luni, iunie 30, 2008

Un întreg sat Palestinian ameninţat cu expulzarea (de Saed Bannoura)




Forţele militare israeliene le-au zis rezidenţilor din satul Arab ar-Ramadin că vor fi cu toţii evacuaţi din casele lor în următoarele săptămâni, ca parte al unui proiect israelian de expansiune pe pământurile palestiniene din Cisiordania.

De când guvernul israelian a început construirea Anexei la Zid pe pământul satului în 2004,rezidenţii din Arab ar-Ramadin au menţinut cu o subtilitate crescândă proprietatea pământurilor lor ancestrale, care au fost încadrate înăuntrul zonei „israeliene”, din cauza plasării Zidului.

Încă din 2004 asupra satului este un asediu, de intensitate mică, în care rezidenţii sunt obligaţi să prezinte un document de identitate care nu le este eliberat, hărţuiţi la punctele de control şi le este refuzată intrarea în propriile case sub forţa armatei israeliene.

Pe 5 iunie, un comandant al armatei israeliene, acompaniat de o forţă de 20 de soldaţi, a ajuns în partea de nord a Arab ar-Ramadin. Comandantul a informat şeful comunităţii că satul trebuie să se mute de partea cealaltă a Zidului. Pe baza refuzului de cooperare al sătenilor, Forţele de Ocupare i-a ameninţat, declarând că vor fi forţaţi să plece.

Dacă evacuarea este dusă până la capăt, 207 de oameni vor fi expulzaţi; 30 de case şi ţarcuri pentru animale vor fi distruse şi aproximativ 1.500 de oi, principala sursă de venit pentru săteni, vor fi afectate în mod negativ. Din 2004 au tot fost eliberate ordine de demolare pentru sat. Cea mai recentă demolare a avut loc în luna martie a acestui an, când structurile aparţinând localnicilor, care adăposteau 10 oameni, au fost dărâmate de buldozere.

Înca de la construirea Zidului, viaţa de zi cu zi în Arab ar-Ramadin a devenit o luptă continuă. Satul, care este localizat în aceeaşi zonă izolată ca Ras Tireh, Wadi Rasha şi Daba, este izolat de către Zid şi aşezarea Alfe Menashe, de restul Cisiordaniei. Oamenii sunt hărţuiţi în mod continuu sau le este interziă complet trecerea la porţile care îi închid faţă de restul lumii. Mai ales că nu pot să aducă fân pentru oi, deoarece armata Ocupaţiei interzice atât trecerea vehiculelor cât şi a oricui nu are permis.

Arab ar-Ramadin nu are şcoli în limitele satului. Începând din 2003, 46 de studenţi călătoreau zilnic până la Habla şi şase elevi de liceu şi doi studenţi universitari studiau în oraşul Qualqiliya. Habla era, înainte de Zid, la un drum de doar 2,5 km pentru studenţi, astăzi ei trebuie să meargă 5 km şi să aştepte deschiderea uneia dintre porţile Zidului.

Cel puţin 234 de hectare din pământurile satului au fost confiscate în zona de sud pentru Zid. Unele dintre aceste pământuri sunt folosite pentru grâne (84 de hectare) şi restul (150 de hectare) sunt pământuri pentru păşunat, folosite pentru animale.

Conform Comitetului Popular Împotriva Zidului, cazul Arab ar-Ramadin este unul simptomatic al politicii de Ocupare pentru epurarea etnică. Proiectul este însoţit de expansiunea lentă, dar sigură, a Zidului, a aşezărilor şi a drumurilor numai pentru ocupanţi, a punctelor de control şi a complexităţii de ordine şi restricţii militare care creează o presiune continuă asupra centrelor locuite de palestinieni. Satele ca Arab ar-Ramadin, care sunt înconjurate complet de către Zid şi de aşezările ocupante, trăiesc sub cea mai serioasă ameninţare.

În prezent, sunt 14 sate cu o populaţie totală de 6.314 de locuitori care se confruntă cu iminenta distrugere a caselor şi a expulzării de pe pământurile lor.

International Middle East Media Center (IMEMC) – Duminică, 22 Iunie 2008

duminică, iunie 29, 2008

Graniţele Statului palestinian văzute de către Israel, conform unui negociator (de Benjamin Barthe)

Aşezat pa biroul său situat pe înălţimile oraşului Ramallah, Muhammad Ştayyeh, unul dintre membrii echipei de negociatori palestinieni pilotată de către fostul prim-ministru Ahmed Qorei, pune mâna pe stilou şi schiţează pe o foaie de hârtie harta Cisiordaniei aşa cum şi-o imaginează omologii săi israelieni la finalul acordului de pace în curs de negociere.

Traseul stiloului său reproduce la început contururile zidului de separaţie care înglobează principalele blocuri de colonii şi anexează de facto 8% din pământurile palestiniene. Apoi delimitează o largă fâşie haşurată, de-a lungul văii Iordanului, considerată drept « zonă de securitate ». Şi, în cele din urmă, exclude regiunea Ierusalimului, în privinţa căreia negociatorii israelieni, conduşi de ministrul afacerilor externe, Ţipi Livni, refuză pentru moment să vorbească. « Vedeţi că propunerea israeliană nu este serioasă », exclamă Muhammad Ştayyeh, director al Consiliului palestinian penru reconstrucţie şi dezvoltare şi, cu acest titlu, responsabil cu dosarul infrastructurilor în negocierile cu Statul evreu.

Le Monde nu a fost în măsure să verifice afirmaţiile lui Ştayyeh pe baza surselor israeliene. « Nu divulgăm detaliile negocierilor. Discuţiile sunt dificile, dar progresăm », se mulţumeşte să declare Aryeh Mekel, purtătorul de cuvânt al ministerului afacerilor externe.

Totuşi, cele câteva scurgeri apărute în presă, precum şi alte convorbiri avute sub acoperirea anonimatului cu un diplomat străin şi cu doi alţi negociatori palestinieni tind să verifice cuvintele lui Ştayyeh. Precizia lor face notă discordantă cu cvasi-mutismul adoptat de negociatorii palestinieni de la reluarea convorbirilor pentru pace, în noiembrie 2007, în timpul conferinţei de la Annapolis din Statele Unite.

Exprimându-şi scepticismul în privinţa posibilităţii de a se ajunge la un acord de pace până la sfârşitul anului, aşa cum doreşte preşedintele american George Bush, aceştia au evitat întotdeauna să intre în detaliile hărţii.

La şapte luni de la marea-liturghie de la Annapolis, în vreme ce secretarul de Stat american Condoleezza Rice efectua în această duminică a n-a navetă în regiune, revelaţiile lui Ştayyeh trădează deci profunda dezamăgire, ca să nu spunem sentimentul de copleşire care animă delegaţia palestiniană. « Premisele noastre sunt complet antitetice, explică un negociator palestinian. Punctul nostru de plecare este dreptul internaţional şi frontierele din 1967, pe baza cărora putem negocia câteva aranjamente. Cel al israelienilor constă în situaţia de pe teren. Ei spun că dreptul internaţional n-are nimic în comun cu conflictul nostru. Afirmă că au un titlu de proprietate asupra Ereţ Israel, că nu este cazul să ne înapoieze teritorii, ci să ni le dea. »

În linii mari, schiţa lui Ştayyeh revelează două elemente importante ale acestor negocieri. Primul este acela să Statul evreu înţelege să facă din zidul de separaţie frontiera sa orientală cu palestinienii, contrariu declaraţiilor sale oficiale şi în ciuda faptului că această lucrare a fost considerată ilegală de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Prezenţa în sânul echipei de negociere israeliană a colonelului în rezervă Dany Tirza, omul care a desenat traseul barierei sub dictarea primului-ministru Ariel Şaron, este din acest punct de vedere revelatorie.

Al doilea element important este că Israelul, conform poziţiilor adoptate în trecut, se ambiţionează să conserve o formă de control asupra văii Iordanului, o zonă pe care palestinienii o revendică drept frontiera lor cu regatul iordanian. « Omologii noştri refuză să abordeze acest dosar înainte de a fi negociat aranjamentele securitare », asigură un membru al delegaţiei palestiniene.

