de 60% dintre comandanţii unităţilor speciale. Conform unui sondaj efectuat de către Centrul Interdisciplinar Herzliya pe lângă ofiţerii şi soldaţii religioşi şi publicat anul trecut, mai mult de 95% dintre ofiţerii şi soldaţii religioşi zic că vor executa ordinele guvernului ales şi ai liderilor din sânul armatei numai dacă sunt adecvate cu opiniile religioase emise de către rabinii influenţi şi autorităţile religioase.


Deputaţii arabi din Knesset denunţă rabbinii extremişti care incită la exterminare

Wasil Taha, un arab membru al Knessetului din partea partidului Tajammu, condus de Azmi Bişara, spune că aceste opinii religioase conduc la crime. El menţionează opiniile religioase emise de mai mulţi rabbini în anii ’90, care au condus la asasinarea primului-ministru Yitzhak Rabin la vremea aceea. El pune întrebarea : « Daca asta se întâmplă atunci când opiniile religioase incită la atacuri împotriva liderilor evrei precum Rabin, care va fi situaţia atunci când acestea vor incita la atacuri împotriva liderilor palestinieni şi a publicului palestinian ? ». « Noi, liderii arabi, am început să ne simţim mai puţin în securitate după acest val de opinii religioase, şi ne dăm seama că această chestiune cere o mare atenţie în timpul deplasărilor noastră, căci suntem siguri că există oameni care caută să pună în operă aceste opinii », a declarat Al Ahram Weekly.

Taha respinge întrebările legate de rolul guvernului şi a responsabililor politici la nivelul unei confruntări cu aceste opinii religioase extremiste, spunând : « Miniştrii guvernului israelian şi ai membrilor Knessetului sunt în competiţie atunci când este vorba de aţâţarea oamenilor împotriva palestinienilor, şi nu ezită să ameninţe cu expulzarea palestinienilor care trăiesc pe propriul lor pământ în Israel şi care dispun de naţionalitatea israeliană în exteriorul frontierelor Israelului exact aşa cum au făcut-o ex-vice-prim-ministrul Avidgor Lieberman şi deputatul Effi Eitam ». El notează că cetăţenii palestinieni din Israel au început să-şi ia puternice măsuri de precauţie de la emiterea acestor opinii religioase, inclusiv măsuri securitare în preajma moscheilor şi a clădirilor publice, informându-i pe oficiali atunci când fac manifestaţii publice, astfel încât membrii acestor organizaţii teroriste evreieşti să fie împiedicaţi să atace participanţii la manifestaţii. Taha indică faptul că păturile populaţiei palestiniene cele mai susceptible să fie atacate sunt cele care locuiesc în sânul diverselor oraşe locuite atât de către evrei cât şi de către arabi, precum Haifa, Jaffa, Lod, Ramle şi Ierusalim.


Influenţa periculoasă a acestor rabbini asupra evreilor zionişti şi a instituţiilor lor

Scriitorul şi cercetătorul palestinian Abdel Hakim Mufid, din oraşul Umm Al Fahem (nota traducătorului : oraş arab în Israel), este de părere că rabbinii au câştigat o influenţă majoră datorită adecvării dintre retorica lor şi cea oficială. Mufid notează că instituţiile israeliene oficiale n-au fost tentate să se opună retoricii « fasciste » exprimată în aceste opinii religioase, şi asta chiar dacă sunt în măsură s-o facă. En indică în Weekly : « Cei mai mulţi dintre rabbinii care emit opinii religioasă de natură tiranică sunt angajaţi oficiali în sânul instituţiilor statului, şi percep pe această bază salarii. Statul nu a încercat să-i responsibilizeze în privinţa emiterii acestor opinii, şi nu a căutat nici să le interzică. »

Mufid precizează că, în vreme ce instituţiile politice oficiale sunt în situaţie de criză, consensul zionist este întărit puternic de aceste opinii religioase. El dă ca exemplu pe cele emise de către rabbinul Meir Kahane la începutul anilor ’80 în vederea justificării apelului său la expulzarea cu forţa a tuturor palestinienilor. Mufid adaugă că Israelul îi încurajează în practică pe toţi cei care omoară palestinieni, şi subliniează modul în care guvernul israelian a tratat cazul recomandărilor formulate de Comisia Orr care a condus o anchetă privitoare la asasinarea a 13 palestinieni deţinători ai naţionalităţii israeliene în octombrie 2000. Guvernul a clasat dosarul, în vreme ce comisia a confirmat că poliţia acţionase cu brutalitate împotriva cetăţenilor de etnie palestiniană. Mufid emite ideea că, ceea ce face ca retorica rasistă a rabbinilor să fie atât de influentă, este tăcerea stângii şi absenţa mobilizării directe pentru a o combate.

Vezi sursa în limba franceză.
http://www.france-palestine.org/imprimersans.php3?id_article=8706

marți, februarie 10, 2009

Israelul – invazia tăcută

Excelentă înregistrare video în care se descriu adevăratele motive ale Israelului pentru a prelungi conflictul cu Palestina. Continua ocupaţie din partea coloniştilor a pământurilor israeliene, pe hârtie ilegale, dar sprijinite de guvern, ne vorbesc despre adevărata intenţie a Israelului: Israelul nu a dorit niciodată pacea, conflictul este o manieră de a câştiga timp pentru a împământeni colonişti şi de a evita, pe termen lung, existenţa unui stat palestinian. În fond, asta este esenţa istoriei modernului stat Israel: ocuparea cu forţa a pământurilor în Palestina.

Soluţia celor două state, care era în fond o concesie acordata de Palestina, care renunţă la dreptul său la autodeterminare pe propriul său pământ, are, de fiecare dată, mai puţine şanse de succes. Israelul ocupă, bombardează, aducând ca scuză câteva rachete care cad, din când în când, pe teritoriul său actual. Conflictul îi interesează, deoarece ceea ce nu îi interesează este pacea.

Documentarul şi subtitrarea în limba română se găsesc aici.

duminică, februarie 08, 2009

Nazism german vs. nazism israelian (III)

Hărţuiri şi arestări

Există o realitate a ocupaţiei care macină constant relaţia dintre asupritorul israelian şi asupritul palestinian : hărţuirea populaţiei civile. Toţi liderii politici fac caz de caporalul Gilad Şalit, capturat de Hamas. Nimeni însă nu scoate o vorbă despre cei 10.000 de civili palestinieni din închisorile israeliene, mulţi fiind femei şi copii. Ca pe vremurile stalinismului în România, dispariţia unui cetăţean palestinian şi închiderea lui fără proces în temniţele ocupantului este o realitate curentă în Palestina ocupată.

[click pe foto pentru dimensiunea maxima]















joi, februarie 05, 2009

Binele, răul şi « terorismul » (de Eric Rouleau)

O abstracţie conceptuală... Este ceea ce rămâne terorismul, « comunitatea internaţională » nereuşind să-i atribuie o definiţie. Încă din 1937, Societatea Naţiunilor (SN) a eşuat în încercarea de a adopta o convenţie în vederea prevenirii şi reprimării acestui fenomen, în lipsa unui acord între statele membre. Din acelaşi motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), în ciuda unei multitudini de dezbateri care s-au derulat de-a lungul celor 60 de ani de existenţă, nu i-a putut determina natura. Mai recent, în momentul creării sale, în 1998, Curtea Penală Internaţională (CPI) a trebuit să excludă dintre competenţele sale terorismul internaţional, deşi este însărcinată cu sancţionarea unui larg evantai de crime, inclusiv cea de genocid.

