marți, martie 20, 2007

duminică, martie 11, 2007

Sindromul stresului pre-traumatic (de Gilad Aţmon)

„Este greu de admis, dar saizeci de ani doar dupa Holocaust, poporul evreu este, din nou, pe cale de a fi distrus – cel putin in propriul lui stat, in care 40% din evreii din lume sunt concentrati. Dovezi ale gravitatii pericolului pot fi gasite nu numai in amenintarile explicite ale presedintelui Iranului, intarite de un program de armament care i-ar putea pune la dispozitie mijloacele pentru a-si indeplni amenintarile; se pot gasi de asemeni in articolele recent publicate in presa europeana, care dezbat posibilitatea „disparitiei” Israëlului, prezentata ca o „ipoteza rezonabila de lucru”. Dovezi suplimentare privitoare la nivelul acestei amenintari sunt faptele ca Israel nu numai ca este singura tara din lume amenintata de distrugere, dar si singura al carei drept la existenta face obiectul unor sondaje de opinie internationale, la care multe dintre persoanele intrebate raspund negativ. Este o cinste la care nici macar Iranul, Coreea de Nord si Africa de Sud sub regimul apartheid-ului nu au putut ajunge” (Yair SHELEG, http://www.haaretz.com/ hasen/spages/757767.html).

Chiar daca multe persoane ar putea gasi provocator sau amuzant faptul ca nici macar un israelian de dreapta nu poate vedea cea mai mica raza de lumina la capatul tunelului sionist, a citi ca israelienii au inceput de pe-acum sa se gandeasca foarte serios la urmatoarea lor Shoah este totusi destul de surprinzator. Voi demonstra aici ca aceasta forma precisa de meditatie macabra face din Israël, din israelieni, din sionistii si neoconservatorii din intreaga lume cei mai periculosi dusmani ai pacii mondiale.

Intr-adevar, cei care doresc sfarsitul Israelului, al JOS-ului (Jewish Only State), sunt din ce in ce mai numerosi. Cu toate astea, nimeni nu se intrece in proiecte asasine sau „finale” impotriva evreimii mondiale, nici macar a dragului ei stat evreu. In sferele mediatice sau politice, nimeni nu impinge catre un homicid impotriva evreilor sau impotriva statului evreu. Pornind de aici, tendinta iudeo-centrica bine stabilita, constand in interpretarea oricarei critici politice sau ideologice legitime ca o perpetrare a unui iudeocid viitor, trebuie interpretata ca o forma acuta de paranoia, apropiata de psihoza colectiva, pe care o definesc ca sindrom al stresului pre-traumatic (SSPT).

In prezenta SSPT-ului, stresul rezulta dintr-un eveniment fantasmagoric, un episod imaginar situat in viitor – pe scurt, un eveniment care nu s-a produs niciodata. Spre deosebire de SSpT (sindrom al stresului post-traumatic), in care stresul este reactia la un eveniment care s-a putut (sau nu, cateodata...) produce in trecut, in starea SPPT-ului stresul este in mod limpede manifestarea unui eveniment potential imaginar. In cazul SSPT-ului, o iluzie depaseste realitatea si contextul in care fantasma de teroare este focalizata devine el insusi o realitate periculoasa. Impins la extrem, chiar un proiect de razboi total impotriva restului lumii nu poate fi scos din calcul.

In acest stadiu, ne-am putea intreba daca SSPT-ul nu ar fi, pur si simplu, o forma devianta de paranoia. Diferenta dintre cele doua este totusi evidenta. In cazul paranoiei, pacientul ne aduce sa simtim simpatie pentru el. In prezenta unui caz de SSPT, in schimb, ajungem sa ne fie mila (sau sila) de noi insine. Deoarece, imediat ce atragem atentia asupra faptului ca aceasta crima viitoare nu s-a produs inca, si ca s-ar putea foarte bine sa nu se produca vreodata, devenim imediat complici, partasi ai crimei.


Proiectie si sindrom de stres pre-traumatic

„ Am aruncat peste un milion de bombe cluster (cu fragmentare) peste Liban... Ceea ce am facut este monstruos, nebunesc; am acoperit orase intregi cu metalul din bombele cluster (din declaratia sefului unei unitati de artilerie a armatei israeliene in Liban, http://www.haaretz.com, hasen/spages/761781.html).

