miercuri, iulie 25, 2007

Planul zionist de înfometare (de Mary Sparrowdancer)




Peste 6000 (şase mii) de palestinieni refugiaţi din Gaza, incluzând copii, bebeluşi, femei însărcinate, bolnavi, bătrâni şi civili neînarmaţi au eşuat în partea egipteană a punctului de trecere de la Rafah înspre Gaza în urmă cu mai bine de o lună.

Eşuaţi sub căldura năucitoare, ei sunt fără adăpost adecvat, fără mâncare sau bani cu care să ceară ajutor, pentru că regimul militar israelian zionist a decis să închidă punctul de trecere dintre Gaza şi Egipt. Zioniştii construiseră un zid enorm între Gaza şi Egipt, distrugând sute de case palestiniene fără avertizare. Zidul este mult prea înalt pentru a putea fi escaladat, iar celor prinşi de cealaltă parte zioniştii le refuză acum dreptul de intrare în Gaza. Palestinienii din Gaza nu se pot întoarce acasă. [1]

Pe lângă această sadică şi prelungită tortură a inocenţilor, conform organizaţiei Guş Şalom (Guş Şalom este o mişcare evreiască pentru pace – adevăratul iudaism este în opoziţie cu zionismul) “serviciile prestate de Western Union şi DHL în Fâşia Gaza au fost suspendate în urma presiunii israeliene şi americane, făcând imposibil ca familiile să trimită bani rudelor asediate.” În 2 iulie 2007, Guş Şalom a trimis “un protest vehement primului-ministru Olmert şi ministrului apărării Barak, precum şi o scrisoare reprezentanţilor Uniunii Europene.” (2) (3)

Eşuaţi acum în ceea ce fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh descrie drept “condiţii înfiorătoare”, tributul morţii a început pentru cei chinuiţi. Douăzeci şi opt au murit. Deşi ar fi trebuit să provoace o imensă îngrijorare, personalul Uniunii Europene care monitorizează punctul de frontieră dintre Gaza şi Egipt a fost trimis acasă pentru că se pare că graniţa va rămâne în continuare închisă. La rece, oricine se poate întreba dacă acest gest nu înseamnă îndepărtarea unor potenţiali martori străini de pe o scenă pe care se desfăşoară un plan de tortură şi de asasinare prin acte deliberate de privare de mâncare şi de apă a unei populaţii civile. (4) (5)

Mulţi dintre refugiaţii palestinieni eşuaţi acum în faţa unui punct de trecere închis fuseseră pur şi simplu în Egipt, pentru tratamente medicale, în timp ce alţii plecaseră din cauza conflictelor care avuseseră loc recent în Gaza. Luptele fuseseră perpetrate de zionişti, sub numele de “operaţiuni de rutină”. Aceste “operaţiuni de rutină” au implicat tancuri, aviaţie şi buldozere militare care au trecut graniţa Gazei şi au intrat în taberele ei de refugiaţi unde au omorât unsprezece oameni, au rănite câteva zeci şi au demolat case şi proprietăţi palestiniene.

Trebuie remarcat că acesta nu este un “război” între două armate. Este o măcelărire a civililor căreia nu i se poate opune nimic. Incursiunile sunt operaţiuni ale armatei străine zionisto-israeliene care au loc în interiorul pământurilor palestiniene, iar atacurile militare au loc împotriva populaţiei civile palestiniene neînarmate, neorganizate, lipsite de protecţie. Armata zionistă a fost zugrăvită prin intermediul mass-mediei oficiale controlate ca fiind o victimă, în vreme ce civilii neînarmaţi au fost prezentaţi ca fiind “terorişti” chiar dacă tot ceea ce încearcă ei este să-şi protejeze propriile pământuri împotriva tancurilor. (6)

Printre cei răniţi în ultimele “operaţiuni de rutină” de către agresiunea militară zionistă în taberele de refugiaţi din Gaza, se numără copii şi un tânăr cameraman care transmitea ştiri pentru canalul TV prin satelit Al-Aqsa. Cameramanul, Imad Ghanem, în vârstă de 21 de ani, care filma eforturile de salvare a victimilor, a fost victima unui tanc, iar câteva gloanţe au fost trase în el în timp ce zăcea fără nici o apărare pe pământ, lângă camera lui. Doar una dintre taberele care se confruntă în Gaza are tancuri. Ambele picioare ale tânărului a fost ulterior amputate. Deşi Israelul pretinde că nu a tras intenţionat împotriva celor care filmează activităţile militare israeliene din taberele de refugiaţi, alţi reporteri au susţinut şi ei că s-a tras în direcţia lor în timpul acestei incursiuni militare. (7) (8) (9)

Izolând complet Gaza de restul lumii şi chiar de 6000 dintre proprii ei cetăţeni, zioniştii au blocat de asemenea toate drumurile pentru import şi export. Mâncarea şi celelalte mărfuri nu pot ajunge la refugiaţii palestinieni aflaţi în afara Gazei, precum nici la palestinienii prizonieri în propriile case în Gaza de către zionişti. Banii nu mai circulă. Afacerile sunt închise. Mulţi refugiaţi nu mai au case ca efect al distrugerii zioniste continue a proprietăţilor palestiniene. Dar nimic din toate acestea nu este suficient pentru Israelul zionist. Acum, departe de ochii lumii şi în spatele zidului înalt, urât, zionist, peste care nimeni nu poate privi, palestinienii sunt în mod premeditat înfometaţi.

L-am contactat pe ziaristul palestinian Muhammad Omer, care scrie pentru The Washington Report la rubrica Afacerile Orientului Apropiat şi l-am întrebat cât de rea este acum situaţia alimentelor pentru palestinienii din Gaza.

“Tocmai am vorbit cu un bărbat”, mi-a răspuns Muhammad, “şi mi-a spus că nu are nimic cu ce să-şi hrănească copiii şi familia. Mi-a explicat că situaţia este atât de disperată pentru el şi pentru cei cinci copii din cauza penuriei alimentare, încât singura soluţie care i-a rămas este să caute oase de vită în piaţă.”

Se pare că familia disperată fierbe oasele în apă, şi asta e tot ce au ca mâncare.

“Nu are nici un ban!” mi-a zis Muhammad. “Este teribil acolo!”

În conformitate cu un articol scris de ziaristul palestinian Khalid Amayreh, “Israelul, care spune lumii fără nici o ruşine că a pus capăt ocupaţiei din Gaza, continuă să controleze strict punctul de trecere a frontierei din Gaza, transformând efectiv întreaga Fâşie în cel mai mare lagăr de concentrare din lume.” (10)

Aşa cum se afirmă în scurtul documentar The Wall of Hate (produs în cursul anului 2004), care expune enormele ziduri pe care Israelul le-a construit în interiorul şi în jurul pământurilor palestiniene: “Dacă zidul de apartheid al Israelului şi distrugerea fizică a oamenilor şi a modului lor de viaţă nu este oprit de către comunitatea internaţională, umanitatea este în pericol.”

Umanitatea este acum în pericol.

Israelul zionist, care este un stat războinic militarist subvenţionat de miliarde de dolari din taxele usamericane, a luat în mod deliberat vieţi şi pământ palestinian timp de peste şaizeci de ani. Este o maşină de război care împinge umanitatea la un punct dezastruos dincolo de care nu mai există întoarcere. Americanii trebuie să acţioneze imediat pentru a bloca orice subvenţionare ulterioară a terorismului fanatic zionist, şi mai mult, trebuie să cerem în loc trimiterea de ajutor umanitar şi restaurarea imediată a fluxului financiar spre refugiaţii palestinieni care trăiesc în lagărele de concentrare ale Israelului zionist.

Întreaga lume trebuie să solicite ca cei 6000 de refugiaţi eşuaţi să primească imediat ajutor umanitar precum şi posibilitatea de a se întoarce la propriile case din Gaza. Reîntoarcerea va fi în lagărul de concentrare din Gaza, dar asta este tot ceea ce ei au. E mult mai bine decât să stea la graniţă şi să moară sub soare de insolaţie, dezhidratare şi foame. Şi apoi, cât de repede se poate, noi, lumea, trebuie să acţionăm ca fiinţe omeneşti şi să-i eliberăm pe toţi palestinienii şi întreaga lume de zionism. Trebuie să-i uşurăm pe palestinieni de tortură şi de disperare.

Trebuie să-i eliberă pe palestinieni de înfometare şi de lagărele de concentrare, la fel cum i-am eliberat pe evrei cândva şi pe alte minorităţi de torturi similare. Lunga listă a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război înfăptuite de Israelul zioniste trebuie să i-a sfârşit imediat.

Noi, întreaga lume, trebuie să ne confruntăm cu adevărul strâmb şi oribil care se află în faţa noastră. Am permis şi am sprijinit pe nedrept chinuirea neîntreruptă a semiţilor palestinieni timp de şaizecei de ani de către un stat barbar şi crud, care nu este câtuşi de puţin “semitic”, şi care nu are nici o compasiune, nici o decenţă, nici o Constituţie, nici o “democraţie”, nici o bunăvoinţă să se supună vreunei legi oarecare.

Israelul nu are nici un drept să ocupe Palestina. (12) (13)

Confer sursa în limba engleză.

Referinţe:

1. Gush Shalom. 6000 de persoane blocate în punctul de trecere a frontierei de la Rafah. (7/9/2007)

http://zope.gush-shalom.org/home/en/channels/press_releases/1183810197/

2. Site-ul jurnalistului Muhammad Omar. (7/5/2007)

http://rafah.virtualactivism.net/news/06/july_06_reports.htm

3. Zidul.

http://www.gaza.ch/AFTER/prison.html

4. Declaraţia lui Ismail Haniyeh despre refugiaţi. (7/5/2007)

http://www.presstv.ir/detail.aspx?id=15665§ionid=351020202

5. Arab Monitor; Tradegia palestiniană. (7/5/2007)

http://www.arabmonitor.info/news/dettaglio.php?idnews=19705〈=en

6. The Muslim News, Atacurile israeliene ucid 11 palestinieni. (7/5/2007)

http://www.muslimnews.co.uk/news/news.php?article=12981

7. MSNBC, Un copil de 12 ani printre victimele palestiniene. (7/7/2007)

http://www.msnbc.msn.com/id/19448682/

8. Filmare cu jurnalistul palestinian asupra căruia se trage. (7/7/2007)

http://video.google.com/videoplay?
docid=-5351572126624222854&q=cameraman+shot +legs&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=0

9. Committee to Protect Journalists, News Alert, Cameraman împuşcat de forţele israeliene în timp ce filma. (7/8/2007).

http://www.cpj.org/news/2007/mideast/gaza06july07na.html

10. Khalid Amayreh, Coşmarul punctului de trecere a frontierei de la Rafah. (7/8/2007)

http://www.thepeoplesvoice.org/cgi-bin/
blogs/voices.php/2007/07/03/p18026

11. The Wall of Hate - 2004(?) Film clip. 7/9/2007

http://video.google.com/videoplay?odcid=
55016975077626941&
q=rafah+wall&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=4

12. Protestează! Aminteşte-ţi că atunci când scrii nu este despre evrei. Este despre zionişti fanatici care sunt atât evrei cât şi creştini.

http://toibillboard.info/addresss.rtf

13. Graphic – Cameramanul căruia i-au fost amputate picioarele. (7/9/2007)

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/
content/photo/2007/07/07/PH2007070700365.html

Ilustrare de Ben Heine.

"Sunt palestinian!" (de Carlos Latuff)

Cum confiscă Israelul Ierusalimul de Est (de Dominique Vidal si Philippe Rekacewicz)

DE LA TEL AVIV, drumul principal merge aproape drept, pentru ca mai apoi, dupa ce a depasit aeroportul Ben Gourion, sa inceapa sa se onduleze, urcand spre Ierusalim printre colinele a caror cucerire de catre fortele israeliene, in 1948, a facut sa curga atata sange. Soseaua intra in orasul sfant prin vest, la o altitudine de 700 de metri.

Israelienii sau strainii au de fapt o multime de posibilitati: ei pot ajunge in centru si pe alte cai, atat prin nord, cat si prin sud. Nu si palestinienii din Cisiordania, pentru care este mult mai greu sa intre in orasul de trei ori sfant.

Daca au reusit sa treaca de punctele de control interioare, se lovesc de cel mai brutal obstacol inventat vreodata pentru a le controla si a le ingradi deplasarea in teritoriile ocupate: un zid de aproximativ zece metri inaltime, care va acoperi in curand intreaga parte orientala a cetatii, ascunzand peisajul si inchizand intrarile traditionale.

Zidul taie cele doua axe istorice - Ierusalim-Amman (drumul 417) si Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul sarpe nu se mai opreste - pentru cisiordanieni - decat in patru puncte: Qualandiya in nord, Shuafat in nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest si Gilo in sud.

Pentru a ajunge la acestea, ei trebuie insa sa ocoleasca, sa-si lase masinile si sa traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu placute de inmatriculare verzi) fiind strict interzise in Ierusalim... Insarcinat de ministerul israelian al apararii cu conceptia, trasarea si constructia „barierei de securitate“ (potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza, colon din Kfar Adoumim, este supranumit de catre palestinieni „a doua Nakba“ (1).

Odata terminat, monumentalul sau proiect ar trebui sa aiba unsprezece puncte de control asemanatoare unor „terminale de aeroport“. Nu aceasta este insa impresia pe care o lasa intrarea de la Gilo.

Pretutindeni, panouri de avertizare: „Intrati unul cate unul“, „Asteptati-va randul“, „Pastrati curatenia“, „Scoateti-va haina“, „Respectati regulile“. Culoarele, delimitate pe margini si acoperite deasupra de grilaje, seamana mai degraba cu tunelurile prin care fiarele intra in arena circului... Nu exista insa aici vreun sef al arenei: o data ce ai trecut de prima poarta, daca luminita de avertizare iti arata ca se poate trece, o voce metalica iti cere sa-ti prezinti bagajele la control. Ghicesti o prezenta in spatele geamurilor fumurii blindate.

Apoi, in sfarsit, un om in carne si oase: un soldat imbracat neglijent, cu picioarele sprijinite de masa si cu un pistol-mitraliera Uzi in banduliera te observa din cap pana-n picioare, susotind sau vociferand ceva, in timp ce-ti controleaza actele.

La iesire, alte pancarte ureaza in trei limbi „calatorilor“: „Bine ati venit la Ierusalim“ (desi orasul se afla la 4 kilometri distanta) sau „Pacea fie cu voi“... Planul de partitie stabilit de Natiunile Unite in 1947 acordase orasului un „regim international special“, regim care ramane, de altfel, si in 2007, singurul statut recunoscut la nivel mondial. Insa razboiul din 1948 a provocat divizarea orasului intre Iordania si Israel, acesta din urma instalandu-si capitala in partea occidentala inainte de a anexa, in 1967, si partea orientala.

