vineri, ianuarie 30, 2009

Ştergeţi numele bunicului meu de la Yad Vashem (de Jean-Moise Braitberg)




Domnule preşedinte al statului Israel,

Vă scriu rugându-vă să interveniţi pe lângă cei care sunt în drept astfel încât să retrageţi de pe Memorialul de la Yad Vashem dedicat memoriei victimelor evreieşti ale nazismului, numele bunicului meu, Moshe Brajtberg, gazat la Treblinka în 1943, precum şi cele ale celorlalţi membri ai familiei mele morţi deportaţi în diferite lagăre naziste în timpul celui de-al doilea război mondial.

Vă cer să daţi curs cererii mele, domnule preşedinte, pentru că ceea ce s-a petrecut în Gaza, şi în general, soarta pe care o are poporul arab al Palestinei de şaizeci de ani, discalifică în ochii mei Israelul ca centru al memoriei răului făcut evreilor, şi deci umanităţii întregi.

Vedeţi dumneavoastră, din copilărie am trăit în anturajul supravieţuitorilor lagărelor morţii. Le-am văzut numerele tatuate pe braţ, i-am auzit povestind despre torturi. Am văzut doliul imposibil şi le-am împărtăşit coşmarurile.

Trebuie, m-au învăţat ei, ca aceste crime să nu mai reînceapă niciodată, ca niciodată un om, în virtutea apartenenţei lui la o etnie sau la o religie să nu mai dispreţuiască pe altul, să nu-i calce în picioare drepturile cele mai elementare care sunt cel la o viaţă demnă în siguranţă, absenţa opreliştilor, lumina, oricât de îndepărtată ar fi ea, a unui viitor senin şi al prosperităţii.

Or, domnule preşedinte, observ că în ciuda mai multor zeci de rezoluţii adoptate de către comunitatea internaţională, în ciuda evidenţei strigătoare la cer a injustiţiei făcute poporului palestinian din 1948 încoace, în ciuda speranţelor născute la Oslo şi în ciuda recunoaşterii dreptului evreilor israelieni de a trăi în pace şi în securitate, afirmate de mai multe ori de către Autoritatea Palestiniană, singurele răspunsuri aduse de către guvernele succesive ale ţării voastre au fost violenţa, sângele vărsat, închisorile, controlul neîncetat, colonizarea, jafurile.

Îmi veţi spune, domnule preşedinte, că este legitim, pentru ţara dumneavoastră, să se apere împotriva celor care lansează rachete împotriva Israelului, sau împotriva acelor kamikaze care duc cu ei numeroase vieţi israeliene nevinovate. Vă voi răspunde că sentimentul meu de umanitate nu se schimbă în funcţie de cetăţenia victimelor.

Dimpotrivă, domnule preşedinte, dumneavoastră conduceţi destinele unei ţări care pretinde, nu numai că-i reprezintă pe evrei în ansamblu, ci şi memoria celor care fură victimele nazismului. Acest lucru mă priveşte în mod direct şi este, din punctul meu de vedere, insuportabil. Păstrând în Memorialul de la Yad Vashem, în inima statului evreiesc, numele apropiaţilor mei, statul dumneavoastră ţine prizonieră memoria familiei mele în spatele gardurilor de sârmă ghimpată ale zionismului, făcând-o ostatecă unei aşa-zise autorităţi morale care comite în fiecare zi abominaţia negării justiţiei.

Aşadar, vă rog, retrageţi numele bunicului meu din sanctuarul dedicat cruzimii făcute evreilor, pentru ca el nu mai justifică pe cea făcută palestinienilor.

Vă rog să primiţi, domnule preşedinte, asigurarea respectoasei mele consideraţii.

Scrisoare deschisă apărută în Le Monde, joi, 29 ianuarie 2009. Vezi sursa.

marți, ianuarie 27, 2009

Wanted: Ehud Olmert (pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii)







În 12 iulie 2006, suspectul a ordonat bombardarea oraşelor şi a satelor din Liban. Operaţiunea de bombardare a zonelor rezidenţiale, care a durat 34 de zile, a încălcat legea internaţională. Bombardamentele aeriene şi invaziaa terestră ordonate de către suspect au dus la moartea a aproximativ 1200 de persoane şi au rănit în jur de 4400. În timpul atacului, suspectul a ordonat ca mii de bombe-ciorchine să fie lansate lângă zonele rezidenţiale din Liban, acţiune interzisă prin convenţii internaţional. În total, aproape un milion de bombe mici au fost aruncate, fapt care a condus la moartea după război a 30 de oameni, alte 215 fiind rănite, inclusiv 90 de copii.

În vara lui 2007, suspectul a ordonat blocada a 1,5 milioane de oameni în Gaza, împiedicându-i să primească mâncare adecvată, apă, curent electric şi medicamente – acţiune interzisă în mod explicit prin legea internaţională. În decembrie 2008, suspectul a ordonat atacarea aeriană, terestră şi navală a rezidenţilor Gazei, cauzând rapida distrugere a zonelor rezidenţiale şi moartea a 1300 de oameni – sute dintre ei copii.

În 10 decembrie 2008, avocaţii libanezi au înaintat o plângere formală Curţii Internaţionale de Justiţie, aflată la Haga, Olanda, împotriva suspectului şi a altor suspecţi, acuzându-i de crime de război şi crime împotriva umanităţii pentru participarea la asedierea Gazei. În martie 2009, suspectul îşi va pierde imunitatea diplomatică.

Descrierea suspectului: alb, în vârstă de aproximativ 60 de ani, greutate sub medie, chel, cu ochi albaştri şi pasionat de ţigări.

Oricine are informaţii despre suspect atunci când se află în exteriorul graniţelor Israelului, este rugat să le comunice imediat la:

The Prosecutor
POBox 19519
2500 Hague
Netherlands
Fax +31 70 515 8 555
otp.informationdesk@icc-cpi.int

Nota:

[1] Toate apelurile vor fi tratate în condiţii de deplină confidenţialitate.

Vezi sursa.

Is Peace Out Of Reach? (CBS News)


Watch CBS Videos Online

duminică, ianuarie 25, 2009

Ce datorează umanitatea palestinienilor (Gilles Devers)

Mult timp am crezut că Israelul nu este decât un Stat ca oricare altul. Văd astăzi, cu o sfâşiere dureroasă, că pentru liderii Israelului, crima de război este o opţiune politică.

Istoria are rolul ei. După Holocaust, cum ar fi putut comunitatea internaţională să nu facă tot ce trebuia pentru a oferi poporului care scăpase de nazism şansa perenităţii? Decizie incontestabilă, dar injustiţie fundamentală pentru palestinieni. “Care palestinieni?” Mai ales celor cărora li s-a spus: “Tu nu mai eşti acasă la tine. Tu nu mai eşti acasă la tine pentru că ONU a decis că pământul strămoşilor tăi nu-ţi mai aparţine.” Şi ONU a decis astfel pentru că comunitatea internaţională, în timpul conferinţei de la Evian din 1939, închisese uşa în nas comunităţii evreieşti, aruncând-o în infernul nazist. Occidentul voia să-şi compenseze eroarea. O greşeală plătită pe spinarea palestinienilor, cărora nu li se poate face nici cel mai mic reproş. Ba da, unul singur: că se aflau acolo unde nu trebuia.

Ecuaţie imposibilă? Nu se mai pune problema în 2009. Au trecut şaizeci şi trei de ani. În 2009, nimic nu justifică faptul că Israelul, putere economică şi militară, utilizează forţa armată pentru a-şi construi viitorul. Israelul poate continua cu războaiele sale. Israelul poate continua să interzică partidelor arabe să se prezinte la alegeri. Israelul poate face tot ceea ce vrea cu puterea sa, dar Israelul va cădea în faţa legii, care este mai puternică decât el. Căci, în faţa tuturor înţelegerilor şi a tuturor coteriilor lumii, cel care are dreptate este cel mai puternic. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Au mai fost războaie, vor mai fi şi altele, cu ororile lor. Dar agresiunea Israelului asupra Gazei din decembrie 2008 marchează un punct de cotitură în Istorie.

Ce este Gaza? Gaza este o parte a unui teritoriu căruia comunitatea internaţională, din laşitate, nu a ştiut niciodată să-i impună calitatea de Stat. O populaţie izolată pe un teritoriu de 10 km pe 30, slăbită de o blocadă, fără posibilitate să iasă de acolo. De acum înainte, când Israelul vrea să câştige un război, atacă nişte civili... Sfârşitul unui sistem. Nu uitaţi niciodată prima zi: 200 de morţi? Morţi de ce? Pentru că se plimbau pe stradă, pentru că mergeau la cumpărături, pentru că erau copii care se întorceau de la şcoală.

Şi care este guvernul care a pornit războiul în 27 decembrie 2008? Un prim ministru demisionar din septembrie 2008 pentru corupţie şi doi principali miniştri – de externe şi al ăpărării – aflaţi într-o asemenea opoziţie politică încât n-au reuşit să constituie o coaliţie. O putere fără cap s-a angajat în război. Dimineaţa, se decide bombardarea civililor, seara, au întâlnire. Niciodata nu s-a mai văzut aşa ceva! Bilanţurile sunt la îndemâna tuturor. Ban Ki Moon a denunţat disproporţia atacului şi cere astăzi ca o anchetă aprofundată să aibă loc pentru ca Israelul să dea socoteală. Toate marile organizaţii interguvernamentale şi ONG-urile denunţă aceste crime de război.

Mult timp, atunci când auzeam cuvântul “Israel”, vedeam pe fundal taberele de concentrare şi de exterminare. Crima comisă în leagănul culturii. Astăzi, văd în continuare lagăre, dar Israelul nu mai este acolo.

Viitorul aparţine oamenilor care ştiu să construiască pacea. Or, astăzi pacea se numeşte respectul dreptului. Ce fondează astăzi drepturile omului? Analiza din 1945 ca răspuns la crimele naziste, care este în inima actualităţii. Bazele dreptului omenesc îşi au rădăcinile în criminalitatea nazistă. Totul pleacă de acolo. Declaraţia Drepturilor Omului din 1948 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trecând prin multiplele sisteme naţionale, dreptul civilizaţiei a statuat că niciun om nu poate fi atins pentru simplul motiv că se află în locul nepotrivit.

Israelul poate tremura. Poate să tremure pentru că, departe de bombe, şi-a pregătit justiţia care-l va judeca. Israelul îşi mai poate umfla muşchii cu elicopterele şi tancurile sale. Dar într-o zi, peste 5 ani, peste 10 ani sau peste 30, i se vor aduce omagii poporului palestinian pentru că a ştiut, din adâncurile a ceea ce face umanitatea, să scoată ideea însăşi de drepturi ale omului. Pentru că exist, fără ca cineva să fie în măsură să formuleze cea mai mică apreciere asupra calităţii vieţii mele, am dreptul la tot ceea ce alcătuieşte dimensiunea umană şi care se numeşte libertate. Pentru că m-am născut aici, între Rafah şi aza, sau m-am născut altundeva şi ţeava tancurilor mi-a desemnat rezidenţa aici, când pământul nu mai este al meu şi apa îmi este furată, rămân. Priveşte-mă în ochi, Israele, o fiinţă omenească este cel care te priveşte. Ascultă ce-ţi spun, Israle, căci fără limbaj pierim. Ieşi din închisoarea violenţei tale, şi vino să guşti din forţa libertăţii. De şaizece de ani, cauţi, cu forţa, să mă închizi într-o puşcărie. Zidurile îmi distrug viaţa, dar tu eşti prizonierul. Prizonierul certitudinilor care îţi interzic să vezi lumea. Adevărata libertate se inventează în Gaza, atunci când tu ai distrus totul. Mama aceasta cu lacrimi secătuite, care şi-a pierdut familia şi casa, aşezată pe ruine şi implorându-l pe Dumnezeu, spune totul despre forţa umană, în vreme ce tancurile tale mizerabile semnează sfârşitul unei epopei nebune.