Cu toate acestea, tema a invadat presa scrisă şi audiovizuală, iar în numeroase state au fost instaurate sisteme represive sub pretextul rezistării la o ameninţare considerată drept existenţială. Rareori în istoria imprimerii au fost consacrate atâtea lucrări, erudite sau nu, unui fenomen care a condus la « războiul » proclamat de preşedintele George W. Bush după atentatele din 11 septembrie 2001.

Washingtonul are motive să se felicite : nenumărate state au încheiat cu Statele Unite convenţii de « cooperare » pe care nici măcar rezistenţa împotriva « comunismului internaţional » n-a putut să le suscite la vremea ei. Mai mult decât atât, Statele Unite şi-au raliat la cauza lor Rusia şi Uniunea Europeană, întărindu-şi cu ele colaborarea în « războiul împotriva terorismului », chiar dacă este vorba mai degrabă de o convergenţă de interese decât de un consens veritabil.

În urmă cu nu foarte mult timp, în Statele Unite, un conferenţiar trebuia să evite analizarea cauzelor politice şi sociale ale violenţei, de teamă să nu fie bănuit că justifică terorismul. Ukazul oficial impunea ca planeta să fie considerată ca fiind ameninţată de ura iraţională împotriva democraţiei. Politologi şi jurnalişti evitau prudent să se angajeze împotriva curentului. Totuşi, valul de contestaţie care se revarsă, în urma scandalurilor care ies la iveală în urma administraţiei Bush, mătură încetul cu încetul tabuurile şi ideile prefabricate, aşa cum arată mai multe lucrări apărute recent. Ele nu justifică terorismul, îi analizează cauzele şi sugerează remedii.

Autorul mai multor cărţi consacrate conflictelor mondiale, Matthew Carr îi sfidează pe neoconservatori, în cartea sa Unknown Soldiers, demonstrând că terorismul nu este nimic altceva decât politica servită (sau deservită), în exclusivitate sau nu, de violenţă. El banalizează fenomenul reamintind atentatele, asasinatele comise în secolul XIX în Rusia de către organizaţii care se revendicau de la revoluţia franceză de la 1789, precum şi la anarhiştii de pe cele două maluri ale Atlanticului, în Franţa mai ales, ca răspuns la masacrul comunarzilor din 1870. În secolul din urmă, nebunia ucigaşă cuprinde Balcanii (1900-1913), Irlanda de Nord începând cu 1919, ţările colonizate care se ridică împotriva puterilor de ocupaţie.

Acestea din urmă îşi justifică dezlănţuirea represiunilor sângeroase diabolizându-i pe luptătorii pentru libertate. Carr reaminteşte că aceşti « terorişti » au fost calificaţi de către opresorii lor drept bandiţi, criminali de drept comun, fiinţe răufăcătoare, monştri, şerpi, viermi... Un exemplu printre atâtea altele, membrii Mau-Mau în Kenya erau prezentaţi în anii 1950 de către administraţia şi coloniştii britanici drept membrii unei « secte demonice », în timp ce foarte respectabilul New York Times explica doct răscularea kenyană drept « frustrările unui popor de sălbatici (...) incapabil să se adapteze la progresele civilizaţiei ». Cifrele oficiale indicară ulterior că cei care erau acuzaţi ca fiind « însetaţi de sânge » omorâră în realitate, timp de şapte ani cât a durat răscoala, treizeci şi doi de colonişti şi o sută şaizeci şi şapte membri ai forţelor de ordine, printre care o sută unu africani. În contrapartidă, mai mult de douăzeci de mii de Mau-Mau au fost masacraţi de forţele de securitate, şi mai multe sute de mii de kenyeni au fost răniţi, mutilaţi, alungaţi de la căminele lor. Carr, care evocă printre altele cazul algerian, aminteşte că toate conflictele coloniale şi-au găsit epilogul în ascensiunea la putere a liderilor « terorişti » : Jomo Kenyatta în Kenya, Nelson Mandela în Africa de Sud, Ahmed Ben Bella în Algeria, Menahem Begin în Israel, Anuar Al-Sadat în Egipt, pentru a nu-i cita decât pe aceştia.

Pentru puterile întronate, teroriştii nu au niciodată motivaţii legitime. Frustrările lor, ca şi revendicările lor politice şi sociale, nu sunt demne să fie luate în consideraţie (mai puţin atunci când sunt constrânse), recursul lor la violenţă nefiind decât expresia « fanatismului » şi a « nebuniei » lor. Carr aminteşte în această privinţă că, în anii ’70, vest-germanii extrăgeau creierele cadavrelor membrilor bandei Baader pentru a determina originile genetice ale mentalităţii lor criminale. Un psihiatru german reuşise chiar să « descopere » o disfuncţie patologică într-unul din organele pe care le examinase...

Alte teorii au fost răspândite de către intelectuali americani de mare talie : Samuel Huntington, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, a prezis încă din 1993 un « şoc al civilizaţiilor » între « Occident » şi islam, în timp ce Bernard Lewis explică, încă din 1964, că confruntarea israeliano-arabă se explică prin incapacitatea islamului de a se adapta la modernitate. Nimic uimitor în faptul că Lewis a devenit de atunci unul dintre mentorii cei mai apreciaţi ai neoconservatorilor şi a ultrazioniştilor americani.


Palestinienii sunt luptători într-o mişcare de rezistenţă, la fel cum au fost zioniştii sub mandat britanic (1922-1948)

Celebru ziarist de investigaţii recompensat cu o duzină de premii internaţionale pentru cărţile, documentarele şi articolele sale de presă, Phil Rees a scris o lucrare, Dining With Terrorists, care pare unică în genul ei şi care contribuie puternic la demistificarea fantasmelor întreţinute sub eticheta de terorişti. Timp de ani şi ani, a parcurs planeta în lung şi-n lat pentru a « cina » cu responsabilii organizaţiilor care practică violenţa. Turul de forţa consta în introducerea sa, chiar infiltrarea, în inima mişcărilor clandestine în entităţi la fel de diferite ca Algeria, Columbia, Ţara Bascilor spaniolă, Indonezia, Cambodgia, Sri Lanka, Afghanistan, Liban, Iran, Egipt, Irlanda, Yugoslavia, Kaşmir, Pakistan, Palestina. Rodul acestor anchete, împreună cu fotografii, este considerat nu fără motiv « stupefiant » de către Noam Chomsky. Faţa umană a combatanţilor care transpare, forţa convingerilor lor, incită la căutarea altor mijloace decât forţa pentru a le înfrânge violenţa, oricât de atroce ar putea ea părea.

Povestitor fără pereche, Rees ne livrează naraţiunile aventurilor şi pericolelor prin care a trecut, portretele bine individualizate ale interlocutorilor săi. Niciunul nu se consideră terorist, toţi susţin că opun violenţa violenţei opresorilor lor. Rari sunt cei care speră într-o victorie militară. Unii doresc să-şi oblige inamicul să negocieze un compromis, alţii se mulţumesc să difuzeze « un mesaj politic ». Astfel, Carr situează în categoria propagandei anumite activităţi ale palestinienilor din anii ’70, mai ales deturnarea de avioane.

Pentru Rees, palestinienii sunt luptători pentru libertate, cu acelaşi titlu ca şi zioniştii sub mandat britanic (1922-1948) şi francezii sub ocupaţie nazistă. În 1997, face cunoştinţă cu unul dintre fondatorii Hamas, un intelectual diplomat al universităţilor americane, profesor de inginerie la Universitatea Islamică din Gaza, autor al mai multor cărţi de tehnologie şi politică. Ismail Abu Şanab îi mărturiseşte că s-ar ralia bucuros la Acordurile de la Oslo dacă ar crede că Israelul ar accepta crearea unui stat palestinian demn de acest nume. « În faţa obuzelor trimise de tancuri, a bombardamentelor executate de avioanele F-16, a rachetelor trimise de elicopterele Apache ale armatei de ocupaţie, ce putem noi să facem altceva decât să ne trimitem copiii să se sinucidă în Israel ? », spune trist Rees. Acesta este pentru el şi un mijloc de a lansa un apel disperat la opinia mondială.