In 1980, o Lege fundamentala a proclamat „Ierusalimul intreg si reunificat capitala eterna a Israelului“. In absenta vreunei garantii a eternitatii, politica dusa de guvernele israeliene a vizat mentinerea hegemoniei asupra orasului, incercand sa impiedice impartirea cetatii si, pe cale de consecinta, nasterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitala.

„Cheia, precizeaza Khalil Toufakji, directorul departamentului de cartografie al Societatii de studii arabe, consilier al delegatiei palestiniene pana la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru israelieni, existenta unei popu latii constituita majoritar din evrei a reprezentant intotdeauna o prioritate.

Insa palestinienii au crescut de la 20% in 1967 la 35% si ar putea deveni chiar majoritari in 2030“ (2). Cresterea este determinata de diferenta de natalitate, dar si de plecarea evreilor goniti de somaj, de criza locuintelor si... de climatul intolerant creat de presiunea ultra-ortodoxa.

Fenomenul este suficient de semnificativ pentru a putea darama certitudini fondatoare: desigur, strategia demografica oficiala reafirma un raport de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia in calcul“ si un altul, mai pragmatic, de 60 la 40% (3).

„Ca si cum ar exista un procentaj convenabil“, exclama Meron Benvenisti, fara indoiala cel mai bun specialist al Ierusalimului, pentru care „este vorba pur si simplu de rasism. Traim in singurul oras din lume in care procentajul etnic tine loc de filosofie“.

Mai putin pasionat, Menahem Klein, si el consilier la Camp David, dar de partea israeliana, adauga: „Pragmaticii constata, politicienii se infrunta: asistam la cel mai mare efort israelian din 1967 incoace pentru anexarea Ierusalimului“. l Dintr-un punct de vedere istoric, primul instrument al acestui efort a fost extinderea ilegala a frontierelor municipale. Amos Gil, directorul asociatiei Ir Amim (Orasul popoarelor), retraseaza parcursul: „Orasul vechi nu se intinde decat pe un kilometru patrat; impreuna cu cartierele arabe din jur, a atins in perioada iordaniana 6 km2.

Israelul a anexat, in 1967, 64 de km2 din teritoriul cisiordanian si cele 28 de sate aferente, pentru a atinge 70 km2. Cand zidul va fi terminat, el va incercui la est aproape 164 km2. In schimb, in Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit Safdie, s-a lovit de o multime de scuturi ecologice“. „Exista o culoare care nu se regaseste decat aici: verdele politic“.

Meir Margalit, coordonator al Comitetului israelian impotriva demolarii de locuinte (Icahd), aminteste ca, atunci cand seful partidului de stanga Meretz, Ornan Yekutieli, s-a aratat indignat de constructia coloniei de la Har Homa pe locul unei magnifice paduri palestiniene, primarul din acea vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai arabilor li se parea verde“.

Apartheid ecologic: aceste zone, „mai degraba de un galben prafos si pline de reziduuri“ - aminteste cu ironie arhitectul Ayala Ronel - le interzic arabilor sa construiasca, dar le permit evreilor sa colonizeze... Colonizarea este cel de-al doilea instrument al strategiei israeliene. Arhitect si presedinte al asociatiei Bimkom, care lupta pentru dreptul tuturor de a planifica orasul, domnul Shmuel Groag, recapituleaza etapele: „Primul inel era compus din sapte mari colonii: Gilo, Armon Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol, Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov si Har Homa.

Al doilea continea doua, Pisgat Zeev si Maale Adoumin. Al treilea inel a adaugat alte noua: Givon, Adam, Kochav Yaacov, Kfar Adoumin, Keidar, Efrat, Betar Illit si coloniile din Gouch (bloc) Etzion. In total, acestea adapostesc jumatate din cei 500.000 de coloni pe care-i numara Cisiordania“. Fondator al Centrului alternativ de informare si figura majora a miscarii pacifiste, Michel Warschawski organizeaza „vizite“ militante pentru a expune in modul cel mai concret „principiul care ghideaza colonizarea: stabilirea unei continuitati teritoriale israeliene care sa sparga continuitatea teritoriala araba“.

Si pentru a denunta de asemenea o strategie de manipulare ilustrata de fostul primar al coloniei Karrnei Shmoron care intelegea sa „se asigure ca populatia evreiasca din Yesha (4) nu traieste in spatele sarmelor ghimpate, ci intr-o continuitate a prezentei evreiesti.

Spre exemplu, daca luam regiunea dintre Ierusalim si Ofra, ii adaugam o zona industriala la intrarea in colonia Adam si o benzinarie la intrarea in Psagot, obtinem o axa a continuitatii israeliene“. Al treilea instrument este cel al controlului total al cailor de comunicare pentru a disloca spatiul palestinian, pentru a reduce mobilitatea populatiei si a-i suprima sansele de dezvoltare.

Israelul a luat in stapanire marile axe existente, pe care le-a renovat si le-a largit, dar a si construit altele noi pentru ca colonii sa poata ajunge cat mai usor la Ierusalim - de altfel si unul dintre obiectivele viitorului tramvai. Intregul formeaza o impresionanta retea de drumuri cu patru benzi, luminate noaptea, de-a lungul carora copacii au fost taiati, casele presupuse „periculoase“ distruse, in locul lor fiind ridicate ziduri de protectie, toate desigur in numele „securitatii“.

Legand intre ele coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulatiei palestiniene, exilata pe o retea secundara de proasta calitate, putin sau deloc intretinuta si strangulata de nenumarate puncte de control, fixe sau mobile. Iata-ne de exemplu la barajul numit Container, la sud de Abou Dis, care controleaza - si adesea inchide - ultima axa palestiniana majora ce leaga nordul de sudul Cisiordaniei.

Drumul isi merita numele de Wadi Nar, „Valea focului“ si, prin extensie, „valea infernului“: soseaua este uneori atat de stramta incat doua camioane cu greu pot trece impreuna, daca reusesc desigur sa urce si sa coboare pantele abrupte.

In schimb, nu departe, se vede generoasa cale rapida oferita de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite sa ajunga imediat in coloniile din Goush Etzion si Hebron... fara a intalni vreun arab. Acest „apartheid care nu-si va rosti numele“ - formula negociatorului-sef palestinian Saeb Erekat (5) - devine explicit o data cu proiectul de „fluidizare a circulatiei“ atat de drag colonelului Tirza: daca evreii si arabii trebuie totusi sa se intersecteze uneori, ei nu se vor vedea niciodata datorita podurilor si tunelurilor... „Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir Nabala si Al Jib, ne explica la fata locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz, membru al Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o sosea acoperita de grilaje si ridicata la cincisprezece metri de sol, doua tuneluri si un pod!“ Nimic mai infam in materie de segregare: de la 19 ianuarie 2007, ii este interzis prin lege oricarui israelian sau palestinian „rezident“ sa transporte in masina un locuitor ne-evreu din Cisiordania... Protestele au fost insa atat de puternice incat aplicarea legii a fost „suspendata“... Al patrulea instrument, infiltrarea in orasul vechi si in „bazinul sacru“. „Pentru coloni, Ierusalimul este ca o ceapa: cea mai buna este inima“, glumeste Meir Margalit.

Recuperarea unor foste bunuri evreiesti, confiscarea altora in virtutea legii absentei si cumpararea prin intermediari se multiplica cu o asemenea viteza incat ziaristul Meron Rappoport vorbeste chiar de o „Republica a Eladului“ (6) - dupa numele organizatiei colonilor careia, in mod neobisnuit, autoritatile i-au delegat administrarea „Cetatii lui David“ (7). Plecand de la aceasta implantare cu caracter istoric, ne putem da seama - dupa numarul caselor arabe ce arboreaza drapelul israelian si al gorilelor inarmate care patruleaza pe strazi - de masura in care colonizarea cea mai triviala ia in posesie Silwan, coboara spre Boustan (unde optzeci si opt de cladiri sunt amenintate cu distrugerea), urca din nou catre Ras al-Amoud (Maale

Zeitim) si Jabal Mukaber (Nof Zion). Primele doua case din Kidmat Zion sfideaza deja, dincolo de zid, imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis. Harta ne confirma ca toate aceste metastaze deseneaza o adevarata diagonala a epurarii etnice...

„Nu va opriti la cifre, insista Fuad Hallak, consilier al echipei de negociatori a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Desigur, cele saptesprezece puncte de colonizare ale orasului vechi si ale imprejurimilor sale imediate numara abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se inscriu insa intr-o strategie tenace de ‚depalestinizare’“. l Iudaizarea, al cincilea instrument al strategiei israeliene, incepe prin simboluri. Un prieten palestinian ne arata semnele care acopera Ierusalimul arab cu decorul orasului evreu. „De la cele mai spectaculare - precum memorialele eroilor razboaielor duse de Israel sau cladirile publice instalate in partea de Est - la cele mai discrete: pavaje, lampadare, cosuri.

Fara a uita de numele strazilor“. Piata Tsahal, strada Parasutistilor, piata Cartierului General: „Aceste nume au aparut dupa anexarea Ierusalimului de Est in 1967 - observa ziaristul David Rubinstein (8) - probabil pentru ca arabii sa nu uite cine a castigat“. La Paris, prietenii ne prevenisera deja: „Orasul vechi este pe cale sa se goleasca“. Din pacate, in treizeci de ani, niciodata nu ni s-a parut atat de trist.

„Israelienii ar dori sa colonizeze esentialul si sa reduca restul la cateva strazi folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amaraciune ambasadorul palestinian la Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevra aproape incredibila: o jonglerie israeliana pentru a obtine, in 2000, inscrierea Vechiului oras arab pe lista patrimoniului... statului evreu! Iudaizarea este purtata si de repunerea in cauza a liberului acces la Locurile sfinte, principiu comun tuturor textelor internationale incepand cu tratatul de la Berlin (1885). „Sunt ani deja de cand musulmanii si crestinii din Cisiordania nu mai au acces la al-Aqsa sau la Sfantul Mormant, protesteaza directorul Waqf (9), Adnan Al-Husseini.

Cat despre «rezidentii» din Ierusalim, acestia trebuie sa aiba patruzeci si cinci de ani impliniti pentru a putea veni sa se roage. Fara sa mai vorbim de umilinta celor aproximativ 4.000 de soldati desfasurati la marile sarbatori“.

Si excavatiile de sub Esplanada? „Nu indraznesc sa-mi inchipui ce se va intampla cand acesti nebuni care viseaza la «reconstructia Templului» ne vor distruge moscheile“. Nu mai putin ingrijorati, la 29 septembrie 2006, patriarhii si conducatorii Bisericii Crestine de la Ierusalim au publicat o declaratie ce reafirma necesitatea unui „statul special“ care sa garanteze in primul rand „dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi si comunitati religioase; egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor in acord cu rezolutiile internationale; liberul acces la Ierusalim al tuturor, cetateni, rezidenti si pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate, de pastrare si de cult pe care diferitele biserici le-au dobandit de-a lungul timpului sa fie detinute de aceleasi comunitati“ si cerea comunitatii internationale sa asigure respectarea „statu quo-ului Locurilor Sfinte“ (10) ... Oricat de cunoscuta credem ca ne-ar fi cruzimea ocupantului, evreu, crestin sau musulman, totusi, distrugerea cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor sai, este un spectacol insuportabil (11)

Un act pe care, din 2000 incoace, municipalitatea si ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori - fara sa mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de euro (12)! O represiune foarte inegala: potrivit Betselem, organizatia israeliana pentru apararea drepturilor omului, in 2005, cele 5.653 de infractiuni constatate in partea de vest au provocat 26 de demolari partiale sau totale, in vreme ce cele 1.529 de infractiuni inregistrate in est au determinat 76 ! (13)Pentru Meir Margalit, municipalitatea „este obsedata de ideea ca suveranitatea israeliana asupra Ierusalimului ar fi in pericol. Prin aceasta mentalitate paranoica, fiecare casa, fiecare copac, fiecare planta devin parte a unei conspiratii politice mondiale“.

Argumente pe care Yigal Amedi nici macar nu le invoca: pentru acest primar adjunct, demolarile „exceptionale“ se justifica fiindca privesc „cladiri construite ilegal“. Intr-un mod curios, desi face parte din Comitetul pentru planificare si construire, pretinde ca nu stie ca, adesea, inspectorii municipalitatii violeaza hotarari judecatoresti.

„Municipalitatea, pledeaza el, se straduieste sa puna putina ordine in haos“. O idee eficienta! Caci „ilegalitatea“ celor 40% din casele din Ierusalimul de Est - 15.000 din 40.600 - se datoreaza faptului ca primaria acorda cu taraita permise de construire palestinienilor: 2.000 in 2004, 481 din 5.300 de imobile construite.

Iar cererea costa scump: mai bine de 20.000 de euro si luni de demersuri pentru o constructie de aproximativ 200m2... Iar suprafata construibila s-a micsorat sensibil. Dupa 1967, Ierusalimul de Vest totaliza 54 km2, iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriati in favoarea coloniilor.

Din cei 46 ramasi, 21 nu sunt inclusi in planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificati, 16 sunt rezervati spatiilor verzi, cladirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2 construibili ai palestinienilor reprezinta asadar... 7,25% din suprafata totala a orasului! Arhitecta si militanta a Bimkom, Efrat Cohen-Bar agita in mana volumul gigantic al noului „Master plan“. „In pofida catorva progrese, inegalitatea de tratament continua. Pana in 2020 planificatorii acorda 3 noi kilometri patrati celor 158.000 de palestinieni suplimentari si 9,5 km2 celor 110.000 evrei suplimentari“.

Mergand mai departe, geografa Irène Salenson evoca „limitarea orizontala si verticala a dezvoltarii urbane palestiniene“: Estul va putea construi in medie cladiri de maximum patru etaje (in loc de doua, in prezent), dar Vestul poate ridica intre sase si opt niveluri (14)! Aceasta inegalitate nu este decat una din fatetele unei politici globale de discriminare ce constituie al saselea si ultimul instrument al hegemoniei Israelului. Nu sunt cetateni decat evreii (si 2,3% din palestinieni).

Titulari ai unor carti de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au nici un drept, nici macar cel de a veni in oras fara autorizatie, de altfel din ce in ce mai rar acordata.

„Rezidentii permanenti“, cu cartile lor de identitate albastre, beneficiaza de prestatii sociale si de drept de vot la alegerile locale, fara insa ca aceste drepturi sa se transmita automat sotului sau copiilor. Celebrul raport european, a carui cenzura de catre Consiliul de ministri al celor Douazeci si cinci a provocat un scandal la sfarsitul lui 2005, dezvaluie o alta deriva: „Intre 1996 si 1999, Israelul a instituit o procedura numita «centru de viata», in virtutea careia cei care detin o carte de identitate albastra si al caror domiciliu sau loc de munca se gasesc in afara Ierusalimului de Est, la Ramallah de exemplu, isi pierd aceasta carte de identitate. Un val de detinatori de astfel de acte s-au repliat asadar in Ierusalimul de Est“ (15).