Ce-a mai rămas din schimbul de teritorii, principiul elaborat în 2000, la sfârşitul procesului de la Oslo, prin care Israelul ar impune anexarea anumitor colonii prin cedarea unora dintre pământurile sale palestinienilor ? Conform unui diplomat străin familiar cu dosarul, « harta israeliană nu menţionează » un asemenea mecanism. « Ideea israelienilor este că coridorul prevăzut între Gaza şi Cisiordania valorează mai mult decât suprafaţa exactă pe care este stabilit, zice el. Ei doresc de asemenea să le dea palestinienilor un acces la portul Aşdod. »

Confruntaţi cu această hartă, care este concomitent lacunară (în privinţa statutului Ierusalimului), neclară (asupra problemei văii Iordanului) şi expansionistă (de-a lungul zidului de separaţie), adjuncţii lui Ahmed Qorei se chinuie să progreseze, chiar şi în cazul dosarelor mai puţin sensibile. « Cum să tratezi problema infrastructurilor dacă nu este posibil să vorbim despre aerportul Qalandiya (inclus în frontierele municipale ale Ierusalimului, deci exclus de la negocieri ? », se întreabă Muhammad Ştayyeh. « Cum să faci să avanseze tratative economice, dacă nu se ştie unde sunt situate posturile de frontieră şi deci vămile ? », adaugă el.

Harta palestiniană pare mult mai detaliată. Conform unui diplomat străin care a putut s-o examineze, ea presupune că Israelul nu obţine decât 2% din Cisiordania şi prevede un schimb de teritorii de talie şi calitate similare. « Convorbirile avansează foarte încet, spune el. La acest stadiu, este normal ca negociatorii să fie tentaţi să-şi solidifice propunerile pentru a-şi maximiza câştigurile. Totuşi, oricine ar compara aceste două hărţi, cea israeliană şi cea palestiniană, şi-ar da seama că între cele două tabere este o adevărată prăpastie. »

Articol apărut în Le Monde, numărul din 18 iunie 2008.

duminică, iunie 22, 2008

Experienţa evreiască (de Gilad Aţmon)

Timp de mai mult de jumătate de secol, cei care au încercat să combată forţele care se află în spatele modelului israelian au identificat politica şi praxisul israeliene cu zionismul şi ideologia zionistă. Îmi pare rău să le spun că s-au situat de la început şi până la sfârşit alături de subiect. Cu certitudine, proiectul zionist dictează jefuirea Palestinei în numele unei ambiţii naţionale evreieşti. Este de asemenea corect să afirmăm că Israelul s-a arătat mai degrabă eficace în traducerea filosofiei zioniste într-o practică devastatoare de opresiune şi de crimă. Totuşi, israelienii, sau mai precis marea majoritate a evreilor laici născuţi israelieni, nu sunt motivaţi, nici impregnaţi de ideologia zionistă. Spiritul sau simbolurile acesteia nu le spun practic nimic. Oricât de bizar ar putea aceasta să pară unora, zionismul este fie o noţiune străină, fie pur şi simplu o noţiune arhaică pentru cei mai mulţi dintre evreii laici născuţi în Israel.

Având în vedere că marea majoritate a israelienilor sunt dezorientaţi în raport cu noţiunea de zionism, cele mai multe dintre formele de critică ce s-ar defini ca antizioniste nu ar avea decât puţin efect asupra Israelului, asupra politicii israeliene sau asupra poporului israelian. Altfel spus, în timpul ultimelor şaizeci de ani, cei care au recurs la paradigma zionismului nu au făcut decât să predice unor convertiţi.

Se impune deci un examen aprofundat al magmei formate de către Israel, zionism şi iudeitate.


Plecarea familială

În fiecare an, spre Paşte, familia mea mă lasă singur timp de două săptămâni. Tali, soţia mea, şi copii noştri, Mai (doisprezece ani) şi Yann (şapte ani) pleacă în Israel. Soţia mea numeşte aceasta o vizită familială, ea insistă ca cei doi copii să-şi vadă rudele apropiate şi e exclus ca opiniile mele în privinţa Israelului, a identităţii evreieşti şi a zionismului planetar să impieteze cumva cu problemele familiale. Pentru motive evidente, eu însumi nu merg niciodată în Israel. Am decis în urmă cu vreo zece ani că, atâta timp cât această ţară nu va deveni cea a tuturor cetăţenilor ei, nu am ce căuta acolo.

În timpul primilor noştri ani, la Londra, am avut în mai multe rânduri discuţii cu Tali asupra opţiunii ei predilecte din perioada pascală. La început, nu eram de acord. Argumentam astfel: să târâi nişte copii inocenţi spre Statul de apartheid “rezervat doar evreilor” nu risca să contribuie la viitoarea lor bunăstare şi putea chiar să le corupă simţul etic. În timpul acestor ani, Tali îmi modera temerile, argumentând că cei doi copii ar trebui să fie trataţi ca nişte fiinţe omeneşti libere. Ei trebuie să aibă dreptul de a-şi vedea familia, şi lor le va reveni sarcina să-şi facă o opinie atunci când vor fi în stare.

Atunci când copiii noştri erau încă foarte mici, îmi era greu să-mi păstrez poziţiile. Mai şi Yann nu aveau nici un interes pentru complexităţile politicii sau ale eticii. Totuşi, pe măsură ce copiii noştri au crescut, dus-întorsul lor spre ştetl ebraic a devenit un capitol educativ important, mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Faptul de a observa că cei doi copii se transformă încetul cu încetul în israelofili light mi-a deschis ochii. Am înţeles atunci impactul Israelului şi al zionismului, prin intermediul ochilor copiilor mei british. Am învăţat să admit cu câtă uşurinţă se poate îndrăgosti cineva de Israel.

Copiilor mei le place să se afle acolo. Adoră cerul albastru, îşi petrec timpul în mare şi pe plajele nisipoase. Îmi imaginez că le place hummus şi falafel. Nu este nevoie să fii un geniu ca să realizezi că tot ceea ce am menţionat până aici are legătură cu pământul - adică Palestina – şi nu cu Statul – adică Israel. Dar nu sunt doar acestea. Copiilor mei le place şi să vorbească ebraica în imersiune printre oamenii care o vorbesc, le place să râdă în ebraică, şi le place chiar să fie supăraţi în ebraică! Le place şuţpah (tupeu) ebraic, care este inerent caracterului deschis al israelienilor. În cele din urmă, ebraica este limba lor maternă.

După ce aterizează într-o Londră înnourată, Tali şi copiii sunt morocănoşi şi pierduţi pentru o vreme. Tali devine lejer nostalgică pentru strălucitoarea carieră teatrală pe care a abandonat-o acolo. Acest lucru este uşor de înţeles. Dar cazul copiilor mei este puţin mai complicat. Ei sunt britanici. Deşi ebraica este limba lor maternă, engleza este prima lor limbă. La Londra, ei sunt lipsiţi evident de unele dintre libertăţile de care se bucurau acolo: ei vor să continue să se joace în aer liber, să se scalde sub formidabilul soare al Mediteranei în timpul unei primăveri lipsite de orice picătură de ploaie. Dar ceea ce este încă şi mai remarcabil, este faptul că Israelul rezolvă ceea ce pare să fie complexul lor identitar care se manifestă inevitabil. Când se află la Londra, sunt neliniştiţi în privinţa identităţii lor etnice, sunt incapabili să decidă cine sunt: sunt oare ex-israelieni, ex-evrei, evrei laici, creştini prin cultură, copiii unui palestinian care vorbeşte ebraica, fiul şi fiica unui celebru self-hating Jew mândru că este ceea ce este, şi aşa mai departe. În Israel, şi îndeosebi înconjuraţi de familie, nici una dintre aceste întrebări nu intră în joc. Israelienii sunt înclinaţi să te admită ca frate, orideunde aţi veni, numai să nu fii arab. În timp ce în Londra multietnică, cei doi copii ai mei sunt adesea confruntaţi cu întrebări evidente în ceea ce priveşte originea lor, pe care le gestionează dificil, în bună parte din cauza mea şi a poziţiilor mele, în Israel, aceste întrebări nici nu se pun.

Atunci când copiii mei se întorc în Londra, am impresia, timp de o bună săptămână, că eu şi nebunia mea suntem cei care le-am impus condiţiile acestea de exil hivernal. Dar, în adâncul meu, ştiu că ei au pe deplin dreptate. Tot ceea ce pot spune ca să mă apăr este: “Greu, greu!”