Abu Şanab, la 47 de ani, rămânea un militant în ciuda unei internări de opt ani pe care tocmai o suferise în puşcăriile israeliene, dintre care doi ani de izolare într-o minusculă celulă subterană. Şase ani mai târziu, în 2003, în timp ce-şi conducea maşina, racheta unui elicopter israelian îl decapitează şi-i sfâşie corpul, un spectacol la care asistă, năucit, Rees, privind din întâmplare reportajul difuzat de un canal de televiziune prin satelit.

Abu Şanab nu este, în cele din urmă, decât a o suta treizeci şi opta victimă, în doi ani, a politicii israeliene numită de « asasinate extrajudiciare », notează anchetatorul fără alt comentariu. Ar fi putut adăuga că execuţiile extrajudiciare sunt crime de război în ochii legilor internaţional, în vreme ce Hamas – care este de asemenea şi mai ales un influent partid politic, majoritar într-un Parlament ales în mod democratic – este sancţionat în mod sever ca « organizaţie teroristă » atât de către Statele Unite cât şi de către Uniunea Europeană, care au întrerupt ajutorul acordat guvernului palestinian a două zi după victoria mişcării Hamas la alegeri care s-au desfăşurat democratic.


Islamofobia tinde să confunde islamul, islamismul, fundamentalismul, djihadismul şi terorismul

Rees nu se teme să traverseze Columbia dintr-un capăt în altul, vizitându succesiv trupele marxiste ale Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei (FARC) şi cele ale miliţiilor contra-revoluţionare, unele şi altele practicând curent răpiri şi asasinate, nu numai de concetăţeni bănuiţi de simpatii pentru una sau cealaltă dintre tabere, dar şi de străini aflaţi în trecere. Este bulversat de această realitate, dar consideră că este contra-productiv să-i gratuleze cu calificativul infamant de « terorişti ». Pentru a obţine pacea, consideră el, ar trebui să excludem injuria şi să luăm în calcul interesele părţilor aflate în conflict şi mizele. De altfel, adaugă el citându-i pe foştii ambasadori americani în America Latină, politica Washingtonului în acest apanaj al Statelor Unite este ea mai puţin « teroristă” (1)?

În Ţara Bascilor, Rees nu ascunde crimele comise de mişcarea independentistă Euskadi ta Askatasuna (ETA), reprosându-i concomitent guvernului de la Madrid (şi accesoriu Statelor Unite şi Uniunii Europene) că denunţă acest « terorism » abţinându-se concomitent de la angajarea unui dialog serios cu cei care se revendică de la istoria, cultura, identitatea bască. Reaminteşte că în Irlanda de Nord un conflict vechi de mai multe decenii şi care era prezentat cu complezenţă ca fiind de esenţă religioasă, deci ireductibil, a putut fi reglat graţie, este adevărat, unor lungi şi fastidioase negocieri cu Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army, IRA).

Acelaşi lucru este valabil pentru Al Qaeda, care, în perfectă armonie cu preşedintele Bush, consideră că o confruntare între Occidentul « iudeo-creştin » şi islam este de ordin existenţial. În cazul acesta nu sunt luate în calcul nicio negociere, niciun compromis, nicio coexistenţă paşnică, care au putut fi instaurate de exemplu cu « Imperiul Răului » sovietic. « Războiul sfânt » - djihadul – lui Ussama Ben Laden este la fel de intransigent ca şi « cruciada » condusă de preşedintele Bush în urma atentatelor din 11 Septembrie. De altfel, cum se poate trata cu o nebuloasă cuibărită în munţii afghano-pakistanezi, fără structuri globale, fără rădăcini naţionale, care se mulţumeşte să-şi incite partizanii la violenţă împotriva imperiului american şi a pionilor săi locali ? Cum să tratezi cu nişte celule de militanţi împrăşiate în lume care funcţionează într-un mod autonom ca nişte electroni liberi, cu motivaţii diferite de la o ţară la alta ?

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele sunt furnizate de o lucrare consacrată mişcării Al-Qaida, fără îndoială una dintre cele mai bogate apărute până astăzi, The Looming Tower, a lui Lawrence Wright, care tocmai a obţinut premiul Pulitzer. Wright,universitar, cronicar la revista The New Yorker, ale căror lucrări au fost premiate în mai multe rânduri, se bazează pe informaţii la prima mână, documente inedite redactate de către liderii Al-Qaida, interviuri pe care le-a obţinut de la patru sute optzeci şi trei de actori sau martori (a căror listă o furnizează), printre care apropiaţi ai lui Ben Laden, terorişti care renunţaseră la activitate, specialişti în islam, foşti membri ai Central Intelligence Agency (CIA) şi ai Federal Bureau of Investigation (FBI). Ancheta l-a condus, timp de cinci ani, în Arabia Saudită, în Egipt, în Afghanistan, în Pakistan, în Sudan, în Yemen, dar de asemenea şi în mai multe ţări occidentale. Descrie cu detaliu originile organizaţiei transnaţionale, ideologia, luptele ei intestine, iluziile şi deziluziile care au marcat-o.

Portretele liderilor ei pe care ni le furnizează, mediul lor social şi familial, ne revelează resorturile psihologice ale comportamentului lor. Personalitatea lui Ben Laden, descrisă de cei care l-au cunoscut bine, uimeşte : marginal în sânul unei familii de miliardari, de o extremă modestie, duce o viaţă monahală în fundul peşterilor. Este foarte curtenitor cu cele patru soţii ale sale, dintre care două deţinătoare de doctorat, una în psihologie infantilă, alta în lingvistică, şi tată ireproşabil a vreo cincisprezece copii. Naţionalist saudit înainte de a deveni global antiamerican, este considerat ca având capacităţi intelectuale limitate, de unde influenţa pe care o exercită asupra lui egipteanul Ayman Al-Zawahiri, adjunctul său şi creierul Al-Qaeda. Credoul lor comun este cel al maestrului lor, ideologul egiptean Sayyed Qutb, spânzurat sub regimul lui Gamal Abdel Nasser, conform căruia « omul alb al Statelor Unite şi al Europei striveşte popoarele colonizate ». Lumea se împarte pentru Qutb în două tabere antagonice, cea a islamului şi cea a jahiliyyah (perioada preislamică păgână şi decadentă), cu referinţă la regimurile « apostate » supuse imperialismului.

Nu este fără îndoială rodul hazardului faptul că această organizaţie transnaţională a luat avânt în mijlocul anilor ’90, în timp ce cele mai multe dintre mişcările islamiste (naţionale) renunţau la violenţă (căreia îi constataseră consecinţele negative) pentru a se integra în viaţa politică a ţărilor respective. Prăpastia între cele două curente s-a manifestat în deplină lumină la momentul atentatelor împotriva turnurilor din New York şi a Pentagonului. Cvasi-totalitatea mişcărilor islamiste, legale sau clandestine, toate autorităţile religioase musulmane condamnară crimele oarbe ale djihadiştilor, alături de ideologia lor, denunţată ca fiind contrară învăţăturilor Coranului. Schisma fiind larg oculată de către mass-media, evenimentul nu împiedică răspândirea islamofobiei în opinia publică occidentală. Aceasta tinde să confunde – ajutată de vocabularul mass-mediei şi vechile prejudecăţi – islam, islamism, fundamentalism, djihadism şi terorism.