Bugetul orasului este si el discriminatoriu: Ierusalimului de Est, cu 33% din populatie, nu-i sunt atribuite decat 8,48%: fiecarui evreu ii sunt consacrati in medie 1.190 de euro, iar fiecarui arab 260. Nimic surprinzator daca ne gandim ca, asa cum precizeaza Betselem, 67% din familiile palestiniene traiesc sub pragul de saracie, fata de 29% din familiile israeliene (16).

Provenind si el dintr-un cartier sarac, domnul Amedi nu neaga „intarzierile de care sufera, in materie de infrastructura si de servicii, cartierele arabe si ultra-ortodoxe“. Ne asigura totusi ca orasul, atunci cand primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricand pentru a acoperi aceste gauri“ si lucreaza la proiectele in curs.

„Picaturi de apa in ocean, recunoaste el. Dar trebuie sa incepem de undeva“. Se cuvine sa constatam ca, pentru moment, totul incepe si se sfarseste prin constructia unui zid care inghite cea mai mare parte a fondurilor: 800.000 de euro pe kilometru - si vor fi 180, din care numai 5 pe Linia verde. Prin urmare, argumentul securitatii nu prea se sustine. Atentatele kamikaze - 171 de victime in sase ani - au traumatizat orasul.

Dar, in cea mai mare parte a traseului sau, zidul nu-i separa pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de scolile, campurile, livezile de maslini, spitalele sau cimitirele lor... „Zidul este un instrument pe care guvernul il foloseste pentru a controla Ierusalimul, nu pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirma Menahem Klein. In fapt, zidul reprezinta chintesenta tuturor uneltelor de dominatie evocate pana acum.

El multiplica suprafata Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenand un soi de trefla ce include noile colonii si zonele lor de dezvoltare: la nord, Bet Horon, Givat Zeev, Givon Hadasha si viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi Samuel; la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum si ansamblul Gouch Etzion; si, in sfarsit, la est, Maale Adoumin. Privind de pe terasa spitalului Augusta Victoria, iti poti da mai bine seama de amenintarea mortala pe care santierul deschis la est o reprezinta pentru viitorul stat palestinian. Numai colonia ocupa 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale Adoumin“ acopera intreaga suprafata, in cea mai mare parte inca goala, de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul, care se intinde pe 51 km2).

Punga merge pana aproape de Marea Moarta si, prin urmare, taie in doua Cisiordania. La nord, faimoasa zona E1 reprezinta, cu ai sai 12 km2 (de doisprezece ori mai mult decat orasul vechi!) ultimul spatiu posibil de crestere al Ierusalimului de Est.

Dar nici opozitia - este drept formala - a Washingtonului nu a impiedicat constructia noului Cartier General al Politiei pentru Cisiordania, in asteptarea locuintelor, a centrelor comerciale, a hotelurilor etc. Cat despre beduinii Jahalin, acestia locuiesc in baraci mizere, pe colina unde au fost „transferati“, colina care domina... groapa de gunoi. Cat mai multe pamanturi palestiniene cu cat mai putini palestinieni: acest principiu venerabil a ghidat traseul zidului care include coloniile evreiesti si exclude cartierele arabe.

Astfel, zidul arunca in Cisiordania, de la nord la sud, localitatea Quafr Aqab, alaturi de tabara de refugiati de la Qalandiya, jumatate din Beit Hanina, cea mai mare parte din Al-Ram, Dahiyat al-Bared, Hizma, tabara de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata, Ram Khamzi si, chiar la sud, Walaja.

O premiera: 60.000 din cei 240.000 de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzati fara sa se fi miscat deloc! Dar cu pretul unui intreg lant de pierderi. Pierdere de timp: „Inainte, mergeam la facultate pe jos si faceam zece minute, spune Mohammad, un student din Ramallah, inscris la medicina la Universitatea Al Qods. Acum, fac nouazeci de minute cu masina“.

Pierdere de venituri: daca negustorii din partea „proasta“ a Al-Ram deplang o scadere de 30 pana la 50% a cifrei de afaceri, un dentist a trebuit sa-si inchida pur si simplu cabinetul, in vreme ce proprietarul unui imobil cu o extraordinara vedere asupra zidului si-a pierdut toti locatarii.

Pierdere de personal: intre o treime si o jumatate din medici si infirmieri, dar si din profesori nu mai pot veni sa munceasca la Ierusalim. Pierdere anuntata a „rezidentei“: cei care nu vor mai putea justifica o locuinta sau un loc de munca in Ierusalim isi vor pierde cartea albastra in momentul reinnoirii acesteia.

In sfarsit si mai ales, pierderea de catre Ierusalimul de Est a rolului sau de metropola palestiniana. „Oricine stie ca viitoarele negocieri vor pleca de la «parametrii lui Clinton», in special impartirea orasului pentru a putea gazdui cele doua capitale, rezuma Menahem Klein. Asta incerca sa evite zidul, distrugand statutul de centru metropolitan al Al Qods, deconectandu-l de hinterland-ul sau economic, social si cultural palestinian.

Daca insa liderii nostri spera sa profite astfel de slabiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurta durata: tanara generatie va ridica capul. Ce va mai ramane atunci din ambitia lui Sharon si a lui Olmert de «reeliberare a Ierusalimului»?“ Alti interlocutori leaga escalada israeliana de procesul de pace. Asa cum o face ambasadorul Sanbar, potrivit caruia lucrurile s-au accelerat „din momentul in care Ierusalimul a fost oficial inscris pe ordinea de zi a negocierilor. Pentru ca, odata luat in stapanire, nu mai ramane nimic de negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei palestiniene de negociere, „Sharon a profitat de slabiciunea comunitatii internationale pentru a lua ceea ce George W. Bush ii promisese in scrisoarea din 14 aprilie 2004 - blocurile de colonii“. Nu vom fi deci surprinsi auzindu-l pe domnul Toufakji renuntand sa mai revendice aceste „blocuri“, in numele realismului. „Chiat si Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar si zona E1?“ „Da“.

Ca raspuns la acest abandon, Hasib Nashashibi, membru al Coalitiei pentru Ierusalim, evoca „criza de conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploateaza diviziunile si greselile“, iar Amos Gil arata „argumentul major pe care atentatele kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.

Cand ii vezi, te gandesti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de la Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) si Walaja (2.000) prinsi in capcana zidului sau a barierei care ii incercuieste. Familia Gharib este exemplul cel mai ilustrativ si crud.

Unul cate unul, colonii din Givon Hadasha si-au construit casele pe pamanturile private palestiniene, incercuindu-i casa si transformand-o intr-o mini-enclava, legata printr-un drumeag de satul originar, totul fiind ingradit de un grilaj ce va fi curand electrificat si dotat cu supraveghere video... Simpatici vecini: vazandu-ne, unul ne striga de la fereastra: „Am arma, o sa trag!“ Vorbe in vant? I-au omorat deja un fiu. Persecutati, membrii familiei Gharib rezista totusi de mai bine de douazeci de ani... Cum sa nu-ti amintesti indignarea lui Meron Benvenisti: „Zidul? E monumentul disperarii totale! Priviti Bethleemul: de-o parte, Biserica Nasterii, de alta, buncarul construit in jurul mormantului Raselei.

E aroganta ocupantului care pretinde sa defineasca si sa redefineasca comunitatile dupa bunu-i plac: ca si cum «bariera» i-ar separa pe arabii «buni», acceptati la Ierusalim, de cei «rai», care sunt exclusi. Inventatorii acestei orori gandesc in aceeasi logica coloniala a secolului al XIX-lea care v-a impins si pe voi, francezii, in Indochina sau in Maghreb.

Dar nici acum nu va fi mai bine! Zidul Ierusalimului va sfarsi precum cel al Berlinului“.

Cf. sursa in limba romana.

marți, iulie 17, 2007

"Sunt palestinian!" (de Carlos Latuff)

“Soluţia celor două state a murit, pentru a face loc soluţiei unui stat unic” (interviu de Michelangelo Cocco cu Leila Farsakh)

Lectura “Palestina-Israel, o ţară, un stat” a luat sfârşit ieri [interviul a fost publicat în 7 iulie 2007 – n.tr.] cu aprobarea unui document în cadrul căruia promotorii, printre care se află istoricul israelian Ilan Pappe, alături de alţi oameni de cultură şi activişti americani, sud-africani, israelieni şi palestinieni, se obligă să promoveze soluţia unui singur stat democratic în calitate de unică şi urgentă posibilitate de ieşire din impasul negocierilor în care chestiunea palestiniană se află de ani de zile.

Am vorbit despre ea cu una dintre participante, Leila Farsakh, profesor de ştiinţe politice la Massachusetts University (Boston), şi autor al lucrării “Independence, cantons or Bantustans. Wither the Palestinian state?” precum şi a unui număr de lucrări despre economia palestiniano-israeliană.

Întrebare: Aţi declarat că naţionalismul palestinian este mort.

Răspuns: Nu am spus asta. Am afirmat doar că lupta poporului nostru pentru a obţine un stat independent s-a sfârşit. Trebuie s-o luăm de la capăt, rezistând ocupaţiei şi colonialismului, dar formulând o nouă strategie bazată pe conceptul de cetăţenie şi care să nu mai fie ancorată în ideea unei partiţii a Palestinei istorice. Patruzeci de ani de luptă – de la ocuparea Teritoriilor în 1967 – merită poate un stat care n-ar fi nimic altceva decât câteva Bantustane în teritoriu israelian, fără nici o continuitate teritorială?

Î. Care este diferenţa dintre un stat binaţional şi un singur stat?

R. În primul, grupul adică, în cazul nostru, israelienii şi arabii, au un set de instituţii separate, ca de exemplu sistemul educaţional. Separate şi garantate prin constituţie. A doua formulă, în schimb, înseamnă un stat laic şi democratic în cadrul căruia, în virtutea legii, nici o identitate anume nu este favorizată sau protejată. Se recunoaşte că statul nu este omogen, dar se pune în centrul discursului cetăţeanul, nu etnia. Printre cei care, ca şi noi, consideră că partajarea Palestinei este acum imposibilă, există diferenţe de opinie în privinţa căruia dintre aceste două modele, sau chiar a căror variante, ar fi mai convenabil de adoptat.

Î. Nu crezi că perspectiva unui singur stat este prea îndepărtată?

R. Realitatea teritorială, demografică şi economică de pe teren dovedeşte că nu am fost niciodată atât de aproape de această soluţie cum suntem acum. Teritoriul Cisiordaniei nu a fost niciodată atât de fragmentat cât este azi, de facto există deja Bantustanele. Palestinienii, pentru a se deplasa, depind în totalitate de Israel şi nu au suveranitate asupra pământului lor. Forţa de muncă a Cisiordaniei depinde de statul ocupant. Palestinienii vor fi majoritari în cinci ani. Soluţia celor două state a murit, probabil va lua cel puţin o generaţie ca să implementăm cea a statului unic, dar nu a mai rămas nici o altă alternativă.

Î. Şi dacă se întâmplă ca ceea ce numeşti Bantustane să funcţioneze?

R. Israelul nu a dorit apariţie politicii de apartheid pe care o vedem azi, el a ţintit transferul [epurarea etnică – n. tr.] a palestinienilor. A realizat-o în parte în 1948, dar în 1967 a ocupat pământul palestinian şi i-a exploatat forţa de lucru fără ca, în acelaşi timp, s-o anexeze. Bantustanele pe care le vedem azi nu pot dura: sunt insuportabile atât politica de oferire de permise de lucru palestinienilor pentru a lucra în Israel, cât şi ajutorul financiar, de la Uniunea Europeană, de o sută de milioane de euro anual pentru cheltuielile Autorităţii Palestiniene pe care statul evreiesc, în calitate de forţă de ocupaţie, ar trebui să le plătească în acord cu legea internaţională.

Î. Corect, dar acestea sunt elemente obiective. Ce arată cele subiective, începând cu Israelul, în care vasta majoritate a partidelor sunt zioniste?

R. Ele sunt încă acorate în viziunea celor două state. Conducerea palestiniană, atât din necesitatea de a supravieţui cât şi pentru că este fidelă strategiei din ultimii 40 de ani, este în continuare în favoarea a două state. Ce mă îngrijorează mai mult este dimensiunea internaţională: începând cu rezoluţia 181 a ONU, proiectul acceptat a fost cel al partajării Palestinei istorice. Şi, pentru prima dată, în discursul din Grădina Trandafirilor al Casei Albe (2003), Preşedintelui Bush vorbeşte de necesitatea unui stat palestinian – cu graniţe provizorii – încercând în acest fel să legitimeze Bantustanele.

I. Se poate ieşi din acest context internaţional?

R. Acest curs-conferinţă reprezintă primul pas spre elaborarea unor strategii universitare şi politice. Este vorba de a explica lumii că proiectul celor două state este mort. Pasul următor va fi o întâlnire mult mai importantă, la care lucrăm şi care va avea loc într-o capitală europeană în cursul următoarelor luni. Înrăutăţirea situaţiei de pe teren ne va ajuta. Occidentul, alături de aşa-numitul “front moderat” egipteano-iordanian, precipită evenimentele pentru proclamarea unui stat palestinian marionetă, ale cărui graniţe temporare se aşteaptă să fie fixate în câteva luni. Dar va fi ceva, atunci când se vor discuta termeni concreţi, pe care nici Mahmud Abbas nici oricare palestinian nu va aproba. În acel moment, propunerea “noastră” va intra în joc.

Cf. sursa in limba italiana.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

duminică, iulie 15, 2007

“O alegere morală”, boicotul zguduie Tel Avivul (interviu cu Omar Barghuti de Michelangelo Cocco)

Directorul pentru comerţ şi investiţii al ambasadei britanice de la Tel Aviv a ales coloanele cotidianului Haaretz pentru a încerca să liniştească guvernul israelian. “Suntem conştienţi de şocul şi de mânia cauzate aici în Israel de către recentele tentative de boicot venite din partea unui grup de organizaţii britanice – scrie Richard Salt. Guvernul britanic nu poate interfera în deliberările lor interne dar nu aprobăm bineînţeles tentative de a boicota Israelul.” Pe de altă parte, ministrul olandez al afacerilor externe, Maxime Verhagen, a devenit în urmă cu câteva zile purtătorul de cuvânt al ceea ce se numeşte “dezinvestire”. “Aştept ca [firma] Riwal să oprească furnizarea de macarale pentru zidul de separare”, a declarat Verhagen citând, în sprijinul “invitaţiei” făcute firmei din Rotterdam, rezoluţia Curţii Internaţionale de Justiţie care, în 2004, a declarat că zidul este “ilegal”. Am discutat perspective ale boicotului cu Omar Barghouti, fondator al Campaniei Palestiniene pentru Boicotul Universitar şi Cultural al Israelului, PACBI (www.pacbi.org), şi conferenţiar al cursului “Palestina/Israel: o ţară, un stat” care s-a terminat vineri [6 iulie 2007] la Madrid.

