sâmbătă, iulie 22, 2006

Cine a început? (de Gideon Levy)

Noi am ieşit din Gaza şi ei trag rachete Qassam” – nimic nu exprimă mai precis opinia generală [a israelienilor] în legătură cu actualul ciclu de confruntări.

Ei au început” – acesta ar fi răspunsul pe care l-ar primi cel care ar încerca să susţină totuşi că, de exemplu, cu câteva ore înainte de primul Qassam căzut, fără să producă pagube, peste o şcoală din Aşkelon, Israelul distrusese Universitatea Islamică din Gaza. Israelul întrerupe curentul electric din Gaza, o asediază, o bombardează, lichidează şi bagă în puşcării, omoară şi răneşte civili, printre care copii şi bebeluşi în număr înfricoşător, dar “ei au început”.

Şi apoi să nu uităm, ei “încalcă regulile” fixate de Israel. Nouă [israelienilor], ne este permis să bombardăm cum avem chef, lor le este interzis să lanseze un Qassam. Când ei trag un Qassam peste Aşkelon, s-a produs “o escaladare”, în timp ce atunci când noi bombardăm o universitate sau o şcoală, aceasta e în ordinea lucrurilor. De ce? Pentru că ei au început. Şi atunci, justiţia este de partea noastră, gândeşte majoritatea. Ca într-o dispută la grădiniţa preşcolarilor, “cine a început?” a devenit justificarea morală câştigătoare a Israelului pentru orice crimă comisă.

Dar atunci, cine a “început” cu adevărat? Ne-am “retras” noi realmente din Gaza? Israel nu s-a retras din Gaza decât parţial şi într-un mod necinstit. Planul de retragere unilaterală, care se voia “sfârşitul ocupaţiei” a condus efectiv la distrugerea coloniilor şi la plecarea armatei israeliene din Fâşie, dar n-a schimbat aproape nimic din condiţiile de viaţă ale locuitorilor săi. Gaza este încă o închisoare şi locuitorii ei continuă să fie condamnaţi să trăiască în sărăcie şi opresiune.

Israelul îi închide din toate părţile – mare, aer şi pământ – cu excepţia supapei de securitate limitată a pasajului de la Rafah. Nu pot să-şi viziteze rudele din Cisiordania, nici să caute de lucru în Israel, de a cărui economie Gaza a fost totalmente dependentă timp de aproape 40 de ani. Uneori mărfurile trec, alteori este interzis.

Gaza nu are nici o şansă, în asemenea condiţii, să scape de sărăcie. Nimeni nu va investi în ea, nimeni nu va putea să dezvolte Gaza. Nimeni nu se poate simţi liber în ea. Israel a ieşit din colivie, a aruncat cheile şi a abandonat locuitorii amărăciunii sorţii lor. Acum, la mai puţin de un an de la retragere, Israelul face cale întoarsă în violenţă şi forţă.

Ce anume se putea spera? Ca Israelul să se retragă unilateral, ignorând în mod deschis şi jignitor existenţa şi nevoile palestinienilor, ca aceştia să-şi ducă în tăcere întreaga amărăciune a sorţii, fără să ducă nici o luptă pentru libertate, onoare şi mijloace de subzistenţă? Am promis un acces securizat către Cisiordania şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am promis eliberarea prizonierilor şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am sprijinit alegerile democratice pentru a boicota mai apoi conducătorii aleşi legal, confiscând banii care reveneau Autorităţii Palestiniene şi declarându-i război.

Am fi putut să ne retragem din Gaza în cadrul unor negocieri şi a unei coordonări, întărind conducerea palestiniană existentă, dar am refuzat şi iată-ne acum, din nou, plângându-ne de “absenţa conducătorilor”. Am făcut tot ce era posibil pentru a zdrobi societatea şi conducerea palestiniană, am vegheat cât de mult ne-a fost în putinţă ca această retragere să nu anunţe deschiderea unui nou capitol cu poporul vecin, şi acum suntem surprinşi de violenţa şi de ura pe care noi înşine le-am semănat.

Ce s-ar întâmpla dacă Palestinienii n-ar lansa rachete Qassam? Ar ridica Israelul boicotul economic impus Gazei? Şi-ar deschide frontierele pentru forţa de muncă palestiniană? Ar elibera prizonierii? Ar întâlni conducerea aleasă democratic şi ar duce negocieri cu ea? Ar încuraja investiţiile în Gaza? Baliverne.

Dacă locuitorii Gazei ar rămâne cuminţi, aşa cum aşteaptă Israelul de la ei, chestiunea ar dispărea de pe ordinea de zi, atât la noi cât şi în lume. Israelul ar continua politica de “convergenţă” destinată în exclusivitate să-i servească obiectivele, ignorând complet nevoile palestinienilor. Nimeni nu ar mai acorda atenţie sorţii locuitorilor din Gaza dacă ei nu ar recurge la violenţă. Este un adevăr teribil de amar, dar primii 20 de ani de ocupaţie s-au scurs în calm, şi noi [israelienii] nu am mişcat nici un deget pentru a pune capăt acestei ocupaţii. În schimb, profitând de calm, am elaborat o enormă şi criminală colonizare.

Şi îi împingem acum, încă o dată, pe palestinieni să recurcă la biata armă de care dispun şi căreia noi îi răspundem punând în operă aproape întregul arsenal de care dispunem, continuând să clamăm: ei au început, nu noi.