Sa privim totusi lucrurile in fata, o data pentru totdeauna: din moment ce nimeni nu formuleaza vreun apel la a-i arunca pe israelieni in mare sau a-i vitrifica, ne putem gandi ca inclinatia acestora de a-i acuza pe musulmani si arabi de asemenea tendinte asasine trebuie analizata in termeni de proiectie. Oamenii care au presarat cu generozitate „peste un milion de bombe cluster” deasupra Libanului isi proiecteaza zelul ucigas asupra victimelor lor, sau, si mai bine, asupra viitoarelor lor victime !

Spre exemplu Sheleg, ca sionist inflacarat, preconizand masuri violente impotriva a aproape tot ce nu are fericirea de a fi evreu, este condamnat sa proiecteze propriul lui zel asasin asupra arabilor, musulmanilor si, in particular, asupra Iranului.

Evident, Sheleg nu este singurul in acest caz; Comitetul Iudaic American (American Jewish Committee – A.J.C.) face exact acelasi lucru. In cursul unei recente campanii de relatii publice, acest comitet a atentionat Europa asupra pericolului misilelor cu raza lunga ale Iranului. In mod evident, in universul lor iudeo-centric, un razboi general impotriva Islamului ar fi, dincolo de de interesele europene, o datorie iudeo-crestina. Totusi, europenii se cam distreaza cand sunt confruntati cu ideologia stanjenitor de agresiva a A.J.C.-ului; in mod manifest, lor nu le este frica de Iran. Chiar deloc. In opozitie cu membrii Comitetului Iudaic American, care, ca din intamplare, recomanda violenta, europenii viseaza pace; aparent, europenilor le-au ajuns razboaiele (A.J.C.-ul nu a avut inca destule, pesemne...). Europenii isi mai dau seama si ca, din moment ce nu agreseaza Iranul, capacitatile balistice ale acestei tari nu prezinta nici un fel de pericol pentru siguranta lor. Altfel spus, europenii nu vad in Iran o entitate ucigasa, deoarece sunt lipsiti de zelul agresiv care prisoseste membrilor A.J.C. Exact aici se sapa un abis din ce in ce mai mare intre universul fantasmagoric insetat de sange al sionistilor si restul omenirii.


Cine mai are nevoie de un arsenal nuclear ?

(Rachetele Katyusa nu sunt mai mult decat suficiente ?)

Atmosfera generala in Israel, pe care o traduce asa de elocvent Sheleg si care-si gaseste reflexul in scenariile-catastrofa al A.J.C.-ului, indica o forma colectiva, deosebit de severa, de SSPT: israelienii si lobby-urile care ii sustin evoca si dezbat public Shoah-ul nuclear anuntat.

Aceasta manifestare patologica este destul de curioasa, avand in vedere ca indraznetul Hezbollah a reusit sa bata puternica armata israeliana folosind doar armament usor. Hezbollah-ul a reusit, de asemeni, sa invinga societatea israeliana cu nimic mai mult decat niste simple rachete Katyusa de raza scurta.

De facto, un potential dusman al Israelului nu are nicidecum nevoie sa-i „vitrifice” cu bombe atomice. Tot ce are de facut este sa transmita evreilor din toata lumea mesajul urmator: „Israel este tot ce vreti voi, dar in nici un caz un adapost”. Astfel procedand, va forta Israelul sa constientizeze faptul ca, inca o data, a esuat la testul dragostei vecinului. In aceasta problema consta toata rezistenta araba: este vorba de un mesaj metafizic, nicidecum de un apel la un ipotetic iudeocid.

Oricum, se pare ca israelienii sunt incapabili sa descifreze mesajul scris cu litere de foc pe zid. Decat sa se priveasca in oglinda si sa-si recunoasca defectele evidente, care deja au degenerat in faliment moral, israelienii prefera sa se supuna fantasmei materialiste al iudeocidului nuclear. In loc de a gandi in termeni etici, israelienii cad prada discursului materialist cel mai superficial cu putinta – un discurs centrat pe „distrugerea eu-lui”. Israelienii s-au prabusit intr-o Shoah fantastic-imaginara, in care sunt zilnic nuclearizati.

Devine foarte preocupant faptul ca nu sunt singuri in acest caz, deoarece, in materie de teroare halucinatorie, Blair si Bush sufera de aceeasi boala mintala.

In mod repetat, Sheleg, A.J.C.-ul si Bush atribuie tendinte ucigase presedintelui iranian, dar este intr-adevar cazul? Detin oare ei cel mai mic inceput de dovada? Presedintele iranian vorbit-a oare vreodata de distrugerea poporului evreu, a israelienilor sau a oricui altcuiva?