Întrebare: Cum se justifică boicotarea statului evreiesc?

Răspuns: Israelul este o ţară care a violat mai multe principii şi legi internaţionale decât Africa de Sud în timpul apartheidului. Boicotul este justificat prin violarea principiilor legale (rezoluţiile Naţiunilor Unite). Din punct de vedere politic, el pune accentul pe drepturi, care trebuie să fie respectate de către cele două comunităţi dacă se doreşte o soluţie justă a conflictului. Unul dintre instrumentele cele mai eficace în mâinile noastre este Convenţia ONU Împotriva Apartheidului. Exact ca şi în Africa de Sud segregaţionistă, există în Israel legi care îi discriminează făţiş pe cetăţenii arabi ai statului. Cea mai importantă este cea privitoare la proprietatea asupra pământului, care nu atribuie nici un control în privinţa acesteia din urmă palestinienilor, încredinţându-l în întregime Agenţiei evreieşti.

Î. Ce rezultate aţi obţinut până în prezent?

R. Am început abia cu trei ani în urmă, dar instituţiile şi grupurile societăţii civile internaţionale răspund foarte bine. În urmă cu o săptămână TGWU, un sindicat britanic cu 80.000 de aderenţi, a votat o rezoluţie foarte dură a boicotului. Aşa cum o făcuse UNISON, principalul sindicat (1,3 milioane de aderenţi), sau CUPE din Ontario (200 de mii de membri), care pregăteşte în acest moment cursuri pentru a-şi educa aderenţii pentru boicot, fără să mai vorbim de COSATU sud-african care s-a mobilizat în masă.

Î. Când este încolţit, Israelul acţionează dur.

R. Voi europenii, uitaţi că şi Africa de Sud, atunci când campaniile de boicot au devenit eficace, a reacţionat intensificându-şi represiunea împotriva cetăţenilor ei negri. În acel moment, lumea s-a întrebat: poate vă facem rău în loc să contribuim la lupta voastră? Răspunsul în cazul acela a fost negativ, iar noi vom continua până ce vom fi anihilat sistemul de discriminare rasială. Boicotul este practica cea mai morală şi eficientă politic, pentru că nu alienează partea omească a populaţiei, de ambele părţi ale baricadei. Şi în acest fel, el pregăteşte israelienii evrei şi palestinienii pentru o coexistenţă paşnică.

Î. Vorbiţi despre boicot, dezinvestire, sancţiuni. Care sunt diferenţele?

R. Înţelegem prin dezinvestire retragerea de investiţii în favoarea instituţiilor sau a întreprinderilor care susţin ocupaţia. Toate întreprinderile israeliene sunt complice, pentru că fac o discriminare încă din momentul în care, pentru un angajat, dau prioritate celor care au servit în armată. Ele exclud în acest fel minoritatea palestiniană din Israel (1,2 milioane de persoane) care nu face serviciul militar. Sancţiunile reprezintă ultimul nivel şi sunt aplicate de către state şi comunitatea internaţională.

Î. Boicotul individual funcţionează?

R. Fie şi a nu cumpăra fructe sau flori produse în Israel contează, şi încă foarte mult. Pentru produsele agricole israeliene Uniunea Europeană reprezintă o piaţă de miliarde de dolari, iar statul evreiesc are cu Bruxelles un tratat de asociere care îl transformă aproape într-un stat membru. Primele campanii de boicot împotriva Pretoriei au început în anii ’50, dar înainte de a deveni un fenomen răspândit a fost nevoie să aşteptăm 30 de ani. Noi, palestinienii, ne descurcăm cu mult mai bine.”

Cf. versiunea în limba italiană.

joi, iulie 12, 2007

“Orbirea” europenilor este “dezamăgitoare” (Ismail Haniyeh în interviu cu Michel Bôle-Richard)

Michel Bôle-Richard: Ce anume împiedică eliberarea caporalului israelian Gilad Şalit, făcut prizonier în 25 iunie 2006?

Ismail Haniyeh: Noi am vegheat întotdeauna la terminares suferinţelor caporalului Şalit şi dăm mai mare importanţă eliberării sale decât israelienii înşişi. Dar nu trebuie să uităm că există 11.000 de prizonieri palestinieni întemniţaţi în Israel, care suferă în acelaşi mod. Am prezentat o listă a deţinuţilor care trebuie eliberaţi şi ea a fost respinsă. Israelienii nu vor să răspundă cererilor care au fost formulate de către partidele rezistenţei palestiniene.

M.B.-R.: După eliberarea jurnalistului Alan Johnston de la BBC, aţi fost dezamăgit de reacţiile comunităţii internaţionale, mai ales ale europenilor?

I.H.: Înainte de toate, poziţia europenilor este dezamăgitoare, cu sau fără eliberarea lui Johnston. Adevărata problemă este aceea a ocupaţiei şi a suferinţei poporului palestinian. Este pentru prima dată în istorie când comunitatea internaţională susţine ocupantul împotriva ocupatului. Decizia europeană ţine de o orbire.

Ceea ce am făcut noi pentru eliberarea lui Johnsont corespunde principiilor, tradiţiilor şi convingerilor noastre. Încă de la început, noi am zis că această răpire contribuie la murdărirea imaginii şi a cauzei palestiniene. Pentru asta trebuie să-i punem punct, fără să aşteptăm o recompensă politică.

M.B.-R.: Hamas n-a comis o eroare luând puterea în Gaza şi distrugând eforturile guvernului de uniune naţională?

I.H.: Noi am fost întotdeauna în favoarea unui guvern de uniune naţională, chiar înainte de formarea lui. Dar în egală măsură a fost întotdeauna, în sânul Fatahului, un curent opus unui parteneriat politic şi care nu a acceptat niciodată rezultatele alegerilor din 25 ianuarie 2006. Comportamentul lui a demonstrat că era aliat cu elemente din exterior care i-au furnizat arme şi bani.

Această facţiune planifica o lovitură de stat împotriva legitimităţii palestiniene. Susţinerea venea de la Israel şi de la Statele Unite. Acest curent palestinian încercase să destabilizeze guvernul direct ieşit din alegeri cu aceeaşi actori. Pe scurt, guvernul de uniune naţională nu este responsabil de ceea ce s-a întâmplat. Era o situaţie de urgenţă şi noi am răspuns.

M.B.-R.: Dar asta nu înseamnă sfârşitul statului palestinian conţinând Fâşia Gaza şi Cisiordania?

I.H.: Trebuie să vedem realitatea în faţă. Sunt cinsprezece ani de când se aşteaptă crearea statului palestinian, care în continuare nu există. Înainte de a spune că ceva a dispărut, trebuie să fi existat.

Hamas s-a bătut întotdeauna pentru crearea statului palestinian. S-a bătut întotdeauna împotriva corupţiei şi a luptat întotdeauna împotriva ocupantului. Comportamentul Hamasului a fost întotdeauna motivat de acest obiect şi de nimic altceva. Fâşia Gaza este în întregime a poporului palestinian. Nu este proprietatea Hamasului şi poporul din Gaza face parte din poporul palestinian. Noi nu acceptăm separaţia.

M.B.-R.: Vreţi să creaţi un stat islamic?

I.H.: Nu vrem crearea unui emirat islamic. Nu este adevărat, acestea sunt false acuzaţii.

Nu aveţi decât să mergeţi să vedeţi pe străzile Gazei. Viaţa nu s-a schimbat. Am întărit securitatea, libertăţile personale. Suntem în favoarea drepturilor omului.

M.B.-R.: Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, acuză Hamas de furnizarea unei porţi de intrare pentru Al-Qaida în Fâşia Gaza.

I.H.: Abu Mazen [numele de război al Mahmud Abbas] ştie mai bine decât oricine că aceasta este fals. Nu există nici o relaţie între Hamas şi Al-Qaida.

Recentele declaraţii ale lui Zawahiri [numărul doi din Al-Qaida], o demonstrează pentru că el critică Hamasul. Ştim foarte bine că cei care vor să asimileze Hamas şi Al-Qaida o fac pentru a ne discredita.

M.B.-R.: Mahmud Abbas a declarat că “nu ar da curs niciodată nici celui mai mic dialog” cu Hamas?

I.H.: Suntem pentru dialog, căci aceasta este singura soluţie. Nu fixăm nici o condiţie. Abu Mazen a vorbit în mod precipitat. Ştie foarte bine că recunoaşterea drepturilor noastre legitime nu se va face decât dacă există uniune, şi uniunea se obţine prin dialog.

M.B.-R.: Fâşia Gaza este o închisoare sub cerul liber. Ce speraţi să faceţi pentru ca punctele de trecere să fie din nou deschise?

I.H.: Un proverb arab spune: “M-a lovit, apoi a plâns, şi la urmă a mers să facă o plângere împotriva mea.” Gaza e sub asediu de şapte ani, de la începutul [celei de-a doua] Intifada. Situaţia nu a făcut decât să se degradeze. Este şi mai rău după alegerile din ianuarie 2006. Suntem supuşi unui embargou aerian, terestru şi maritim. În Cisiordania e aproximativ acelaşi lucru. Realitatea este că poporul palestinian este întemniţat de ocupant. Şi asta nu este din vina Hamasului. Toate acuzaţiile împotriva noastră nu servesc decât la escamotarea realităţii.

Mă bizui mult pe poporul meu şi pe răbdarea lui. Noi n-o să stăm cu mâinile încrucişate şi vom face demersuri la ţările arabe şi islamice pentru ca ei să facă presiuni asupra ocupantului astfel încât porţile noastre să se deschidă.

M.B.-R.: Sunteţi favorabil desfăşurării unei forţe internaţionale, aşa cum doreşte Mahmud Abbas?

I.H.: Câtuşi de puţin, căci ar fi o nouă formă de controlare a poporului palestinian, o metodă de amestec în afacerile interne palestiniene. Totalitatea formaţiunilor palestiniene refuză prezenţa unei forţe internaţionale.

M.B.-R.: Sunteţi în continuare în favoarea unui stat palestinian în frontierele din 1967?

I.H.: Poziţia noastră este în continuare aceeaşi. Un stat palestinian în frontierele dinainte de războiul din 1967 cu capitala la Ierusalimul de Est. Acesta este obiectivul nostru, urmat de acela a unui armistiţiu de lungă durată cu Israelul.

Cf. versiunea în limba franceză.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă
.

Sunt palestinian! (de Carlos Latuff)

miercuri, iulie 11, 2007

Liderii evrei sunt îngrijoraţi de tendinţa din ce în ce mai puternică de delegitimare a Israelului (de Amiram Barkat)

Trendul delegitimizării existenţei Israelului ca stat evreiesc creşte nu doar în Europa, ci şi în Statele Unite, conform universitarilor evrei americani şi liderilor comunităţii evreieşti. Atacurile îndreptate împotriva Israelului au început chiar să-i afecteze pe suporterii evrei ai acestui stat, care au fost acuzaţi că încearcă să oprească dezbaterea publică, spun ei.

Trendul în direcţia delegitimării va fi unul dintre punctele discutate la o conferinţă despre viitorul poporului evreiesc care se va deschide la Ierusalim marţi dimineaţa [acest articol a fost publicat în 10 iunie 2007].

Această conferinţă, la care vor participa cercetători, lideri ai organizaţiilor evreieşti şi politicieni israelieni de marcă, a fost organizată de Institutul de Planificare a Politicii Evreieşti (IPPE).

Avinoam Bar-Yosef, directorul general al IPPE, spunea că atacurile anti-Israel în Statele Unite constituie o “ameninţare pe termen lung” împotriva poziţiei Israelului, a organizaţiilor evreilor americani şi a lobby-ului pro-Israel.

“Atenţia publicului este în acest moment concentrată pe Europa, datorită iniţiativelor precum cea a boicotului universitarilor britanici”, a declarat acesta. “În Statele Unite, problema e încă sub control. Dar ca institut de planificare, credem că este necesar să formulăm reacţii la această situaţie acum.”

Preşedintele Universităţii Brandeis, Jehuda Reinharz, a declarat ziarului Haaretz că universitarii americani sunt în linia întâi a celor care neagă dreptul Israelului de a exista ca stat evreiesc.

Avocaţilor veterani ai acestei poziţii, precum Tony Judt şi Noam Chomsky, li s-au alăturat anul trecut Stephen Walt şi John Mearsheimer, ambii din instituţii academice cu reputaţie, care au acuzat Comitetul pentru Afaceri Publice Americano-Israeliene (AIPAC) că dictează politica externă americană.

Articolul lor, care a generat unde de şoc, a fost transformat într-o carte, care va apărea în septembrie [2007]. Faptul că o editură respectabilă le-a plătit lui Walt şi Mearsheimer un avans despre care se crede că a totalizat sute de mii de dolari atestă cât de fierbinte consideră editura că este subiectul, a spus Reinharz.

“Senzaţia mea şi a altora oameni este că suntem la începutul unei noi ere cu privire la atitudinea faţă de Israel în Statele Unite”, a adăugat.

Abraham Foxman, directorul naţional al Ligii Anti-Defăimare, crede că lucrarea lui Jimmy Carter, Palestina – Pace nu Apartheid, care a fost publicată în noiembrie anul trecut, a avut un mult mai mare impact decât au avut alte publicaţii.

“În trecut, oamenii care spuneau că susţinătorii evrei ai Israelului controlează mass-media şi politica erau nişte marginali”, a spus acesta. “Dar după ce fostul preşedinte Carter a enunţat această teză, ea a devenit legitimă în mainstream. Azi, dezbaterea se organizează asupra unor aspecte de genul până unde domină evreii.”

Foxman a mai zis că evreii care se opun atacurilor anti-Israel sunt ei înşişi acuzaţi de atacarea libertăţii de exprimare.

“Am primit scrisori de la profesori care afirmau că atunci când eu acuz pe cineva de anti-semitism, încerc de fapt să închid o dezbatere publică”, a spus el. “Atunci când preşedintele Universităţii Harvard spunea că delegitimarea Israelului ajută anti-semiţii, a fost acuzat că închide o dezbatere publică. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-l acuze de asta dacă ar fi vorbit de rasism sau xenofobie.”

Cf. versiunea in limba engleza.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

Sunt palestinian! (de Carlos Latuff)

marți, iulie 10, 2007

Ireductibilul Mordechai Vanunu - inapoi dupa gratii (de Rannie Amiri)

"Spuneam Shabak-ului, Mossad-ului, 'nu ai reusit sa ma distrugi, nu ai reusit sa faci nebun.'" - Mordechai Vanunu, fost tehnician nuclear israelian, dupa eliberarea din inchisoarea Shikma din Ashkelon, in 21 aprilie, 2004, unde a zacut 18 ani.
Acestea au fost cuvinte de curaj si sfidare, rostite de un om care le intruchipa pe amandoua. Mordechai Vanunu a petrecut 18 de ani in inchisoare, dintre care 11 ani intregi in carcera, pentru ca a dezvaluit lumii capacitatea nucleara inca nedeclarata a Israelului. A iesit din Shikma cu bratele intinse, licarind in mod repetat de semnul victoriei - sau era al pacii? - si a refuzat sa raspunda la intrebarile pe care i le-a adresat in ebraica media ce il astepta. "Sunt mandru si bucuros sa fi facut ceea ce am facut", a declarat el mandru.