O săptămână sau două după întoarcerea lor din Israel, copiii mei devin zionişti light. Nu e vorba că ar contesta ceea ce spun în privinţa Palestinei, nici că ar dezvolta vreun oarecare sentiment de aspiraţie naţională evreiască, nici că ar fi orbi la suferinţa poporului palestinian. De fapt, băiatul meu, care are şapte ani, este atât de oripilat de zidul gigantic încât nu se opreşte din întrebările despre oamenii care trăiesc de cealaltă parte. Dar există ceva a cărei experienţă o fac în Israel, şi acest ceva ceva este ceea ce face din zionism cea mai reuşită dintre poveştile şi legendele evreilor din Diaspora din ultimele două milenii. Nu ideologia este ceea ce face succesul zionismului, copiilor mei nu le pasă de zionism, probabil că nici nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt. Nu este vorba nici despre politică, cei doi copii ai mei nu ştiu mare lucru despre politică. Nu, este vorba despre apartenenţă. Zionismul este un identificant simbolic, el furnizează diasporei evreieşti un nivel simbolic. El dă un semnificant tuturor aparenţelor posibile, crează o lume coerentă şi încărcată de sens. Dă un nume mării, cerului, soarelui, pământului, fraternităţii, speranţei şi prieteniei. Dar dă, de asemenea, un nume inamicului, goymilor, şi chiar la self-hating Jews. Zionismul este o ordine a lumii luminoasă dar, din nefericire, este o ordine neîndurătoare şi ucigaşă.

Prin ochii copiilor mei, am avut oportunitatea studierii semnificaţiei Israelului, dincolo de politica şi practicile sale. Prin ei, pot vedea ce are Israelul de oferit, şi cu ce putere. Analizând relaţia empatică dintre copiii mei şi Israel, am înţeles, acum, că experienţa contemporană evreiască este fondată pe două ansamble dialectice esenţiale. Unul este legătura dintre Ereţ Israel şi Diaspora, şi celălalt poate fi formulat astfel: “Iubeşte-te tu însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi!”


Ereţ Israel şi Diaspora

“Sunt o fiinţă omenească, sunt un evreu şi sunt un israelian. Zionismul a fost un instrument care m-a făcut să trec de la starea de evreu la starea de israelian. Cred că Ben Gurion este cel care spunea că mişcarea zionistă era eşafodajul pentru a construi casa şi care, după stabilirea Statului, trebuia să fie demontat.” (Avraham Burg, autorul lucrării Leaving the Zionist ghetto, într-un interview cu Ari Şavit, în 9 iunie 2007)

În ceea ce priveşte evreii laici născuţi în Israel, zionismul înseamnă foarte puţin. Dacă zionismul are ca sarcină să afirme că evreii au dreptul la un cămin naţional în Zion, evreul născut în trăieşte deja această realitate încă de la naştere. Pentru el/ea, zionismul este un capitol istoric aparţinând trecutului, asociat fotografiei în sepia a unui bărbat arborând o mare barbă neagră (un anume Theodor Herzl). Pentru israelieni, zionismul nu este o transformare aşteptată, este mai degrabă un capitol istoric plictisitor, obositor, depăşit şi fără interes, la limita bla-bla-ului. Este mult mai puţin interesant decât noutăţile zilei: şpăgile luate de Olmert, sau transformarea lui Obama în purtător de cuvânt israelian! De fapt, pentru noii israeliţi, Galut (Diaspora) are câteva conotaţii negative. Ea este asociată ghettourilor, ruşinii şi persecuţiilor, deşi acest termen nu se aplică nici centrului Manhattanului, nici cartierului londonez Soho. Înţeleg prin aceasta că israelienii nu au tendinţa de a identifica emigraţia lor din Israel cu o întoarcere în Galut. Ca şi alte populaţii migratoare, ei caută pur şi simplu o viaţă mai bună. Este necesar să menţionăm că, pentru cei mai mulţi dintre israelieni, Israelul este departe de a fi un loc eroic şi glorios. Desigur, după şaizeci de ani împreună cu aceeaşi femeie, poate fi dificil să-i vezi frumuseţea.

Pretinsul “israelian”, adică evreul laic născut în Israel, acest produs minunat al zionismului postrevoluţionar, s-a obişnuit de acum atât de mult cu existenţa în regiune încât şi-a pierdut instinctul evreiesc de supravieţuire. În locul acesteia, el adoptă interpretarea cea mai hedonistă posibilă a individualismului luminat occidental, care aboleşte ultimele reminiscenţe ale colectivismului tribal. Aceasta explică poate de ce Israelul a fost învins în ultimul război din Liban. Israelianul nou nu mai vede nici cel mai mic motiv să se sacrifice pe un altar colectiv evreiesc. Este cu mult mai interesant să exploreze aspectele pragmatice ale filosofiei “vieţii frumoase”. Acest lucru explică fără îndoială şi motivul pentru care armata israeliană este incapabilă să rezolve ameninţarea crescândă a rachatelor Qassam. Pentru aceasta, generalii israelieni trebuie să conceapă o formă oarecare de tactică terestră curajoasă.

Aparent, ei au reţinut lecţia libaneză: societăţile hedoniste nu produc războinici spartani, şi fără războinici reali la dispoziţie, aveţi interes să vă retrageţi şi să vă apăraţi de departe. În loc să se trimită unităţi speciale de infanterie în Fâşia Gaza în zori, este aparent cu mult mai facil să se dea drumul la bombe deasupra cartierelor suprapopulate, sau să fie înfometaţi locuitorii până ce se predau. Inutil să precizez că palestinienii, sirienii, Hizballah, iranienii şi întreaga lume islamică vede foarte bine ceea ce se petrece. Ei analizează zilnic tacticile laşe ale israelienilor, ştiu că zilele Israelului sunt numărate.

Oricât de curios ar părea, israelienii nu sunt preocupaţi de emergenţa inevitabilă şi fatală a acestei realităţi, cel puţin nu în mod conştient. Instinctul lor tribal de supravieţuire fiind înlocuit cu un individualism luminat, tinerii israelieni sunt preocupaţi pe larg de supravieţuirea lor personală mai degrabă decât de vreun oarecare proiect colectiv. Israelianul va merge până într-acolo încât va întreba: “cum dracu’ pot s-o şterg de aici?” Noul evreu laic israelian este dotat cu setea evadării. Imediat ce el/ea a terminat cu serviciul militar obligatoriu, fie se va precipita la aeroport, fie se va deconecta de toate canalele de informare. Numărul israelienilor care-şi părăsesc patria-mamă nu face decât să crească zilnic. Ceilalţi, cei care sunt condamnaţi să rămână în Israel, dezvoltă o cultură a indiferenţei apatice.


Beaufort sau Sderot

Recent, am văzut Beaufort, un film israelian premiat de câteva ori. Deşi n-am fost deloc subjugat de îndrăzneala cinematografică, acest film este un expozeu uimitor al stării de şoc de după lupte şi a defetismului israelian. Povesteşte istoria unei unităţi speciale a brigadei Golani din infanteria Forţelor Israeliene de Securitate, îngropată într-un bunker instalat în interiorul unei fortăreţe bizantine, la Beaufort, în vârful unui munte din Libanul de Sud. Intriga se situează cu câteva zile înaintea primei retrageri israeliene din Libanul de Sud (din 2000). Cum se cuvine, plutonul israelian este hărţuit de combatanţii Hizballah. Zile şi nopţi întregi, trăiesc în tranşee, se ascund în adăposturi din beton armat şi sunt supuşi tirurilor continue de mortiere şi de rachete. Deşi se gândesc cu toţii la viaţa pe care o vor duce odată ieşiţi din infernul în care sunt prinşi în capcană, dacă vor scăpa, mor cu toţii, unul după celălalt, loviţi de un inamic pe care nici măcar nu-l văd.

Israelienii au adorat acest film. Restul lumii a fost un pic mai puţin convins de calitatea sa cinematografică. Dacă vă întrebaţi ce au îndrăgit într-atâta israelienii în acest film, iată răspunsul meu. Pentru israelieni, situaţia descrisă în acest film este o alegorie a unui stat care-şi dă seama de caracterul temporal şi futil al existenţei sale. În măsura în care soldaţii israelieni visează să fugă imediat ce vor putea s-o facă, fie ca să se instaleze la New York, fie ca să se distreze la Goa, societatea israeliană îşi dă seama de sfârşitul ineluctabil la care este condamnată. Asemeni soldaţilor din film, israelienii vor să devină americani, parizieni, londonezi şi berlinezi. Numărul israelienilor care fac coadă pentru a obţine un paşaport polonez creşte pe zi ce trece. Filmul Beaufort este o metaforă a unei societăţi care sfârşeşte prin a-şi da seama că e în stare de asediu. O societate care-şi dă seama că nu există fără îndoială o soluţie, nici fizică, nici mentală, sub forma unei indiferenţe crescânde. Filmul poate fi interpretat ca o parabolă a unei societăţi care descoperă cu angoasă că e temporară.