În realitate, noi am început. Noi, cei care am început cu ocupaţia. Nouă ne revine sarcina să-i punem capăt, un capăt în acelaşi timp veritabil şi absolut. În ce priveşte violenţa, tot noi am început, pentru că nu este mai rea violenţă decât cea a unei ocupaţii impuse prin forţă unui întreg popor. În raport cu ea, chestiunea “cine a tras primul” este o păcăleală menită să distorsioneze tabloul general. După Oslo au fost câţiva care au declarat că “noi am ieşit din Teritorii”, dintr-un amestec de orbire şi minciună.

Gaza trăieşte într-o tristeţe teribilă unde domneşte moartea, teama, dificultăţile de subzistenţă, departe de ochii israelienilor şi de curtea lor. Nouă [israelienilor] nu ni se arată decât Qassamurile. De la noi nu se văd decât Qassamurile. Cisiordania continuă să trăiască sub cizma ocupaţiei, colonizarea israeliană este înfloritoare şi orice mână întină în direcţia unei reglări a situaţiei, inclusiv mâna lui Haniyeh, este imediat respinsă.

Dacă după toate astea, cineva ar avea încă vreo ezitare, atunci apare imediat formula decisivă: ei au început. Ei au început şi justiţia este de partea noastră [a israelienilor]. Când de fapt, nu ei au început şi justiţia nu este de partea noastră.

Apărut în Haaretz, 9 juillet 2006. Traducere din limba ebraică de Michel Ghys.

Cf. versiunea în limba franceză.

Rezoluţia nr. 181 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (Planul de partajare a Palestinei, 1947)

Pentru a soluţiona viitorul Palestinei sub mandat britanic, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unit a decis în 29 noiembrie 1947, prin rezoluţia sa nr 181, să divizeze teritoriul palestinian între:

• un stat evreiesc conţinând 56,47% din Palestina (cu excepţia Ierusalimului), cu 498.000 locuitori evrei şi 325.000 de locuitori arabi;
• un stat arab conţinând 43,53% din Palestina, cu 807.000 locuitori arabi şi 10.000 locuitori evrei;
• un regim de tutelă internaţională pentru Ierusalim, cu 100.000 de locuitori evrei şi 105.000 de locuitori arabi.

Planul de partajare mai prevedea:
• garantarea drepturilor minorităţilor şi a drepturilor religioase, inclusiv liberul acces la Locurile Sfinte şi prezervarea acestora;
• constituirea unei Uniuni economice între cele două state: uniune vamală, sistem monetar comun, administraţie unică în cazul principalelor servicii, acces egal la apă şi surse de energie etc.

Adunarea prevedea în cele din urmă:
• o perioadă de tranziţie de două luni începând cu 1 august 1948, termenul încheierii mandatul şi a evacuării trupelor britanice, o zonă conţinând un port la mare aflat pe teritoriul statului evreiesc trebuind să fie evacuată înainte de 1 februarie;
• o comisie de cinci ţări (Bolivia, Danemarca, Panama, Filipine şi Cehoslovacia) însarcinată cu adminstrarea regiunilor evacuate de Marea Britania trebuia să fixeze frontierele celor două state şi să stabilească, în fiecare, un Consiliu Provizoriu de Guvernare;
• asumarea progresivă a administrării fiecărui stat de către acest consiliu şi organizarea în termen de două luni de alegeri democratice pentru o Adunare Constituantă.

Rezoluţia a fost adoptată cu 33 de voturi favorabile, 13 defavorabile şi 10 abţineri.

Poziţia ţărilor Uniunii Europene cu privire la Planul de Partajare în 1947:
Au votat pentru: Belgia, Danemarca, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Suedia.
A votat împotrivă: Grecia.
S-a abţinut: Marea Britanie.

Notă: Austria, Germania, Finlanda, Irlanda, Italia, Portugalia şi Spania nu erau încă membre ale ONU în 1947.

Cf. sursa în limba franceză.

Yasser Arafat - cronologie






August 1929: se naşte Yasser Arafat în Cairo, Egipt.

1950-1956: student la Cairo.

1959: în Koweit, Arafat crează Fatah [(ar.) începătorul, deschizătorul – n. tr.], mişcare naţionalistă palestiniană.

31 decembrie 1964: Fatah declanşează lupta armată împotriva Israelului şi lansează prima sa operaţiune pe acest teritoriu.

Iunie 1967: în timpul înfrângerii arabilor în faţa Israelului în timpul războiului celor Şase Zile, Arafat reapare după doi ani petrecuţi în clandestinitate, sub numele de război Abu Ammar.

4 februarie 1969: este ales preşedinte al Comitetului Executiv al OLP (CEOLP), instanţa supremă a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, creată cinci ani mai înainte.

Septembrie 1970: alungat din Iordania de trupele regelui Husein, stabileşte Cartierul General al OLP în Beirut.

26 octombrie 1974: la întâlnirea la nivel înalt de la Rabat, Arafat obţine recunoaşterea OLP ca “unică şi legitimă reprezentantă a poporului palestinian”.

13 noiembrie 1974: discurs la Naţiunile Unite din New York: “Am venit cu o ramură de măslin şi o armă de revoluţionar, nu lăsaţi să cadă ramura din mâna mea.”

Aprilie 1975: începutul războiului civil din Liban. Arafat îşi angajează trupele alături de opozanţii dreptei creştine.

30 august 1982: Arafat şi trupele sale evacuează Beirutul asediat de Israel. Cartierul central al OLP este stabilit în Tunis.

24 iunie 1983: expulzat din Siria.

20 decembrie 1983: părăseşte Tripoli (nordul Libanului) unde era asediat de unităţi dizidente ale Fatah aliate forţelor siriene.

Decembrie 1987: începutul Primei Intifada.