Caricatura apărută într-un ziar danez înfăţişându-l pe Profetul Muhammad coafat cu o bombă nu este decât expresia elocventă a acestui amalgam. Dezbaterie legitime care urmară cu tema « dreptului de a critica islamul » (2) ocultară pe cel care ar fi trebuit în mod normal să se deruleze pe tema cauzelor multiple ale terorismului, a frustrărilor şi a mâniilor suscitate de hegemonia americană, de regimurile dictatoriale care interdic orice exprimare, de corupţia şi injustiţiile sociale, de criza identitară a imigranţilor. Elitele « iudeo-creştine » ştiu bine că islamul, ca orice altă religie, conţine ingrediente care pot fi exploatate politic pentru a justifica atât binele cât şi răul.


Pentru administraţia Bush, sunt de condamnat mişcările care rezistă hegemoneiei americane

Strategii americani preziseseră că, în era post-sovietică, islamul va înlocui comunismul cu titlul de ameninţare existenţială. Dimensiunea geopolitică a evenimentului este măsurată de Adrian Guelke, profesor la Centrul pentru Studiul Conflictelor Etnice, din Belfast, în cartea sa Terrorism and Global Disorder. El susţine că administraţia americană, urmată de numeroşi politologi, greşeşte atunci când consideră că atentatele împotriva turnurilor din New York şi împotriva Pentagonului ar fi un moment decisiv în istoria contemporană. Pentru el, prăbuşirea Uniunii Sovietice este ceea ce deschide calea spre noua formă de rezistenţă la hegemonia atotputernicelor State Unite, adică terorismul transnaţional. Importanţa politică a evenimentelor din 11 Septembrie a fost îngroşată pentru a justifica « războaiele » preşedintelui Bush ? Acesta, să ne amintim, a acuzat Al-Qaeda că doreşte « să stabilească un imperiu islamic din Spania în Indonezia ».

Atentatele din 11 Septembrie au constituit o « surpriză binecuvântată » pentru neoconservatori. Ele au permis punerea în operă a programului lor imperial : ocuparea Afghanistanului şi a Irakului, care trebuiau să preceadă pe cea a Iranului ; întărirea prezenţei militare în Asia Centrală şi în Golf ; punerea sub tutelă a resurselor petroliere ; « democratizarea » sau înlocuirea regimurilor recalcitrante la « noua ordine mondială ». Totul în numele « războiului împotriva terorismului », planetar, total şi cu durată nelimitată, după cum mărturiseşte preşedintele Bush.

Devenind în cele din urmă conştienţi de implicaţiile negative ale acestei sintagme, Foreign Office a recomandat diplomaţilor britanici, într-o circulară difuzată în luna aprilie, să nu o mai utilizeze. Fără îndoială, îndrăzneala nemaiauzită a piraţilor aerului, amploarea înfricoşătoare a numărului victimelor făcute, emoţia suscitată în întreaga lume au contribuit – cel puţin iniţial – la împingerea « comunităţii internaţionale » pe panta alunecoasă pe care se angajaseră Statele Unite. Consecinţele, se cunosc.

Implozia statului irakian, anarhia mergând mână în mână cu succesele militare ale talibanilor în Afghanistan, eşecul în cele două ţări al armatelor americane nu sunt decât rezultatele cele mai spectaculoase ale aventurismului neoconservator. Bilanţul real este încă şi mai dureros. Administraţia Bush profită de conjunctură pentru a-şi multiplica legile represive care reamintesc climatul epocii maccarthyste. Ea aprobă comportamentul statelor poliţieneşti atunci acestea reprimă opoziţia sau minorităţile oprimate. În ochii Washingtonului, mişcările care rezistă hegemoniei americane sunt teroriste, în timp ce acelea care o acceptă nu sunt. Terorismul de stat este tolerat, chiar încurajat, dacă se exercită în interesul Statelor Unite. Tot atâţia factori care favorizează partizanii violenţei. Emulii Al-Qaida (care număra mai puţin de o sută de membri activi în urmă cu zece ani) s-au implantat în forţă în Irak, şi s-au înmulţit în multe ţări, mai ales în Africa de Nord şi în Europa.

S-ar putea concluziona în urma lecturii lucrărilor citste că, într-o lume unipolară, terorismul rămâne unica armă de care dispun cei slabi pentru a-i hărţui pe cei puternici în conflictele asimetrice. Doar un tratament politic al fenomenului este susceptibil să-i atenueze impactul.

Le Monde diplomatique - mai 2007

Eric Rouleau este ziarist şi fost ambasador al Franţei.


Note

(1)
Ultimul exemplu la acest moment : eliberarea sub cauţiune, în 11 aprilie, în Statele Unite, a lui Luis Posada Carilles. Cubanez anticastrist care participase la tentativa de invadare din Golful Porcilor (16 aprilie 1961), mult timp agent al Central Intelligence Agency, acesta este, printre alţii, autorul intelectual al atentatului cu bombă care, în 1976, a distrus în zbor un avion al Cubana de Aviación, cauzând moartea a şaptezeci şi trei de pasageri. Întors ilegal în Statele Unite în 2005, nu este urmărit decât pentru violarea legilor imigrării, ceea ce îl pune la adăpost de cererile de extrădare depuse de Cuba şi Venezuela (de unde decolase zborul în chestiune)

(2) A se citi Agnès Callamard, « A-t-on le droit de tout dire ? », Le Monde diplomatique, aprilie 2007


Bibliografie

Matthew Carr, Unknown Soldiers. How Terrorism Transformed the Modern World, Profile Books, Londres, 2006, 400 pagini, 20 lire.

Phil Rees, Dining With Terrorists. Meetings With the World’s Most Wanted Militants, Macmillan, Londres, 2005, 432 pagini, 7,99 lire.

Lawrence Wright, The Looming Tower. Al-Qaeda and the Road to 9/11, Knopf, New York, 2006, 480 pagini, 27,95 dolari.

Adrian Guelke, Terrorism and Global Disorder. Political Violence in the Contemporary World, I. B. Tauris, Londres, 2006, 288 pagini, 12,99 lire.

miercuri, februarie 04, 2009

Wanted: Ehud Barak (pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii)







În iunie 2007, suspectul a impus un asediu împotriva celor 1,5 milioane de rezidenţi din Gaza. Asediul, care continuă şi în 2009, este o pedeapsă colectivă, conform Legii Internaţionale. Blocada de-a lungul unui an şi jumătate a cauzat scăderea severă a resurselor de mâncare şi de combustibil, aprovizionarea intermitentă cu apă potabilă şi cu electricitate, defecţiuni în staţiile de tratare a apei, penurie de medicamente şi echipamente medicale de bază, afectând vieţile a 1,5 milioane de oameni – o violare a Celei de-a Patra Convenţii de la Geneva şi a Statutului de la Roma.

În 27 decembrie 2008, suspectul a ordonat bombardarea aeriană a centrelor populaţiei din Gaza. Atacurile au implicate sute de misiuni ale avioanelor de luptă, care au aruncat sute de tone de bombe în aşezările Gazei. Cel puţin 1300 de oameni – bărbaţi, femei şi copii au fost ucişi şi 5300 au fost răniţi. Şcoli, spitale şi amenajări ONU au fost distruse, echipe medicale au fost împuşcate şi li s-a interzis evacuarea răniţilor.

În 10 decembrie 2008, o plângere formală a fost înaintată de către avocaţii libanezi Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, Olanda, împotriva lui Ehud Barak şi a patru alţi israelieni : Ehud Olmert, Matan Vilnai, Avi Dichter şi Gabi Aşkenazi, acuzaţi că au comis crime de război şi crime împotriva umanităţii în urma ordinelor date de a menţine blocada împotriva Gazei.