Înţelepciunea arabă ne spune că nu există nefericire absolută. În Gaza, fiinţe omeneşti au fost omorâte pentru că erau palestinieni. Acuzaţi şi condamnaţi ca palestinieni. Cine-şi poate imagina astăzi că se pot obţine beneficii de pe urma crimei? Cine-şi poate imagina că Israelul îi va conduce în paradis pe copiii ucişi în Gaza? Justiţia oamenilor va restabili ordinea, şi-i va readuce pe palestinieni înapoi în Istorie.

Mesaj distribuit de grupul google Tlaxcala.

sâmbătă, ianuarie 24, 2009

Nazism german vs. nazism israelian (II)

Punctele de control

În Palestina, atunci când nu plouă cu bombe trimise generos de ocupaţia israeliană ilegală, viaţa de zi cu zi este una a blocajelor : ţărani care nu pot ajunge la pământurile lor, pentru că între gospodărie şi câmpuri se află un zid construit de Israel ; copii care ajung la şcoală numai dacă soldatii israelienii îi lasă să treacă de punctele de control (adesea după ceasuri de aşteptare) ; muncitori care nu pot ajunge în fabrică decât după cozi interminabile la aceleaşi puncte de control ; femei gravide ale căror ambulanţe sunt oprite la câţiva kilometri de spital, care nasc şi ai căror prunci mor în timp ce soldaţii israelieni le blochează accesul la îngrijiri medicale. O lectură avizată o oferă Amira Hass, ziarista israeliană, prin intermediul articolului Călătorie imposibilă, publicat ziarul israelian Haaretz.















În Gaza, locuitorii povestesc despre înverşunarea armatei israeliene împotriva civililor (de Michel Bôle-Richard)



La sud de Zeitun, zona orientală a oraşului Gaza, cartierul locuit de clanul Samuni nu mai este decât un cimitir în ruine. Numai câteva case mai sunt încă în picioare. Douăzeci şi una de locuinţe şi o moscheie au fost reduse la starea de carcase de beton şi de fier. Ţahal a trecut pe acolo.

Mussa Samuni, în vârstă de 19 ani, povesteşte: “În timpul ofensivei terestre din 4 ianuarie, elicopterele au depus paraşutişti pe acoperişuri. Apoi, au scos toată lumea afară şi ne-au adunat într-o clădire. Eram aproape 120 de persoane. Am rămas acolo toată noaptea. Se auzeau explozii, focuri de arme. Era panică totală. Copiii plângeau. Era frig. Am deschis uşa ca să căutăm ceva lemne. Tatăl meu era în stradă, mort. Soldaţii ne-au ordonat să ne întoarcem. Apoi a avut loc un bombardament, şi apoi un al doilea, după care obuzele au căzut pe acoperiş. Au murit douăzeci şi două de persoane. Mi-am pierdut tatăl, mama, fratele, un unchi şi mai mulţi veri. Erau răniţi peste tot care-şi pierdeau sângele.” Mussa n-a fost atins. A încercat să iasă dar a fost arestat de către soldaţi care l-au legat la mâini şi i-au acoperit ochii. A devenit prizonier împreună cu un unchi. Timp de trei zile.

Trei zile de interogatorii. “Soldaţii ne-au acuzat că suntem din Hamas. Ne-au lovit. Le-am spus: Omorâţi-mă dacă sunteţi convinşi că sunt din Hamas. Au pus grenade în buzunarele unchiului meu şi în spatele meu, ameninţându-le că le vor detona. Unchiul meu ar prefera să moară de gloanţe, spunea el. Au vrut să ne ardă şi au dat foc la nişte pături. O să vă explodăm capul, spuneau ei.” În 7 ianuarie dimineaţa, amândoi au fost în cele din urmă eliberaţi. Soldaţii le-au dat ordin să nu spună niciun cuvânt şi le-au dat steaguri albe.

După plecarea Ţahalului din 20 ianuarie, corpurile celor 22 de victime au fost scoase din ruine şi îngropate. Joi 22 ianuarie, un cort mare de doliu a fost ridicat în mijlocul ruinelor pentru condoleanţe. Pe o pânză albă sunt scrise numele celor 22 de morţi plus cele ale altor 7 victime: “Martirii masacrului din Gaza ai familiei Samuni”. Mulţimea se înghesuie în acest decor de apocalipsă pentru a aduce un omagiu celor 29 de dispăruţi.

Într-una din rarele case rămase în picioare, zidurile sunt acoperite cu inscripţii trasate cu creta: “Locul arabului este sub pământ”, “Dacă eşti un adevărat Givati (soldat de elită), trebuie să-i omori pe arabi”, “Ierusalimul de Est aparţine Israelului”. Stelele lui David sunt aşezate ca nişte semnături sub strigătele de război. Acolo îşi instalaseră soldaţii tabăra şi posturile de tir, după cum mărturisesc cutiile cu cartuşe şi sacii de nisip de pe terasă.


“Era ca un joc pentru soldaţi”

Tot acolo s-a derulat o altă dramă. Fahed povesteşte: “Tatăl meu Atiyeh a lucrat în Israel. Vorbeşte ivrit şi ştie ce trebuie făcut. A lăsat uşa deschisă. Ei au început să tragă de peste tot. Atunci când au intrat, soldaţii ne-au cerut să ridicăm mâinile şi să ieşim. Erau opt sau zece. Au tras. Tatăl meu a fost omorât instantaneu. Avea treizeci de gloanţe în corp! A fost omorât sub ochii mei. Toată lumea a început să ţipe şi să plângă. Au tras din nou. Mai mulţi alţi membri ai familiei mele au fost răniţi, mai ales copii, printre care fratele meu Ahmed, în vârstă de 4 ani. A primit două gloanţe în piept. Apoi au dat foc la o cameră. Nu mai vedeam nimic, ne sufocam. La capătul a zece minute, am fost autorizaţi să ieşim şi să ne îndreptăm spre strada principală. Îl ţineam pe fratele meu în braţe. Israelienii ne-au scuipat. Ambulanţele nu puteau să se apropie. Am găsit refugiu într-o casă. Fratele meu Ahmed a murit.”

Conform mai multor martori, cinci alţi membri ai familiei Samuni au fost omorâţi de gloanţe, printre care un tânăr de 17 ani, care rămăsese ascuns într-o casă. Unii răniţi şi-au pierdut tot sângele. Un bunic de 75 de ani a murit zdrobit de un zid demolat de un buldozer. Zahwa, văduva lui Atiyeh, povesteşte detaliat, cu lacrimi în ochi, drama pe care a trăit-o. “Era ca un joc pentru soldaţi, aceştia râdeau”, afirmă ea. Zenaib, în vârstă de 12 ani, care şi-a pierdut tatăl, mama, fraţii şi verii. Şiffa, de 19 ani, şi-a îngropat şi ea tatăl, mama, mătuşa şi unchiu. Almassa, de 13 ani, îşi aminteşte cum un soldat a tras în Messauda, care avea copilaşul ei de 6 luni în braţe, şi care a murit. Toţi şi-au pierdut mai multe rude.

De ce, de ce?” repetă Nabayia. “Nu exista rezistenţă, nu erau luptători, nu aveau arme. Care e crima noastră? Ce greşeală am comis? Să răspundă lumea întreagă la întrebarea aceasta. Nu mai poate fi pace cu Israelul. Pe fiul meu, când îl voi naşte, am să-l cresc să fie mudjahid, să-i răzbune pe toţi copiii ăştia, pe toţi morţii.”

Întrebat, purtătorul de cuvânt al armatei, Avital Leibovici, a asigurat joi că “o anchetă este în curs. Dar vreau să ştiţi că brigada Givati n-a fost antrenată pentru a omorâ femei şi copii şi că tiruri de aruncătoare de mine au fost semnalate cu provenienţa din Zeitun.” Biroul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Umanitare recenzase, în 8 iuanuarie, Zeitun printre “cele mai grave incidente” ale ofensivei israeliene.

Membrii familiei Samuni sunt agricultori. Câmpurile din jur au fost răvăşite de tancuri. Cel puţin 300 de persoane sunt azi fără adăpost. “Cum vreţi să-i iubim pe israelieni”, strigă Muna. “Ei omoară de plăcere şi nimeni nu spune nimic. Sângele nostru nu valorează nimic. Este cel mai mare masacru comis în Fâşia Gaza. Cât timp vom mai fi terorizaţi şi masacraţi?

Vezi sursa în limba franceză.

marți, ianuarie 20, 2009

André Nouschi, un evreu mânios

Profesorul André Nouschi, în vârstă de 86 de ani, născut în Constantine, un etalon în lumea istoricilor, cu reputaţie mondială, Profesor Onorific al Universităţii din Nice, a scris acest mesaj ambasadorului statului Israel de la Paris.

André Nouschi a fost combatant în Franţa liberă şi a fost profesor la Universitatea din Tunis. Specialist în istoria secolului XX şi în istoria Africii de Nord, a publicat numeroase lucrări, printre care Franţa între 1914 şi 1940, Algeria amară (1914-1994), Franţa şi petrolul, Mediterana, Franţa şi lumea arabă.



Domnule ambasador,

Pentru dumneavoastră este shabat, care ar trebui să fie o zi de pace, dar este una de război. Pentru mine, de mai mulţi ani, colonizarea şi furtul israelian de pământuri palestiniene mă exasperează. Vă scriu deci în mai multe calităţi : în calitate de francez, în calitate de evreu prin naştere şi ca artizan al acordurilor dintre Universitatea din Nice şi cea din Haifa.

Este cu neputinţă ca cineva să mai tacă în faţa politicii de asasinate şi de expansiuni imperialiste ale Israelului. Procedaţi exact aşa cum Hitler a procedat în Europa cu Austria şi Cehoslovacia. Dispreţuiţi rezoluţiile ONU aşa cum el a dispreţuit pe cele ale Societăţii Naţiunilor şi asasinaţi fără să fiţi traşi la răspundere femei şi copii. Nu invocaţi atentatele şi Intifada – rădăcinile acestora sunt colonizarea ILEGITIMĂ şi ILEGALĂ, CARE ESTE UN FURT. Vă purtaţi ca nişte hoţi de pământuri şi întoarceţi spatele moralei evreieşti. Ruşine să vă fie, ruşine Israelului ! Vă săpaţi mormântul fără să vă daţi seama ce faceţi. Căci sunteţi condamnaţi să trăiţi cu palestinienii şi cu statele arabe. Dacă vă lipseşte această inteligenţă politică, atunci nu sunteţi demni să faceţi politică şi liderii voştri ar trebui să-şi piardă pensia. O ţară care-l asasinează pe Ytzhak Rabin, care-i glorifică asasinul este o ţară lipsită de morală şi de onoare. Fie ca cerul şi ca Dumnezeul vostru să aducă moartea asasinului Ariel Sharon. Aţi suferit o înfrângere în Liban, în 2006. Veţi suferi altele, sper, şi-i veţi trimite la moarte pe tinerii israelieni pentru că nu aveţi curaj să faceţi pace.