15 noiembrie 1988: proclamarea simbolică la Alger de către CNP (Consiliul Naţional Palestinian) a unui stat palestinian independent, căruia îi devine preşedinte Arafat.

2 mai 1989: Arafat declară “lipsită de valabilitate” carta OLP. Aceasta afirma că “lupta armată este singura cale pentru eliberarea Palestinei”.

Ianuarie 1991: susţinerea pe care OLP o furnizează Irakului în timpul războiului din Golf îl izolează pe Arafat şi-l privează de ajutorul financiar al monarhiilor arabe.

Ianuarie 1992: căsătoria cu colaboratoarea sa, Suha Tawil, 28 de ani.

Aprilie 1992: scapă nevătămat dintr-un accident de avion din deşertul libian.

13 septembrie 1993: strângere de mână istorică la Washington cu primul-ministru israelian Iţak Rabin, în timpul semnării cu Israelul a Declaraţiei de Principii asupra “autonomiei Ierihonului şi a Fâşiei Gaza”, cunoscută sub numele de Acordul de la Oslo.

1 iulie 1994: întoarcerea pe pământ palestinian după 27 de ani de exil. Formează la Gaza un guvern autonom numit Autoritatea Palestiniană.

Octombrie 1994: laureat al premiului Nobel pentru Pace împreună cu Rabin şi Peres.

20 ianuarie 1996: ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.

5 septembrie 1999: Arafat semnează la Şarm el-Şeikh, în Egipt, împreună cu primul-ministru israelian Ehud Barak, un acord care deschide calea spre negocieri asupra păcii finale israelo-palestiniene.

25 iulie 2000: eşecul întâlnirii la nivel înalt de la Camp David între Arafat şi Barak.

29 septembrie 2000: începutul celei de-a Doua Intifada.

3 decembrie 2001: după o serie de atentate sinucigaşe palestiniene Israelul îi refuză lui Arafat dreptul de a părăsi Ramallah.

29 martie 2002: la două zile două un atentat sinucigaş palestinian, armata israeliană lansează cea mai mare ofensivă din Cisiordania de după războiul din Iunie 1967 şi distruge cea mai mare parte din Cartierul General al lui Arafat, în care şeful palestinian este blocat.

Noaptea dinspre 1 spre 2 mai: armata israeliană întrerupe asedierea Cartierului General al lui Arafat.

Cf. versiunea în limba franceză.

Daily Life in Occupied Palestine

The Death Of Innocents - The Destruction Of Lebanon

vineri, iulie 21, 2006

Atacul Hezbollah? Singurul act de solidaritate cu Gaza (de Tanya Reinhart)

Ofensiva israeliană împotriva Gazei a declanşat noul război din Liban. Din 2000, de când Israelul s-a retras din Liban, Hezbollah a evitat cu grijă confruntările cu armata israeliană pe teritoriul Israelului (limitându-se la confruntări în zona Şebaa din Liban, pe care statul evreu continuă s-o ocupe). Momentul ales de guerilleros şiiţi pentru primul atac, la care se adaugă retorica folosită ulterior, ne indică faptul că intenţia lor era să se reducă presiunea asupra palestinienilor deschizându-se un nou front. Acţiunea lor poate fi văzută deci ca primul act militar de solidaritate cu palestinienii în lumea arabă. Orice am crede despre ceea ce fac cei din Hezbollah, este important să înţelegem natura războiului Israelului împotriva palestinienilor din Gaza.

Ofensiva forţelor armate israeliene în Fâşia Gaza nu are legătură cu soldatul făcut prizonier. Armata pregătea un atac de luni de zile şi făcea presiuni pentru a trece la acţiune, cu scopul distrugerii infrastructurii Hamas şi a guvernului său. În acest scop a declanşat armata israeliană escalada din 8 iunie [2006], când a fost asasinat Abu Samhadana, membru al guvernului Hamas, şi tot în acest scop a intensificat bombardamentele asupra civililor în Fâşia Gaza. Încă din 12 iunie, guvernul [israelian] autorizase o acţiune mai amplă, anulată totuşi din cauza reacţiilor internaţionale suscitate de asasinarea civililor palestinieni în ziua următoare. Capturarea soldatului a servit la “anularea precauţiilor”: operaţiunea a început în 28 iunie cu distrugerea infrastructurii din Gaza şi detenţia în masă a conducătorilor Hamas din Cisiordania, o altă acţiune care fusese planificată cu câteva săptămâni înainte.

În discursul public israelian, Israelul a pus capăt ocupaţiei din Gaza atunci când a evacuat coloniştii din Fâşie, iar comportamentul palestinienilor ar fi cel al unor “nerecunoscători”. Dar nimic nu este mai departe de realitate decât această descriere. În fapt, aşa cum fusese prevăzut în Planul de Retragere, Gaza a rămas sub controlul militar total al Israelului, din exterior. Israelul a împiedicat independenţa economică a Fâşiei, şi nu a aplicat nici măcar o singură dată clauzele acordurilor asupra trecerii frontierei din noiembrie 2005. Pur şi simplu a substituit ocupaţiei costisitoare din Gaza o ocupaţie mai ieftină, care, din punctul său de vedere, îndepărtează responsabilitatea ocupantului de a garanta supravieţuirea celor un milion şi jumătate de rezidenţi din Fâşia Gaza, aşa cum este prevăzut prin Carta Convenţiei de la Geneva. Israelul nu are nevoie de această bucată de pământ, una dintre cele mai dens populate din lume şi lipsită de resurse naturale.