Descrierea suspectului : alb, aproximativ 65 de ani, înălţime sub medie, păr cărunt, ochi căprui, poartă ochelari.

Oricine are informaţii despre suspect atunci când se află în exteriorul graniţelor Israelului, este rugat să le comunice imediat la:

The Prosecutor
POBox 19519
2500 Hague
Netherlands
Fax +31 70 515 8 555
otp.informationdesk@icc-cpi.int

Nota:

[1] Toate apelurile vor fi tratate în condiţii de deplină confidenţialitate.

Vezi sursa.

marți, februarie 03, 2009

Obama şi chestiunea israeliano-palestiniană (de Noam Chomsky)

Toată lumea este de acord în privinţa faptului că Barack Obama este un om cu inteligenţă ascuţită, şi un jurist experimentat deosebit de precis atunci când trebuie să-şi aleagă cuvintele. Trebuie deci ca Obama să fie luat în serios – atât în ceea ce spune cât şi în ceea ce nu spune.

Cu o semnificaţie deosebită, prima sa declaraţie substanţială în materie de afaceri externe, în 22 ianuarie, la Departamentul de Stat, atunci când l-a desemnat pe George Mitchell ca trimis special în Orientul Apropiat.

Toată lumea s-a aşteptat ca Mitchell să-şi focalizeze atenţia asupra problemei israeliano-palestiniene, în zilele de după recenta invazie americano-israeliană în Gaza. În timpul acestui asalt ucigaş, Obama a rămas tăcut, neemiţând decât nişte platitudini, pe motivul, zicea el, că n-ar fi decât un singur preşedinte în Statele Unite – în vreme ce acest lucru nu-l incitase niciodată să tacă în multe alte chestiuni. Campania sa, în schmb, insistase puternic pe aceeaşi declaraţie a aceluiaşi Obama : « Dacă nişte rachete ar cădea acolo unde dorm cele două fetiţe ale mele, aş face tot ceea ce este în puterea mea pentru a opri acest lucru ! ». Făcea aluzie la copiii israelieni (este nevoie să precizăm ?), şi nu la sutele de copii palestinieni care erau masacraţi chiar atunci cu arme de fabricaţie americană, despre care, evident, nu putea vorbi, pentru că – de câte ori va trebui s-o repetăm ? – nu era decât un singur preşedinte care să poată s-o facă (dar care n-avea niciun chef).

Totuşi, în 22 ianuarie, singurul şi unicul preşedinte al Statelor Unite a devenit un oarecare Barack Obama. În consecinţă, acesta putea de acum să vorbească liber de acest gen de problemă – evitând cu grijă, bineînţeles, agresiunea împotriva Gazei, care tocmai luase sfârşit, printr-o întâmplare extraordinară (!) tocmai cu o zi înainte de încoronarea lui !

Discursul lui Obama a pus accentul pe angajamentul său în vederea unei soluţionări paşnice. N-a făcut precizări, cu excepţia unei propuneri anume : « Iniţiativa de pace arabă », a spus Obama, « comportă elemente constructive care ar putea contribui la progresul acestor eforturi. A venit timpul, pentru ţările arabe, să acţioneze conform promisiunii acestei iniţiative, susţinând guvernul palestinian condus de preşedintele Abbas şi de primul-ministru Fayyad, mergând în întâmpinarea normalizării relaţiilor lor cu Israelul şi luptând împotriva extremismului care ne ameninţă pe toţi. »

Obama, vedem acum, nu falsifică de-a dreptul propunerea Ligii Arabe, ci o transformă într-o farsă, cu grijă, cizelând-o şi făcând-o cât se poate de instructivă.

Propunerea de pace a Ligii Arabe cheamă efectiv la o normalizare a relaţiilor cu Israelul – în contextul – repet : în contextul – unei soluţionări a conflictului care să conducă la două state [Israel şi Palestina], în termenii consensului internaţional reunit de mult timp, pe care Statele Unite şi Israelul îl blochează de mai mult de treizeci de ani, într-o izolare internaţională totală, lucru pe care continuă să-l facă şi azi. Nucleul propunerii Ligii Arabe, aşa cum Obama şi consilierii săi în materie de Orientul Apropiat o ştiu perfect, este apelul la o reglementare politică pacifistă în aceşti termeni, binecunoscuţi astăzi, asupra cărora opinia generală este că sunt singura bază posibilă pentru reglementarea pacifistă de care Obama spune că este legat.

Omisiunea acestui fapt crucial nu poate fi pur accidentală. Ea semnalează într-o manieră foarte clară că Obama nu doreşte câtuşi de puţin să se îndepărteze de atitudinea de respingere americană. Apelul pe care-l lansează ţărilor arabe, îndemnându-le să transforme în fapte un corolar al propunerii lor, în vreme ce Statele Unite continuă să ignore existenţa însăşi a conţinutului său fundamental, care bineînţeles pre-condiţionează corolarul, depăşeşte limitele cinismului.

Actele cele mai semnificative de natură să dinamiteze orice reglementare pacifistă sunt acţiunile cotidiene susţinute de către Statele Unite în teritoriile ocupate, toate recunoscute ca acte de tip criminal : confiscarea de pământuri arabile şi de resurse şi construcţia a ceea ce arhitectul-şef al planului, Ariel Şaron, numea « bantustane » pentru palestinieni – ceea ce era de altfel o comparaţie injustă, căci bantustanele sud-africane erau cu mult mai viabile decât fragmentele de Palestina concedate palestinienilor în concepţia şaroniană asupra realităţii, instaurată în acest moment pe teren.

Dar Statele Unite şi Israelul merg până la a refuza o reglementare politică strict în cuvinte, recent, în decembrie 2008, Statele Unite şi Israelul (ah, eram să uit... precum şi câteva insule minuscule din Pacific) votând împotriva unei rezoluţii ONU care susţinea « dreptul poporului palestinian la autodeterminare » (votată cu 173 pentru, 5 împotrivă, şi vetoul Statelor-Unite-Israel, sub pretexte evazive).

Obama n-a pronunţat niciun singur cuvânt despre construirea de colonii şi de infrastructuri (rezervate coloniştilor) în Cisiordania, nici despre măsurile complexe care vizează la controlarea existenţei palestinienilor şi concepute de aşa manieră încât să dinamiteze perspectivele oricărei soluţii pacifiste pentru două state. Tăcerea sa este o respingere sinistră a avânturilor sale lirice despre modul în care « va menţine un angajament activ în direcţia atingerii a două state coexistând unul lângă celălalt, în pace şi securitate ».

N-a menţionat nici utilizarea de arme americane în Gaza, fapt care violează nu numai dreptul internaţional, dar şi legea americană. Nici expedierea de noi arme făcută de Washington pentru Israel, în toiul agresiunii americano-israeliene, lucru pe care nu-l ignorau cu certitudine consilierii săi în probleme legate de Orientul Apropiat.

Într-o anume privinţă, totuşi, Obama s-a arătat ferm: contrabanda de arme cu destinaţia Gaza trebuie să fie oprită... Şi-a însuşit părerea comună a Condoleezei Rice şi a ministrului israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, conform căreia frontiera între Fâşia Gaza şi Egipt trebuie să fie închisă ermetic – remarcabil exerciţiu de aroganţă imperială, aşa cum atrage atenţia Financial Times : « Felicitându-se reciproc, la Washington, cei doi responsabili păreau să uite faptul că făceau o înţelegere pe tema comerţului ilegal de la frontiera altcuiva, în situaţia aceea, Egiptul. » A doua zi, un responsabil egiptean califica memorandumul drept « ficţional ». Dar obiecţia egipteană a fost respinsă cu un dos de palmă...