Într-un mod foarte interesant, tot atât cât soldaţii din fortăreaţa Beaufort şi locuitorii din Sderot sau Aşkelon sunt perplecşi în faţa voinţei lor de a lăsa totul baltă şi de a-şi lua picioarele la spinare pentru a supravieţui, într-atât nu mai văd nici cel mai mic motiv de a se agăţa de locul în care se găsesc, pentru evreii din Diaspora, Israelul nu este nimic mai puţin decât un model luminos de glorie. Israelul este concomitent semnificaţia şi semnificaţia în devenire. Pentru evreul din diaspora, Israelul este transformarea simbolică îndreptată spre eliberare şi chiar spre răscumpărarea mizeriei evreieşti.

Israelul este tot ceea ce evreul din diaspora nu este. Israelul este plin de şuţpah, este puternic, este viguros, el îşi apără credinţa. În consecinţă, pentru tânărul evreu din Golders Green sau din Brooklyn, a face alyah, sau chiar numai a se înrola în ceea ce el/ea consideră a fi eroica armată israeliană, este cu mult mai glorios decât să fie angajat într-un cabinet de avocaţi, de dentişti sau contabili ca tata.

Oripilat de ideea, puţin probabilă, că într-o zi puştii mei îmi vor face surpriza de a sugera că ar putea pleca să petreacă ceva timp în Israel singuri, fără supervizarea parentală a mamei lor, am început să înţeleg, de puţină vreme, ceea ce Israelul are de oferit evreilor din lumea întreagă. De fapt, rari sunt părinţii evrei care şi-ar disuada fiul sau fiica să se înroleze în Forţele Israelien de Apărare; de ce ar face-o? Armata israeliană este o armată foarte securizată, ea evită ofensivele terestre la maxim, omoară de departe, acordă soldaţilor ei o valoare atât de importantă pe cât îi place să provoace o durere împinsă la extrem celorlalţi. Orice tată evreu nu poate decât să admită că poate fi util, pentru urmaşul său, să ştie să conducă un tanc, să piloteze un elicopter sau să stropească cu un aruncător de grenade MK47. Spre deosebire de combatanţii palestinieni aflaţi în stare şocantă de subechipare, care mor în mare număr zilnic, soldaţii israelieni nu-şi riscă aproape niciodată viaţa. În consecinţă, eroica alyah şi chiar integrarea în FIA par aventuri fără probleme, cel puţin acum,

Deşi este perfect evident că cei mai mulţi dintre tinerii evrei din diaspora decid să-şi continue existenţa acolo unde se găsesc şi să evite “profitarea” de sfidarea alyah zioniste, zionismul continuă să le furnizeze un identificant simbolic. Zionismul şi operatorii aliyah le oferă oportunitatea fie de a se identifica cu cei care care au ajuns până acolo, fie să devină ei înşişi soldaţii uneia dintre cele mai puternice armate din lume.


Întoarcerea evreului rătăcitor

Zionismul a inventat poporul evreiesc, şi i-a amplasat căminul naţional, Israelul, într-un conflict devastator care e pe cale de a lua, azi, o dimensiune mondială, şi care a devenit o foarte gravă ameninţare planetară.

Totuşi, pentru israelieni, cei care se găsesc în ochiul ciclonului, “zionismul” înseamnă foarte puţin lucru. Israelienii se înrolează în Forţele Israeliene de Apărare nu pentru că sunt zionişti, ci pentru că sunt evrei (spre deosebire de musulmani care îi înconjoară). Această conştientizare crucială poate conferi o semnificaţie nouă noţiunii de “evreu rătăcitor”. Dialectica care s-a instaurat între Diaspora şi Ereţ Israel conduce la un dublu curent contrariu migraţiei, de aspiraţie şi de speranţă. Evreii din Diaspora sunt aspiraţi de către Israel la lumina fantasmei zioniste, iar evreii israelieni, pe de altă parte, sunt determinaţi să fugă din ţara lor din ce în ce mai asediată. Diaspora se îndreaptă spre Ereţ Israel în vreme ce evreii israelieni, în manieră generală, nu aspiră decât să fugă.

Acest contracurent al migraţiei / aspiraţie este departe de a fi o chestiune contingentă, în realitate este produsul direct al scrierilor sacre iudaice. Aşa cum am explorat în articolul meu, De la Ester la Birkenau, de la Ester la AIPAC, din ce în ce mai mulţi specialişti ai Bibliei dezbat, azi, istoricitatea acesteia. Aparent, “Biblia, în cea mai mare parte, a fost scrisă după Exilul (evreilor) în Babylon, şi aceste scrieri reaşează (şi, într-o mare măsură, inventează pur şi simplu) istoria israeliană anterioară de aşa manieră încât ea reflectă şi reiterează experienţele celor care reveneau din exilul babylonian.”

În consecinţă, Biblia, în calitate de text exilic, parvine la o realitate fragmentată, în care evreul Diasporei aspiră să “se reîntoarcă” odată ajuns acasă, ideologia pierzându-şi caracterul persuasiv. Cazul zionismului este similar, în manieră frapantă: el a reuşit să aspire câţiva evrei vorbindu-le despre Zion, şi totuşi, odată în Zion, ideologia este incapabilă să furnizeze aventura la domiciliu.

Putem foarte clar să decelăm o tensiune dialectică între zionism, identitatea evreului din diaspora şi israelitudine, care este într-o mare măsură legată de proiectul ebraic. Zionismul şi Israelul sunt doi poli diferiţi care, împreună, formează experienţa evreiască contemporană.


Iubeşte-te pe tine însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi

Odată înţeleasă opoziţia dialectică dintre Ereţ Israel şi Diaspora, sunteţi gata să mergeţi mai departe şi să reflectaţi la relaţia complementară unică ce există între cele două. Pe cât Ereţ Israel şi Diaspora stabilesc un dublu curent contrariu de aspiraţie şi de migraţie, pe atât Israelul are ca funcţie stabilirea unei interpretări simbolice coerente şi logice a şovinismului şi a suprematismului tribal evreiesc. Israelul face din “iubeşte-te pe tine însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi” o realitate devastatoare, în care auto-iubitorul se dovedeşte capabil să provoace durerea cea mai atroce vecinilor care-l înconjoară.

Pentru a înţelege conceptul evreiesc de dragoste de sine, este fără îndoială necesar să reflectăm mai întâi la chestiunea care face să existe această formă particulară a conştiinţei emoţionale personale: am numit chestiunea statutului de popor ales.

Dacă înţelegerea religioasă evreiască a faptului de a fi fost aleşi este concepută ca o povară morală, prin care evreii se văd obligaţi de către Dumnezeu să fie un model de comportament moral, interpretarea evreiască laică a alegerii se reduce la o formă şovină, banală, de supremaţie orientată rasial. Ea îi încurajează în mod clar pe cei care au din întâmplare o mamă evreică să se iubească pe ei înşişi orbeşte. Este crucial să menţionăm, în stadiul acesta, că, în cele mai multe dintre cazuri, supremaţia evreiască duce la un anumit nivel de dispreţ pentru drepturile elementare ale altora. În multe cazuri, aceasta conduce la animozitate, chiar la ură, latentă sau manifestă.

Acest suprematism este în inima revendicărilor zioniste asupra Palestinei, în dauna locuitorilor săi indigeni. Dar în mod clar aceasta nu se limitează la Palestina; manifestarea radicală a lobbiului evreiesc în favoarea extinderii “războiului împotriva terorismului”, aşa cum se prezintă ea, de exemplu, în cazul Congresului American Evreiesc, nu este decât nu exemplu suplimentar. Nu aş îndrăzni niciodată să afirm că acest tip de propagandă belicoasă ar fi propriu evreilor (ca popor), şi totuşi, din nefericire, este deosebit de simptomatică în raport cu gândirea politică tribală evreiască, de stânga, de dreapta sau de centru. În consecinţă, faptul că, pe linia de front a luptei pentru umanism şi etică universale, găsim evrei ca Iisus, Spinoza şi Marx, nu ar trebui deloc să ne uimească. Oamenii aceştia, care s-au sacrificat pentru a introduce o noţiune de fraternitate, s-au ridicat, mai întâi şi înainte de orice, împotriva supremaţiei tribale pe care o găseau în ei înşişi şi în moştenirea culturală. Mai presus de orice, au protestat împotriva ceea ce le era familiar şi au sugerat să i se substituie fraternitatea şi dragostea.