Problema este că nu poate reda libertatea Gazei dacă vrea să păstreze Cisiordania. O treime dintre palestinienii aflaţi sub ocupaţie trăiesc în Fâşia Gaza. Dacă sunt liberi, vor deveni centrul luptei de eliberare palestiniană, cu acces liber la lumea arabă şi occident. Pentru a controla Cisiordania, Israelul are nevoie de controlul deplin asupra Gazei. Şi noua formă de supunere pe care a imaginat-o este transformarea întregii Fâşii într-un lagăr de detenţie izolat de lume. Oamenii ocupaţi şi asediaţi, care nu au nimic de sperat, şi nici un mijloc alternativ de luptă politică, vor căuta întotdeauna să combată opresorul. Palestinienii prizonieri în Gaza au găsit un mijloc pentru a tulbura viaţa israelienilor dimprejur lansând rachete artizanale Qassam asupra oraşelor israeliene care înconjoară Fâşia. Aceste rachete rudimentare nu au precizia necesară pentru a atinge un obiectiv, şi arareori fac victime israeliene. Ele provoacă totuşi pagube fizice şi psihologice, deranjând viaţa cartierelor israeliene asupra cărora se abat. În ochii a numeroşi palestineni, Qassamurile sunt un răspuns la războiul pe care li l-a declarat Israelul. Aşa cum a spus un student din Gaza intervievat de New York Times: “De ce ar trebui ca numai noi să trăim cu frică? Cu aceste rachete, şi Israelului îi este frică. Trebuie să trăim în pace împreună, sau cu frică împreună.” (NYT, 9 iulie 2006)

Arma cea mai puternică din Orientul Apropiat nu are răspunsuri militare împotriva acestor rachete făcute acasă. Un răspuns posibil este cel pe care Hamas l-a propus întotdeauna şi pe care primul-ministru Haniyeh l-a repetat în această săptămână: armistiţiul general. În timpul celor 17 luni care s-au derulat de când şi-a anunţat decizia de a abandona lupta armată în favoarea luptei politice, şi a declarat armistiţiul unilateral (tadhiya = calme), Hamas nu a mai participat la lansarea de rachete Qassam, exceptând grava provocare israeliană pe care a constituit-o escalada din iunie. Hamas continuă însă să lupte împotriva ocupaţiei din Gaza şi din Cisiordania. Din punctul de vedere al Israelului, rezultatul alegerilor palestiniene este un dezastru, pentru că, pentru prima oară, au conducători care vor să reprezinte interesele palestinene în loc să se mulţumească să colaboreze cu cererile israeliene. Cum oprirea ocupaţiei este un lucru pe care Israelul nu vrea să-l ia în calcul, opţiunea armatei este îngenuncherea palestinienilor sub o forţă devastatoare. Ei trebuie să fie înfometaţi, bombardaţi, terorizaţi cu maşinării asurzitoare timp de luni de zile, până când pricep că rebeliunea este inutilă şi acceptă închisoarea pe viaţă ca unică speranţă. Sistemul lor politic democratic, instituţiile şi poliţia trebuie să fie distruse. Pentru Israel, Gaza ar trebui să fie guvernată de bande care colaborează cu temnicierii închisorii.

Armata israeliană este însetată de război. Ea nu se va lăsa oprită de preocupări privind soldaţii răpiţi. Din 2002, militarii susţin că o operaţiune de tipul “Scut defensiv”, ca la Jenin, este necesară şi în Gaza. În urmă cu exact un an, în 15 iulie [2005] (înaintea Retragerii Unilaterale din Gaza), armata îşi concentrase forţele la frontiera Fâşiei pentru a proceda la o ofensivă de acest fel în Gaza. Dar Statele Unite s-au opus. Secretara de stat Rice a sosit într-o vizită de urgenţă descrisă ca furtunoasă, şi armata fu obligată să se retragă. Acum, ora ei în sfârşit a venit. Cu o islamofobie aflată în punctul culminant în timpul administraţiei Bush, se pare că SUA este gata să autorizeze operaţiunea, cu condiţia ca aceasta să nu provoace opinia internaţională prin atacuri prea mediatizate împotriva civililor (asupra poziţiei actuale a administraţiei Statelor Unite a se vedea Odi Nir, Us Seen Backing Israeli Moves to Topple Hamas, The Forward, 7 juillet 2006, www.forward.com/articles/8063 ). Odată primită autorizaţia pentru ofensivă, singura preocupare a armatei este imaginea ei publică; Fişman a reamintit marţea trecută că pentru armată “ceea ce riscă să conducă la deraierea acestui impozant effort militar şi diplomatic” sunt informaţiile privitoare la criza umanitară din Gaza. Palestinienii trebuie hrăniţi, pentru a continua să fie ucişi imperturbabil.

Tanya Reinhart este profesoară de lingvistică la universităţile din Tel Aviv şi Utrecht. A publicat Distruggere la Palestina la Marco Tropea, Italia. În Franţa: Détruire la Palestine, şi, în aprilie 2006, Moştenirea lui Şaron, Editions de la Fabrique.