Să revenim la aluzia făcută de Obama la propunerea « constructivă » a Ligii Arabe. Aşa cum am indicat, Obama persistă în a refuza susţinerea partidului învingător în alegerile din ianuarie 2006 – singurele alegeri libere din întreaga lume arabă – faţă de care Statele Unite şi Israelul au reacţionat, imediat şi în mod deschis, pedepsindu-i sever pe palestinieni pentru că se opuseseră voinţei stăpânilor. Dar există o lejeră zgâlţâitură, adică faptul că mandatul lui Abbas a luat sfârşit în 9 ianuarie, şi că Fayyad a fost numit fără să fi fost confirmat de către Parlamentul palestinian (ai căror membri sunt în principal răpiţi de către Israel, şi băgaţi în închisorile israeliene).

Cotidianul israelian Ha’aretz îl califică pe Fayyad drept « o pasăre curioasă în lumea politică palestiniană. Pe de o parte, este omul politic palestinian cel mai stimat în Israel şi-n Occident. Pe de altă parte, totuşi, n-are nici cea mai mică putere electorală, nici în Fâşia Gaza, nici în Cisiordania. » Raportul relevă de altminteri « relaţia intimă a lui Fayyad cu puterea politică israeliană », şi îndeosebi prietenia lui cu Dov Weisglass, un consilier extremist al lui Şaron. Deşi lipsit de orice susţinere populară, Fayyad este considerat competent şi integru, lucru care nu este obişnuit în sectoarele politice sponsorizate de Statele Unite.

Insistenţa lui Obama de a nu paria decât pe Abbas şi Fayyad nu face decât să confirme dispreţul constant al Occidentului pentru democraţie, imediat ce aceasta îi scapă de sub control.

Obama a furnizat obişnuitele motive « justificative » pentru ignorarea guvernului condus de Hamas. « Pentru a fi un autentic partener pentru pace », a declarat astfel Obama, « cvartetul [Statele-Unite, Uniunea Europeană, Rusia şi ONU] a adus foarte clar la cunoştinţa mişcării Hamas că aceasta trebuie să răspundă la nişte condiţii foarte precise : să recunoască dreptul Israelului la existenţă ; să renunţe la violenţă ; să respecte acordurile deja concluzionate. » A trecut sub tăcere, ca de obicei, faptul jenant că Statele Unite şi Israelul resping cu tărie toate aceste trei condiţii.

Numai aceste două ţări, singurele din lume, împiedică punerea în practică a unei soluţii de tip două state, dintre care un stat palestinian. Bineînţeles, nu renunţă la violenţă. Şi resping propunerea centrală a Cvartetului, adică « foaia de drum ». Israelul a acceptat-o desigur, de formă, dar a însoţit-o de paisprezece rezerve care, de fapt, o golesc de conţinut (aici, Israelul era susţinut, tactic, de către Statele Unite). Este marele merit al lucrării lui lui Jimmy Carter, Palestina : pace, nu apartheid !, de a fi adus aceste fapte la cunoştinţa opiniei publice pentru prima dată – şi opiniei publice politic corectă, consensuală, « mainstream », pentru singura şi unica dată...

Printr-un raţionament elementar, reiese că nici Statele Unite, nici Israelul nu sunt « parteneri de pace sinceri ». Dar acest lucru, Obama nu-l va spune niciodată. Această frază nici măcar nu trebuie să existe, în engleză !

Este poate injust să-l criticăm pe Obama pentru această chintesenţă a cinismului, căci e aproape universală, spre deosebire de eviscerarea meticuloasă a compozantei centrale din propunerea Ligii arabe, care este într-adevăr un aport inovator care-i poartă semnătura şi pe care nimeni nu i l-ar putea contesta...

Cvasi-universale, şi ele, referinţele la adresa Hamas : organizaţie teroristă, care-şi propune să distrugă Israelul (afară doar dacă nu-şi doreşte să-i distrugă pe toţi evreii ?). Sunt omise faptele jenante (fără îndoială) că Statele-Unite-Israelul nu numai că-şi propun să distrugă orice formă viabilă de stat palestinian, dar nu încetează să promoveze politici care merg în acest sens. Sau şi acela că, spre deosebire de cele două state rejecţioniste, Hamas a făcut apel la o soluţie vizând două state, în termenii consensului internaţional : în mod public, în mod explicit şi în manieră repetată.

Obama şi-a prefaţat observaţiile astfel : « Permiteţi-mi să fiu clar: America este garantul securităţii Israelului. Şi vom susţine întotdeauna dreptul pe care îl are Israelul de a se apăra împotriva oricăreia dintre ameninţările sale ilegitime. »

În privinţa dreptului pe care îl au palestinienii de a se apăra împotriva unor ameninţări cu mult mai extreme, precum cele care se produc zilnic, cu susţinerea Statelor Unite, în teritoriile ocupate : nimic ! Nada ! Dar şi în această privinţă, cu norma aceasta ne-am obişnuit...

Normal, şi aici, s-a enunţat principiul conform căruia Israelul are dreptul să se apere. E corect. Dar e vid: să se apere, la modul absolut, toată lumea are acest drept ! Însă în contectul său, clişeul este mai rău decât vid, este o înşelăciune cinică suplimentară.

Problema nu este să ştim dacă Israelul are dreptul să se apere, ca orice ţară, ci dacă are dreptul să o facă prin forţă. Nimeni, nici măcar Obama, nu crede că o ţară se poate bucura de un drept de valoare generală care să fie apărat cu forţa. Mai întâi, este necesar să se demonstreze că nu există nicio alternativă pacifistă, care să fie experimentată. În cazul care ne preocupă, există alternative, cu siguranţă.

O alternativă precisă ar consta, pentru Israel, în respectarea încetării focului, ca de exemplu, încetarea focului propusă de şeful politic al Hamas, Khaled Meşaal, cu câteva zile înainte ca Israelul să-şi lanseze agresiunea, în 27 decembrie. Meşaal a făcut apel la restaurarea acordului din 2005. Acest acord preconiza o încheiere a violenţelor şi o deschidere permanentă a frontierelor, însoţite de o garanţie, din partea Israelului, că bunurile şi persoanele vor putea circula în mod liber între cele două părţi ale Palestinei ocupate, adică între Cisiordania şi Fâşia Gaza. Acest acord fusese respins la câteva luni de la formularea lui, de către Statele Unite şi Israelul, după ce alegerile libere din ianuarie 2006 « se sfârşiseră prost ». Alte asemenea cazuri, la fel de semnificative, abundă.

Dar o alternativă mai largă şi mai semnificativă ar consta, pentru Statele Unite şi pentru Israel, în abandonarea izolaţionismului lor extrem, şi în alăturarea tuturor celorlalţi – printre care ţările arabe şi Hamas – în direcţia susţinerii unei soluţii de tipul două state, conform consensului internaţional. Este convenabil să notăm că în cursul ultimelor treizeci de ani, nu a existat decât o unică situaţie a abandonării izolaţionismului americano-israelian : negocierile de la Taba, în ianuarie 2001, care au părut să fie foarte apropiate de o rezolvare paşnică a conflictului, dar pe care Israelul le-a sabotat prematur. N-ar fi nepotrivit, pentru Obama, să accepte să se alăture restului lumii, fie şi în cadrul politicii americane, dar pentru asta ar trebui ca acest lucru să-l intereseze cu adevărat.

Pe scurt : reiterarea puţin forţată, făcută de Obama, a dreptului Israelului la autoapărare nu este nimic altceva decât al enşpelea exerciţiu de înşelătorie cinică – chiar dacă, trebuie s-o recunoascăm, nu este ceva care să-i fie propriu, fiind vorba despre o înşelătorie virtual universală.