Si ce a facut de atunci il va trimite inapoi dupa gratii.

O curte de justitie israeliana l-a osandit la sase luni de inchisoare pentru violarea clauzelor eliberarii conditionate, care ii interzic sa aiba vreun contact cu strainii sau sa viziteze Cisiordania. Ca si in toate chestiunile, el a fost neinfricat in savarsirea amandurora.

Este datoria noastra sa repetam povestea acestui om remarcabil, ca nu cumva sa uitam ce poate realiza un om cu constiinta.

Mordechai Vanunu a fost primul care a expus micul secret murdar al Israelului: aceasta tara era o putere atomica majora. A lucrat ca tehnician la centrala nucleara Dimona din Desertul Negev intre 1976 si 1985. Apoi, intr-un interviu din 1986 cu londonezul Sunday Times, a dezvaluit poze care nu numai ca demonstrau ca Israelul are posibilitatea de a produce arme nucleare, dar chiar le poseda.

Chiar inainte de publicarea interviului sau in 5 octombrie, evenimentele s-au desfasurat ca si cum ar fi venit chiar din paginile unui thriller de Robert Ludlum. In septembrie 30, Vanunu a fost momit din Londra la Roma de un agent feminin Mossad si a fost capturat si purtat spre Israel. A fost judecat cu usile inchise pentru tradare, a fost condamnat in graba si osandit la 18 ani de inchisoare. Dar daca guvernul israelian spera ca Vanunu sa dispara in liniste si pocait, s-a inselat amarnic.

Vanunu si-a innoit zgomotos apelul in care cerea Israelului sa spuna intregul adevar in privinta arsenalului sau nuclear (pare-se al cincilea din lume ca marime) si sa deschida reactorul nuclear de la Dimona inspectiilor internationale. Israelul ramane inca singura tara din Orientul Mijlociu care nu a semnat Tratatul de Non-Proliferare si care, de asemenea, a interzis accesul personalului Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (IAEA).

Politicienii israelieni de la stanga, dreapta si centru, si-au aratat dispretul dupa eliberarea lui Vanunu si l-au numit "tradator". Clauzele eliberarii sale conditioante includeau interzicerea calatoriilor in strainatate pe timp de un an sau posesia de pasaport, limitarea deplasarilor sale prin tara, discutiile cu cetateni neisraelieni si discutarea oricarui aspect legat de fosta sa slujba la Dimona. Aceste restrictii au fost criticate de Amnesty International care a cerut revocarea lor, citand articolul 12 al Acordului International pentru Drepturi Politice si Civile care permit oricarui cetatean sa se deplaseze liber sau sa paraseasca tara de cetatenie.

Desi termenul de "whistleblower" este adesea utilizat pentru a-l descrie pe Vanunu, acesta il caracterizeaza destul de slaba si doar pe jumatate adevarat. El era o sirena care a distrus politica oficiala de ambiguitate nucleara a Israelului, aratand lumii ca armele nucleare si-au gasit drumul inspre Orientul Mijlociu.

Nascut in Maroc, Vanunu s-a convertit inainte de incarcerare la crestinism. A considerat ca vederile sale religioase si politice (era un sustinator ferm al drepturilor palestinienilor) l-au dus deopotriva la tratatamentul dur primit in timpul incarcerarii, pe care l-a descris ca "salbatic si barbar".

In ciuda interogatiilor facute de cea mai neinduratoare agentie secreta din lume si a intemnitarii in ceea ce au fost conditii vitrege, Vanunu a rezistat spunand:

"Sunt un simbol al vointei de libertate si [dovada] ca nu poti distruge spiritul uman."

Un laureat in asteptare al Premiului Nobel pentru Pace si nu mai putin un erou adevarat al timpurilor noastre.

Rannie Amiri este un comentator independent al problemelor legate de lumea araba si islamica. Tradus si adaptat dupa Counterpunch.com.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

Sunt palestinian! (de Carlos Latuff)

luni, iulie 09, 2007

Câştigători şi perdanţi în Palestina (de Immanuel Wallerstein)

Este uşor de văzut cine sunt perdanţii. Este mai greu de văzut dacă este vreun câştigător. În timpul lunii iunie, a avut loc o confruntare dramatică între Fatah şi Hamas în Gaza. Preşedintele Abbas a dizolvat guvernul dominat de Hamas (din care Fatah făcea parte). Primul-ministru Ismael Haniyeh a spus că acest act este ilegal şi a refuzat să recunoască dizolvarea. Fiecare parte a utilizat forţa împotriva celeilalte. Hamas a câştigat în Gaza. Toţi liderii Fatah au părăsit Gaza pentru Cisiordania, unde Abbas a numit un nou guvern condus de Salam Fayyad, unul fără membri Hamas. De facto, Hamas controlează acum complet Gaza. Fatah controlează Cisiordania, deşi puţin mai puţin decât Hamas în Gaza. În Cisiordania, nu doar că Hamas există, deşi cumva underground pe moment, dar Brigăzile Martirilor Al-Aqsa, afiliate cu numele la Fatah, acţionează autonom şi nu sunt în realitate sub controlul lui Abbas, nici nu subscriu orientării politice actuale.

Abas are o poziţie slabă. S-a orientat spre lumea din afară – Statele Unite, Uniunea Europeană, guvernele arabe “moderate” (mai precis Egipt şi Iordania), şi Israel – pentru patru lucruri: dragoste, bani, arme şi progrese substanţiale în direcţia unui stat palestinian independent. Până acum a primit o mulţime de dragoste, o parte dar nu toţi banii pe care Israelul îi datorează Autorităţii Palestiniene, nici o armă (dar ar putea veni ceva, în cantitate limitată), şi nimic care ar putea fi considerat o înţelegere definitivă cu Israelul.

Abbas trebuie să-şi consolideze autoritatea în Cisiordania. Noua slujbă a lui Tony Blair este să-l ajute s-o facă (şi asta e singura slujbă a lui Tony Blair). Dat fiind şansa foarte redusă ca să aibă loc negocieri serioase, lui Abbas îi va fi foarte greu să ajungă la o poziţie solidă. Şi are o dilemă majoră în faţă – ce anume să facă cu Gaza. Dacă ignoră complet Gaza, şi nu aranjează ca ajutorul în mâncare sau umanitar să ajungă în Gaza, atunci într-adevăr va renunţa la unitatea unui potenţial stat palestinian. Dacă acordă asistenţă, îşi răpeşte şansele de a primi în continuare bani (nu mai vorbim de arme) de la suporterii lui din afară, şi îndeosebi de la Israel. Abbas şi Fatah sunt perdanţi majori.

Deşi Statele Unite, Uniunea Europeană, Egiptul şi Iordania încearcă să creeze o situaţie în care Hamas să fie exclus din guvernul Autorităţii Palestiniene, ar putea în curând să-şi regrete succesul. Cu excepţia situaţiei în care Abbas face un miracol, alte confruntări armate sunt la orizont, cu deznodământ neclar. De vreme ce situaţia asta are loc exact în momentul în care Iraqul intră realmente în colaps şi vocile republicane în favoarea unei reduceri imadiate a participării trupelor americane sunt în substanţială creştere (prin intermediul senatorilor republicani influenţi ca Richard Lugar şi John Warner), creşterea confruntărilor armate în Israel/Palestina nu este câtuşi de puţin în favoarea intereselor Statelor Unite, Uniunii Europene, sau a Egiptului şi a Iordaniei. Aşadar adaug şi acest grup la perdanţi.

Apoi mai este marele perdant – Israelul. Ehud Olmert şi cabinetul lui nu par să fie de acord cu această viziune. Sunt aşa de captivaţi de izolarea Hamasului din cauza presupuselor lui trăsături de terorist încât sunt incapabili să mai cântărească propriul lor interes. Dar să privim situaţia Israelului. Sunt în conflict cu palestinienii de foarte mult timp. Unii ar putea considera acest conflict ca fiind continuu din 1997 (prima intifada), din 1967 (Războiul de Şase Zile), din 1948 (crearea statului Israel), din 1917 (Declaraţia Balfour). Este cel mai lung conflict de acest fel, dar să aruncăm o privire la modul în care s-au rezolvat alte situaţii identice.

Am putea compara conflictul din Israel-Palestina cu cel dintre albi şi negri în Africa de Sud, cu conflictul dintre unionişti şi republicani în Irlanda de Nord, cu conflictul dintre China şi Statele Unite după 1949. În fiecare dintre aceste cazuri, cele două părţi au avut obiective şi retorici diametral opuse. În fiecare dintre aceste cazuri, fiecare tabără a avut “duri” care i-au numit pe “durii” din cealaltă tabără “extremişti” (sau “terorişti”). În fiecare dintre aceste cazuri, părea virtual imposibil să se întindă o punte între cele două tabere. Şi totuşi, în fiecare dintre aceste cazuri, s-a găsit în cele dintre urmă o soluţie politică, una care cel puţin a redus la minim violenţa în cele din urmă.

Cum s-a făcut asta? S-a obţinut un aranjament numai atunci când ceea ce francezii numesc interlocuteurs valables (interlocutori valabili) au ajuns la putere în fiecare dintre aceste două tabere. Ce este un interlocuteur valable? Este un grup, adesea încarnat într-un anume lider, care are suport substanţial, este “dur” în deciziile politice, şi deci este în poziţia de a garanta o înţelegere de compromis dacă ceilalţi sunt de acord cu el. În Africa de Sud, înţelegerea a avut loc între F. W. De Klerk şi Partidul Naţionalist de o parte, şi Nelson Mandela şi Congresul Naţional African pe de cealaltă. În Irlanda de Nord, compromisul a fost între Reverendul Ian Paisley şi Partidul Unionist Democratic pe de o parte, şi Gerry Adams şi Sinn Fein pe de cealaltă. Tensiunile S.U.A.-China au ajuns la final atunci când preşedintele Richard Nixon a mers la Beijing să se întâlnească cu Mao Zedong.

De notat ceva în fiecare dintre aceste cazuri. Până în ultimul minut, cel puţin una dintre cele două părţi a spus că nu ar face niciodată un compromis cu cealaltă, din cauză că ceilalţi nu sunt demni de încredere. În fiecare dintre cazuri, ambele tabere au făcut exact ceea ce au respins. Motivele ar fi multiple, dar realismul şi oboseala au fost factorii cei mai importanţi care au dus la o înţelegere finală. Şi în fiecare caz, fiecare parte a făcut compromisuri dureroase dar a fost capabilă să-şi ţină fidelii pe linia stabilită.

Există acum asemenea interlocuteurs valables în Israel/Palestina? Din partea israeliană, Ariel Şaron ar fi putut juca acest rol. Ehud Olmert este de departe prea slab s-o facă. Şi pe moment, nu pare să existe un succesor al lui Şaron. De partea palestiniană, Hamas ar putea acum să joace acest rol. Dacă ar putea să-l joace în viitor nu este prea clar. Din cauza asta este greu de spus dacă Hamas este un învingător din recenta confruntare. Şi din această cauză este greu de spus dacă Arabia Saudită, care a aranjat un guvern de coaliţie Hamas-Fatah cu doar câteva luni în urmă, poate fi numită şi ea o învingătoare.

Ce urmează? Nu numai că aşteptăm interlocuteurs valables, dar aşteptăm jucători care să înţeleagă că nimic altceva nu va duce la încheierea confruntărilor. Totuşi vom mai avea de aşteptat o vreme.


“Comentarii în româneşte”

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.


Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

duminică, iulie 08, 2007

Palestina, holocaustul lent (de José Steinsleger)

“Soluţia finală” executată de Israel în Gaza şi în Cisiordania constă în asfixierea fizică, psihică şi socială a aproape 4 milioane de palestinieni care în ianuarie 2006 au votat democratic, dar au ales “rău”.

Metoda de exterminare aleasă se dovedeşte similară celei alese de nazişti împotriva ghettoului din Varşovia (1941-1943), când 60.000 de persoane au murit de inaniţie sau de boli. Dar spre deosebire de mâna de evrei eroi care în ghettoul polonez rezistară până la capăt, mii de palestinieni vânaţi de Israel duc de 40 de ani bătălia împotriva “purificării etnice” a poporului lor.

În atacurile israeliene împotriva Fâşiei Gaza mor în medie 8 palestinieni pe zi. Majoritatea victimelor sunt copii care sunt răniţi, paralizaţi, mutilaţi sau întemniţaţi.

În februarie 1989, cotidianul iordanian Ad Dustur, din Amman, reproducea declaraţiile deputatului laburist englez Robert Stoot, care vizitase un spital în Napluz (Cisiordania) pentru a asculta mărturiile minorilor arşi de explozia ciocolatelor pe care li le oferiseră soldaţii israelieni.

Din 1967 în 2005 forţéle de ocupaţie israeliene au arestat mai mult de 650.000 de palestinieni (20% din populaţia totală a Gazei şi a Cisiordaniei). La sfârşitul lui 2005, 8.800 de prizonieri erau împărţiţi în 28 de închisori şi centre de detenţie.

Din 28 septembrie 2000 în 30 iunie 2006, autorităţile palestiniene au înregistrat moartea a 4.248 a persoane asasinate, dintre care 786 de copii. Cifrele nu iau în capcul cei 250 de morţi surveniţi ulterior, în timpul ofensivei numite “Ploaie de Vară”, ca represalii la “răpirea” unui soldat israelian.

Cifra răniţilor se ridică la mai mult de 23.000 (14.200 în Cisiordania, unde locuiesc 2.300.000 de persoane, aproximativ dublul populaţiei din Gaza). De la începutul celei de-a doua intifada (2000) guvernul israelian a torturat copii în timpul interogatoriilor.

Conform Departamentului de Statistici şi a Ministerului palestinian însărcinat cu prizonierii şi cu eliberaţii, la data de noiembrie 2005 aproape 4.000 de minori fuseseră deţinuţi, dintre care 294 de băieţi şi 3 fete sunt încă în inchisoare: 19 în zona Al-Quds, 6 în Gaza, 272 în Cisiordania (80 în închisoarea din Napluz, 65 în cea din Ramallah şi 28 în cea din Al-Khalil). Alte surse consideră că 350 de minori sunt deţinuţi, printre ei unii copii având între 12 şi 13 ani. Doar în cursul anului 2003, 6.540 au fost deţinuţi, dintre care 245 judecaţi de curţile militare. Marea majoritate pentru a fi aruncat cu pietre şi cu cocktailuri molotov împotriva armatei celei mai bine echipate din lume.