Cf. versiunea în limba italiană.

joi, iulie 20, 2006

A venit momentul distrugerii zidului ilegal din Cisiordania (de Willy Jackson)

În timp ce proiectul retragerii din Gaza divizează clasa politică israeliană şi mobilizează împotriva lui pe colonişti, autorităţile furnizează tacit un sprijin masiv la aproape o sută de colonii aşa-zis sălbatice din Cisiordania (West Bank), aşa cum a arătat-o cu puţin timp în urmă cotidianul Haaretz: armata le protejează, ministerul infrastructurii le asigură electricitatea, ministerul educaţiei finanţează grădiniţele de copii [în care au acces numai copiii evrei, nu şi cei palestinieni – n. tr.]. În paralel, coloniile “recunoscute” de Tel-Aviv continuă să se dezvolte şi armata duce o politică a pământului ars în Gaza. Toate aceste fapte confirmă că guvernul israelian, dispunând de susţinerea necondiţionată a administraţiei americane şi profitând de mutismul restului comunităţii internaţionale, inclusiv al Uniunii Europene, consideră “foaia de drum” hârtie mototolită. Ceea ce a asigurat de altminteri, în 6 octombrie [2004], Dov Weiglass, unul dintre principalii consilieri ai lui Ariel Şaron: planul de separare vizează “îngheţarea procesului politic pe o perioadă nedeterminată” şi împiedicarea creării unui stat palestinian. În tot acest timp, construcţia zidului de separaţie continuă în Cisiordania, tăind sate în două, izolându-i pe ţărani de pământurile lor, împiedicându-i pe tineri să ajungă la şcoală. Curtea Internaţională de Justiţie a condamnat aproape în unanimitate acest zid. Vor lua măsuri Naţiunile Unite pentru a aplica recomandările curţii şi a demola acest edificiu al urii?

Proiectul israelian de încarcerare a palestinienilor prin intermediul unui zid a făcut obiectul unei condamnări viguroase a Curţii Internaţionale de Justiţie, în 9 iulie 2004. Dar, în ciuda acestei dezavuări, guvernul lui Ariel Şaron continuă această construcţie într-un climat de violenţă accelerată, mai ales în Gaza.

Curtea, organul judiciar principal al ONU, fusese sesizată în 10 decembrie 2003 de către secretarul general al Naţiunilor Unite asupra unei cereri de părere consultativă emanând de la Adunarea Generală în următoarea chestiune: “Care sunt, la nivel juridic, consecinţele edificării zidului pe care Israelul, putere de ocupaţie, îl construieşte pe teritoriul palestinian ocupat, inclusiv în interiorul şi la linia de demarcaţie a Ierusalimului de Est, conform cu ceea ce este expus în raportul secretarului general, ţinându-se seama de regulile şi de principiile dreptului internaţional, mai cu seamă a patra convenţie de la Geneva din 1949 şi rezoluţiile consacrate acestei chestiuni de Consiliul de Securitate şi Adunarea generală?

Forţa şi claritatea avizului pronunţat contrastează puternic cu atitudinea ambiguă a numeroase ţări occidentale. Curtea a trebuit să respingă numeroase argumente, mai ales provenind de la state europene, care tindeau s-o convingă să nu se pronunţe. Avizul consultativ pe care l-a dat în cele din urmă se dovedeşte de o importanţă capitală, căci aduce pe terenul dreptului căutarea unei soluţii la dramaticul conflict israelo-palestinian. Cu atât mai mult cu cât eşecul căii militare s-a consumat cu mult timp în urmă iar tentativele recente de reglare politică şi diplomatică bat pasul pe loc (1).

Naţiunile democratice construite pe primatul dreptului în relaţiile internaţionale aveau motiv să se bucure că se face apel la Curte, cauţiune judiciară la reglarea unei situaţii devenite haotice. Totuşi, n-a fost aşa. Şi, incapabile să se opună pronunţării avizului, anumite state au făcut totul pentru a împotmoli dezbaterile sub pretexte multiple.

Astfel, s-a ridicat argumentul incompetenţei, căci Adunarea Generală, la originea cererii avizului, n-ar avea ea însăşi compentenţa să statueze într-o chestiune în care a fost sesizat Consiliul de Securitate. Dacă acesta, cum a explicat Curtea, este investit cu responsabilitatea principală a menţinerii păcii, nu o exercită cu titlu de exclusivitate. El împarte această responsabilitate cu Adunarea Generală, care îşi exercita deci perfect funcţiile îngrijorându-se asupra aspectelor juridice ale unei situaţii atât de preocupantă pentru pace.

Un alt argument avansat: Adunarea Generală nu putea să se reunească în sesiune extraordinară pe baza rezoluţiei 377 (A) (V) (2) – care autorizează acest tip de reuniune în caz de carenţă a Consiliului de Securitate -, căci, aprobând “foaia de drum”, acesta din urmă şi-ar fi îndeplinit funcţia.

De fapt, un proiect de rezoluţie condamnând construcţia zidului fusese respins, în 14 octombrie 2003, de către Consiliul de Securitate pe motivul votului negativ al unuia dintre membrii săi permanenţi. Dat fiind că există o incapacitate a Consiliului de Securitate, Adunarea Generală are motive să se sesizeze.

Curtea a trebuit să respingă în egală măsură argumentul ţinând de caracterul presupus non juridic al chestiunii şi al naturii sale pretins politice. Ea a reamintit că aspectele politice şi juridice ale unei probleme internaţionale sunt strâns legate, şi că acest lucru nu o poate priva de competenţă.

Multe dintre marile puteri au mai încercat să convingă Curtea că este inoportun pentru ea să dea curs cererii de aviz. Dar, dacă dispune de putere discreţionară în materie, trebuie motive decisive pentru ca să refuze să se pronunţe. Obiecţia ridicată de Israel, conform căreia Curtea nu poate să tranşeze în privinţa diferendului său cu Palestina dacă Israelul se opune, n-a fost reţinută – construirea unui zid care are o incidenţă asupra păcii şi securităţii internaţionale nu ţine doar de relaţiile bilaterale dintre Israel şi Palestina. Ea interesează în mod direct Organizaţia Naţiunilor Unite, care asumă în privinţa Palestinei o responsabilitate permanentă născută din mandatul şi Rezoluţia relative la planul de partajare a Palestinei din 29 noiembrie 1947.