Cum este cu putinţă ca evreii, care au suferit atât de mult, să-i imite pe călăii lor hitlerişti ? Pentru mine, din 1975 încoace, colonizarea îmi aduce în minte vechi amintiri, cele care ţin de hitlerism. Nu văd vreo diferenţă între liderii voştri politici şi cei ai Germaniei naziste.

Personal, vă voi combate cu toate forţele mele, aşa cum am făcut-o între 1938 şi 1945, până când justiţia oamenilor va distruge hitlerismul care este în inima ţării voastre. Ruşine Israelului. Sper că Dumnezeu va arunca asupra liderilor voştri răzbunarea pe care ei o merită. Mi-e ruşine în calitate de evrei, de fost luptător în al doilea război mondial, din cauza voastră. Fie ca Dumnezeu să vă blesteme până la sfârşitul secolelor ! Sper că veţi fi pedepsiţi...

Vezi sursa în limba franceză.

Discursul lui Sir Gerald Kaufman, membru al Parlamentului Marii Britanii, evreu: Israelienii au acţionat ca nişte nazişti în Gaza

duminică, ianuarie 18, 2009

Mesajul primului ministru Ismail Haniyeh



Scriu acest articol pentru publicul din Vest, din întregul spectru politic şi social, în timp ce maşina război israeliană continuă să masacreze poporul meu în Fâşia Gaza.

Până astăzi, aproape 1000 de persoane au fost omorâte, dintre care aproape jumătate sunt femei şi copii. Săptămâna trecută, bombardarea şcolii patronate de UNRWA (Agenţia pentru Ajutor şi Muncă a Naţiunilor Unite) din tabăra de refugiaţi de la Jabalya a fost una dintre cele mai odioase crime imaginabile, în vreme ce sute de civili îşi abandonaseră căminele şi căutau să se refugieze la adăpostul agenţiei internaţionale înainte de a fi bombardaţi fără milă şi atacaţi de către Israel. Patruzeci şi şase de femei şi copii au fost masacraţi în acest atentat odios, şi numeroase alte persoane au fost rănite.

Toată lumea ştie că retragerea Israelului din Fâşia Gaza nu a pus capăt ocupării sale, nici prin consecinţă obligaţiilor internaţionale ca putere de ocupaţie. Israelul a continuat să domine frontierele noastre terestre, maritime şi aeriene.

ONU a confirmat că între 2005 şi 2008, armata israeliană a omorât aproape de 1250 de palestinieni în Fâşia Gaza, dintre care 222 de copii.

În majoritatea covârşitoare a acestei perioade, punctele de trecere a frontierei au rămas închise în mod nemilos, nefiind autorizate să treacă decât cantităţi limitate de hrană, de combustibil, de alimente pentru animale şi câteva alte articole de primă necesitate.

În ciuda tuturor eforturilor pentru a disimula această realitate, alegerile din ianuarie 2006 care au văzut victoria mişcării Hamas cu o majoritate substanţială sunt la origina războiului criminal al Israelului împotriva Gazei. Ceea ce s-a produs ulterior, se datorează faptului că alături de Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană şi-au unit forţele într-o tentativă de a anula voinţa democratică a poporului palestinian.

Aceste ţări au încercat mai întâi să contracareze rezultatul punând piedici formării unui guvern de unitate naţională, apoi creând în adevărat infern pentru poporul palestinian prin intermediul strangulării economice.

Eşecul lamentabil al tuturor acestor maşinaţii a condus în cele din urmă la acest război odios. Obiectivul Israelului este să reducă la tăcere toate vocile care exprimă voinţa palestinienilor, pentru a-şi impune mai apoi propriile condiţii pentru o reglementare finală care să ne priveze de pământul nostru, de dreptul nostru asupra Ierusalimului ca şi capitală a viitorului stat palestinian şi pentru a-i priva de refugiaţii în drept de întoarcerea la căminurile lor.

În cele din urmă, starea de asediu impusă Fâşiei Gaza, care violează în mod evident a patra Convenţie de la Geneva, a interzis cele mai multe dintre produsele medicale de bază pentru spitalele noastre. A împiedicat livrarea de carburant şi de electricitate populaţiei noastre. Şi în plus pe lângă toată această barbarie, Israelul i-a refuzat hrana şi libertatea de mişcare, chiar şi pentru a primi îngrijiri medicale.

Acestea au condus la moartea evitabilă a sute de pacienţi şi la o creştere fără întrerupere a malnutriţiei la copii.

Palestinienii sunt consternaţi să vadă că ţările membre ale Uniunii Europene nu consideră acest asediu obscen ca o formă de agresiune. În ciuda dovezilor zdrobitoare, acestea afirmă că Hamas este la originea acestei catastrofe împotriva poporului palestinian, căci această mişcare nu ar fi reînnoit armistiţiul.

Totuşi, întrebăm noi, Israelul şi-a onorat cumva termenii de încetare a focului negociaţi prin intermediul Egiptului în iunie? N-a facut-o. Acordul prevedea o ridicare a asediului şi sfârşitul atacurilor în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În vreme ce noi ne-am respectat angajamentele în totalitate, israelienii au persistat în uciderea de palestinieni în Fâşia Gaza precum şi în Cisiordania, în cursul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de anul de pace de după Annapolis.

Niciuna dintre atrocităţile comise împotriva şcolilor, universităţilor, moscheilor, ministerelor şi infrastructurilor noastre civile nu ne vor descuraja voinţa de a ne dobândi drepturile naţionale. Fără nicio îndoială, Israelul ar putea demola orice construcţie în Fâşia Gaza, dar nu ne va putea distruge niciodată determinarea şi tenacitatea de a trăi în demnitate pe pământul nostru.

Desigur, dacă a aduna civili într-o clădire pentru a-i bombarda mai apoi sau a utiliza bombe cu fosfor şi rachete nu sunt crime de război, atunci ce sunt? Câte alte convenţii şi tratate internaţionale trebuie să violeze zioniştii israelieni pentru a fi traşi la răspundere? Nu există capitală în lumea de azi în care oamenii liberi şi oneşti să nu fie indignaţi de această opresiune brutală.

Nici Palestina, nici lumea nu vor mai fi la fel după aceste crime.

Nu mai există decât un singur drum de urmat. Condiţiile noastre pentru o nouă încetare a focului sunt clare şi simple. Israelul trebuie să pună capăt războiului său criminal şi masacrării poporului nostru, trebuie să renunţe complet şi fără condiţii la blocada ilegală îndreptată împotriva Fâşiei Gaza, să deschidă toate punctele noastre de trecere a frontierei şi să se retragă complet din Fâşia Gaza.

După aceasta, vom lua în consideraţie opţiunile viitoare.

Pentru a termina, palestinienii sunt un popor care luptă pentru a se elibera de ocupaţie şi pentru crearea unui stat independent cu capitala la Ierusalim, şi pentru reîntoarcerea refugiaţilor în satele din care au fost expulzaţi.

Oricare ar fi preţul, masacrele perpetrate de către Israel nu ne vor încovoia voinţa, nici dorinţa de libertate şi de independenţă.

Notă: Ismail Haniyeh este primul ministru al guvernului din Gaza. Acest mesaj a fost publicat în ediţia ziarului The Independent din 15 ianuarie 2009.

sâmbătă, ianuarie 17, 2009

Nazism german vs. nazism israelian (I)

Ziduri şi garduri pentru a ţine "rasa inferioară" închisă.















Cronica unei sinucideri anunţate: cazul Israelului (de Immanuel Wallerstein)

Statul Israel şi-a proclamat independenţa pe 15 mai 1948, la miezul nopţii. Naţiunile Unite votaseră stabilirea a două state în ceea ce fusese Palestina sub mandat britanic. Oraşul Ierusalim trebuia să fie o zonă internaţională sub jurisdicţia Naţiunilor Unite. Rezoluţia ONU a avut un larg suport, şi în special acela al Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. Statele arabe au votat cu toate împotriva ei.

În cei şaizeci de ani de existenţă, statul Israel a fost dependent în supravieţuirea şi expansiunea sa de o strategie care combină trei elemente: militarism agresiv, alianţe geopolitice şi propagandă. Militarismul agresiv (ceea ce actualul prim ministru Ehud Olmert numeşte “pumnul de fier”) a fost făcut posibil de către fervoarea naţionalistă a evreilor israeliene, şi în cele din urmă (deşi nu iniţial) de către sprijinul foarte puternic al comunităţilor evreieşti din întreaga lume.

Din punct de vedere geopolitic, Israelul şi-a construit întâi o alianţă cu Uniunea Sovietică (scurtă dar crucială), apoi cu Franţa (care a durat mai mult şi i-a permis Israelului să devină o putere nucleară), iar în cele din urmă (şi cea mai importantă) cu Statele Unite. Aceşti aliaţi, care erau de asemenea protectori, au oferit cel mai important sprijin militar prin aprovizionarea cu arme. Dar au oferit de asemenea sprijin diplomatic/politic, şi în cazul Statelor Unite un considerabil sprijin economic.

Propaganda ţintea spre obţinerea de sprijin de simpatie de la o plajă vastă a opiniei publice mondiale, bazată în primii ani pe portretul unui Israel în calitate de David progresist împotriva unui Goliath retrograd, iar în ultimii patruzeci de ani pe vinovăţia şi pe compasiunea în raport cu masiva exterminare nazistă a evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial.

Toate aceste elemente ale strategiei israeliene au funcţionat impecabil din 1948 până în anii ’80. Într-adevăr, erau din ce în ce mai eficace. Dar undeva în anii ’80, utilizarea fiecăreia dintre aceste tactici a început să fie contra-productivă. Israelul a intrat atunci într-o fază de declin rapid al strategiei sale. Ar putea fi prea târziu pentru Israel să urmeze orice altă strategie alternativă, caz în care a comis un suicid geopolitic. Să trasăm în ce fel cele trei elemente ale strategiei sale au interacţionat, întâi în timpul ascensiunii sale, apoi de-a lungul declinului lent al puterii Israelului.

În timpul primilor douăzeci şi cinci de ani ai existenţei sale, Israelul s-a angajat în patru războaie cu statele arabe. Primul a fost războiul din 1948-1949 pentru stabilirea unui stat evreiesc. Declaraţia israeliană de independenţă nu a fost urmată de o declaraţie palestiniană pentru stabilirea unui stat. Mai mult, un număr de guverne arabe au declarat război Israelului. Israelul a fost iniţial în dificultate militară. Totuşi, militarii israelieni erau mult mai bine antrenaţi decât cei ai ţărilor arabe, cu excepţia celor din Transiordania. Şi, detaliu crucial, au obţinut arme din Cehoslovacia, care acţiona ca agent al Uniunii Sovietice.

În timpul armistiţiului din 1949, disciplina forţelor israeliene combinată cu armele cehoslovace i-a ajutat pe israelieni să câştige un teritoriu considerabil care nu fusese inclus în planul de partajare al Naţiunilor Unite, inclusiv Ierusalimul de Vest. Celelalte teritorii fuseseră anexate de către statele arabe înconjurătoare. Un mare număr de arabi palestinieni au fugit sau au fost forţaţi să părăsească teritoriile aflate sub controlul israelienilor şi au devenit refugiaţi în statele arabe învecinate, unde descendenţii lor încă trăiesc în mare număr. Pământul pe care îl posedaseră fusese luat de către evreii israelieni.