În ianuarie 2004, locotenent-colonelul Eytan Ronel a predat insignele şefului statului-major, Moşe Yaalon, în semn de protest pentru comportamentul trupelor în teritoriile ocupate, iar 5 recruţi au fost condamnaţi de un tribunal militar pentru obiecţii de conştiinţă împotriva ocupaţiei.

În timpul primei intifada Israelul a întemniţat până la 2% dintre toţi copiii palestinieni între 9 şi 17 ani, iar în primul semestru al anului 2004 a asasinat mai mult de 80 de băieţi şi fete.

În noiembrie 2006, masacrul civililor palestinieni de la Beit Hanun (nordul Fâşiei Gaza) a făcut 18 morţi civili, dintre care 6 copii. “Eroare tehnică”, a declarat primul-ministru Ehud Olmert.

Condiţiile de detenţie ale minorilor sunt îngrozitoare. Psihologii militari israelieni s-au înverşunat în torturarea populaţiei non-adulte, calculând în mod premeditat tipul de tortură pornind de la vulnerabilitatea ei şi cu intenţia deliberată de a crea senzaţii de frică, de intimidare şi de tristeţe.

Un raport al organizaţiei Defence for Children International observă că palestinienii copii sunt închişi în celule “pentru o infinitate de ore” şi, în anumte cazuri, nu dispun decât de 45 de minute la fiecare două zile pentru exerciţii în aer liber. Ferestrele celulelor sunt totalmente acoperite de panouri de fier care blochează lumina din exterior şi intensifică arşiţa. Nu se poate vorbi de îngrijiri medicale şi nici de hrană adecvată, servită în hârtie, fără vase.

Un alt aspect al holocaustului palestinian priveşte demolarea de locuinţe, centrată în localitatea Rafah, la frontiera cu Egiptul, unde au fost distruse 15.472 de case, adică 6 din 10.

Doctorul Eyad El-Şarraj, director al serviciilor psihiatrice din Gaza, consideră că Israelul creează acum “o nouă generaţie de palestinieni, mai insensibilă decât cele precedente la ocupaţia militară. Concomitent se creează o generaţie de ocupanţi palestinieni care văd oraşul meu ca Vestul Sălbatic.”

“În Gaza, adaugă el, am produs o generaţie de copii care nu sunt capabili să surâdă. Ei sunt viitoarele bombe umane...”

În Gaza, 45% din populaţie are mai puţin de 15 ani. Un studiu realizat despre copiii palestinieni de până la 12 ani indică faptul că cea mai mare aspiraţie a lor este să fie şahid (litt. Martiri), adică sinucigaşi. “Nu sunt de acord cu sinucigaşii, dar nu put să spun nimic pentru că sunt persoane sfinte şi glorificate de către toată societatea”, a spus El-Şarraj.

Cf. versiunea in limba spaniola.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

sâmbătă, iulie 07, 2007

marți, iulie 03, 2007

Foamea, armă de distrugere în masă (de Hamid Tahri)

Un om de stat se gândeşte la generaţiile viitoare, un politician la alegerile viitoare.”

O sută de mii de persoane mor de foame sau de urmările sale imediate în fiecare zi, totuşi F.A.O. arată că agricultura mondială, în starea sa actuală, a fortelor de producţie, ar putea să hrănească fără probleme 12 miliarde de fiinţe umane, adică dublul populaţiei actuale.

Concluzie: orice copil care moare de foame este asasinat. Nu este nici o întâmplare nefericită. Viitorul este sinistru

Aceasta este constatarea făcută de Jean Ziegler, sociolog şi raportor al Naţiunilor Unite pentru dreptul la alimentaţie. Dar Ziegler nu se limitează la aceste afirmaţii, pornind războiul contra companiilor private transcontinentale, acuzate de întreţinerea foametei, de distrugerea naturii şi denaturarea democraţiei.

Această luare de poziţie este consemnată în cartea sa"Imperiul ruşinii”, unde autorul condamnă ordinea ucigasă a lumii “care provoacă ruşine nu doar victimelor sale, dar şi nouă occidentalilor dominanţii care suntem complici la acest genocid, conştienţi, informaţi şi totuşi tăcuţi, laşi şi paralizaţi”. De fapt el arată cu degetul spre imperiul companiilor private transcontinentale conduse de cosmocraţi. Cele mai puternice 500 dintre ele au controlat, în 2004, 52% din producţia mondială brută, adică toate bogăţiile produse pe planetă.

Jean Ziegler este cunoscut ca un adevărat agitator. Eseist elveţian, raportor al ONU pentru dreptul la alimentaţie, oaia neagră a americanilor şi mare admirator al filosofilor iluministi, el atacă de peste treizeci de ani ordinea mondială. Nici măcar ONU, pentru care lucrează nu scapă de criticile sale “organizaţia este astăzi la pământ. Secretarul General este paralizat. Americanii îşi impun legile lor. Se redefineste tortura, care nu mai este sinonimul durerii, ci este redusă la conceptul de mutilare permanentă, se face posibil razboiul preventiv redefinindu-se articolul 51, ajutorul pentru dezvoltare nu mai este o obligaţie internaţională din moment ce se şterge orice referire la celebrul 0,7% din PIB şi este lăsat pe seama ajutorului umanitar. Programul alimentar mondial şi-a văzut bugetul redus cu 30% între anii 2003 şi 2005. În punctele sale esenţiale, drepturile omului, siguranţa colectivă şi ajutorul de dezvoltare al O.N.U. s-au pierdut.”


Revoluţionar sau revoltat

Subversiv, provocator făţiş, excesiv, Ziegler are acest comportament din tinereţea sa burgheză, influenţat şi de părintele Pierre, pe care l-a cunoscut la sfârşitul anilor ’50 la Paris. “Încă de la prima conversaţie m-a impresionat profound, pentru tot restul vieţii. Este un om cu o inteligenţă formidabilă, cu o căldură umană radiantă. Este unul dintre rarii creştini pe care i-am cunoscut, demni de această calitate”. La 20 de ani se declara alergic la orice constrângere impusă de o ierarhie şi orice formă de supunere îi crea repulsie mai apoi a fost influenţa revoluţiei cubaneze la care a subscris şi care in mod sigur i-a influenţat comportamentul viitor. “L-am cunoscut pe Che in Cuba iar în timpul ultimei sale călătorii la Geneva am fost să-l vad cerându-i permisiunea să emigrez în Cuba. Mi-a arătat atunci de pe vârful dealului Sconnex orasul Geneva. Mi-a spus: “Vezi acest oras ? Aici este creierul monstrului, aici trebuie să lupti”. Eram evident ofensat! Credeam că mă considera un mic burghez de care revoluţia cubaneză nu avea nevoie. Însă astăzi ştiu că avea dreptate când m-a refuzat cu vocea sa ironică şi călduroasă din prietenie şi din buna cunoaştere a strategiei de luptă”. Pe un alt plan, Ziegler mărturiseşte că cuplul Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre l-au pregătit în domeniul scrisului, primind de la ei armura teoretică a luptei sale. Publicându-i primul său text la întoarcerea din Congo, în revista “Temps modernes” şi corectându-i-l cu mâna sa, Sartre i-a deschis uşile unei mari edituri pariziene. “M-a învăţat scrisul. Mulţumită lui am înţeles că o carte poate fi o armă care ajută la schimbarea conştinţei oamenilor”. Ziegler foloseşte această armă în cărţile sale unde adesea evocă “agonia dreptului”, pe care o explică prin războiul preventiv dus la nesfârşit, agresivitatea permanentă a stăpânilor, arbitrarul, violenţa structurală care domină fără obstacole. Cea mai mare parte a barierelor dreptului internaţional se prăbusesc. Cosmocraţii sunt mai presus de orice lege. Chiar mai mult, Ziegler situează sediul decizional al ONU “în subsolul Casei Albe”. Această afirmaţie, care poate părea exagerată, este revendicată de autorul său, şi se sprijină pe un complex de argumente pentru a o justifica. “Războiul din Irak, susţine el, este cea mai evidentă ilustrare a acestui fapt. Acest război este dus cu violarea totală a dreptului international. Marile companii petroliere texane, ale căror creaţii sunt dl. Bush şi guvernul său, cu toate că averea sa provine de acolo, Condoleezza Rice care era la Chevron, Dick Cheyney care era presedintele Halli Burton au vrut să controleze a doua mare rezervă pertrolieră a lumii. Ele au organizat deci jaful Irakului din martie 2003, avansând un argument care era o minciună încă de la început, chiar şi după părerea C.I.A. Este imperiul împotriva naţiunilor, aroganţa împotriva raţiunii, forţa împotriva dreptului”. Ceea ce el califică drept armă de distrugere în masă este foametea care afectează ţările cele mai sărace. Experienţa sa de la O.N.U. i-a deschis şi mai mult ochii, devreme ce a călătorit în cele patru colţuri ale lumii şi a putut să măsoare suferinţa cumplită a majorităţii populaţiei. În teren el a recunoscut neputinţa organizaţiei mondiale din mai multe puncte de vedere. “Ea este ameninţată de birocraţia sa cu cei 62 de mii de funcţionari ai săi, de ineficacitatea sa în anumite crize majore. Srebrenica, genocidul din Rwanda sunt de neiertat. Carta contine elemente esenţiale ale civilizaţiei, siguranţa colectivă, justiţia socială planetară şi drepturile omului. Or, aceşti trei stâlpi de bază sunt atacaţi de unilateralismul actualului regim american care neagă siguranţa colectivă în Irak, il trimite pe Wolfowitz la Banca Mondială (cu ultimul scandal care a împroşcat cu noroi această instituţie) şi denunţă convenţia asupra torturii pe care totuşi americanii au semnat-o”.


Elveţia spală mai curat

În ceea ce priveşte foamea, dacă ţările industrializate şi-ar elimina subvenţiile la exportul produselor lor agricole, dumpingul ar înceta, ar trebui de asemenea eliminată îndatorarea. Cele 122 de ţări ale lumii a treia in care trăiesc trei sferturi din omenire sunt împovărate de o datorie externă de 2100 miliarde de dolari care împiedică orice investiţie socială”. In 2003, Zigler a fost autorizat să intre in teritoriile palestiniene ocupate. Este pentru prima dată când Israelul dă undă verde unui raportor special al O.N.U. pentru dreptul la alimentaţie. Raportul lui Ziegler este incriminator pentru statul evreu, un document de 25 de pagini care nu poate fi acceptat cu usurinţă. El demonstrează cu forţa exemplelor că Israelul, în paralel cu ofensivele militare ucigaşe, a folosit arma silenţioasă a foametei, a morţii lente. Această politică de distrugere şi de îngrădire, care a pus la pământ economia, împiedică oamenii să meargă la muncă, pe ţărani la camp, “este direct responsabilă de agonia lentă a poporului martir al Palestinei”. Membrii misiunii conduse de Ziegler au fost la fel de scandalizaţi. “În timp ce mass-media vorbeşte cu regularitate despre asasinate planificate, atacuri sinucigase, nu se vorbeşte nimic despre această tragedie surdă a gravei malnutriţii care distruge o mare parte din poporul palestinian”.


Acuzatorul lui Bush

Autorităţile israeliene n-au acceptat, evident, conţinutul raportului apreciindu-l ca fiind împotriva politicii lor, acuzându-l pe Zeigler că se dedă la un atac politic care nu duce nicăieri. United Nations Watch, apropiată de tezele sioniste, îl acuză pe Zeigler că ar fi actionat după criterii subiective care nu au nici o legătură cu termenii mandatului său şi că s-a folosit de poziţia sa la Natiunile Unite ca de o tribună politică pentru a ataca Israelul. Această asociaţie cere Secretarului General al ONU şi înaltului comisar pentru drepturile omului, Louise Arbour, nici mai mult nici mai puţin decât încetarea mandatului lui Ziegler. United Nations Watch este o organizaţie neguvernamentală cu sediul la Geneva şi care se declară preocupată de “justa aplicare a Cartei Naţiunilor Unite”. Ea este guveranată de un consiliu de administraţie compus din reprezentanţi ai Congresului Mondial Evreiesc şi de foşti reprezentanţi ai guvernului SUA. Ziegler pledează şi pentru instituirea dreptului la apă inclus în dreptul la alimentaţie. În cartea sa, “Elveţia spală mai curat”, Ziegler denunţă ipocrizia conducătorilor şi în special a celor elveţieni care au înăsprit legile privitoare la străini şi la dreptul de azil. “Elveţia este o ruşine absolută. Este foarte grav şi pentru Europa că o asemenea lege a putut să treacă, că o asemenea republică a putut să voteze o lege fascistă, că asa ceva a tulburat conştiinta colectivă”, rezumă el. Europa, adaugă el, a devenit o fortăreaţă ostilă popoarelor din lumea a treia reducând masiv dreptul solicitanţilor de azil. Se violează astfel convenţia Naţiunilor Unite din 1951 asupra refugiaţilor, însă nimeni nu miscă un deget! Evocând terorismul, el declară că terorismul de stat este la fel de detestabil ca şi terorismul de grup al Jihadului Islamic sau al altor grupări sângeroase de acest tip. “Sunt două feţe ale aceleaşi barbarii, sunt reale şi una şi cealaltă, deoarece şi Bush şi Bin Laden ucid”. Jurnalistului care l-a întrebat dacă s-ar putea multumi cu meseria sa de profesor, fără să se dedice cauzei oamenilor care luptă pentru supravieţuire în timp ce el trăieşte în opulenţă, i-a răspuns că îi place să-i ridice pe cei învinşi. În urma ridicării imunităţii sale parlamentare a spus: “Am multe procese puse în cârcă. Finanţatorii internaţionali, speculanţii, traficanţii şi avocaţii corupţi îmi cer sume colosale. Mă îndatorez, încerc să rezist şi continui să scriu. Rezultatul acestor bătălii este nesigur. Am avut parte de înfrângeri periculoase, de trădări, dar şi de multă solidaritate care mi-a încălzit inima şi mi-au dat curaj."


PARCURS

Născut la 19 aprilie 1934 în Elvetia, a avut un tată care a practicat meseria de judecător, obţine diploma de bacalaureat dupa realizarea studiilor la Berna. În 1953 părăseşte Elveţia pentru a se stabili la Paris unde se înscrie la Institutul de Studii Politice şi la Facultatea de Drept. Scrie prima sa carte la vârsta de 29 ani, cu titlul “Contrarevoluţia în Africa”. În 1990 publica “Elveţia spală mai curat”. Personalitate de stânga, prin luările sale de poziţie şi voinţa sa de a informa (sau de a dezinforma, după părerea unora) despre subiecte sensibile şi-a atras numeroase critici. Scrierile sale i-au prilejuit numeroase procese de defăimare.

Fericirea de a fi elveţian” este a patra lucrare a lui Jean Ziegler şi cea mai personală. Dintre cărţile scrise de el vom cita “Sociologie şi contestare” (1969), “Mâna asupra Africii” (1978), “Victoria învinşilor, asuprire şi rezistenţă culturală” (1988), “Foamea în lume explicată fiului meu” (2000), “Noii stăpâni ai lumii şi cei care le opun rezistenţă” (2002) şi, în sfârşit “Imperiul ruşinii” (2005).