Sa analizam faptele: presedintele Ahmadinejad a spus intr-adevar ca Israelul ar trebui „sters de pe harta”. Cu toate astea, presedintele iranian nu a spus in nici un moment ca evreii, ca si persoane, ar trebui asasinati. In mod manifest, vorbea de Israel, de Jews Only State, care este rasist. Este o critica legitima, la fel de legitima ca si denuntarea apartheid-ului sud-african. Dar Ahmadinejad nu se opreste aici: elaboreaza, pe aceasta chestiune. In mod inteligent si foarte judicios, provoaca Occidentul: „Daca dumneavoastra (occidentalii) ati ars evreii, de ce nu le-ati da o parte din Europa, din Statele Unite, din Canada sau din Alaska pentru a-si fonda Israelul? ... Intrebarea pe care o punem aici este urmatoarea : daca ati comis aceasta crima enorma, de ce natiunea palestiniana, care este total inocenta, trebuie sa plateasca pretul?”.

Iata, intr-adevar, cea mai de bun-simt intrebare posibila; si, pornind de aici, nu exista nici un indiciu ca acest om ar fi avut vreodata cel mai mic proiect sa anihileze evreii sau statul lor. In cel mai rau caz, Ahmadinejad se cazneste sa le gaseasca evreilor o alta vilegiatura. Este clar ca visul sionist al unui camin pe Pamantul Sfant a degenerat in dezastru absolut. Si Ahmadinejad nu face nimic mai mult decat sa observe de pe acum ca ratacitorii ar putea schlepa (a se cara) inca o data. Pot oare sugera ca o privire asupra interminabilei liste de asteptare a cetatenilor israelieni care cer cetatenia poloneza (sau alte cetatenii europene) arata clar ca un numar din ce in ce mai mare dintre ei au asimilat deja ideea ca Schleping-ul este probabil urmatoarea etapa a existentei lor de evrei?


Adevarata Axa a Raului

La lectura editorialului lui Sheleg in Haaretz, ne putem intreba: „Cine exact intentioneaza lichidarea statului evreu?”. Este evident ca Iranul isi pregateste intrarea in clubul nuclear. Totusi, chiar daca Iranul are de gand sa dezvolte un arsenal de arme nucleare letale, nu va fi nicidecum prima tara din regiune care face acest lucru. S-ar multumi sa calce pe urmele statului evreu, care, in ceea ce-l priveste, a demonstrat, dincolo de orice dubiu, ca sportul lui favorit este asasinarea civililor inocenti. De aici, frica israeliana, sinocentrica, a unei agresiuni nucleare iraniene trebuie apreciata la justa ei valoare, si anume o pura si simpla proiectie mentala. Israel fiind implicat zilnic in asasinate de civili inocenti, israelienii si sionistii sunt condamnati sa interpreteze comportamentul altora ca avand inclinatii ucigase.

Este intr-adevar trist, dar departe de a fi un fenomen unic: cazul paranoiei americane, in timpul razboiului rece, nu difera foarte mult de cazul israelian. Desi America a fost prima – si pana acum singura – tara care sa fi folosit bomba atomica impotriva altui popor, in mod ciudat tot ei, americanii, au cazut prada unui SSPT in timpul razboiului rece: isi proiectau pur si simplu propriile tendinte ucigase colective asupra sovieticilor. Contrar americanilor, comunistii nu au atacat pe nimeni cu arme nucleare. Pare evident ca teroarea fantasmagorica creste proportional cu gradul de cruzime de care fac dovada natiunile; politica fricii este nedespartita de practici feroce.

Aceasta formula foarte simpla poate lumina sub acest aspect legatura intre America si Israel. Aplicand tactici expansioniste, aceste doua tari se ingroapa intr-o gandire obscurantista mortala, apropiata de paranoia. Si doar aceasta paranoie colectiva mentine hegemonia acestei axe a raului, unice in lume: axa sionismului si a neoconservatismului mondial.


Momentul vesel

Telegrama evreiasca : „Poti incepe sa-ti faci griji. Stop. Detaliile vor urma. Stop.”

Aceasta gluma este mai veche decat Israelul, are probabil chiar varsta telegrafului. De fapt, se refera la o realitate devastatoare, in care dialectica fricii domina atat existenta, cat si mentalitatea evreiasca. Dupa cate s-ar parea, frica a fost exploatata politic de catre conducatorii etnici evrei din primele zile ale emanciparii evreilor. Foarte posibil ca in cursul procesului de secularizare si de emancipare a evreilor initiat de secolul „luminilor” si de Revolutia franceza, frica de o realitate fantasmagorica sa fi substituit frica de Dumnezeul atotputernic, acel Dumnezeu care omoara fara mila, Dumnezeul Sodomei si al Gomorei. Daca asa s-au intamplat lucrurile, „frica” trebuie perceputa ca si Dumnezeul evreu modern, iar SSPT-ul se defineste ca procedeul evreiesc contemporan prin excelenta. Iudaizarea lui Blair si a lui Bush poate fi interpretata ca manifestare a „Politicii fricii”. Aparent, aceasta practica politica este foarte eficace in America. In schimb, in Marea Britanie este o totala nereusita...