La scurtă vreme, Uniunea Sovietică a abandonat Israelul. Probabil că acest lucru s-a întâmplat pentru că liderii ei au devenit repede înfricoşaţi de impactul creării statului [Israel] asupra atitudinii evreilor sovietici, care părea din cale afară de etuziaşti şi deci potenţial subversivi din punctul de vedere al lui Stalin. În schimb, Israelul a abandonat orice simpatie pentru lagărul socialist în timpul Războiului Rece, şi şi-a exprimat cu claritate dorinţa ferventă de a fi considerat un membru deplin al lumii occidentale, din punct de vedere politic şi cultural.

La vremea aceea Franţa se confrunta cu mişcările de eliberare naţională din cele trei colonii nord-africane ale sale, şi a văzut în Israel un aliat util. Acest lucru a fost adevărat mai ales după ce algerienii au început războiul de independenţă în 1954. Franţa a început să ajute Israelul în direcţia înarmării. Îndeosebi, Franţa, care-şi dezvolta propriul program nuclear (împotriva dorinţelor Statelor Unite), a ajutat Israelul să facă acelaşi lucru. În 1956, Israelul s-a alăturat Franţei şi Marii Britanii într-un război împotriva Egiptului. Din nefericire pentru Israel, războiul fusese pornit în ciuda opoziţiei Statelor Unite, iar acestea au forţat toate cele trei puteri să-l încheie.

După ce Algeria a devenit independentă în 1962, Franţa şi-a pierdut interestul în legătură cu Israelul, care acum interfera cu încercările sale de a-şi reînnoi relaţiile cu cele trei state nord-africane independente. În punctul acesta, Statele Unite şi Israelul încep să-şi construiască legături apropiate. În 1967, războiul izbucneşte din nou între Egipt şi Israel, iar alte state arabe se alătura Egiptului. În aşa-numitul Război de Şase Zile, Statele Unite furnizează pentru prima dată arme Israelului.

Victoria israeliană din 1967 a schimbat situaţia fundamentală din multe puncte de vedere. Israelul a câştigat războiul comod, ocupând toate acele părţi ccare făceau obiectul mandatului britanic asupra Palestinei, plus Peninsula Sinai în Egipt şi Înălţimile Golan în Siria. Din punct de vedere juridic, acum era statul Israel plus teritoriile ocupate ale Israelului. Israelul începea politica de stabilire a coloniilor evreieşti în teritoriile ocupate.

Victoria israeliană a transformat atitudinea evreimii mondiale, care-şi depăşea acum ultimele rezerve pe care le mai avea în legătură cu statul Israel. Au început să fie foarte mândri de aceste realizări şi să organizeze campanii politice majore în Statele Unite şi în Europa occidentală pentru formarea sprijinului politic în favoarea Israelului. Imaginea Israelului progresist cu sublinierea virtuţilor kibbuţurilor a fost abandonată în favoarea promovării Holocaustului ca justificare fundamentală pentru sprijinul lumii acordat Israelului.

În 1973, statele arabe s-au gândit să redreseze situaţia militară în aşa-numitul război de Yom Kippur. Şi de această dată, Israelul a câştigat războiul, cu sprijinul armelor americane. Războiul din 1973 marchează sfârşitul rolului central al statelor arabe. Israelul va continua să încerce obţinerea recunoaşterii de la statele arabe, şi va reuşi în cele din urmă atât cu Egiptul cât şi cu Iordania, dar va fi acum prea târziu pentru ca aceasta să mai fie o formulă de securizare a existenţei proprii.

Pentru că în punctul acesta apare o mişcare politică arabă palestiniană serioasă, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care devine oponentul cheie al Israelului, cel cu care Israelul va trebui să negocieze. Pentru mult timp, Israelul va refuza să ajungă la o înţelegere cu OEP şi cu liderul său Yasser Arafat, preferând pumnul de fier. Şi la început, a fost din punct de vedere militar un succes.

Limitele politicii pumnului de fier au devenit evidente în timpul primei intifada, o revoltă spontană a arabilor palestinieni din interiorul teritoriilor ocupate, care a început în 1987 şi a durat şase ani. Principalul succes al intifadei a fost dublu. I-a forţat pe israelieni şi pe Statele Unite să trateze cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, un proces îndelungat care a condus la aşa-numitele Acorduri de la Oslo din 1993, conducând la crearea Autorităţii Palestiniene în câteva dintre teritoriile ocupate.

Acordurile de la Oslo pe termen lung au fost mai puţin importante decât impactul intifadei în opinia publică internaţională. Pentru prima dată, simbolul lui David-Goliath a început să se inverseze. Pentru prima dată, a început să existe sprijin serios în lumea occidentală pentru aşa-numita soluţie două-state. Pentru prima dată, au apărut critici serioase la adresa pumnului de fier al Israelului şi a practicilor sale faţă de arabii palestinieni. Dacă Israelul ar fi fost serios în privinţa unei soluţii de tip două-state bazată pe aşa-numita Linie Verde – linia de demarcaţie de la sfârşitul războiului din 1948-1949 – probabil că ar fi ajuns la o înţelegere.

Numai că Israelul a fost întotdeauna cu un pas în spate. Atunci când ar fi putut negocia cu Nasser, n-a făcut-o. Atunci când a putut negocia cu Arafat, n-a făcut-o. Atunci când Arafat a murit şi a fost succedat de incapabilul Mahmud Abbas, gruparea mai militantă Hamas a câştigat alegerile parlamentare în 2006. Israelul a refuzat să vorbească cu Hamas.

Acum, Israelul a invadat Gaza, căutând distrugerea mişcării Hamas. Dacă reuşeşte, ce organizaţie va veni după ea? Dacă, aşa cum este şi mai probabil, nu izbuteşte să distrugă Hamas, mai este acum posibilă o soluţie de tip două-state? Atât palestinienii cât şi opinia publică mondială se îndreaptă spre soluţia unui singur stat. Şi acesta este, desigur, sfârşitul proiectului zionist.

Cele trei elemente care compun strategia Israelului sunt în descompunere. Pumnul de fier nu mai dă roade, nu mai mult decât a realizat George Bush în Iraq. Va rămâne la fel de puternică legătura cu Statele Unite? Mă îndoiesc. Iar opinia publică mondială va continua să se mai uite cu simpatie faţă de Israel? Se pare că nu. Poate acum Israelul să facă o schimbare în favoarea unei strategii alternative, negociind cu reprezentanţii militanţi ai arabilor palestinieni, ca parte integrantă a Orientului Mijlociu, şi nu ca avanpost al Europei? Pare târziu pentru asta, poate chiar prea târziu. Aşadar, aceasta este cronica unei sinucideri anunţate.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]

Statele Unite umilite de către aliatul lor israelian

Aşa cum povesteşte primul ministru israelian, Ehud Olmert [1], întâmplarea nu este flatantă pentru Casa Albă. Ea reaminteşte aproape diktatele coloniale. Un preşedinte care-şi întrerupe discursul pentru a vorbi la telefon cu un prim ministru foarte mâniat. Primul ministru îl somează pe preşedinte să modifice instant o decizie pe care ţara lui se pregăteşte s-o ia. Preşedintele execută, şi apoi îşi reia discursul...

Astfel, aflând că Statele Unite se pregăteau să voteze rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pe tema încetării focului imediate în Gaza, Olmert l-ar fi chemat pe preşedintele George W. Bush, ar fi aflat că acesta susţinea un discurs, ar fi cerut să fie întrerupt, ar fi obţinut în cele din urmă de la el să se dezică de secretara de stat Condoleezza Rice, astfel încât aceasta să renunţe la votul american favorabil rezoluţiei Naţiunilor Unite, în locul căruia să se abţină. Rice neagă această versiune, umilitoare pentru el. Bush de asemenea. Fără să convingă pe nimeni.

Cum să nu te întrebi, într-adevăr, în legătură cu marea docilitate a superputerii americane faţă de acţiunile şi exigenţele aliatului său israelian. În momentul incidentului relatat de Olmert, Congresul vota de altfel o rezoluţie aproape unanimă de susţinere faţă de armata israeliană [2]. Se poate crede că atunci când este vorba despre politica americană în Orientul Apropiat, marja de manevră a Tel-Avivului nu cunoaşte nicio limită şi este aproape un miracol că Washingtonul nu a votat împotriva rezoluţiei ONU...

Cum se poate explica o asemenea slugărnicie, o asemenea orbire ? Prin interesele strategice americane în regiune, consideră unii. Prin forţa lobby-ului pro-israelian care reuneşte o fracţie pe cât de apreciabilă pe atât de bine organizată din populaţia evreiască americană şi pe mulţi dintre fundamentaliştii protestanţi care văd în superiortiatea Israelului îndeplinirea unei profeţii biblice ? Inutil de ales între aceste două opţiuni, ele nu sunt contradictorii. În Statele Unite, sistemul politic favorizează – dincolo de partide, de preşedinţi – scopurile israeliene, oricare ar fi ele. Olmert nu a comis decât o stângăcie : faptul de a fi proclamat realitatea.

Note :

[1]
Olmert Says He Made Rice Change Vote, New York Times, 12 ianuarie 2009.

[2] Rezoluţia Senatului « care recunoaşte dreptul Israelului de a se apăra împotriva atacurilor din Gaza şi care reafirmă sprijinul puternic al Statelor Unite pentru Israel în bătălia sa împotriva Hamasului şi susţine procesul de pace israeliano-palestinian » a fost adoptată în unanimitate. Cea a Camerei Reprezentanţilor « care recunoaşte Israelului dreptul de a se apăra împotriva atacurilor venite din Gaza, reafirmând susţinerea puternică a Statelor Unite pentru Israel şi susţinând procesul de pace israeliano-palestininian » a fost adoptată cu 390 de voturi şi 5 împotrivă, cu 22 de abţineri.

Vezi sursa în limba franceză.

vineri, ianuarie 16, 2009

O Palestină liberă nu a fost niciodată mai aproape (Yousef Abuddayeh)

În timp ce profunzimea şi amplitudinea masacrului zionist care are loc acum împotriva poporului palestinian sunt incomensurabile, victoria poporului. Deşi ultimele 18 zile de zaiafet fascisto-zionist al crimei au ucis până acum mai mult de 971 de palestinieni şi au rănit peste 4.400, semnele locale, naţionale, regionale şi internaţionale indică o criză politică la scară monumentală pentru axa tripartită. Compusă din Statele Unite, politica israeliană zionistă şi diferite regimuri arabe, axa tripartită a cuceririlor coloniale şi neo-coloniale se confruntă cu o fundătură mortală la nivel geopolitic, demografic şi economic.

Per total, balanţa politică de acum arată că cele două forţe care sunt diametral opuse una celeilalte (colonişti şi colonizaţi) sunt mult mai decise ca înainte să-şi respecte poziţiile. Pe de altă parte, axa coloniştilor şi a neo-coloniştilor pierde treptat din spaţiul politic de manevră.

Lupta de azi se dă în cele mai intime locuri ale căminului (de fapt, în casele) în care trăieşte poporul arab, fie el în Palestina, Liban, sau Iraq. În acest context, singura opţiune rămasă este cucerirea fizică nu numai a familiilor care locuiesc în acest cămin, ci şi impunerea unei structuri politice care să fie acceptabilă aceloraşi familii angajate în luptă. Libanul şi Iraqul au arătat că acest lucru nu este nicidecum posibil, oricare ar fi nivelul cotropirii militare antrenat. În cazul Palestinei, s-a încercat înainte de numeroase ori, şi a dat greş de fiecare dată fără excepţie. De fapt, aceleaşi regiuni ale Gazei atacate acum de către zionişti sunt cele care au fost literalmente rase de pe faţa pământului cu buldozerele în timpul primilor ani ai deceniului şapte [din secolul XX – n. tr.] pentru a face loc avansului armatei zioniste. Politica zionistă a pământului pârjolit face ravagii în mod eficient şi în privinţa abilităţii zioniste de a-şi impune voinţa, atât direct prin dominaţie militară cât şi indirect prin intermediul marionetelor politice de tipul lui Mahmud Abbas.