Un vot aproape unanim

În afara argumentelor de obstrucţie neacceptate, s-a susţinut şi faptul că un aviz consultativ ar fi impropriu, căci ar interfera cu eforturile de reglare politică în curs şi ar pune capăt procesului început cu “foaia de drum”. Sau că Înalta Curte nu ar dispune de informaţii pertinente privind situaţia pe teren şi ar trebui să renunţe la a se pronunţa. Curtea a susţinut însă că diferitele rapoarte ale Naţiunilor Unite, la care se adaugă informaţii din alte surse, constituiau elemente de apreciere fiabile asupra construcţiei zidului şi a consecinţelor sale umanitare şi socio-economice asupra populaţiei palestiniene.

Un alt argument a cărui enunţare lasă fără replică: inutilitatea avizului solicitat, având în vedere că Adunarea Generală declarase deja zidul ca fiind ilegal. Curtea a anunţat că nu ţinea de ea să decidă dacă Adunarea Generală avea realmente nevoie de avizul cerut. Acest organ avea întreaga abilitare de a decide în ceea ce priveşte nevoile proprii.

Ultimul argument, susţinut de către Israel: Palestina, responsabilă de acte de violenţă care au stat la originea zidului, n-ar avea cum să ceară Curţii să se pronunţe asupra unei situaţii la crearea cărea ea însăşi a contribuit. Dar, aşa cum a răspuns Curtea, Adunarea Generală a solicitat acest aviz – şi nu un stat sau o altă entitate. El va fi adresat Adunării Generale a ONU.

Astfel, Înalta Curte de Justiţie nu a căzut în nici una dintre numeroasele capcane care i-au fost întinse. Şi-a urmat drumul într-o manieră menită să acceadă la esenţial: consecinţele juridice ale construirii zidului separaţionist. Acest lucru a condus-o la retrasarea drumurilor dureroase şi întortocheate ale istoriei regiunii. Se detaşează ca puncte principale năruirea Imperiului otoman (3), statutul teritoriului sub mandat recunoscut Palestinei în 1922, numeroasele crize şi războaie care, din 1947 până în 1967 şi mai târziu, constituie trama politică a Orientului Apropiat.

Din acest ansamblu de elemente reiese că teritoriul în interiorul căruia se găseşte zidul contestat este un teritoriu aflat sub ocupaţie militară în sensul definit de dreptul internaţional, că în acest caz se aplică în consecinţă toate instrumentele juridice internaţionale privitoare la conflictele armate. Astfel, respectarea dreptului internaţional umanitar, definit şi explicat de regulamentul din La Haye din 1907 şi prin a patra Convenţie de la Geneva din 1949 se impune Israelului fără restricţie.

În aceeaşi direcţie, convenţiile internaţionale legate de drepturile persoanei – recunoscute de către Israel – au fost declarate ca aplicabile pe teritoriul palestinian ocupat. Totuşi, Tel-Avivul a pretins, dispreţuind valoarea universală a drepturilor omului, că aceste texte nu erau aplicabile decât în timp de pace, situaţia de război îndepărtându-le în favoarea dreptului umanitar. Curtea a delegitimat această teză periculoasă şi a confirmat faptul că protecţia garantată prin aceste convenţii nu încetează în timpul conflictului armat. Din această cauză, numeroasele violări juridice făcute prin construirea zidului şi regimului care îi este asociat sunt condamnabile din următoarele privinţe: extindere teritorială abuzivă, transferul populaţiei civile israeliene în teritoriu ocupat (prin implantarea de colonii), distrugerea şi rechiziţionarea de proprietăţi, oprelişti în calea libertăţii de circulaţie, deteriorarea condiţiilor socio-economice ale populaţiei palestiniene, etc.

Curtea respinge şi argumentele care ţin de securitatea şi legitima apărare pentru a justifica punerea în operă a zidului. Desigur, ea recunoaşte Israelului dreptul şi chiar datoria de a se proteja împotriva actelor de violenţă ucigaşă. Dar măsurile luate trebuie să fie în conformitate cu dreptul internaţional, şi Israelul nu are dreptul să se prevaleze, în acest caz, de dispoziţiile relative la dreptul natural la autoapărare (4), acesta nefiind operatoriu decât în caz de agresiune armată a unui stat împotriva altuia. Or, violenţele îndreptate împotriva Israelului nu sunt imputabile unui stat străin. Israelului i se pune în vedere propria sa responsabilitate în această situaţie, căci i se reaminteşte că violenţele au loc în interiorul unui teritoriu aflat sub controlul său.

Este respins în egală măsură şi argumentul “stării de necesitate”, care permite statului vizat să facă derogări de la drepturile garantate dacă nu dispune de alte mijloace pentru a se proceda. În ochii Curţii, construcţia zidului nu constituie singurul mod de protecţie aflat la dispoziţia Israelului.

În cele din urmă, şi acest aport este esenţial, Curtea pune în centrul avizului său dreptul popoarelor de autodeterminare şi face din aplicarea acestui principiu în conflictul israelo-palestinian condiţia unei păci juste şi durabile în regiune. Toate statele sunt invitate să i se conformeze cu stricteţe şi să faciliteze punerea sa în aplicare. Cum să nu notăm faptul că Înalta Curte de Justiţie a permise Palestinei să se exprime, în condiţiile în care, conform termenilor statutului său, doar statele şi organizaţiile internaţionale pot s-o facă. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât poziţiile în favoarea cauzei palestiniene au avut tendinţa mai degrabă să se restrângă de-a lungul procedurii (5).