Dacă, în acest din urmă caz, înşelătoria este deosebit de izbitoare, se datorează faptului că ocazia ei a fost numirea lui Mitchell pe postul de trimis special. Principala izbândă a lui Mitchell a fost rolul său eminent în reglementarea paşnică din Irlanda de Nord. El şi-a făcut un scop din sfârşitul terorismului IRA şi al violenţei britanice. Asta a însemnat, implicit, că, dacă Marea Britanie avea cu adevărat dreptul să se apere împotriva terorismului, ea nu avea niciun drept s-o facă cu forţa, căci exista o alternativă paşnică : recunoaşterea revendicărilor legitime ale comunităţii irlandeze catolice, care erau la originea terorismului iniţiat de IRA.

Din clipa în care Marea Britanie a adoptat această atitudine rezonabilă, terorismul a încetat. Implicaţiile pentru misiunea lui Mitchell, în materie de conflict israeliano-palestinian, sunt atât de evidente încât nu este nicio nevoie să le amintim. Şi omisiunea lor, în circumstanţele date, este un indiciu frapant al înscrierii administraţiei Obama în rejecţionismul tradiţional al Statelor Unite şi în opoziţia lor faţă de pace, cu excepţia situaţiei în care aceasta se încadrează în propriile sale condiţii extremiste.

De altminteri, Obama a omagiat Iordania pentru « rolul său constructiv în antrenarea forţelor de securitate palestiniene şi pentru întreţinerea de relaţii bune cu Israelul » – ceea ce contrastează în mod frapant cu refuzul americano-israelian de a trata cu guvernul palestinian ales democratic, pedepsindu-i concomitent cu sălbăticie pe palestinieni pentru că şi-au ales guvernul pentru motive care, aşa cum am notat, nu rezistă la un simplu examen de câteva secunde.

Este adevărat că Iordania s-a alăturat Statelor Unite în efortul pentru înarmarea şi antrenarea forţelor palestiniene de securitate, astfel încât acestea să fie în măsură să interzică orice manifestaţie de susţinere pentru nefericitele victime ale agresiunii americano-israeliene împotriva Gazei, arestându-i de asemenea pe partizanii Hamas şi pe eminentul jurnalist Khaled Amayreh, aranjând concomitent propriile manifestaţii de susţinere pentru Abbas şi Fayyad, în care « cei mai mulţi dintre participanmţi erau funcţionari şi elevi care primiseră de la Autoritatea Palestiniană ordinul expres să participe », conform cotidianului Jerusalem Post. Asta, da, de acord, acesta este genul de democraţie care e după gustul nostru...

Obama a mai făcut încă un comentariu încărcat de semnificaţii : « În cadrul unei încetări a focului pe termen lung, punctele de trecere prin frontiera Gazei vor trebui să fie deschise pentru a permite trecerea ajutoarelor şi a mărfurilor, cu un regim de supraveghere adecvat... » Bineînţeles, s-a păzit să menţioneze că Statele Unite şi Israelul respinseseră un acord cvasi similar după alegerile din ianuarie 2006, şi că Israelul nu respectase niciodată în trecut acorduri de acelaşi tip la frontierele sale.

Vom nota şi absenţa totală de reacţie la anunţul făcut de Israel în privinţa respingerii acordului de încetare a focului, fapt ce făcea dintr-odată inutilă orice perspectivă « de lungă durată » a numitului acord. Aşa cum a fost imediat raportat de către presă, « ministrul israelian Benyamin Ben-Eliezer, care asistă la deliberările Consiliului de miniştri în materie de securitate, a declarat la Radioul Armatei, miercuri, că Israelul nu este dispus să deschidă punctele de trecere spre Gaza fără ca în prealabil să se concluzioneze o înţelegere în vederea eliberării lui Gilad Şalit, soldatul israelian prizonier al grupului islamist din 2006 » (Financial Times, 23 ianuarie).

« La începutul săptămânii, ministrul israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, a declarat că progresele în materie de eliberare a caporalului Şalit ar fi un preambul la deschiderea posturilor de frontieră rămase închise, în cea mai mare parte a timpului, după ce Hamas a obţinut controlul Fâşiei Gaza de la Autoritatea Palestiniană, în 2007 » (Christian Science Monitor, 23 ianuarie) ; « un responsabil israelian a declarat că anumite condiţii foarte dure ar fi impuse oricărei ridicări a blocadei, lucru condiţionat de eliberarea lui Gilad Şalit » (Financial Times, 23 ianuarie). Printre multe alte surse.

Captivitatea lui Şalit este o chestiune pregnantă în Occident : este a enşpea « dovadă » a caracterului criminal al mişcării Hamas. Orice s-ar crede, este incontestabil că răpirea unui militar aparţinând unei armate de agresiune este o crimă cu mult mai mică decât capturarea de civili, aşa cum făcuse armata israeliană cu o zi înainte, care făcuse capturase doi fraţi, dispăruţi ulterior într-o închisoare israeliană.

Contrariu cazului mult mai puţin grav al lui Şalit, această crimă a trecut practic sub tăcere, şi a sfârşit prin a fi uitată, alături de practica regulată, din partea Israelului, timp de decenii, a răpirii de civili în Liban şi pe mare, urmată de dispariţia lor în diverse închisori israeliene, în care sunt adesea menţinuţi prizonieri timp de ani de zile, ca ostateci. Dar capturarea lui Şalit, asta e altceva : ea interzice încheierea unei încetări a focului !

Discursul lui Obama, la departamentul de stat, consacrat Orientului Apropiat, a urmat cu « situaţia în curs de degradare în Afghanistan şi în Pakistan... [două ţări care sunt] frontul central al luptei noastre constante împotriva terorismului şi a extremismului ». Câteva ore mai târziu, avioane de război americane atacau un cătun populat în principal cu ciobani. Printre cei douăzeci şi doi de ucişi figurează femei şi copii, a indicat Hamididan Abdul Rahmazai, şeful consiliului provincial ». (Los Angeles Times, 24 ianuarie)

Primul mesaj pe care l-a adresat Karzai, preşedintele afghan, lui Obama, după alegerea acestuia din urmă, în noiembrie, a fost o implorare în vederea opririi bombardamentelor împotriva civililor afghani, o implorare pe care a reiterat-o câteva ore înainte ca Obama să presteze jurământul. Acest lucru a fost considerat ca un apel semnificativ al lui Karzai pentru plecarea [din Afghanistan] a forţelor americane şi a altor forţe armate străine. Bogaţii şi puternici au « responsabilităţile » lor. Printre acestea, a scris New York Times, este aceea de « asigurare a securităţii » în sudul Afghanistanului, o ţară în care « insurgenţii sunt formaţi pe loc şi auto-întreţinuţi ». Cunoaştem melodia. Seamănă cuvânt cu cuvânt cu ceea ce se putea citi în Pravda anilor ’80, de exemplu...

Vezi sursa în limba engleză.

luni, februarie 02, 2009

Colonizarea israeliană continuă, oricare ar fi guvernanţii (de Michel Bôle-Richard)

Benyamin Netanyahu n-a ratat ocazia. Opozant al restragerii unilaterale din Fâşia Gaza efectuată de Ariel Şaron în 2005, şeful partidului Likud avertizase, pe vremea aceea, împotriva pericolului tirurilor de rachete « care vor atinge Aşdod şi Aşkelon ». « Cine a văzut în 2005 ceea ce noi aveam să înţelegem în 2009 ? Netanyahu ! », bombardează un spot publicitar.