Totuşi, putem nota că Iisus, Spinoza şi Marx nu au reuşit să-i transforme pe evrei (în calitate de colectivitate), deşi au avut un anume succes faţă de unii dintre ei. Aparent, trecerea de la tribalismul dogmatic monoteist pietrificat la un universalism pluralist şi tolerant este cvasi imposibil. De fapt, mulţi evrei au reuşit să-l abandoneze pe Dumnezeu, aşa cum ştim, unii au devenit marxişti, dar într-un anume fel, mulţi dintre aceştia din urmă au rămas fideli filosofiei lor “strict evreieşti”, monoteistă şi exclusivist tribală (Bund, JAZ, Evreii împotriva zionismului). Alţii au mers până într-acolo încât au devenit “o naţiune ca toate naţiunile” (zionism), numai că au îmbătrânit omorându-i şi masacrându-i pe cei care, din punct de vedere etnic, nu corespund viziunii pe care şi-o făceau despre ei înşişi (Naqba din 1948). Unii au devenit atât de liberali şi de cosmopoliţi încât au găsit metoda de a reduce conflictul mondial contemporan la o simplă chestiune de “soft drink”. “Cei care beau Coca-Cola nu se omoară între ei”, ne-au învăţat. Este poate adevărat, totuşi, aparent, băutorii de Coca-Cola au masacrat recent un milion şi jumătate de irakieni, totul, în numele “democraţiei”.

Este crucial în egală măsură să menţionăm că mulţi evrei au reuşit să se asimileze şi să lase deoparte trăsăturile dominante tribale, funcţionând ca fiinţe omeneşti obişnuite. Nu au nimic în comun nici cu Bund, nici cu neoconservatorii, nici cu zionismul. Aparent, aceste fiinţe eliberate în mod autentic nu intră în cadrul studiului meu, şi nu pot decât să le urez mult noroc şi succes.

Totuşi, deşi evreii sunt divizaţi între ei în legătură cu numeroase subiecte, ei sunt uniţi în lupta împotriva celor pe care îi identifică în mod colectiv ca fiind duşmanii lor. Mi-a trebuit ceva timp ca să înteleg că cei care lucrează sub steagul exclusiv evreiesc, în sânul mişcării de solidaritate cu Palestina, şi în sânul mişcărilor anti-război, sunt înainte de toate grijulii să lupte împotriva oricărei referinţe la lobbiul evreiesc, sau la puterea evreiască.

Am propus deja o explicaţie. Zionismul, în sine, are puţine lucruri în comun cu Israelul – este un discurs intern al Diasporei evreieşti. În consecinţă, dezbaterea între zionişti şi antizionişti evrei nu are nici un impact asupra Israelului, nici asupra luptei împotriva fărădelegilor israeliene. Această dezbatere nu serveşte decât la întreţinerea controversei în sânul familiei, semănând şi mai multă confuzie la goyimi. Aceasta permite propagandistului evreu etnic să afirme că “toţi evreii nu sunt zionişti, de fapt, există aproape două duzini de antizionisti evrei în lume”. Oricât de patetic ar putea părea, acest argument încâlcit a fost suficient pentru a disuada orice critică împotriva lobbiului evreiesc etnocentric exprimată în cursul ultimilor patruzeci de ani. Aparent şi din nefericire, când este vorba de acţiune, zioniştii şi aşa-zişii “anti”-zionişti evrei se comportă ca unul şi acelaşi popor.

De ce acţionează ei ca unul şi acelaşi popor? Pentru că sunt un singur popor. Sunt realmente unul? Prea puţin contează, atâta vreme cât ei înşişi sunt convinşi că sunt acelaşi popr şi acţionează ca atare. Şi ce anume face din ei acelaşi popor? Fără îndoială faptul că îi urăsc pe toţi ceilalţi atât cât se iubesc ei înşişi.

Un vechi dicton evreiesc spune: “Zi-mi cine sunt prietenii tăi, şi-ţi voi spune cine eşti”, ar fi mai potrivit să-l modernizăm pentru o lectură mai nuanţată a politicii evreieşti tribale contemporane: “Zi-mi doar pe cine urăşti, şi-ţi voi spune cine eşti!” Dacă, de exemplu, îi urâţi pe Finkelstein, Aţmon, Blankfort, Mearsheimer & Walt, etc., sunteţi fără îndoială evreu. Dacă, pur şi simplu, nu sunteţi de acord cu una oarecare dintre persoanele citate, puteţi fi cu adevărat orice.

Ura, şi chiar repulsia pentru cineva, este în mod trist simptomatică pentru politica tribală evreiască, şi acest lucru are probabil ceva în comun cu faptul că politica tribală evreiască este marginală şi definită prin negaţie. Israelul a reuşit clar s-o perfecţioneze şi să-i dea o semnificaţie realmente nouă. În vreme ce evreul din diaspora are dreptul să se iubească el însuşi, ura sa pentru celălalt este în mare măsură sufocată. Chiar dacă anumitor evrei le poate place să observe literal prescripţiile religioase şi să scuipe pe biserici [*], sau pur şi simplu să distrugă existenţa unor universitari şi artişti prestigioşi, ura şi violenţa nu sunt tolerate în interiorul unui discurs occidental contemporan. Exact acolo intervine Israelul. Pe cât se iubesc israelienii pe ei înşişi, pe atâta sunt capabili să urască pe oricine nu este ei. Sunt capabili să înfometeze milioane de palestinieni, sunt capabili să omoare când le vine cheful. Israelul a făcut din deviza “iubeşte-te pe tine însuţi; urăşte-i pe toţi ceilalţi!” o practică viabilă. A rezolvat tensiunea ambivalentă cea mai inerentă practicii amorului propriu aflându-se concomitent în mijlocul celorlalţi. Israelul nu se mulţumeşte să-l urască pe profesorul Finkelstein, este capabil să-l bage în puşcărie, şi chiar să-l expulzeze. Israelul nu se mulţumeşte să urască palestinienii, este capabil şi să-i înfometeze, să-i închidă în spatele zidurilor şi a firelor de sârmă ghimpată, este capabil să-i bombardeze, şi chiar să şi-i scoată la înaintare pe cei mai decişi dintre ei, atunci când se prezintă momentul.

Acesta este aspectul cel mai înfricoşător al complementarităţii dintre Ereţ Israel şi Diaspora. Este materializarea unei societăţi îmbuibate până în punctul în care plezneşte de ură. După două mii de ani de rătăcire, evreul naţional reformat recent este capabil nu numai de ură, ci şi de provocarea durerii celei mai extreme la cei pe care din întâmplare îi urăşte.


Explorând problema evreiască

Odată pe an, în jurul Paştilor, familia mă părăseşte şi rămân singur la Londra, pentru două săptămâni. Soţia mea Tali şi cei doi copii ai noştri, Mai şi Yann, merg în Israel. Constat în ce mare măsură le place ceea ce este acolo. Înţeleg foarte bine ceea ce le place să găsească acolo. Din fericire, sunt în măsură să spun că cel puţin pentru moment, copiii mei nu sunt nişte pasionaţi frenetici de ei înşişi şi că nu se consideră ca făcând parte dintr-un oarecare colectiv tribal. În consecinţă, ei nu urăsc pe nimeni.

Totuşi, prin intermediul experienţei mele, pot vedea ceea ce poate oferi Israelul, îndeosebi celor care nu trăiesc acolo. Pot vedea în ce măsură aventura israeliană poate părea un success story, văzută de departe. Prin intermediul experienţei mele, am învăţat lucruri despre dialectica dintre căutarea domestică israeliano/ebraică şi aspiraţia zionisto/diasporică. Negaţia şi complementaritatea dintre ebraic şi diasporic este esenţa experienţei evreieşti contemporane.

Dacă vrem să rezolvăm problema crimelor perpetrate de către Israel şi cea a răului promovat de către lobbiurile zioniste mondiale, trebuie să întreprindem un studiu aprofundat al chestiunii evreieşti şi al experienţei evreieşti. Nu este vorba doar despre Israel şi despre zionism, ci mai degrabă despre magma unică, devastatoare şi complexă formată de către cele două. În absenţa chestionării experienţei evreieşti, suntem condamnaţi să ne pierdem vremea folosind o terminologie arhaică formulată în secolul al XIX-lea, care nu are strict nimic în comun cu conflictul actual.