Pe lângă toate acestea, brutalitatea repetată din ultimii ani îndreptată împotriva Iraqului, a Libanului şi acum din nou a Palestinei, ţintind toate aspectele societăţii prin bombardare directă şi înfometare forţată pe termen lung, a expus cu claritate rolul jucat de către complicii locali şi regionali. Masele arabe din fiecare stat arab cer acum din ce în ce mai tare schimbări de regim, acuzându-şi în mod direct liderii de trădare, într-o manieră fără precedent. Fără îndoială, acesta este preludiul necesar dinaintea organizării mişcărilor politice care vor aduce schimbările. Situaţia este foarte periculoasă pentru toţi despoţii arabi, întrucât acum şi-au expus în totalitate rolul, inclusiv inabilitatea de a cuceri conştiinţa poporului arab. Pentru acest motiv anume, Statele Unite au optat să nu opună dreptul de veto la rezoluţia 1860 a Consiliului de Securitate al ONU, dându-le regimurilor arabe aliate o acoperire cu care să se întoarcă acasă. Oricine urmăreşte televiziunea oficială egipteană şi presa scrisă poate detecta o defensivă vizibilă şi o retragere deschisă din partea regimului care încearcă să arate că nu a comis o trădare. Chiar aceştia sunt termenii pe care îi utilizează. Este un lucru fără precedent, cu atât mai mult cu cât vasta majoritate a populaţiei egiptene formulează această acuzaţie de trădare cu riscul privării de libertate, semnul elocvent al regimului dictatorial.

Interdicţia formulată împotriva participării partidelor politice arabe palestiniene la alegerile israeliene care vor avea loc în curând este probabil cel mai mare indiciu al crizei în care se află zioniştii şi aliaţii lor. În vreme ce suntem siguri că majoritatea activiştilor politici se vor repezi să arate cu degetul spre caracterul rasist, din punct de vedere organic şi structural, al politicii zioniste, şi cu certitudine au dreptate, noi optăm pentru trecerea în revistă a cauzelor reale şi a implicaţiilor unei asemenea decizii.

Efectiv, liderii politici zionişti cedează nevoii exclusive pentru auto-prezervare ca organizare colonială. Efectiv, zioniştii sunt incapabili să utilizeze fie chiar şi un paravan fragil cu care să-şi protejeze sistemul de tip Apartheid. Cum altfel ar putea un stat să priveze 20% din populaţia sa de reprezentare politică, altminteri superficială, în timp ce simultan îşi pârjoleşte împrejurimile în sensul literal al cuvântului? Sistemul politic zionist arată acum clare semne de implozie. Nu poate reconcilia colonialismul cu reprezentarea democratică, şi în mod cert nu poate reconcilia cetăţenia cu excluderea teocratică. Aşadar, cele două atribute majore ale zionismului (excludere şi colonialism) sunt aceiaşi factori cu care se confruntă acum sistemul politic israelian.

Acesta a fost cazul în Africa de Sud. La câteva decenii după ce fusese fondată ca şi colonie, şi apoi în anii următori în care se impusese sistemul de Apartheid ca politică de stat, a trebuit şi ea să se confrunte cu inevitabilul: colonialismul şi reprezentarea democratică nu pot fi reconciliate. Apoi a implodat la rândul ei într-o perioadă în care mulţi credeau că este cea mai mare putere militară din zonă şi una dintre cele mai mari din lume. În mod firesc, cel mai puternic aliat al Africii de Sud a fost în vremea aceea însăşi regimul zionist, dată fiind echivalenţa ideologiilor, a formei de guvernare şi a naturii militaristice. De fapt, aşa cum regimul zionist atacă în mod continuu Libanul, regimul de Apartheid şi-a atacat în mod continuu statele vecine.

Destul de interesant, cele două decenii care au condus la implozia Apartheidului au dezvăluit o scenă politică similară cu cea pe care o prezintă acum zioniştii:

(1) Condamnare internaţională care a condus în cele din urmă la boicoturi generalizate, sancţiuni şi acuzaţii de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Toate acestea sunt pe cale de a se petrece şi de a se generaliza. La rândul nostru, facem apel la un boicot generalizat al tuturor aspectelor aflate în legătură cu regimul zionist, inclusiv economic, cultural, sportiv, politic şi diplomatic. Acest boicot trebuie să se transforme în sancţiuni. Ca un prim pas, sancţiunile populare pot fi implementate prin procesul de retragere a investiţiilor, fiind urmate apoi de sancţiuni oficiale. Poporul arab trebuie să se afle în fruntea acestui efort, punând capăt tuturor paşilor normalizării cu zionismul, la nevoie cu forţa.

(2) Colapsul regimurilor vecine, conducând spre izolare economică, diplomatică şi politică. Toate regimurile dimprejur se confruntă cu provocări majore care necesită schimbare politică structurală.

(3) Constradicţii interne cauzate de dinamica politică, schimbările demografice, şi inabilitatea de a-şi impune pe termen lung structura rasistă a guvernului împotriva unui popor colonizat; de aici interdicţia îndreptată împotriva participării la alegeri a partidelor arabe palestiniene.

(4) Desinteresul politic şi organizaţional în structura socială precum şi la nivelul aliaţilor.

(5) Eşecul opţiunii militare asupra unei populaţii semnificiativ mai puţin echipate. În timp ce armata zionistă trebuie acum să prezinte o victorie militară şi control deplin, palestinienii au nevoie doar să reziste asaltului şi brutalităţii. La finalul asaltului, armata zionistă va trebui să se retragă, lăsând mişcarea de rezistenţă care cuprinde întreg spectrumul politic palestinian (nu doar Hamas) cu mult mai puternică în termeni de influenţă politică. Fâşia Gaza nu va fi guvernabilă de vreo entitate lipsită de suportul poporului palestinian.

(6) Inabilitatea regimului de a impune un sistem de guvernare care să fie acceptabil în ochii celui colonizat, o inabilitate care este în mod semnificativ exacerbată cu nivelul de brutalitate impus. De aici, opţiunea Autorităţii Palestiniene obedientă este nulă şi neavenită în acest moment.

(7) Recunoaşterea de către Statele Unite şi de către aliaţii occidentali că rolul jucat de către regimul zionist este o ameninţare a intereselor puterilor occidentale în regiune. Acest lucru încă nu s-a întâmplat în cazul zioniştilor, dar începe.

(8) Pierderea comerţului şi a aprovizionării cu resurse naturale, inclusiv cel cu forţă de muncă.

(9) Un revers în fluxul de oameni, în care mai mulţi colonişti pleacă decât sosesc.

(10) Un colaps generalizat al tuturor încercărilor de a normaliza cucerirea. Aceasta este sarcina majoră pentru întreg spectrumul politic din tot Căminul Arab (Al-Wattan Al-Arabi).

Aceşti factori conduc spre concluzia că zionismul ca sistem politic este incapabil să supravieţuiască pe termen lung, la fel cum a fost cazul Apartheidului. Aceasta pentru că este nevoie de o extraordinară brutalitate timp de o perioadă lungă de timp pentru a impune cu forţa prezenţa unui sistem politic exclusivist care nu poate supravieţui altfel.

Ca atare, în cazul actual al rezistenţei palestiniene împotriva fascismului zionist, singura urmare pentru palestinieni este să se apropie şi mai mult de victorie, iar singura opţiune pentru zionişti este să susţină o înfrângere cumulativă. Va veni un punct în care va fi suficientă schimbare cantitativă în spectrumul geopolitic încât să survină o schimbare calitativă. Aceasta se va întâmpla atunci când încăpăţânarea palestiniană, sprijinită de o mişcare populistă arabă dintr-o mare a solidarităţii internaţionale, va trece de pragul dincolo de care pierderile pentru axa colonialistă sunt mai mare decât câştigurile. Suntem foarte aproape de acel punct.

Aici, este critic să recunoaştem importanţa mişcărilor progresiste şi bazate pe solidaritate. Acestea constituie singurul mediu în care o mişcare de eliberare poate supravieţui. La fel cum rezistenţa în Fâşia Gaza este împărtăşită de întreg spectrumul populaţiei palestiniene (nu este vorba despre Hamas împotriva Israelului, ci despre poporul palestinian în întregime împotriva proiectului colonialist din Gaza şi de peste tot), mişcarea de solidaritate trebuie să ne cuprindă pe toţi. FPA (Alianţa pentru Eliberarea Palestinei – n. tr.) recunoaşte rolul principial jucat de multe organizaţii şi partide politice de peste tot din lume, şi cerem ca acest rol să fie amplificat. Lupta palestiniană rămâne un reper critic pentru toate luptele anti-coloniale de peste tot din lume, inclusiv lupta pentru a pune capăt războiului şi ocupaţiilor.

În Statele Unite, Coaliţia A.N.S.W.E.R. a fost aliatul favorit al poporului palestinian, stând ferm pe fundamentele luptei de eliberare naţională chiar şi sub atacuri zioniste şi liberale masive. În vreme ce recunoaştem că întotdeauna vor fi pagube cauzate de atacurile zioniştilor camuflaţi, câştigurile unei astfel de poziţii depăşesc cu mult pagubele. În acest context, Coaliţia A.N.S.W.E.R. a evoluat şi a fost spaţiul politic şi organizaţional din comunitatea arabă şi palestiniană care s-a organizat la scară mare în Statele Unite. Este de asemenea vehiculul care face legăturile necesare de solidaritate reciprocă cu alte popoare şi comunităţi victime – cu cât va fi mai puternică mişcarea, cu atât mai rapid va veni victoria.

Sursa in limba engleza.

joi, ianuarie 15, 2009

Să-i eliberăm pe palestinieni de minciunile lui Bernard-Henri Lévy (de Alain Gresh)

Numai vocea lui mai lipsea din dezbatere. S-a exprimat în sfârşit într-un text exemplar apărut în Le Point, « Să-i eliberăm pe palestinieni de Hamas ». Exemplar ? da, căci, ca şi cel al lui André Glucksmann, rezumă toate minciunile, toată reaua credinţă a celor care consideră că, dincolo de cutare sau cutare eroare, politica Israelului trebuie să fie apărată împotriva inamicilor săi, împotriva barbarilor care ameninţă să-l copleşească. Blogul acesta merită deci o analiză de text detaliată (fragmentele în bold sunt citatele lui BHL).

« Nefiind un expert militar, mă voi abţine de la consideraţii dacă bombardamentele din Gaza ar fi putut fi mai precise, mai puţin intense. »

Ciudat argument. Nu e necesar să fii specialist militar ca să ştii dacă nişte acţiuni violează sau nu dreptul internaţinal, chiar şi un filosof s-ar descurca... Pentru că declaraţiile confirmând acest viol sunt multiple.

« Nehotărându-mă niciodată, de decenii, să disting între morţii buni şi cei răi sau, cum spunea Camus, între victimele suspecte şi călăii privilegiaţi, sunt şi eu bulversat, evident, de imaginile copiilor palestinieni ucişi. »

« Acestea fiind spuse, şi ţinând cont de vântul nebuniei care pare, din nou, ca întotdeauna când este vorba despre Israel, să cuprindă anumite segmente ale mass-mediei, aş vrea să reamintesc câteva fapte. »


Bineînţeles, nimeni nu poate accepta moartea unui copil, în oricare tabără s-ar afla, dar admiraţi expresia « acestea fiind spuse »... care vrea să ne ducă la ideea că moartea se explică prin context.