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

luni, iulie 02, 2007

Cele mai răspândite erori ale poporului israelian (de Gilad Aţmon)

Cele mai răspândite erori făcute de israelieni sunt următoarele:

1. Incapacitatea de a realiza că nu există nici o diferenţă esenţială între Tel Aviv şi o colonie evreiască din Cisiordania.

2. Credinţa că apariţia statului Israel a fost una din consecinţele Holocaustului.

3. Ideea că ei înşişi sunt inocenţi şi deci victime ale conflictului israelo-palestinian.

4. Credinţa că ei trăiesc într-o democraţie, şi deci atrocităţile lor sunt legitime.

5. Convingerea că trăiesc într-o societate deschisă care se bucură de diversitate politică şi ideologică.

6. Credinţa că ghettoul e undeva în spatele lor.

7. Ideea că “statul evreiesc” este un concept legitim.

8. Opinia conform căreia Israelul este un adăpost pentru întreg poporul evreiesc şi cel mai bun răspuns la antisemitism.

9. Ideea că ei înşişi sunt nişte umanişti.

10. Siguranţa că Israelul este nemuritor.

De-a lungul relativ scurtei istorii a naţionalismului evreiesc mulţi evrei au izbutit să găsească fisuri în filosofia zionistă. Mulţi s-au îndepărtat ei înşişi de zionism. De la declararea statului israelian, numeroşi israelieni au părăsit Israelul şi destul de mulţi evrei din întreaga lume s-au alăturat mişcării de eliberare palestiniană. Israelienii, pe de altă parte, sunt toţi cei care încă nu izbutesc să realizeze că cele zece credinţe de mai sus sunt erori grave, chiar fatale.

Cineva ar putea probabil să întrebe dacă aceste erori esenţiale sunt comise de către zionişti îndeosebi sau nu cumva de către toţi israelienii. În replică aş argumenta că poporul israelian este zionist chiar dacă au foarte puţine noţiuni despre ceea ce este zionismul. Cei mai mulţi dintre israelieni au fost născuţi într-o realitate colonialistă şi rasistă. Ei sunt educaţi să menţină zionismul şi nu să-l chestioneze. Acceptarea oarbă a una dintre cele mai radical şoviniste viziuni asupra lumii îi transformă pe israelieni în candidaţi imposibil pentru orice formă de negociere paşnică.


Erorile în detaliu

1. Incapacitatea de a realiza că nu există nici o diferenţă esenţială între Tel Aviv şi o colonie evreiască din Cisiordania.

Cei mai mulţi dintre israelieni privesc coloniile evreieşti în “teritoriile ocupate” şi pe colonişti ca obstacole în drumul spre pace. Israelienii în general şi aşa numiţii zionişti de “stânga” în special, din interiorul universului căruia ei îi sunt buricul, sunt ferm convinşi că retragerea forţelor israeliene îndărătul graniţelor dinainte de 1967 le-ar garanta pacea. Singura explicaţie inteligibilă pentru aceste erori răspândite ţine de faptul că doar după 1967 israelienii s-au întâlnit faţă în faţă cu palestinienii care fuseseră purificaţi etnic în 1948 (care apăreau “dintr-o dată” în noile teritorii ocupate). Israelienii vor să creadă că ceea ce ei nu văd nu există. Ei continuă să refuse luarea la cunoştinţă a faptului că “revendicarea palestiniană” este bazată pe o cerere justificată de reîntoarcere la pământul natal.

Săptămâna trecută ministrul nabil Şa’ath a făcut următoarea declaraţie privitoare la “dreptul la reîntoarcere”:

“Foaia de drum sprijinită de SUA pentru pacea în Orientul Apropiat garantează dreptul refugiaţilor palestinieni la reîntoarcerea în căminele lor în Israel sau în pământurile cucerite în Războiul de Şase Zile din 1967.” (haaretz.com, 16.8.03)

Hai să revedem câteva dintre comentariile făcute de figurile politice majore israeliene:

“Refugiaţilor nu li se va permite niciodată să se reîntoarcă în Israel.” (Purtătorul de cuvânt al guvernului israelian, Avi Pazner, haaretz.com, 17.8.03)

“Orice avans al foii de drum ar trebui să fie dependent de renunţarea palestinienilor la dreptul de reîntoarcere pe pământurile din interiorul Israelului.” (Ministrul israelian al Sănătăţii, Dan Naveh, haaretz.com, 17.8.03)

“[Palestinienii] ridică din nou o problemă pe care nu o vor rezolva niciodată.” (Preşedintele Partidului Laburist, Şimon Perez, haaretz.com, 17.8.03)

“Toate partidele politice din Israel sunt unite împotriva dreptului palestinienilor de a se reîntoarce în Israel.” (Labor MK Matan Vilnai, haaretz.com, 17.8.03)

“Israelul şi Autoritatea Palestiniană au un interes comun în găsirea de soluţii la problema refugiaţilor în interiorul unui stat palestinian, şi nu în Israel.” (Mereţ MK, Ran Cohen, haaretz.com, 17.8.03)

Aşa cum putem vedea, politicienii israelieni încă mai trebuie să înţeleagă în ce constă cauza palestiniană. Ei continuă să aştepte ca palestinienii să renunţe la drepturile lor legale deplin legitime. În practică, ei aşteaptă ca palestinienii să renunţe la a fi palestinieni. Vrabia mălai visează, pentru că palestinienii nu vor renunţa niciodată la dreptul lor la reîntoarcere. Nu vor renunţa niciodată la rezistenţa împotriva colonialismului zionist. Cu certitudine nu acum, nu când câştigă de partea lor din ce în ce mai mult sprijin în lume. Fiecare palestinian ştie că scopul zionismului este să transforma întreaga Palestina în pământ evreiesc. În acest sens, Tel Avivul, care este parţial localizat pe pământuri palestiniene confiscate (Yafo, Abu Kabir, Şeic Munis etc.), şi Elon More, o colonie din Cisiordania, sunt foarte asemănătoare. Ambele sunt colonii evreieşti pe pământul palestinian.

2. Credinţa că apariţia statului Israel a fost una din consecinţele Holocaustului.

Întâi, câteva citate clarificatoare:

“Un evreu crescut printre germani trebuie să-şi asume tradiţii germane, cuvinte germane. El poate fi în întregime îmbibat cu fluid german, dar nucleul structurii sale spirituale va rămâne întotdeauna evreiesc, pentru că sângele său, corpul său, tipul său fizic-rasial este evreiesc.” (Vladimir Jabotinsky, “Scrisoare despre autonomie”, 1904. Jabotinsky este mentorul ideologic al dreptei israeliene.)

“Şi eu, ca şi Hitler, cred în puterea ideei de sânge.” (Chaim Nachman Bialik, Ora de acum, 1934. Bialik este poetul naţional israelian oficial.)

“Dacă aş fi fost evreu, aş fi fost un zionist fanatic.” (Adolf Eichmann, 1955, publicat în magazinul Life în 1960. Eichmann, ofiţer SS însărcinat cu “problema evreiască”, a făcut această remarcă referitor la vizita sa în Palestina în 1937.)

De-a lungul anilor, poporul israelian a adoptat o viziune bizară asupra propriei naraţiuni istorice zioniste. Nu se ştie cum, au decis că aventura lor este de fapt o “mişcare pentru pace” post-Şoah. În primele zile ale Israelului, acest concept manipulativ a fost foarte eficace în generarea sprijinului occidental, probabil ca un rezultat al sentimentelor de vinovăţie răspândite în populaţia occidentală. Însă, începând cu războiul din Liban din 1982, opinia publică din Vest s-a schimbat. Din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg că palestinienii sunt de fapt “ultimele victime ale lui Hitler”. În vreme ce lumea occidentală conştientizează încet dar sigur neîncetatele crime israeliene, israelienii încă mai cred în imaginea lor autofabricată. Israelienii sunt convinşi că statul evreiesc a fost creat după Holocaust, în scopul securizării unei oaze pentru evrei în cazul în care s-ar repeta dezastrul. Această concepţie falsă este consecinţa directă a interpretării greşite a unor evenimente istorice cruciale. Israelul este fructul zionismului, iar ideologia zionistă a fost eşafodată complet înainte de naşterea lui Hitler.

Mai mult decât atât, sunt suficient motive ca să credem că Hitler a dezvoltat unele dintre argumentele sale antisemitice după lectura textelor zioniste timpurii. De la Ber Borochov ar fi putut învăţa cât de anormal social sunt evreii (“Structura socio-economică a poporului evreiesc diferă radical de cea a altor naţiuni. Ale noastre sunt structuri anormale”, Ber Borochov, 1897, publicat în Moşe Cohen (ed.), Naţionalism şi Luptă de Clasă: O Abordare Marxistă a Problemei Evreieşti, 1937). De la Jabotinsky ar fi putut afla cât de crucială este puritatea sângelui. Citatele enunţate mai sus sugerează că zionismul şi nazismul sunt foarte similare în spirit (ambele sunt mişcări naţionaliste inspirate de conceptele de puritate rasială). Un lucru, totuşi, este clar: zionismul precede nazismul. Pe de altă parte, dacă decidem să mergem pe mâna auto-amăgirii israeliene în privinţa ideii că Israelul este rezultatul Holocaustului, ar trebui să ţinem cont de faptul că zioniştii au fost întotdeauna mai mult decât entuziasmaţi de antisemitism. În ochii zioniştilor, antisemitismul este cel care-i va împinge pe evrei în “ţara lor”. În acest fel, zioniştii au realizat încă de la început că Germania nazistă prezenta o mare oportunitate pentru zionism. În vreme ce înainte de război organizaţiile zioniste au colaborat cu naziştii pentru a transfera averile evreilor germani în Palestina, în timpul războiului, când dimensiunea dezastrului fusese deja revelată, foarte puţin a fost făcut de către zioniştii din întreaga lume pentru a-i ajuta pe fraţii şi pe surorile lor din Europa. Un incident semnificativ ar trebuie să fie menţionat aici. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Adolf Eichmann (în beneficiul lui Heinrich Himmler) i-a oferit lui Rezso Kasztner, un lider zionist ungar, libertatea a până la un milion de evrei în schimbul a 10.000 de camioane. În mod surprinzător, această ofertă a fost ignorată de organizaţiile evreieşti, care realizaseră până atunci că anihilarea evreimii europene ar fi ajutat la generarea a suficient suport printre naţiuni pentru viitoarea creare a statului evreiesc. Aparent, oferta nazistă a fost redusă la un singur tren şi doar 600 de evrei maghiari zionişti devotaţi. În mod clar, zionişti nu erau interesaţi să salvezi nici evrei asimilaţi, nici evrei ortodocşi.

Din păcate, trebuie să admitem că, cel puţin din punct de vedere strategic, zioniştii s-au dovedit a avea dreptate: lichidarea evreimii europene a generat într-adevăr un mare sprijin pentru cauza zionistă, care a condus în cele din urmă la stabilirea unui stat evreiesc. Totuşi, dacă adoptăm această linie de gândire, trebuie să-i privim pe liderii zionişti ca parţial responsabili pentru lichidarea evreimii europene.

3. Ideea că ei înşişi sunt inocenţi şi deci victime ale conflictului israelo-palestinian.

Este greu de crezut, dar poporul israelian chiar se consideră ca fiind format din fiinţe nevinovate. Chiar şi acei israelieni care i-au purificat etnic pe palestinieni şi i-au terorizat vreme de decenii (ca Peres şi Şaron) au şuţpah [tupeu] să se considere ei înşişi drept victime. Chiar faptul clar că mai mult de o jumătate de secol poporul israelian a votat în favoarea negării celor mai de bază drepturi ale omului pentru palestinieni nu a adus vreodată în minţile zioniste vreo fărâmă de scepticism. În momentul de faţă nici o singură grupare politică israeliană din parlamentul israelian nu acceptă dreptul la reîntoarcere al palestinienilor.

Având în vedere faptul că evreimea mondială condusă de guvernul israelian este foarte eficientă când este vorba de formularea de cereri privind interesele evreieşti dinainte de al doilea război mondial (în conexiune cu conturile bancare sau proprietăţile din Estul Europei), este mai degrabă bizar faptul că israelienii ignoră cu atât de mare succes drepturile absolut similare ale palestinienilor. Cum se face că evreii care sunt atât de entuziaşti când vine vorba despre injustiţiile bancherilor elveţieni sunt complet surzi şi orbi în privinţa continuului furt făcut de ei înşişi asupra pământului, a bunurilor şi a demnităţii palestiniene? Am două posibile răspunsuri de sugerat:

a. Israelienii şi zioniştii nu sunt în mod inocent motivaţi în privinţa nedreptăţilor perpetrate împotriva poporului lor în trecut. Ei sunt pur şi simplu motivaţi de lăcomie, de entuziasm politic sau de amândouă.

b. Israelienii şi zioniştii sunt creaturi foarte neobişnuite, cărora nu li se aplică nici un comportament omenesc cunoscut de empatie, şi deci nu ar trebui să aştepte cineva ca ei să simtă vreo senzaţie de compasiune sau de vinovăţie în privinţa propriilor lor crime îndreptate împotriva gentililor în general şi a poporului palestinian în particular.

Este unanim cunoscut că mii de tineri israelieni călătoresc în Polonia în fiecare an ca să viziteze diferite atracţii turistice propuse de “Şoah”. Aceste excursii sunt sponsorizate de guvernul israelian şi multe alte organizaţii evreieşti. Ne-am putea aştepta ca atunci când aceşti tineri drăguţi intră în armata israeliană, să aplice lecţia morală şi să simtă o anume compasiune pentru vecinii lor palestinieni. Totuşi, dacă e clar că au învăţat o lecţie, din păcate e cea greşită: ajunşi în teritoriile ocupate ei se comportă ca şi wermacht-ul. Nu e de mirare că israelienii investesc atât de mulţi bani în aceste “excursii educative”.