Odată ce vom fi avut suficient curaj pentru a explora chestiunea evreiască şi identitatea evreiască, vom fi poate pe punctul de a pricepe că apartheidul israelian nu este doar un ansamblu de circumstanţe politice, ci, în realitate, un rezultat natural al filosofie tribale particulare, orientată rasial. Mai mult decât o măsură politică, zidul israelian este manifestarea unei atitudini rasiste exclusiviste care se află în inima noţiunii evreieşti de segregaţie. În chiar momentul în care ne-am ridica şi am insista să se interpreteze chestiunea evreiască, am putea la fel de bine să înţelegem motivul pentru care senatorul Obama s-a aruncat în conferinţa AIPAC, la doar trei ore de la numirea sa la candidatura democrată. Ansamblul promisiunilor făcute de către Obama, Clinton şi McCain la AIPAC, în urmă cu câteva zile, este, în realitate, un reflex fidel al experienţei evreieşti contemporane. Senatorii au alimentat crema lobbiştilor evrei usamericani exact cu hrana pe care aceştia vor s-o înghită. În detrimentul palestinienilor, a irakienilor, a syrienilor, a iranienilor şi a sutelor de milioane de musulmani, oamenii politici usamericani au promis în mod deschis că America va persista în opţiunile ei. Aparent, Usamerica preferă să liniştească minuscula minoritate evreiească mai degrabă decât să fie un mediator internaţional şi un negociator cu adevărat sincer.

Afirm răspicat că în lumina crimelor perpetrate de către Statul evreiesc în numele poporului evreu, suntem perfect îndreptăţiţi să punem sub semnul întrebării filosofia şi praxisul implicate în experienţa evreiască. Nu trebuie niciodată să ne lăsăm intimidaţi, nici de către activiştii etnici evrei, nici de către difamatorii zionişti.

Pentru că evreii nu formează o rasă, dar sucombă în mare măsură diverselor forme de politică colectivă orientată rasial, nu avem nici un motiv să ne temem abordând această chestiune. Odată ce vom integra ca pe o informaţie faptul că evreii nu formează o rasă, studiul identităţii şi al politicii evreieşti nu va ţine nici de rasism, nici de esenţialism. În realitate, este exact contrariul: de fapt, este vorba despre o lectură critică a unei ideologii rasiste, şi a suprematismului care o caracterizează.

Aceia dintre noi care văd în Israel şi în zionism cel mai mare pericol ameninţând pacea lumii trebuie să persevereze în acest studiu. În loc să ne concentrăm în mod separat pe zionism sau pe Israel, trebuie să focalizăm amalgamul de complexitate unică în felul său pe care-l formează cele două. Acest complex dialectic determină noţiunea contemporană de experienţă evreiască. Zionismul, în el însuşi, nu este mai mult decât o iluzie. Nu are nici o altă finalitate decât aceea de a ne captiva atenţia şi de a ne face să pierdem concentrarea. Aparent, atacul nostru împotriva zionismului nu are nici un impact asupra Israelului, asupra politicii sale şi a locuitorilor săi. În cel mai bun caz îi deranjează pe câţiva evrei zionişti.

În egală măsură în care studiul critic al “experienţei evreieşti” poate să ne ajute să salvăm milioane de vieţi de palestinieni, de irakieni, de syrieni şi de iranieni, este în interesul colecgiv al evreilor să înţelagă adevărata natură a experienţei şi a politicii evreieşti. În cele din urmă, politica evreiască (mai degrabă decât religia evreiască) este aceea care riscă să diabolizeze colectivul evreiesc în întregime, pentru următoarele milenii. Ţine de interesul colectiv evreiesc să oprească bestia politică, înainte de a fi prea târziu.

O datorez fraţilor şi surorilor mele din Palestina, mi-o datorez mie însumi, o datorez lui Yann şi lui Mai. Vreau să fiu sigur că atunci când va veni timpul, pentru ei, să protesteze împotriva propriei mele “experienţe anti-evreieşti”, voi fi destul de inteligent încât să discut cu ei, până la capăt, într-un mod deschis şi raţional.

Notă:

[*] Conform lui Israel Şahak, în lucrarea sa Jewish History, Jewish Religion: The Weight of Three Thousand Years (Istorie evreiască, religie evreiască, greutata a 3000 de ani), această practică are rădăcini vechi, şi a devenit din ce în ce mai frecventă: dezonorarea simbolurilor religioase creştine este o datorie religioasă foarte veche, în iudaism. A scuipa pe cruce, şi în particular pe crucifix, şi a scuipa, pentru evrei, atunci când se află în faţa unei biserici, a devenit o obligaţie, pentru evreii pioşi, aproximativ din secolul al treilea. În trecut, când pericolul unei ostilităţi antisemite era real, evreii pioşi erau sfătuiţi de către rabinul lor să scuipe fie în aşa fel încât motivul să rămână celorlalţi ascunşi, fie astfel încât scuipatul să le cadă pe piept, şi să nu atingă realmente crucea, sau să nu scuipe în mod deschis trecând prin faţa unei biserici.

Cf. versiunea in limba engleza.
Cf. versiunea in limba franceza.

vineri, iunie 20, 2008

George Galloway defending Palestinian Arab rights in their land

Israel confirmă înţelegerea de încetarea focului cu Hamas



The Associated Press

Israel a confirmat astăzi, în mod oficial, că încetarea focului cu militanţii Hamas va începe această săptămână, într-un efort de a pune capăt unui an de luptă care a ucis mai mult de 400 de palestiniei şi şapte israelieni.

Armistiţiul este aşteptat să înceapă mâine dimineaţă şi va fi urmat săptămâna viitoare de o înlesnire a blocadei israeliene asupra Gazei.

„Joi va fi începutul, sperăm noi, a unei noi realităţi unde cetăţenii israelieni din sud nu vor mai fi la capătul receptării continue a atacurilor cu rachete”, a declarat un purtător de cuvânt al Guvernului israelian. „Israel conferă o şansă serioasă acestei iniţiative egiptene şi noi vrem să reuşească.”

Ca parte a înţelegerii, Egipt a promis să oprească contrabanda de arme din teritoriul său spre Gaza.

Dacă Israel acordă încredere eforturilor egiptene, Hamas, Egipt şi oficialii europeni vor începe discuţiile pentru deschiderea pasajului principal al Gazei, trecerea Rafah, spre Egipt.

Purtătorul de cuvânt al Hamas a precizat: „Noi, în Hamas, suntem devotaţi faţă de ceea ce am declarat.”

Gruparea care are controlul strâns al puterii în Gaza, a spus că toate zonele militante ale grupării vor respecta armistiţiul.

Reprezentantul israelian pentru aceste discuţii, Amos Gilad, a declarat că Israel va ţine responsabilă Hamas pentru orice atac venind din Gaza.

„Aceasta nu este o înţelegere de pace... Calmul înseamnă că nu este nici un fel de teroare, nu este nici o diferenţă că vine de la „a” sau „b” ”, a mai precizat. „Este clar că dacă nu vor fi atacuri asupra noastră, activitatea armatei va fi în acord.”

Violenţe minore au continuat astăzi cu şase focuri de rachete şi mortiere asupra Israelului. Nu au fost reportate victime.

Jihadul islamic şi-a revendicat focurile de rachetă, spunând că au răzbunat cei 10 militanţi ucişi de atacurile aeriene israeliene cu două zile înainte. Patru membrii ai Jihadului islamic erau printre morţi.

Armistiţiul vrea să încheie ciclul violent de atacuri palestiniene cu rachete şi loviturile israeliene aeriene si terestre care s-au intensificat în ultimul an de când Hamasul islamic a preluat conducerea asupra Gazei.

Se vrea de asemenea să îmbunătăţească viaţa locuitorilor din Gaza care au avut de suferit din cauza durelor sancţiuni economice israeliene menite să pună presiune asupra Hamas, să oprească atacurile şi să îi slăbească poziţia în Gaza.

Blocada a provocat răspândirea penurilor de combustibil, electricitate şi a bunurilor de bază în sărăcitul teritoriu cu 1,4 milioane de palestinieni. Atacurile zilnice cu rachete şi mortiere asupra comunităţilor sudice ale Israelului au întrerupt viaţa a mii de locuitori.

Discuţiile au fost negociate de către Egipt din cauză că Israel, la fel ca majoritatea comunităţii internaţionale, evită Hamas pentru refuzul de a recunoaşte Israelul sau pentru învinuirea de violenţă.

Unii oficiali israelieni au criticat încetarea focului, spunând că va întări Hamasul.
„Calmul aduce o mare realizare pentru Hamas”, a declarat ministrul de cabinet Meir Sheetrit.