La fine, construcţia de către Israel a zidului în teritoriile palestiniene ocupate este declarată ilegală. Statul are obligaţia să distrugă această lucrare, să abroge toate actele legislative şi reglementare aferente ei şi să confere reparaţii, în virtutea responsabilităţii sale juridice, toate daunele cauzate (6). Statele terţe se află în obligaţia de a nu recunoaşte situaţia ilicită creată astfel.

Reţinem votul cvasi-unanim al celor cinsprezece judecători în favoarea acestui aviz. O singură voce respins esenţialul textului, şi două voturi negative au fost înregistrate în privinţa obligaţiilor statelor terţe.

Chiar dacă avizurile Curţii nu au caracter constrângător, dreptul şi-a spus cuvântul, şi Adunarea Generală, ca şi comunitatea internaţională, dispun de acum de elemente susceptibile să le orienteze acţiunea viitoare. Este urgent să se continue acest drum, căci trebuie oprit, pe teren, ciclul fără sfârşit al violenţei oarbe şi să se disuadeze strategiile de anestezie politică al căror scop este împiedicarea creării unui stat palestinian viabil şi bun vecin cu Israelul (7). Dreptul nu este totuna cu politica, dar datoria noastră este ca dreptul să ajungă din urmă politica.

Note:

1) De semnalat iniţiativa numită “foaia de drum”, adoptată în 13 noiembrie 2003 prin rezoluţia nr. 1515 (2003) de către Consiliul de Securitate şi susţinută de cvartetul USA, UE, Federaţia Rusă şi ONU. Pentru acordul de la Geneva cităm Qadoura Fares, « L’accord de Genève, une fenêtre ouverte sur l’espoir », Le Monde diplomatique, decembrie 2003 ; Monique Chemillier-Gendreau, « Israël-Palestine, une paix fondée en droit », Le Monde diplomatique, ianuarie 2004.

(2) Intitulată « L’union pour le maintien de la paix ».

(3) A se citi Henry Laurens, « Comment l’Empire ottoman fut dépecé », Le Monde diplomatique, iunie 2003.

(4) Mai ales articolul 51 a Cartei ONU.

(5) Rezoluţia ES-10/13 cerând oprirea construcţiei zidului a fost adoptată cu 143 de voturi pentru (la care se adaugă 4 voturi împotrivă şi 13 abţineri) în timpul Adunării Generale din 27 octombrie 2003. Cea care avea în vedere cererea avizului consultativ n-a fost susţinută decât cu 90 de voturi (8 împotrivă şi 90 de abţineri).

(6) Asupra problematicii reparaţiilor datorate în urma dezastrelor de război, a se citi Monique Chemillier-Gendreau, « Dommages de guerre à géométrie variable », Le Monde diplomatique, octombrie 2003.

(7) A se citi Le Monde, 8 octombrie 2004.

Willy Jackson este consultant al Universităţii Paris VII Denis Diderot, unde ţine un curs.

Cf. versiunea în limba franceză.

Against Zionism: Jewish Perspectives

Zionism face

miercuri, iulie 19, 2006

De ce Liban? Pentru că Liban nu este Israel! (de Raja Chemayel)

[L-am cunoscut pe Raja Chemayel în urmă cu vreo doi ani, pe un grup de internauţi pacifişti, care scriau şi citeau articole despre… război. Despre Irak şi Palestina, locurile în care viaţa oamenilor nu valorează prea mult în ochii celor care semnează bugete militare de miliarde şi miliarde de dolari. Raja scrie din când în când în ritmul şi în felul în care gândeşte. Raja, spre deosebire de mulţi dintre noi, gândeşte. În alte circumstanţe, mi-ar fi făcut o desebită plăcere să transmit în limba română gândurile sale. Numai că, în lumea în care trăim, gândurile lui Raja ne dor şi sunt negre… - Radu Iliescu]


În 1978 ambasadorul Israelului la Londra a fost împuşcat şi rănit. Şase ore mai târziu, 28.000 de soldaţi israelieni invadau Libanul, şi ocupau 20% din el pentru următorii 22 de ani.

În 1982 israelienii reinvadau Libanul şi ocupa încă 43% din el, şi abia atunci, şi abia din această cauză, s-a născut Hezbollah…

În 2006 Israel re-re-reinvadează Libanul, cui îi pasă sub ce pretext? Contează pretextul?

Am să vă spun adevărata cauză!

Pentru că Libanul este o formulă multiconfesională, a toleranţei, este formula anti-apartheidului Israelian. Aşa încât simpla existenţă a Libanului este proba că formula otrăvită israeliană nu este necesară câtuşi de puţin.

Aşa încât fie că este adăpostul palestinienilor înarmaţi (1976) sau a Hezbollahului înarmat (2006), toate aceste fapte sunt simple scuze pentru a invada şi a distruge. Libanul este invadat pentru că este proba practică şi vie a faptului că Apartheidul nu este niciodată o soluţie.

Israelul a creat chiar un război civil artificial în Liban pentru a-şi extinde dominaţia asupra acestei ţări, dar libanezii l-au terminat ca un singur popor.

Fenomenul coexistenţei libaneze este un fenomen anti-Israel. Zionismul trebuie să distrugă Libanul, oricare ar fi scuza. Data viitoare, în 2019, vor re-invada din nou Libanul, pornind de la orice altă scuză, reală, sau inventată, sau imaginată.

Atâta timp cât Israelul va exista, el trebuie să-i elimine pe palestinieni de pe Hartă, şi să elimine formula de coexistenţă libaneză, dacă nu chiar întreg Libanul.