« 1. Niciun guvern din lume, nicio altă ţară în afara acestui Israel blamat, aruncat în noroi, diabolizat, nu ar tolera să vadă mii de obuze căzând, timp de ani, deasupra oraşelor sale. Cea mai remarcabilă parte a acestei chestiuni, adevăratul subiect de uimire, nu este brutalitatea Israelului – ci, literalmente, lunga sa reţinere. »

Este suficient să comparăm numărul morţilor palestinieni şi ai celor israelieni (de dinaintea luptelor actuale) pentru a măsura « lunga reţinere ». În realitate, bombardamentele asupra Gazei nu au încetat niciodată, cu excepţia încetării focului semnate în 19 iunie 2008. Şi ce trebuie să spunem despre « lunga reţinere » a palestinienilor, care trăiesc sub ocupaţie de 40 de ani... Căci, trebuie să reamintim, originea rezistenţei nu este nici Fatah, nici Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, nici Hamas, ci ocupaţia, care suscită întotdeauna rezistenţă.

« 2. Faptul că rachetele Qassam ale Hamas şi, acum, rachetele sale Grad, au făcut atât de puţini morţi nu dovedeşte că ar fi artizanale, inofensive, etc., ci că israelienii se protejează, că trăiesc ascunşi în subsolurile imobilelor lor, la adăpost – o existenţă de coşmar, tresărind tot timpul, în sunetele sirenelor şi ale exploziilor – am fost în Sderot, ştiu prea bine. »

Că Bernard-Henri Lévy a fost în Sderot (în timp ce în Georgia, a putut scrie fabulaţii despre nişte locuri în care nu fusese niciodată), nimeni nu pune la îndoială. Dar a fost el vreodată în Gaza ? A văzut în ce condiţii trăiesc palestinienii, de zeci de ani ? Intervievată de televiziune, o locuitoare a Gazei, întrebată dacă îi făcea pe cei din Hamas responsabili de ceea ce suporta ea, răspundea : au exista bombardamente înainte de apariţia mişcării Hamas şi vor fi şi după ; toate astea nu sunt decât pretexte.

« 3. Faptul că obuzele israeliene fac, în schimb, atâtea victime nu înseamnă, cum răgeau manifestanţii din acest week-end, că Israelul se dezlănţuie într-un masacru deliberat, ci că liderii Gazei au ales atitudinea inversă şi-şi expun populaţia – vechea tactică a scutului uman care a condus Hamas, aşa cum a procedat în urmă cu doi ani Hizballah, să-şi instaleze centrele de comandă, stockurile de arme, bunkerele, în subsolurile imobilelor, ale spitalelor, ale şcolilor, ale moscheilor. Eficace, dar respingător. »

Ceea ce e respingător, este disproporţia de forţe. Aşa cum spune filosoful (unul adevărat, de data asta) Michael Walzer, pe care l-am citat deja : « trasul la ţintă după porumbei nu este o luptă între combatanţi. Atunci când lumea se găseşte iremediabil divizată între cei care lansează bombe şi cei care le primesc, situaţia devine moralmente problematică.

În ceea ce priveşte faptul că luptătorii Hamas se ascund în şcoli şi moschei, este vorba adesea despre propagandă pură, aşa cum o dovedeşte exemplul şcolii UNRWA bombardată de armata israeliană. De fiecare dată când observatori neutri au putut ajunge la faţa locului, au constatat că afirmaţiile israeliene erau mincinoase. Se înţelege de ce guvernul israelian refuză intrarea în teritoriu a ziariştilor străini.

Pe de altă parte, să reamintim faptul că Gaza este un teritoriu foarte mic, cu cea mai mare densitate de populaţie din lume. Unde ar trebui să se instaleze combatanţii ? Trebuie să meargă în faţa trupelor israeliene pentru a le servi drept ţintă. Cine ar putea să le reproşeze insurgenţilor parizieni din 1848 sau din 1870 că şi-au construit baricade pe străzile capitalei ? Şi adaug, aşa cum o face într-un text magnific datat din 10 ianuarie, militantul pacifist israelian Uri Avnery, « How many divisions ? »

« În urmă cu şaptezeci de ani, în timpul celui de-al doilea război mondial, o crimă plină de ură a fost comisă în oraşul Leningrad. Timp de mai bine de o mie de zile, o bandă de extremişti numită « armata roşie » a ţinut ostatici milioanele de locuitori ai oraşului, şi a provocat represaliile Wehrmacht-ului german ascunzându-se în mijlocul populaţiei. Germanii nu au avut altă opţiune decât să bombardeze populaţia şi să impună o blocadă totală care a provocat moartea a sute de mii de persoane. (...) Iată ce am fi putut citi în cărţile de istorie dacă germanii ar fi câştigat războiul. »

« 4. Între atitudinea unora şi cea a altora există, orice s-ar spune, o diferenţă capitală şi pe care nu au dreptul s-o ignore cei care vor să-şi facă o idee justă, şi în privinţa tragediei, şi a mijloacelor de a-i pune capăt : palestinienii trag asupra oraşelor, altfel spus asupra civililor (ceea ce, în dreptul internaţional, se numeşte « crimă de război ») ; israelienii trag asupra obiectivelor militare şi fac, fără să le vizeze, teribile pagube civile (ceea ce, în limbajul războiului, poartă un nume – « pagube colaterale » - care, chiar dacă este hidos, trimite la o adevărată disimetrie strategică şi morală). »
Disimetrie strategică ? Incontestabil. Un lider al Frontului Eliberării Naţionale algerian, Larbi Ben M’hidi, arestat în timpul bătăliei de la Alger din 1957 (apoi asasinat), şi căruia ziariştii francezi îi reproşau că a pus bombe în cafenele, răspundea : « Daţi-mi misterele voastre, vă voi da bombele mele. » Dacă a plasa bombe într-o cafenea este condamnabil, ce trebuie spus despre bombele aruncate din avion asupra populaţiilor civile ?

Disimetrie morală ? Pedepsele colective pe care le-a suferit de ani de zile Gaza sunt, conform lui Richard Falk, trimisul Naţiunilor Unite în teritoriile palestiniene, « o crimă împotriva umanităţii ». Ce să mai spune atunci despre ceea ce se petrece în ultima vreme...

Vorbind despre negocierile sale cu guvernul sud-african şi despre cererile sale de oprire a violenţei, Nelson Mandela scrie : « Răspundeam că Statul este responsabil de violenţă şi că întotdeauna opresorul, nu oprimatul, determină forma luptei. Dacă opresorul utilizează violenţa, oprimatul nu va avea altă opţiune decât să răspundă prin violenţă. În cazul nostru, nu era decât o formă a legitimei apărări. » (Nelson Mandela, Un long chemin vers la liberté, Livre de Poche, p. 647)

« 5. Pentru că trebuie pus punctul pe i, vom mai reaminti un fapt care a avut în mod ciudat prea puţin ecou în presa franceză şi în raport cu care nu cunosc totuşi niciun precedent, în niciun alt război, din partea niciunei armate : unităţile Ţahal au telefonat sistematic, în timpul ofensivei aeriene (presa anglo-saxonă vorbeşte de 100.000 de apeluri) locuitorilor din Gaza, care se aflau în proximitatea unei ţinte militare pentru a-i invita să evacueze locurile ; că aceasta nu schimbă nimic din disperarea familiilor, din vieţile distruse, din carnagiu, este evident ; dar faptul că lucrurile se petrec astfel nu este, totuşi, un detaliu total lipsit de sens. »

Ceea ce « filosoful » nostru uită, este că Israelul, care-i cheamă pe oameni să-şi părăsească locuinţele, nu-i lasă realmente să meargă în altă parte. Înaltul comisar pentru refugiaţi remarca faptul că este singurul conflict din lume în care i s-a interzis populaţiei civile să-şi părăsească teritoriul. Iar cei care se refugiază în locuri aşa-zis sigure sunt victimele bombardamentelor, ca cei 40 de civili omorâţi într-o şcoală a UNRWA. Se poate nota că, în conformitate cu Chris Gunness, purtătorul de cuvânt al UNRWA, armata israeliană a recunoscut că niciun tir nu venise din această şcoală.

Un indiciu, printre atâtea altele, legat de comportamentul armatei israeliene este dat de către CICR, care dă dovadă, în general, de o mare rezervă.

« În după-amiaza zilei de 7 ianuarie, patru ambulanţe ale Semilunii Roşii palestiniene şi ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) au reuşit să obţină pentru prima dată accesul la mai multe case atinse de bombardamentele israeliene în cartierul Zeitoun, din Gaza. »

« CICR ceruse din 3 ianuarie ca ambulanţele să poată accede în acest cartier în deplină securitate, dar nu obţinuse autorizaţia din partea Forţelor de Apărare Israeliene decât în după-amiaza zilei de 7 ianuarie. Într-o casă, echipa CICR şi a Semilunii Roşii palestiniene a descoperit patru copilaşi alături de mamele lor moarte. Erau prea slabi pentru a se ridica singuri. A mai fost găsit un bărbat în viaţă, prea slab pentru a se ridica în picioare. În total, cel puţin 12 corpuri zăceau pe saltele. »

« Într-o altă casă, echipa de ajutor a CICR şi a Semilunii Roşii palestiniene a descoperit 15 supravieţuitori ai atacului, dintre care mai mulţi răniţi. Într-o altă casă, echipa a găsit trei alte corpuri. Nişte soldaţi israelieni ocupând un post militar la 80 de metri de această casă au ordonat echipei de ajutor să părăsească zona, ceea ce ea a refuzat să facă. Mai multe alte posturi ale Forţelor de Apărare Israeliene se găseau în proximitate, precum şi două tancuri. »

« Acet incident este şocant, a declarat Pierre Wettach, şef al delegaţiei CICR pentru Israel şi teritoriile palestiniene ocupate. Militarii israelieni trebuiau să fi fost la curent cu situaţia, dar nu i-au ajutat pe răniţi. Nu au făcut nimic pentru ca CICR sau Semiluna Roşie palestiniană să poată să le vină în ajutor. »


(...)

« CICR a fost informată că mai mulţi răniţi îşi găsiseră refugiu în alte case distruse din cartier. Cere armatei israeliene să-i permită imediat, precum şi ambulanţelor Semilunii Roşii palestiniene, să acceadă în deplină securitate la aceste case şi să caute ceilalţi răniţi. Autorităţile israeliene nu au confirmat CICR că i-ar autoriza accesul. »

« CICR consideră că în cazul de faţă, armata israeliană nu şi-a respectat obligaţia de a se ocupa de răniţi şi de a-i evacua, aşa cum o prescrie dreptul internaţional umanitar. Întârziarea cu care a fost acordat accesul la serviciile de ajutor este considerată inacceptabilă. »


Oricine va putea afla mărturia bulversantă a unui medic norvegian, Mads Gilbert, prins sub bombe. A se citi şi traducerea în franceză : « Este un război total împotriva populaţiei civile palestiniene. »


« 6. Cât priveşte faimoasa blocadă integrală, în sfârşit, impusă unui popor înfometat, lipsit de toate şi aruncat într-o criză umanitară fără precedent (sic), nici această teză nu este faptic vorbind exactă : convoaiele umanitare nu au încetat niciodată să treacă, până la începutul ofensivei terestre, prin punctul de trecere de la Kerem Şalom ; numai în ziua de 2 ianuarie, 90 de camioane cu provizii şi cu medicamente au putut intra în teritoriu, conform New York Times ; şi nu evoc decât cu titlul de piesă la dosar faptul că spitalele israeliene continuă, la ora la care scriu, să primească şi să îngrijească, în fiecare zi, răniţi palestinieni. »
Este dificil, atunci când eşti filosof, să te informezi şi să cobori din cerul abstract al ideilor pentru a interesa de lucrurile concrete. Numărul de camioane pe care îl indică este absolut derizoriu atunci când cunoşti nevoile Gazei. În mod normal, tranzitează 500 de camioane pe zi pentru a hrăni populaţia ; blocada israeliană începând încă din 5 noiembrie (după ce Israelul a rupt armistiţiul intervenind în mod direct în Gaza), numai 23 de camioane au trecut în cursul lunii noiembrie. Şi această blocadă s-a intensificat înainte de lupte : populaţia era înfometată şi spitalele sub-echipate. Faptul că au putut trece câteva zeci de camioane, graţie câtorva declaraţii ferme ale Naţiunilor Unite, nu schimbă situaţia.