„Ei dovedesc că determinarea lor şi războiul şi atacurile continue asupra Israelului îi ajută să obţină ceea ce vor.”

Israel s-a retras din Gaza în 2005 cu ideea că acţiunea ar duce la încetarea atacurilor cu rachete şi va deschide calea spre o înţelegere de pace. Dar haosul a crescut în teritoriul costal, ducând la preluarea conducerii de către Hamas de anul trecut, şi focul de rachete a persistat aproape fără întrerupere.

Articol apărut în The Independent, ediţia de joi 18 Iunie 2008

sâmbătă, iunie 07, 2008

Indestructibilă azi, indestructibilă mâine, indestructibilă pentru totdeauna (de Adib S. Kawar)




În timpul campaniei prezidenţiale usamericane din 1992, mulţi dintre cei de stânga l-au susţinut pe Bill Clinton. Fraza-cheie a zilei era: “Ştim că el nu este ideal, dar atunci când va prelua funcţia, va schimba lucrurile. Trebuie să fie moderat ca să fie ales.” Apoi a venit dezamăgirea.

În întreaga lume arabă, alegerea lui Clinton a fost primită cu aplauze. Cei care se opuseseră embargoului iraqian spuneau că Clinton reprezintă o alternativă la sancţiuni. Curând a devenit evident că nimic nu se schimbase. Sub administraţia Clinton, au murit mai mulţi iraqieni decât în cele două acţiuni militare ale Bushilor.

Ne întoarcem la prezent. Barack Obama este capul de afiş al stângii şi al celor care vor să vadă lumea arabă negociind de pe poziţii de egalitate cu Israelul. Aceleaşi declaraţii abundă: “Va schimba lucrurile atunci când va fi în funcţie.” Apoi: “Ştim că nu e ideal, dar reprezintă o nouă abordare în politică.” Mulţi arabi americani îl urcă pe Obama pe un piedestal. Din nefericire, piedestalul respectiv a început deja să se fisureze.

În 4 iunie 2008 s-a anunţat că Obama a câştigat oficial nominalizarea democratică pentru funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Prima lui declaraţie publică a fost un speech la American Israel Public Affairs Council (AIPAC), lobby-ul pro-Israel. La câteva minute de la proclamarea oficială a victoriei sale, Obama mărturisea lumii sprijinul său puternic pentru Israel. Conform articolului “Obama Pledges Support for Israel”, difuzat de Al-Jazzeera News în 4 iunie 2008:

“Barack Obama, prezumtivul candidat al democraţilor americani la prezidenţiale, a promis să întărească securitatea Israelului dacă va fi ales preşedinte în noiembrie.

Obama mai descrie legătura Statelor Unite cu statul evreiesc ca fiind “indestructibilă azi, indestructibilă mâine, indestructibilă pentru totdeauna” şi a afirmat că a vorbit ca un “adevărat prieten” al Israelului.

“Ierusalimul va rămâne capitala Israelului şi trebuie să rămână indivizibil”, a mai spus senatorul de Illinois.

N-ar trebui să existe nici o îndoială în privinţa poziţiei lui Obama în raport cu lumea arabă şi Israelul. Ironia declaraţiei sale este că a fost furată de la un guvernator segregaţionist. George Wallace, la începutul anilor ’60, a decis să perpetueze segregaţionismul în statul Alabama. Faimoasa lui declaraţie în apărarea apartheidului a fost: “Segregaţie azi, segregaţie mâine, segregaţie pentru totdeauna”. Se sperie minte văzând un afro-american candidat la preşedinţie utilizând o asemenea declaraţie. Dar, este cât se poate de adecvată la societatea segregaţionistă pe care o reprezintă Israelul.

Să aruncăm o privire la câteva dintre cuvintele lui Obama din ultimii ani şi se va vedea că el reprezintă aceleaşi atitudini imperialiste dintotdeauna:

- În noiembrie 2005, adresându-se Consiliului pentru Relaţii Externe din Chicago, a spus că Statele Unite trebuie “să lupte împotrivă şi în cele din urmă să lichideze insurgenţa din Iraq”.

- Despre aprecierile pozitive la adresa candidaturii sale furmizate de către Louis Farrakhan, în 26 februarie 2008, Obama a declarat: “Critic rasismul şi anti-semitismul sub orice formă şi condamn puternic declaraţiile anti-semite făcute de ministrul Farrakhan. Presupun că Trumpet Magazin a luat propria sa decizie să-l onoreze pe Farrakhan pe baza eforturilor sale de a-i reabilita pe cei pe care-i ofensase, dar nu este o decizie cu care să fiu de acord. Nu am nevoie de acest sprijin.”

- Candidatul “împotriva războiului” spune că doreşte ca trupele americane să părăsească Iraqul, totuşi vorbeşte în mod curios despre trimiterea lor înapoi. În 27 februarie 2008 a spus: “Rezerv întotdeauna preşedintelui dreptul... de a fi sigur că sunt urmărite interesele americane, şi dacă al-Qaeda îşi formează o bază în Iraq, atunci va trebui să acţionăm sub o formă care să asigure securitatea americană şi interesele noastre pe plan extern.”

- Recentul fiasco din America de Sud în care Columbia a bombardat teritoriul vecinului Ecuador a fost condamnat de către cele mai multe dintre naţiunile latin-americane. În ciuda faptului că agresorul este Columbia, Obama a declarat: “guvernul columbian are toate drepturile să se apere”.

- În raport cu anunţul demisiei lui Fidel Castro din funcţia de preşedinte al Cubei, Obama a declarat: “Astăzi ar trebui să fie sfârşitul unei epoci întunecate din istoria Cubei. Demisia lui Fidel castro este un prim pas esenţial, dar este foarte puţin pentru a însemna libertatea Cubei. Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor închişi pe nedrept pentru probleme care ţin de libertatea de conştiinţă şi de libertăţile prea îndelung negate ale poporului cubanez ar însemna o ruptură importantă cu trecutul. A venit vremea ca aceşti eroi să fie eliberaţi.”

- Dar despre problema palestiniană? Conform lui Obama: “[Orice] pace negociată între israelieni şi palestinieni va trebui să presupună renunţarea palestinienilor la dreptul de revenire pe acestora la propriile pământuri, aşa cum a fost acesta înţeles în trecut.”

- Obama doreşte să se pună un mai mare accent pe subiectul Holocaustului în şcolile americane. În 15 martie 2008, a spus: “Doresc să avem în şcoli o istorie cu deschidere globală, incluzând mai multă atenţie pentru Holocaust, ca şi pentru alte subiecte vizând opresiunea.” Evident, Obama nu ia în consideraţie cele două holocausturi care au fost cu mult mai catastrofale: acela al celor 100 de milioane de africani în timpul sclavagismului usamerican şi decimarea celor 30 de milioane de nativi americani pe seama Bisericii Catolice şi a coloniştilor europeni în America de Nord. A îndepărtat de pe masa negocierilor cele mai importante două aspecte pentru palestinieni: dreptul la întoarcere şi statutul Ierusalimului. Opţiunile sale în probleme de politică externă sunt identice cu cele ale neoconservatorilor.

O vorbă veche spune: “Nu-ţi dori ceva prea mult, pentru că s-ar putea să-l obţii.” În cazul lui Obama, mulţi dintre suporterii săi vor fi foarte dezamăgiţi după ce el va obţine funcţia, pe 20 ianuarie 2009 (în cazul în care va fi ales).

Desmond Tutu lansează un apel pentru a se pune capăt blocadei din Gaza (de Rory McCarthy)



Desmond Tutu, laureat sud-african al Premiului Nobel pentru pace, a făcut ieri un apel la încheierea “abominabilulei” blocade israeliene a Gazei şi a condamnat “cultura nepedepsirii” existentă în ambele tabere ale acestui conflict.

Tutu, delegat al UNCHR, era în Gaza pentru o misiune de trei zile în scopul de a ancheta moartea a 18 palestinieni ai aceleiaşi familii, care au fost omorâţi de o ploaie de obuze israeliene trase asupra [oraşului] Beit Hanun în noiembrie 2006. Tutu a spus că era în “stare de şoc” după ce a văzut Gaza şi a cules mărturiile detaliate ale supravieţuitorilor acestui incident.

“Locul acesta angoasant este sinistru, dezolant şi abandonat”, a declarat el. “Întreaga situaţie este abominabilă. Credem că cetăţenii israelieni nu ar fi de acord cu această blocadă, cu acest asediu, dacă ar şti ce înseamnă cu adevărat pentru oameni obişnuiţi ca ei”. Comunitatea internaţională este şi ea vinovată, a spus el, pentru “tăcerea şi complicitatea ei”.