Oricum, trebuie notat ca SSPT nu este absolut deloc o inventie israeliana. Fauritorii evrei de opinie, ca si pionierii etnici evrei, se specializasera in intretinerea anxietatii evreiesti cu mult inaintea formarii Israelului. Primii sionisti erau deosebit de priceputi in a-i teroriza pe fratii lor evrei. Herzl fusese teribil de inspirat de catre afacerea Dreyfus (precum subliniaza Lenni Brenner, Herzl nu intelesese semnificatia acestui proces, nici implicatiile lui: in realitate, cu reabilitarea lui Dreyfus, evreii tocmai castigasera prima lor batalie impotriva antisemitismului si a xenofobiei). Alti pionieri ai sionismului au fost stimulati de unele revolte si progromuri anti-evreiesti din Europa de Est. In general, sionismul poate fi perceput ca o pulsiune pentru a formula o agenda politica generala fondata pe o teroare auto-administrata. Este probabil motivul pentru care sionismul este obligat sa intretina teroarea pentru a-si sustine puterea. Este evident ca Bush si neoconservatorii recurg la aceeasi tactica.


Interventia divina

Pot sugera, à propos, ca – mai mult decat probabil – multi conducatori din toata lumea sunt alarmati de programul nuclear iranian nu din frica unei agresiuni iraniene, dar mai degraba deoarece sunt acum perfect la curent cu psihoza colectiva israeliana. Chiar fara a sti ce este SSPT-ul, conducatorii occidentali au prins ideea ca Israelul nu ar ezita sa porneasca un razboi nuclear, asa cum nu a ezitat sa acopere orasele libaneze sub peste un milion de bombe cluster. O tara capabila sa-si distruga vecinul, transformand o treime din civili in refugiati de razboi, in unicul scop de a recapata doi prizonieri de razboi, este, prin definitie, capabila de orice.

Nu sunt psihiatru, nici macar psiholog practicant, dar nu stiu daca exista un divan de analiza destul de incapator pentru a invita tot poporul israelian sa se faca comod, alaturi de numerosii lor frati sionisti mondiali. Nu sunt convins ca exista prin zona un profesionist capabil sa aline si sa ajute israelienii sa-si depaseasca faza actuala de SSPT. Tot ce pot eu insumi sa fac, este de a sugera un diagnostic de indispozitie foarte severa. Cu toate ca suntem multi convinsi ca actualul comportament al Israelului este rezultatul unui faliment moral, insist: identitatea israeliana insasi se dovedeste a fi un caz de psihoza patologica. Falimentul moral, prin urmare, nu este decat un simplu simptom al unei dezordini mintale profund preocupante.

Traind intr-un stat psihotic, israelienii se bucura de fapt de simptomele lor. Din partea noastra, tot ceea ce au nevoie este doar un simplu moment de atentie. Au nevoie in mod fundamental de aprobarea noastra. Cand sterg de pe harta un cartier in sudul Beirutului, purtatorul lor de cuvant insista sa ne convinga ca de fapt ei se lupta pentru un nou razboi sfant occidental. Chiar ar vrea sa ne faca sa credem ca au facut toate astea pentru noi si in numele nostru. Suntem obligati sa admitem ca, in afara celor doua cazuri de SSPT democratic alese (Bush & Blair), care au aprobat atrocitatile israeliene, restul umanitatii resimtea in fata macelului de la Beirut o ura crescanda impotriva statului evreu si, global, impotriva aventurii sioniste.

Pentru cei care nu ar vedea inca, avem aici de a face cu un caz de dementa severa a unei tari pe pragul de a atinge varful fazei psihotice colective. Pentru cei ce ar avea tendinta sa uite, aceasta entitate nationala poseda un mare arsenal nuclear si este plina de intentii lugubre.

Suntem consternati, si avem si de ce: nu-i vedem oare brutalizand totalitatea Orientului Mijlociu?

Suntem incercuiti de hedonismul si fariseismul lor, ambele necrutatoare, si nu putem face nimic mai mult decat sa ne rugam, cerand o interventie divina.