« Foarte repede, să sperăm, luptele vor înceta. Şi foarte repede, să sperăm şi asta, comentatorii îşi vor reveni din şoc. Vor descoperi, în ziua aceea, că Israelul a comis multe erori de-a lungul anilor (ocazii ratate, o lungă negare a revendicării naţionale palestiniene, unilateralism), dar că cei mai răi inamici ai palestinienilor sunt liderii extremişti care n-au dorit niciodată pacea, niciodată n-au vrut un Stat şi nu au conceput niciodată altă stare pentru poporul lor decât aceea de instrument şi de ostatec (sinistră imaginea lui Khaled Mechaal care, sâmbătă 27 decembrie, când se preciza iminenţa ripostei israeliene atât de dorită, nu ştia decât să-şi împingă « naţiunea » să-şi « ofere sângele ca martiri » - şi asta din exilul său confortabil, ascunzătoarea sa, din Damasc...). »

Să reamintim încă o dată că armata israeliană este cea care, în noaptea din 4 spre 5 noiembrie, a violat încetarea focului printr-o incursiune care a provocat moartea a patru palestinieni. Şi că, pe de altă parte, Israelul nu şi-a respectat niciodată una dintre clauzele acordului, care era deschiderea punctelor de trecere între Israel şi Gaza, contribuind astfel la înfometarea populaţiei.

Dar, mai ales, ce împiedică semnarea păcii ? Să amintim că, timp de mai mulţi ani, liderii palestinieni au afirmat că singurul obstacol la un acord era Yasser Arafat. După moartea sa, Mahmud Abbas (Abu Mazen) a fost ales. A fost salutat în Israel, în Statele Unite şi în Europa ca un lider moderat. Sunt patru ani de când este preşedinte, sunt patru ani de când negociază în numele Autorităţii Palestiniene cu guvernul israelian. Hamasul nu a participat la aceste negocieri, şi totuşi ele au eşuat, pentru că Israelul refuză aplicarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite, retragerea din teritoriile ocupate în 1967. Toate statele arabe au acceptat iniţiativa de pace a regelui Abdallah, care propune schimbul de pace contra teritorii, şi Israelul a refuzat în continuare...

« Azi, din două una. Ori Fraţii Musulmani din Gaza restabilesc armistiţiul pe care l-au încălcat şi, odată cu asta, declară caducă o cartă fondată pe refuzul pur al « entităţii zioniste » - preţ cu care se vor alătura compromisului care nu încetează să progreseze în regiune, Dumnezeu fie lăudat !, şi va fi pace. Ori se încăpăţânează să vadă în suferinţa alor lor combustibil pentru pasiunile lor veştejite, ura lor nebună, nihilistă, fără cuvinte – şi atunci nu numa Israelul, ci palestinienii vor trebui să se elibereze de dominaţia sumbră a Hamas. »

Cum să se elibereze ? Să reamintim că majoritatea palestinienilor au votat pentru Hamas în alegeri libere suscitate de către Statele Unite şi Uniunea Europeană. Au votat pentru a protesta împotriva nepăsării Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi împotriva eşecului procesului de la Oslo, pe care-l lăudase Fatah. În numele « valorilor noastre », am refuzat verdictul urnelor... Popor votează rău, să-l schimbă. Sau mai degrabă, să-i impunem o dictatură pe cinste sau o ocupaţie straşnică ce-l vor civiliza. Acesta era raţionamentul sovieticilor atunci când au intervenit în Afghanistan în decembrie 1979, şi pe care Georges Marchais îl evoca în termeni de opresiune. Trebuie să ne mirăm de faptul că Philippe Val, în editorialul său din Charlie Hebdo, « Gaza : porumbelul, vulturul şi tâmpitul » evocă această invazie : « Sovieticii înşişi, în 1979, simţind pericolul (islamismul), şi, cu sau fără dreptate (sic), invadaseră Afghanistanul). Aşa s-a întors vremea colonialismului : îi vom civiliza pe toţi indigenii care acceptă opresiunea, poligamia, voalul, etc., şi-i vom elibera de dominaţia sumbră a integriştilor.

Vezi sursa in limba franceza.

miercuri, ianuarie 14, 2009

Cele două părţi ale conflictului israeliano-palestinian (de Latuff)

Pro-Israel Rally For Attacking Gaza, NYC, 1-11-09



E teribil să vezi un evreu spunând, asemeni naziştilor anilor ‘30-’40: “Există un singur mod de abordare a cancerului: Trebuie să-i dăm afară!”

marți, ianuarie 13, 2009

Cauzele cruzimii evreilor din Israel impotriva palestinienilor

Cred ca nu e om sanatos mintal care sa nu se ingrozeasca de cinismul politicienilor statului evreu si de cruzimea soldatilor armatei israeliene in aceste saptamani de cand Fasia Gaza a fost invadata de ocupantul israelian. Pentru a intelege mai bine care sunt cauzele acestui comportament barbar, rasist si extremist, care au radacini adanci, sa facem apel la cateva pasaje din cartea evreului Israel Shahak, Povara a trei milenii de istorie si religie iudaica, Editura SAMIZDAT, capitolul Omor si Genocid, pag. 114-116, 119-120 [1]:

Conform religiei iudaice, uciderea unui evreu este o crima capitala si unul dintre cele trei pacate de neiertat (alaturi de idolatrie si adulter). Tribunalele religioase si autoritatile laice evreiesti au ordinul de a pedepsi orice ucigas al unui evreu, chiar dincolo de atributiile lor obisnuite. Cu toate acestea, evreul care provoaca indirect moartea unui alt evreu nu este vinovat, din punct de vedere al legii talmudice, decat de un “pacat impootriva legilor Cerului”, putand fi pedepsit numai de Dumnezeu, si nu de om.

Lucrurile stau cu totul altfel daca victima este un gentil. Evreul care omoara premeditat un gentil nu este vinovat decat de un pacat impotriva legilor Cerului si nu poate fi pedepsit de un tribuinal [2]. Cat despre cazul in care ar fi cauza indirecta a mortii unui genti, acest lucru nu constituie deloc un pacat [3]. Astfel, unul dintre cei mai de seama comentatori ai Shulhan’Arukh explica faptul ca, fiind vorba de un gentil, “nu trebuie sa ridici mana pentru a-l vatama, dar poate fi vatamat indirect, de exemplu luandu- scara daca a cazut intr-o groapa [...]; aici nu exista nici o interdictie, pentru ca vatamarea nu s-a comis in mod direct [4]. Totusi, chiar acest comentariu insista asupra faptului ca un act care provoaca imediat moartea unui gentil este interzis, daca acest act risca sa starneasca ura impotriva evreilor [5].

Ucigasul gentil care cade sub jurisdictie evreiasca trebuie sa fie executat, fie ca este sau nu evreu. Cu toate acestea, daca victima este un gentil, iar asasinul s-a convertit la iudaism, el nu este pedepsit [6].”

Toate acestea au un raport direct si practic cu realitatile statului Israel. Desi codul penal israelian nu face distinctie intre evreu si gentil, rabinii ortodocsi fac aceasta deosebire, fiindca ei se inspira din Halakha, sistemul de legi al iudaismului clasic, ori de cate ori dau sfaturi credinciosilor - in special celor care isi fac serviciul in armata.

Pentru ca cea mai severa interdictie de a omori un gentil se aplica numai “gentililor cu care noi [evreii] nu suntem in razboi”, numerosi comentatori rabinici din trecut au ajuns la concluzia ca, in timp de razboi, toti gentilii apartinand unei populatii inamice pot si trebuie sa fie omorati [7]. Din 1973, aceasta “doctrina” este raspandita in mod public, in special in randurile militarilor israelieni religiosi.

Prima data, acest indemn oficial apare intr-o brosura editata de Comandamentul Regiunii de Centru al armatei israeliene, al carui domeniu de actiune cuprinde Cisiordania. In aceasta carticica, marele rabin al corpului de armata scrie:

“Daca in cursul unui razboi, sau in timpul unei urmariri sau al unui raid, fortele noastre se gasesc in fata unor civili, dupa Halakha, pot si chiar trebuie sa fie ucisi [...]. In nici un caz nu trebuie sa avem incredere intr-un arab, chiar daca are un aer civilizat [...]. In razboi, cand trupele noastre se angajeaza intr-un asalt final, Halakha le permite si chiar le ordona sa-i omoare si pe civilii buni, adica pe aceia care se prezinta ca atare [8]“.

Este evident ca aceasta doctrina Halakha asupra omorului este complet opusa, in principiu, nu numai dreptului penal israelian, ci si - asa cum fac aluzie scrisorile - regulamentelor militare oficiale.

In practica, acest lucru nu impiedica doctrina sa exercite o anumita influenta asupra aplicarii justitiei, mai ales de catre autoritatile militare. Fapt este ca, de fiecare data cand, intr-un context militar sau paramilitar, (unii) evrei au ucis cu premeditare arabi necombatanti - inclusiv in cazul unor masacre ca acelea de Kafr Qasim din 1956-, ucigasii fie nu au fost deranjati, fie au fost condamnati la pedepse simbolice, fie au obtinut enorme reduceri de pedeapsa, diminuata la mai nimic. [9]>>

Note:

[1] -Puteti descarca versiunea in engleza de aici.

[2] - Maimonide, Mishnah Torah, “Legile asupra omorurilor”, 2, 11, Enciclopedia talmudica, articolul “Goy”

[3] - Rabinul Yo’el Sirrkis, Bayit Hadash, comentariu la Casa lui Iosif, “Yoreh De’ah” 158. Acestew ultime doua reguli se aplica chiar si cand victima este ger toshav, adica un “strain rezident” care s-a angajat, in fata a trei martori evrei, sa respecte “cele sapte precepte noahice” (poruncile date lui Noe care, dupa Talmud, se refera la gentili).