Tutu a spus că voise să ajungă şi în Israel împreună cu echipa lui, pentru a auzi explicaţiile israeliene asupra a ceea ce se petrecuse şi pentru a vizita oraşul Sderot, care este ţinta frecventă a atacurilor cu rachete din partea partizanilor din Gaza. Totuşi, în cursul ultimelor 18 luni, de la morţii din Beit Hanun, Israelul nu i-a acordat viza lui Tutu. În această săptămână el a putut să ajungă în Gaza traversând în mod excepţional frontiera cu Egiptul.

Arhiepiscopul şi militantul anti-apartheid a declarat că pacea dintre Israel şi palestinieni nu va veni decât atunci când se va da socoteală în privinţa incidentelor asemenea bombardamentului de la Beit Hanun şi cu dialogul dintre părţi.

“Nu poate exista nici o justiţie, nici o pace, nici o stabilitate, nici pentru Israel, nici pentru Palestinieni, fără să se dea socoteală în privinţa drepturilor omului”, a declarat el. “Israelul a admis că a comis o eroare, dar suntem departe de asumarea responsabilităţii şi de reparaţii corecte pentru victime şi familiile lor.”

Armata Israelului a spus că bombardamentul din Beit Hanun fusese o eroare şi consecinţa unei “defecţiuni grave şi rare a sistemului de control a ţintelor artileriei” care a creat o “telemetrie incorectă”. A mai spus că nici o acţiune judiciară nu va fi întreprinsă împotriva vreunui ofiţer.

Totuşi, motivul pentru care această armă a artileriei a fost dirijată împotriva unei ţinte atât de apropiate de un cartier rezidenţial din Beit Hanoun nu este clar, nici din ce cauză obuzele au continuat să fie trase după ce primul dintre ele a atins casa. În dimineaţa aceea, cel puţin şase obuze au fost trase în decurs de câteva minute, deşi unii martori au spus echipei lui Tutu că vreo cinsprezece obuze fuseseră trase.

Christine Chinkin, profesoară de drept internaţional la London School of Economics, care făcea călătoria în echipa lui Desmond Tutu, a spus că evaluarea ei preliminară era că acest incident este totuşi o violare a legii internaţionale. “A trage de asemenea manieră încât să nu se poată face distincţia între civili şi combatanţi este în mod clar o violare a legii umanitare internaţionale”, a declarat ea. “Nu cred că ideea unei erori tehnice suprimă responsabilitatea iniţială a acestei acţiuni, constând în a trage acolo unde se pot prevedea clar victime civile. Atunci când marja asumată este atât de mică, este previzibil că cea mai mică eroare are potenţialul de a produce victime civile.”

Marţi, Desmond Tutu l-a întâlnit pe fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh şi i-a spus că, deşi în opoziţie cu ocupaţia israeliană, condamna tirurile de rachete ale partizanilor din Gaza. Tutu a spus că ar trebui să existe un dialog cu Hamas.

“Adevărata securitate şi pacea nu vor veni din rezervorul de muniţie al unei arme de foc”, a spus el. “Ele vor sosi prin negociere: nu negocierea cu prietenii voştri, pacea nu poate veni decât atunci când inamicii se vor aşeza în jurul unei mese şi-şi vor vorbi. Aceasta s-a produs în Africa de Sud. S-a întâmplat mai recent în Irlanda de Nord. Se va întâmpla şi aici.”

Articol aparut in The Guardian, editia din 30 mai 2008.

joi, iunie 05, 2008

Palestinienii trăiesc cu frica de a-şi pierde casele (de Patrick Moser)

Salim Hamed Jaber, 85 de ani, dă din cap supărat în timp ce povesteşte cum un soldat israelian a condus până la gospodăria lui sărăcită din Cisiordania pentru a-i da ordinul de demolare.

„A trăi sub ocupare este ca şi cum ai avea un ciob de sticlă în gât”, spune Jaber.

Conform Oficiului Naţiunilor Unite pentru Coordonarea Problemelor Umanitare (OCHA), „mai mult de 3000 dintre structurile deţinute de palestinienii din Cisiordania au în curs ordine de demolare, care pot fi executate fără nici un preaviz”.

Majoritatea ordinelor au fost eliberate deoarece nu existau permise de construcţie, pe care autorităţile israeliene rar le acordă palestinienilor, a precizat agenţia Naţiunilor Unite, adăugând că în unele cazuri ar putea fi mutate comunităţi întregi.

„ Asta este invadare, asta este nedreptate”, spune Jaber.

Şi nu poate înţelege de ce ar vrea cineva să-i demoleze casa, o colibă cu patru camere, din cărămidă şi tablă ondulată, din prăfuitul sat şi ars de soare, Al-Aqaba.

Sătenii povestesc cum trupele israeliene le-au zis că au nevoie de acea zonă pentru antrenamente militare, deoarece terenul se aseamănă cu sudul Libanului, unde Israel a dus un război de 34 de zile împotriva grupului militant Hezballah în 2006.

Al-Aqaba, cu o populaţie de 300 de locuitori, este una dintre numeroasele comunităţi din Cisiordania care ar putea fi şterse de pe hartă dacă ordinele de demolare vor fi duse până la capăt.

Sătenii şi oficialii Naţiunilor Unite spun că 35 din cele 45 de structuri care există în sat au ordin de demolare, inclusiv grădiniţa, şcoala şi clinica – toate fiind construite cu ajutoare străine – precum şi moscheea.

Donatorii străini, printre care Marea Britanie, Belgia, Germania, Japonia, Norvegia şi Statele Unite, au devenit aliaţii cheie ai satului în lupta pentru supravieţuire.

Oficialii Naţiunilor Unite spun că micul sat a primit ajutoare străine în total de 815.000 de dolari începând din 1999.

„Unii donatori spun că dacă procedurile de demolare vor începe, ei vor reconstrui”, spune primarul Sami Sadr.

Biroul lui este o bancă sub umbra unui copac roşcov. Un semn anunţă: „Consiliul sătesc. Bine aţi venit în Al-Aqaba.”

„Donatorii văd că oamenii din Al-Aqaba au dreptul de a se afla aici”, spune primarul.

Pierzând un apel la Curtea Supremă israeliană, Sadr planifică acum să călătorească la Washington luna viitoare pentru a-şi prezenta cazul Congresului american.

Cel puţin încă 9 comunităţi de-a lungul întregii Cisiordanii sunt în pericol de a fi aproape în întregime mutate din cauza ordinelor de demolare, a specificat OCHA într-un raport publicat marţi.

Clădirile ameninţate sunt situate în aşa-zisa Zonă C, care include mai mult de 60% din Cisiordania, şi este cămin pentru 70.000 din cele 2,3 milioane de palestinieni cisiordeni şi se află sub control israelian absolut.

Mai mult de 94% dintre formularele pentru permisele de construcţie din Zona C, depuse de palestiniei între ianuarie 2000 şi septembrie 2007 au fost refuzate, conform datelor oficiale.

„Refuzul permiselor pentru palestinieni la o scară atât de mare ridică temerea că este o anumită politică a autorităţilor pentru a încuraja „transferul silenţios” al palestinienilor din Zona C”, a precizat grupul israelian pentru drepturile omului Peace Now într-un raport recent.

În primele patru luni ale anului 2008, autorităţile israeliene au demolat 124 de structuri în comparaţie cu cele 107 de pe parcursul întregului an 2007, ducând la deplasarea a 435 de palestiniei, dintre care 135 copii, precizează OCHA.

„Copiii sunt frecvent afectaţi disproporţionat de demolarea caselor lor şi de ulterioara deplasare a familiilor lor”, mai precizează studiul.

În mica grădiniţă din Al-Aqaba, finanţată de ajutoare, sunetul râsetelor de copii umple aerul. Dar până şi cei mici îşi fac griji, spune Sadr. „Îşi întreabă profesoara: ‚Când vor veni să ne darâme casele?’”

Primarul în vârstă de 58 de ani povesteşte cum a fost grav rănit de gloanţele trase în timpul unui exerciţiu militar israelian când lucra pe câmpul familiei sale pe când avea 16 ani.

De atunci este ţintuit într-un scaun cu rotile, dar spune că este convins că el şi satul său vor rămâne. „Vom continua să construim. Nu avem altă alternativă. Este pământul nostru”.