4. Credinţa că ei trăiesc într-o democraţie, şi deci atrocităţile lor sunt legitime.

În ciuda faptului că mai mult de jumătate din populaţia care trăieşte în interiorul graniţelor israeliene nu are drept de vot, israelienii continuă să se considere pe ei înşişi drept un popor democratic. Mai mult decât atât, poporul israelian (precum mulţi americani) cred că “libertatea” pe care o au în privinţa opţiunilor politice le dă un mandat ca să decidă soarta unui alt popor. Israelienii sunt siguri că actele lor criminale sunt deplin legitime doar pentru că ei sunt “singura democraţie din Orientul Apropiat”. Acest lucru poate fi explicat cu referire la interpretarea israeliană a conceptului evreiesc de “elecţiune divină”. În vreme ce evreii ortodocşi consideră că a fi ales constituie o sarcină etică şi spirituală, israelienii privesc “elecţiunea” ca o formă de dar cosmic: o condiţie cu care te naşti şi care te transformă în supraom. În foarte scurt timp, poporul israelian a dezvoltat un sistem de “democraţie a poporului ales” care îi permite lui, poporului ales, să dicteze viziunea lui asupra lumii tuturor celor care sunt prea slabi (acum) ca să riposteze. Este important să menţionăm că Israelul nu este singurul care are o “democraţie a poporului ales”. Democraţia americană se ţine foarte mult de aceeaşi linie de gândire. De la al doilea război mondial, poporul american a decis pentru restul lumii în ce fel acesta din urmă ar trebui să participe la susţinerea bogăţiei americane. Nu e de mirare că aceste două “democraţii ale popoarelor alese” manifestă atâta entuziasm una pentru cealalată.

5. Convingerea că trăiesc într-o societate deschisă care se bucură de diversitate politică şi ideologică.

“Problema cu stânga [israeliană] este că ei cred că a fi în favoarea păcii este ca şi cum ai cânta un cântec. Eu spun că dacă vrei să cânţi un cântec, mai bine te faci cântăreţ.” (Şimon Peres, The Independent, 4.8.03)

Poporul israelian tinde să creadă că se bucură de o societate cu diversitate politică, dotată cu o dezbatere reală între ideile stângii şi ale dreptei. În mod tradiţional, gândirea de stânga este identificată cu lupta pentru egalitate socială şi legală, în vreme ce politica de dreapta este clasată ca fidelă celui puternic. În mod destul de ciudat, atunci când se ajunge la Israel o asemenea distincţie nu este aplicabilă.

Tot zionismul se reduce la a fi puternic şi evreu. Palestinienii (şi forţa de muncă străină ieftină) sunt cumva în afara jocului. Stânga israeliană nu încearcă să facă din ei jucători egali, iar dreapta zionistă nici măcar nu le dă voie în arenă. În practică, atât stânga cât şi dreapta Israeliană au adoptat filosofia de dreapta a “Zidului de Fier” formulată de Jabotinsky, al cărei scop este construirea unei puteri prin care “populaţia nativă să nu poată trece” (Vladimir Jabotinsky, ‘The Iron Wall’, 1923).

Bănuiesc că motivul pentru care israelienii nu izbutesc să vadă că societatea lor este lipsită de orice dezbatere reală între dreapta şi stânga este din cauză că ei nu pot să facă diferenţa între o dezbatere ideologică şi una politică. În vreme ce în practică nu există nici o diferenţă ideologică între partidul Likud şi partidul Laburist, prin comparaţie, cei mai mulţi dintre oameni înţeleg acum că Tony Blair este un lider Tory deghizat în laburist. Britanicii sunt mult mai capabili decât israelienii în înţelegerea mediului ideologic al propriului joc politic. În Israel, doar câţiva oameni izbutesc să priceapă că diferenţele dintre Peres şi Şaron sunt strict de nuanţă. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, chiar şi organizaţiile israeliene de stânga precum Peace Now, Women in Black şi Guş Şalom, care se luptă cu curaj pentru drepturile palestiniene, suportă inacceptabila “soluţie a celor două state”. Analizarea acestor mişcări ale “stângii israeliene” în termeni categorici revelează faptul devastator că agenda lor politică nu este departe câtuşi de puţin din punct de vedere ideologic de cea a lui Şaron. Oricât de trist ar fi s-o admitem, nu există nimic care să poată fi numit “stânga israeliană”.

6. Credinţa că ghettoul e undeva în spatele lor.

Aspiraţiile evreieşti naţionaliste au început să apară la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, în urma emancipării evreilor europeni. Ideologiştii zionişti au mes în urma valului crescând al naţionalismului european. Zioniştii timpurii au privit posibilitatea asimilării evreieşti ca pe o ameninţare gravă îndreptată împotriva existenţei evreieşti. Mulţi dintre aceşti gânditori au fost de acord şi cu faptul că poporul evreiesc suferea de severe disfuncţii sociale, referindu-se la ocupaţiile evreieşti tradiţionale ca non-productive. Presupunerea zionistă a momentului a fost aceea că această formă de condiţie socială nesănătoasă era un rezultat al traiului în ghetto într-o ţară străină prea mult timp. Zionismul a fost privit ca un remediu pentru multe şi diferite “boli tradiţionale evreieşti”. Dorea să creeze un evreu nou: un om laic, civilizat şi productiv care trăieşti şi-şi cultivă propria ţară în vreme ce comunică în propria sa limbă (ebraica), absolut opus caracterului dezvoltat în ghettourile est-europene. Acest experiment s-a dovedit foarte puţin viabil. În practică, “evreul nou” nu a fost niciodată creat. Zionismul nu a fost niciodată o mişcare laică. În vreme ce laicitatea este o filosofie alternativă la religie, atunci când se ajunge la zionism şi la laicitatea evreiască, zionismul respinge anumite ritualuri evreieşti doar pentru a a dopta altele.

Dintru începuturi zionismul a adoptat multe simboluri evreieşti eroico-mistice şi biblice, cele mai multe de tip suicidar (poveştile Massadei, cea a kamikazilor colectivi, şi cea a lui Samson, primul evreu care se aruncă în aer împreună cu duşmanii săi, sunt exemple tipice.) Mai mult decât atât, decizia de a aduce la viaţă statul evreiesc în Palestina este legată în mod direct de promisiunea biblică. Deşi la început se părea că s-a făcut un efort real de a stabili o civilizaţie ebraică, azi orice vizitator al Israelului ar putea fi de acord că cele mai multe dintre aspectele culturale ebraicei au dispărut odată cu colapsul culturii israeliene.

Chiar şi evreicitatea se micşorează pe zi ce trece. Nu este nevoie să spun că imediat după ce au sosit, zioniştii au considerat că era de departe mai uşor să folosească munca palestiniană decât să ardă ei înşişi în câmpurile deschise mediteraneene. În retrospectivă, ar fi greu de enunţat vreo renaştere culturală majoră ebraică, cu excepţia unor obiceiuri barbare care s-au dezvoltat pe cale naturală un timpul multelor decenii de opresiune sadică. O analiză a vastei şi impresionantei contribuţii făcute de poporul evreiesc la cultura lumii va revela faptul că foarte puţin a venit de la statul evreiesc. Nu e câtuşi de puţin surprinzător. Aşa cum ştim, o foarte redusă contribuţie culturală a ieşit din ghettoul evreiesc. Atunci când avem în minte mari gânditori şi artişti evrei aflăm că toţi sunt evrei emancipaţi care au preferat asimilarea în defavoarea zionismului sau a ortodoxiei. Remarcabilul “Zid de Apărare” al lui Şaron explică de ce Israelul nu a fost niciodată productiv cultural. În practică, zioniştii nu şi-au părăsit niciodată ghettoul. Ei doar s-au mutat din Europa de Est în Palestina. Conceptul de segregaţie este probabil inerent existenţei zioniste.

7. Ideea că “statul evreiesc” este un concept legitim.

Această eroare rezultă din înţelegerea greşită a schimbărilor culturale ale secolului XX. Atunci când zionismul s-a născut, era o filosofie ideologică mai mult decât legitimă. A fost o parte din mişcarea naţionalistă europeană a secolului XIX şi s-a dezvoltat într-o perioadă în care ura pentru Celălalt era foarte răspândită în discursul politic şi intelectual european. Zioniştii revizionişti în frunte cu Vladimir Jabotinsky lăudau în mod deschis fascismul italian şi-l priveau pe Mussolini ca pe mentorul lor ideologic. Mai mult, Jabotinsky adoptase ideea purităţii rasiale cu mulţi ani înainte ca s-o fi menţionat vreodată Hitler. La acea vreme, zionismul nu era singura filosofie care idolatriza un stat naţionalist bazat pe puritate rasială. După al doilea război mondial şi căderea nazismului, totuşi, lucrurile s-au schimbat. Ideea unui stat bazat pe puritate rasială nu mai era legitimă. Chiar şi noua formă de fascism american este multirasială. De fapt, Israelul este singurul exemplu care a mai rămas de stat naţionalist bazat pe puritate rasială. Statul evreiesc nu mai este legitim.

8. Opinia conform căreia Israelul este un adăpost pentru întreg poporul evreiesc şi cel mai bun răspuns la antisemitism.

Recent, Ţipi Livni, ministrul israelian al imigrării, a revelat faptul că imigraţia evreiască în Israel s-a oprit complet. Cu alte cuvinte, a admis că Israelul nu mai este cel mai atractiv loc în care evreii îşi doresc să vină să trăiască. Nu cu mult în urmă am auzit o prezentare făcută de un purtător de cuvânt palestinian aici, în Marea Britanie. Fusese întrebat dacă ar putea justifica şi în ce fel actele de sinucidere palestiniene îndreptate împotriva civililor israelienei. Fără să dorească să intre în aspectele morale complicate ale aceste întrebări mult repetate, vorbitorul s-a oprit la aspectele pragmatice ale diferitelor forme ale luptei palestiniene. Argumentul său a fost foarte simplu: “Dacă Israelul este statul poporului evreiesc, teroarea palestiniană ar trebui să transforme acest stat într-un loc foarte neatractiv pentru evreii care locuiesc în interiorul lui.” Nu este nici o îndoială că atacurile sinucigaşe s-au dovedit foarte eficiente în atingerea unui asemenea obiectiv. Cuvintele lui Ţipi Livni confirmă faptul că teroarea palestiniană înfrânge aventura zionistă. Dar eşecul zionismului este de departe mai dramatic. Nu numai că Israelul nu a oprit antisemitismul, ba dimpotrivă, crimele inumane devastatoare comise zilnic de Israel “în numele poporului evreiesc” transformă antisemitismul într-o filosofie legitimă. Fără îndoială, următorul dezastru evreiesc va fi o reacţie la zionism.

(Este important să notăm din nou că zionismul este entuziast în mod conştient în privinţa antisemitismului. Aici ne aflăm în faţa unui cerc vicios iniţiat de zionişti: Israelul comite deliberat crime pentru a iniţia acte antisemite care se presupune că-i vor conduce pe evrei la ideea că zionismul este unica şi singura soluţie pentru “problema evreiască”.)

9. Ideea că ei înşişi sunt nişte umanişti.

Nu, aceasta nu este o glumă. În ciuda durerii pe care o provoacă vecinilor lor, poporul israelian încă se priveşte pe sine drept umanist. Mai mult decât atât, se pare că imaginea umanistă este foarte importantă pentru israelieni. Veţi găsi echipe de salvare şi corpuri medicale de urgenţă în fiecare locaţie de dezastră din jurul globului. Din anumite motive, totuşi, nu-i veţi găsi niciodată pe aceşti cavaleri umanişti israelieni în Gaza sau Jenin.

Aş presupune că deghizarea umanistă israelian are ceva în comun cu moştenirea marxistă universală parţial adoptată de “stânga” zionistă incipientă. Acestea fiind spuse, trebuie să ne amintim că nu există nimic în filosofia zionistă care să răspunde vreunui cod moral universal de orice fel. Zionismul este o chestie pentru evrei. A fost inventat de evrei şi poate fi aplicat doar evreilor. Chemarea la unificarea lumii prometare care apare de ani de zile pe frontispiciul unora dintre ziarele zioniste de stânga era o formă de preţiozitate cu foarte puţin fundament. Mai mult, partidele de stânga care chemau la cosmopolitism erau în practică foarte active când era vorba de jefuirea indigenilor palestinieni.

Vasta majoritate a kibbuţimurilor israeliene este localizată pe pământ palestinian confiuscat. Furtul de pământuri palestiniene este nucleul însuşi al tuturor filosofiilor zioniste. Cred că negarea celor mai de bază drepturi ale omului de către poporul israelian poate fi explicată prin auto-percepţia de rasă superioară. De ce ar trebui Palestina să aparţină evreilor care au părăsit-o în urmă cu două milenii şi nu palestinienilor care au trăit în ea până în urmă cu ceva timp? Probabil pentru că evreii sunt aleşi iar textul lor biblic este superior oricăror alte texte (inclusiv documente legale). Cum poţi fi ales şi umanist în acelaşi timp? Aceasta este o întrebare fundamentală care ar trebui să fie pusă israelienilor. S-ar vedea atunci că în noua lume dominată de Evreomerica, ai dreptul să te priveşti ca umanist atâta vreme cât ai suficiente arme nucleare la dispoziţie ca să sprijini imaginea pe care ai creat-o singur.

10. Siguranţa că Israelul este nemuritor.

De fapt, Israelul este destul de mult deja o entitate moartă. Este supus unui rapid proces de dezintegrare în sectoare izolate care nu împărtăşesc nici un scop colectiv. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu sectoarele israeliene respinse vor înţelege că au mai multe în comun cu poporul palestinian decât cu zeloţii zionişti. Aşa-numiţii zionişti “de stânga” vor realiza că au mai multe în comun cu Nabil Şa’ath şi Said Arikat decât cu oricare dintre membrii partidului Likud. Evreii ortodocşi vor realiza că au de departe mai multe în comun cu fundamentalismul islamic decât cu aşa-numitul front israelian laic liberal. Noii imigranţi ruşi nici măcar n-au încercat să se integreze în societatea ebraică, pe care o consideră inferioară. Evreii etiopieni, cărora nici măcar nu li se permite să doneze sânge, şi mulţi muncitori străini ieftini şi opresaţi vor realiza repede că supremaţia zionistă este cel mai mare duşman al lor. Zilele zioniştilor sunt numărate. Nu este nevoie de un război. Lăsaţi-i să se distrugă singuri “în pace”. În interiorul zidurilor noului ghettou auto-impus nu au nici oaltă opţiune.

Ce ne rămâne nouă de făcut?

Se pare că orice formă de comunicare cu israelienii este imposibilă până ce acela care doreşte asta nu adoptă iluzia israeliană. De vreme ce este clar că israelienii se pricep destul de bine la auto-distrugere, tot ce ne trebuie este să le servim drept catalizator. O schemă graduală de boicoturi şi interdicţii vor face foarte bine acest lucru. Trebuie să începem cu boicoturi culturale şi economice. Trebuie să fim siguri că ucigaşii zionişti şi israelieni sunt arestaţi imediat ce aterizează pe pământul lumii libere (presupunând desigur că există aşa ceva). Dacă nu este suficient, trebuie să mergem mai departe şi să interzicem israelienilor călătoria în Europa până ce statul lor renunţă complet la zionism. Statele suficient de luminate încât să interzică antisemitismul, propaganda neonazistă şi orice formă de activitate rasistă ar trebui să ia în calcul imediat adăugarea activităţii zioniste pe lista acţiunilor interzise.

Nu va lua prea mult. În faţa adevărului, mulţi israelieni vor fi fericiţi să lase zionismul în spate şi să se realăture familiei omeneşti.


Cf. sursa in limba engleza.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.