[4] - Rabby David Halevi (Polonia, sec. al XVII-lea), Turei Zahav la Shulhan ‘Arukh, “Ioreh De’ah” 158

[5] - Ibidem

[6] - Enciclopedia talmudica, articolul “Ger” (=convertit la iudaism)

[7] - A se vedea, de exemplu, R. Shabbatay Kohen (mijlocul sec. al XVII-lea), Siftei Kohen despre Shulhan’Arukh, “Ioreh De’ah”158: “Dar in timp de razboi obiceiul era sa-i omori cu mana ta, fiindca s-a spus: Pe cel mai bun dintre gentili - omora-l!” Siftei Kohensi Turei Zahav (a se vedea nota 4) sunt cele doua principale comentarii “clasice” la Shulhan’Arukh

[8] - Rabinul colonel A. Avidan (Zemel), “Tohar hanneshesheq le’or hahalakhah”‘(”Puritatea armelor in lumina Halakha”), in Be’iqvot milhemet yom hakkipurim - pirquei hagut halakhah umehqar (Dupa razboiul de Yom Kippur -capitolele despre meditatie, despre Halakha si despre cercetare), Comandamentul Regiunii de Centru, 1973; citat in Ha’olam Hazzeh, 5 ian.1974; citat, la fel, de David Shaham, “A chapter of meditation”, Hotam, 28 martie 1974; si de Amnon Rubinstein, “Who falsifies de Halakhah?”, Ma’ariv, 13 oct.1975. Rubinstein semnaleaza ca opusculul a fost retras din circulatie din ordinul sefului de stat major, acestuia fiindu-i frica, probabil, sa nu incurajeze nesupunerea la propriile sale ordine; Rubinstein, cu toate astea, considera regretabil faptul ca rabinul Avidan n-a fost trimis in fata unui tribunal militar si ca nici un rabin - militar sau civil - nu s-a ridicat impotriva a ceea ce acesta scrisese.

[9] - Persoane vinovate de astfel de crime au putut chiar sa se ridice pana la functii publice inalte. Este, de exemplu, cazul lui Shmu’el Lahis, responsabil de masacrarea unui numar cuprins intre 50 si 70 de tarani arabi inchisi intr-o moschee, dupa ce armata israeliana a cucerit satul lor in timpul razboiului din 1948-1949. I s-a facut un proces de forma, apoi a fost gratiat la interventia lui Ben Gurion. Lahis a devenit avocat respectat si la, sfarsitul anilor ‘70, a fost numit director general al Agentiei Evreiesti (care este, de fapt, conducerea miscarii sioniste). La inceputul lui 1978, faptele privind trecutul sau au fost dezvaluite pe larg de presa israeliana, dar niciun rabin si nici o autoritate intelectuala rabinica nu a pus in discutie gratierea de care beneficiase, nici indrituirea sa de a ocupa noile functii. Iar numirea sa a fost mentinuta.

Sursa traducerii.

"Israelul a suferit Holocaustul si vrea sa repete istoria cu poporul nostru" (de Musa Amer Odeh)

Reprezentantul diplomatic palestinian in Spania, Musa Amer Odeh, califica drept "crima impotriva Umanitatii" ofensiva din Gaza si solicita interventia Spaniei.

"Evreii au suferit Holocaustul cauzat de nazisti, iar astazi Israelul doreste sa repete istoria IMPOTRIVA POPORULUI PALESTINIAN", declara diplomatul palestinian, raspunzand astfel intrebarilor lansate de ceteteni spanioli pe situl cotidianului spaniol. Diplomatul a lansat o chemare comunitatii internationale – si Spaniei, care se bucura de mare respect in regiunea Orientului Apropiat - ca sa incerce sa opreasca ofensiva israeliana din Gaza, pe care a calificat-o drept "crima impotriva Umanitatii".

Pe de-alta parte, Odeh a mai aratat si ca "comunitatea internationala nu trebuie sa permita, sub nici o circumstanta ca State precum Israelul sa incalce legile internationale" si a cerut comunitatii internationale "sa faca presiuni" pe langa Guvernul israelian, pentru ca acesta sa opreasca imediat ofensiva.

Pentru realizarea unei paci definitive in regiune, Odeh cere, inainte de toate "sa se puna capat ocupatiei". De asemenea, denunta si faptul ca, de cand radicalistii israelieni l-au asasinat pe fostul Prim Ministru Isaac Rabin, "procesul de pace a inregistrat un serios regres". Odeh s-a referit apoi la Guvernele israeliene ce s-au succedat in ultimii ani: Benjamin Netanyahu, Ehud Barak si Ariel Sharon, care nu au facut decat sa creasca numarul patrunderilor armatei israeliene in Teritoriile Palestiniene si controalele la care sunt supusi cetatenii palestinieni si au construit Zidul "rasist" de separatie din Cisiordania. In egala masura, a mai spus Odeh, "la Conferinta de la Annapolis din noiembrie 2007 s-a inregistrat un total esec".


Diferendul cu Hamas

Diplomatul palestinian nu responsabilizeaza Hamasul pentru ruperea armistitiului temporar cu Israelul care a incetat la 19 decembrie 2008 si adauga ca Israelul "a violat" in mai multe ocazii acordul de incetare a focului, omorand 34 de palestinieni in incursiunile armatei israeliene in Fasia Gaza si Cisiordania, "nici nu a deschis punctele de trecere a frontierei din Gaza si nici nu a pus capat blocadei".

In legatura cu rachetele lansate de catre Hamas impotriva Israelului, Odeh este de parere ca "nu este justa o comparatie intre un popor aflat sub ocupatie si o forta ocupanta", dat fiind si faptul ca "Statul Israel este o putere nucleara, cu o armata foarte puternica si Israelul este cel care mentine sub ocupatie Teritoriile Palestiniene". In pofida acestui aspect, Odeh recunoaste ca "nu este de acord, in multe ocazii, cu Hamasul", dar adauga si faptul ca el insusi face parte din randul poporului palestinian, popor victima a politicii agresive a Statului Israel si "tocmai aceasta politica a Statului Israel hraneste fundamentalismul in zona".

Odeh se asteapta si ca noua Administratie de la Washington sa respecte "Principiile americane ale Drepturilor Omului, Democratiei si Libertatatii" in contrast cu politica dusa de fostul Presedinte american, George W. Bush, care a sprijinit mereu Israelul in toate forurile internationale "si nu a facut ceea ce era necesar pentru crearea Statului Palestinian", asa cum promisese la Annapolis. "Asteptam sa vedem schimbarea promisa de Obama", a mai adaugat Odeh.

Cuvinte culese de El Pais.

David şi Goliath moderni (de Ben Heine)

Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a condamnat marti Statul Israel pentru "grave violari" ale Drepturilor Omului in Gaza

"Consiliul condamna energic operatiunile militare inca in desfasurare ale armatei israeliene in Gaza......in urma carora au rezultat grave incalcari ale drepturilor poporului palestinian si distrugeri sistematice ale infrastructurii din Fasia Gaza."

Inaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului Navi Pillay a declarat ca "esecul armatei israeliene in a ajuta civilii nevinovati constituie CRIMA DE RAZBOI".

Comisarul ONU a criticat, de asemenea atacurile israeliene impotriva unor obiective "marcate clar cu semnele ONU si unde se adaposteau civili, cu atat mai mult cu cat zeci de oameni, mai ales copii au fost raniti in aceste atacuri deliberate".

Ea a mai adaugat ca in acest conflict "este necesar ca civilii sa fie protejati" si ca "Israelul sa nu foloseasca drept tinte ranitii sau personalul sanitar, spitalele si ambulantele, nici sa le impiedice activitatea".

In egala masura, Pillay sustine si ca "un prim pas dupa incetarea ostilitatilor ar fi ca sa aiba loc investigatii credibile, impartiale si transparente pentru a se identifica toate violarile Dreptului International Umanitar si pentru stabilirea celor responsabili".

Comitetul International al Crucii Rosii (CICR), cu sediul la Geneva a acuzat si el Statul Israel, intrucat armata sa "a impiedicat accesul ambulantelor si al personalului medical in zonele unde se desfasurau atacurile, fapt ce a dus la dublarea numarului de morti si raniti", pierzandu-si astfel viata oameni ce ar fi putut fi salvati.

Pierre Wettach, inalt responsabil al CICR pentru Israel si Teritoriile Palestiniene declara ieri pentru presa elvetiana ca "Armata israeliana nu si-a respectat obligatiile ce ii reveneau in concordanta cu Dreptul international si a Conventiilor la care Statul Evreu este parte in ceea ce priveste asistenta medicala si evacuarea ranitilor".

Acesta a mai adaugat si ca "nu numai ca israelienii nu au ajutat ranitii, asa cum ar fi fost normal sa se intample dar, mai mult decat atat, au impidicat si accesul personalului medical palestinian din cadrul Semilunei Rosii, lucru total inacceptabil".

Asociatia "Human Rights Watch" sustine si ca "in acest moment poate afirma cu certitudine, pe baza unor dovezi tangibile ca Israelul a utilizat fosfor alb impotriva unor zone cu mare concentrare de populatie civila din Gaza", violand astfel Conventia de la Geneva din 1980 care interzice clar utilizarea fosforului alb ca arma, tocmai pentru arsurile si ranile adanci si dureroase pe care le provoaca.

Liderii israelieni numiti "criminali" in Parlamentul britanic

La Londra, pe 11 ianuarie, Ministrul britanic de Externe, David Miliband a trebuit sa faca fata unui baraj de critici venite din partea membrilor Parlamentului britanic si chiar a unor fosti ministri, cu privire la pozitia oficiala exprimata de Regatul Unit in problema Fasiei Gaza, iar liderii de la Tel Aviv au fost catalogati drept "criminali de razboi"

Fostul Ministru britanic al Apararii, Peter Kilfoyle a acuzat direct Statul Israel ca ar comite "terorism de stat" in ultimele sale crime care au costat viata a circa 900 palestinieni si a solicitat Guvernului de la Londra sa "supuna Israelul unui embargou in ceea ce priveste armele".

Veteranul Partidului Laburist, fost Ministru de Externe Gerald Kaufman i-a descris pe Primul Ministru israelian, pe Minstrul de Externe si pe cel al Apararii din Statul Evreu drept "criminali de razboi" si a intrebat asistenta ce reactie internationala ar fi fost daca nu 900 de palestinieni, ci 900 de israelieni ar fi fost ucisi in acelasi mod sangeros.

Fostul Ministru Chris Mullin si David Winnock, ambii de la Partidul Laburist au fost si ei de parere ca Israelul a comis "crime de razboi in Gaza", in timp ce Conservatorul Nicholas Soames este de parere ca regimul de la Tel Aviv a actionat "contrar" legilor razboiului.

Un alt deputat, George Galloway, care fusese dat afara din Partidul Laburist pentru asprele sale critici ale razboiului din Irak, i-a descris de asemenea pe israelieni drept "criminali" si a mers atat de departe incat a cerut chiar "expulzarea Ambasadorului isrealian din Marea Britanie".

Fostul Ministru al Muncii si Pensiilor, Peter Hain, care avusese si insarcinari pe linia Ministerului de Externe, in Departamentul pentru Orientul Mijlociu (deci bun cunoscator al problematicii zonei), a spus ca "Marea Britanie ar avea nevoie de o noua politica cu privire la aceasta regiune" si a sugerat "discutii deschise cu Hamas".

A fost prima reuniune a Parlamentului de la Londra dupa Craciun, asa ca oficialii au folosit aceasta oportunitate si au exprimat pentru prima data opinii in legatura cu atacurile armatei israeliene asupra zonelor civile din Gaza.

Pe de-alta parte, intr-o declaratie oficiala, Miliband sustine ca, atat el, cat si Primul Minsitru Gordon Brown au solicitat "o imediata incetare a focului inca de la inceputul atacurilor israeliene, acum 17 zile", insa a insistat si asupra faptului ca "nu s-a putut ajunge la un consens intre cele doua parti implicate".

Totodata, Primul Ministru Brown a declarat ca "orice acuzatii privitoare la crimele de razboi trebuiesc investigate pe deplin si cat mai repede".