Omul care, conform sondajelor, are toate şansele să devină viitorul prim ministru al Israelului a avut deci dreptate înaintea tuturor. De aceea a indicat clar, în 31 ianuarie, că nici nu se pune problema « să se dezmembreze cu forţa » cele vreo o sută de colonii « sălbatice » din Cisiordania pe care Ariel Şaron promisese că le va anula. « Trebuie să se ajungă la un acord amiabil cu rezidenţii », a insistat Netanyahu. Acesta din urmă s-a pronunţat împotriva creării de noi implantaţii, dar doreşte în egală măsură ca expansiunea să aibă loc pentru a face faţă creşterii naturale.

Or, presiunea demografică este de aşa natură încât edificarea de noi locuinţe nu ajunge. Şi asta în ciuda unei nete accelerări în cursul anului 2008, aşa cum tocmai a revelat organizaţia pacifistă israeliană Pacea acum. Construcţiile au crescut într-adevăr cu 57% şi numărul total al coloniştilor a crescut de la 270.000, în 2007, la 285.000, în 2008. Procentul de creştere în colonii este în medie de 5% anual, adică de două ori mai mare decât creşterea demografică a Israelului. « Nimeni nu are cu adevărat un proiect de stopare a colonizării. Toţi responsabilii politici spun acelaşi lucru. Creşterea naturală este colonizarea care-şi urmează cursul sub un alt nume », remarcă istoricul Zeev Sternhell, opozant categoric faţă de acest fenomen. La periferia orientală a Ierusalimului, construcţiile se acumulează. Încercuirea îşi urmează cursul în scopul constituirii unui « Mare Ierusalim » care i-ar interzice statului palestinian să obţină capitala în Ierusalimul de Est.

Ultima zonă liberă de orice locuinţă, sectorul E1, în nord-est, face obiectul unei presiuni din ce în ce mai accentuată din partea administraţiei israeliene. Până în prezent, americanii se opuneau proiectului, neadmiţând nicio discuţie, căci anexarea ei ar tăia definitiv Cisiordania în două şi ar face dintr-un stat palestinian « continuu şi viabil » o himeră. Un enorm comisariat de poliţie a fost deja construit în vârful colinelor aride şi o întreagă reţea de infrastructuri a fost amplasată pentru a pregăti terenul pentru construcţia de locuinţe.


« Fără niciun permis »

Cotidianul Haaretz a revelat, duminică 1 februarie [2009], că 200 milioane de şekeli (40 milioane de euro) au fost investiţi în cursul ultimilor doi ani pentru a amenaja o parte din zona E1 pe o suprafaţă de 12 hectare. Este vorba despre operarea joncţiunii între colonia Maale Adumim (35.000 de locuitori) şi Ierusalim, împiedicându-se astfel orice împărţire a oraşului [între statul Israel şi un eventual stat palestinian]. Aproape 200.000 de colonişti şi-au ales deja domiciliul în lanţul de implantaţii care înconjoară Ierusalimul la est.

Dintr-un raport oficial din 2005 asupra coloniilor « sălbatice » şi necesitatea de a se pune capăt fenomenului, se cunoaşte că cele mai multe dintre ele sunt stabilite pe pământuri palestiniene. Astăzi, se ştie că aproximativ 75% dintre cele 120 de implantaţii din Cisiordania « au fost construite fără nicio aprobare sau violând total cele eliberate şi că în mai mult de 30 dintre ele, multe dintre clădiri au fost ridicate pe pământuri private aparţinând palestinienilor ».

Această constatare emană dintr-un alt raport oficial redactat de generalul Baruch Spiegel, după o lungă anchetă, la cererea ministrului apărării din epocă, Şaul Mofaz. Conţinutul său, considerat drept « dinamită politică », a rămas secret. Ehud Barak, actualul ministru al apărării, a refuzat să-l publice, considerând că ar putea « reprezenta un pericol pentru securitatea statului şi ar provoca dificultăţi relaţiilor internaţionale ale Israelului ». Revelat, vineri 30 ianuarie, de către cotidianul Haaretz, acest raport demonstrează « Că a avut loc o violare sistematică a legilor internaţionale şi a dreptului de proprietate a palestinienilor », afirmă Michael Sfard, avocatul organizaţiei israeliene de apărare a drepturilor omului Yeş Din.

El consideră că, pe baza informaţiilor oficiale, persoanele spoliate vor putea de acum înainte să sesizeze justiţia naţională, chiar tribunalele internaţionale, pentru a-şi pune în valoare drepturile. Acest document oficial « aruncă o lumină crudă asupra declaraţiilor pacifiste ale Israelului şi asupra poziţiei oficiale conform căreia coloniile au fost create în acord cu normele internaţionale şi în respectul proprietăţii private », scrie Haaretz într-un editorial.

Articol publicat în Le Monde, 02 februarie 2009.

duminică, februarie 01, 2009

Ancheta spaniolă asupra unui bombardament din Gaza (2002) irită Israelul

Justiţia spaniolă a deschis, joi 29 ianuarie, o anchetă pentru “crime împotriva umanităţii” care-l vizează pe ex-ministrul israelian al apărării, Benjamin Ben-Eliezer, şi alţi şase înalţi responsabili militari israelieni, pentru un bombardament ucigaş din Gaza, care a avut loc în 2002. Acest anunţ a provocat mânie în Israel, unde Ehud Barak, actualul ministru al apărării, a reacţionat afirmând că “va face totul” pentru a obţine anularea acestei anchete « delirante ».

Plângerea a fost formulată de Centrul Palestinian pentru Drepturile Omului, şi vizează bombardamentul care asasinase un lider Hamas, Salah Chehadeh, şi 14 civili palestinieni, « în majoritatea lor copii », în 22 iulie 2002. A fost considerată întemeiată de către judecătorul madrilen Fernando Andreu, în virtutea principiului de jurisdicţie universală recunoscut de către Spania pentru crime împotriva Umanităţii, genocid şi terorism.


O bombă de o tonă peste Al-Daraj

Pentru judecătorul spaniol, faptele denunţate « prezintă indicii de crime împotriva umanităţii ». În procesul său verbal, precizează că ar fi vorba « despre un atac împotriva populaţiei civile, ilegitim încă de la început, căci obiectivul său era un asasinat, îndreptat împotriva lui Chehadeh. » El avertizează în plus că dacă ancheta judiciară dovedeşte că această acţiune a făcut parte dintr-o « strategie preconcepută şi predeterminată », faptele ar putea ţine de o incriminare « încă şi mai gravă », adică de genocid. În cursul acestui atac, aproximativ 150 de palestinieni au fost şi ei răniţi de explozia unei bombe de o tonă aruncată de un F-16 israelian în Gaza, asupra unei case din cartierul Al-Daraj.

În afara fostului ministru israelian, Benjamin Ben-Eliezer, plângerea mai vizează şase înalţi responsabili militari israelieni, printre care comandantul forţelor aeriene israeliene în momentul faptelor, Dan Halutz. La acea vreme, somat de către stânga israeliană şi organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului israeliene să se explice, generalul Halutz declarase că atacul împotriva lui Chahadeh « nu-l împiedica să doarmă ». Şi adăugase : « Simt o uşoară zgâlţâire în momentul în care dau drumul bombei, iar o secundă mai târziu totul revine la normal. »

Deschiderea anchetei din Spania intervine la unsprezece zile după sfârşitul ofensivei controversate a armatei israeliene în Fâşia Gaza, care a omorât 1330 palestinieni, dintre care numeroşi civili.

Articol publicat în Le Monde.

O imagine mai grăitoare ca o mie de cuvinte



Aceasta este o imagine cu elevii din Gaza, întorşi la şcoală după masacre. Pe cartonaşe sunt scrise numele elevilor care n-au mai ajuns acolo, şi ale căror scaune au rămas goale. Au fost ucişi de soldaţii israelieni...

(AP / Foto Anja Niedringhaus)