Un exemplu libanez:
fratele meu s-a căsătorit cu o evreică
unchiul meu construieşte o moscheie
celălalt unchi şi-a numit fiul Ali, şi scrie o Evanghelie
cel de-al treilea unchi s-a căsătorit cu o palestiniancă din Nazareth
bunicul meu a semnat o aprobare de construcţie pentru o sinagogă
vărul meu s-a căsătorit cu o druză
celălalt văr de-al meu s-a căsătorit cu o siriano-armeancă
celălalt văr de-al meu s-a căsătorit cu o sunnită
alţi doi veri s-au căsătorit cu şiite
al văr s-a căsătorit cu o americano-palestiniană
alt văr s-a căsătorit cu o franţuzoaică romano-catolică
fiica vărului meu druz s-a căsătorit cu un şiit din Hezbollah
iar eu m-am căsătorit cu o baronească agnostică din Cehia,
în timp ce sunt creştin care crede în Sfântul Coran…

Spuneţi-mi, se poate găsi aşa ceva în Israel??

Scurtă istorie a apartheidului (de Azmi Beşara)

Retorica asupra demografiei predomină într-o asemenea măsură în discursul politic al Israelului încât am putea să fim tentaţi să credem că Israelul a renunţat la denominaţiunea sa preferată de stat evreiesc democratic în folosul celei de stat evreiesc demografic. Situaţia a atins un asemenea stadiu încât ar putea fi diagnosticată ca un caz avansat de demografomanie. Mania este desigur înrădăcinată în principiile zioniste, în scopul menţinerii unei majorităţi evreieşti capabile să desfăşoare pe plan local o democraţie care ar absorbi diaspora, de a permite instalarea de colonişti şi credinţa într-o istorie comună, precum şi în scopul fetişizării serviciului militar. Căci dacă nimic din toate acestea n-ar exista, Israelul ar trebui să practice guvernarea prin minoritate, ceea ce conduce inevitabil la apartheid sau segregare rasială, la guvernare printr-o minoritate naţională care consideră statul ca o personificare a legitimităţii sale. Asemenea practici cer două norme de legalitate. Pentru că niciodată nu s-a luat în calcul versiunea statului cu minoritate evreiască, transferul palestinienilor a fost dintotdeauna în inima proiectului zionist al unui stat evreiesc situat într-o ţară cu o majoritate arabă şi în mijlocul unei regiuni arabe. Nu este o coincidenţă faptul că bucata de pământ care trebuia la început să primească statul evreiesc fusese în prealabil "curăţată etnic". De-a lungul a ceea ce fusese înfloritoarea coastă palestiniană, azi mai există doar două sate arabe.

Prima sarcină a fost deci de a curăţa zonele statului evreiesc – aşa cum era definit în rezoluţia partiţionării Palestineii – de locuitorii lor arabi. A urmat transferul arabilor din Galileea şi din alte regiuni ale statului arab prevăzut. Rezultat: o mare majoritate evreiască a făcut posibil faptul de a impune suveranitatea democratică a evreilor, chiar dacă acest lucru s-a petrecut într-un mod non-liberal ci pe cale militară şi colonialistă. Astfel, democraţia evreiască a transformat angajamentul religios într-un instrument de formare naţională, jefuind concomitent poporul arab palestinian. Dezrădăcinarea palestinienilor din 1948 a fost un exerciţiu de separare demografică graţie unui transfer.

Proiectele de separaţie demografică de azi – numite acum iniţiative de pace – recunosc imposibilitatea repetării trecutului. Acest lucru, cel puţin, a fost recunoscut de Igal Allon în planul Allon care a urmat războiului din 1967. El a sugerat atunci ca zonele populate să fie acordate Iordaniei. Ehud Olmert foloseşte acelaşi limbaj atunci când îşi apără recenta iniţiativă de separaţie unilaterală. "Transferul nu mai este posibil. Nu poate fi nici susţinut moral, şi nu este nici măcar realist." Pentru că transferul este imposibil, devine atunci necesară găsirea unui alt model de segregare. Din această cauză Moşe Ya’alon n-are nici un scrupul atunci când descrie actuala fază ca fiind "a doua parte a lui 1948 (desăvârşirea lui 1948)".

Deplasarea populaţiei din 1948, şi ocupaţia care a urmat lui 1967 – o ocupaţie care eludează chestiunea anexării preferând o formulă care include "aplicarea legii israeliene în Cisiordania şi Gaza" fără să garanteze, bineînţeles, cetăţenia sau drepturile politice – sunt două cazuri de segregaţie demografică întreprinse în numele majorităţii evreieşti.

Josnicia ideologiei contradictorii a dreptului israelian ar fi putut fi pusă în relief de declaraţiile făcute de Şaron anul trecut [acest articol a fost scris în 2004, aşadar autorul face aluzie la anul 2003 – n. tr.] dar adevărul a fost vizibil pentru toată lumea încă din momentul în care partidul Likud accedea la putere în 1977.

Este evident faptul că palestinienii trăiesc un regim de cetăţenie şi o viaţă politică inacceptabile. Ei sunt dincolo de un sistem politic bazat pe o majoritate evreiască, şi asta chiar fără umbra unui zid. În momentul în care această societate care a trăit – şi continuă să trăiască – sub ocupaţie a recurs la lupta pentru suveranitate naţională şi pentru separaţie într-un stat independent pentru cetăţeni palestinieni, Israelul a răspuns cu planuri pentru a se separa de palestinieni în funcţie de condiţiile proprii. Israelul vrea să se separe de cel mai mare număr de palestinieni posibil, care să trăiască pe cea mai mică suprafaţă de pământ cu putinţă. Planurile de autonomie negociate cu Egiptul în ianuarie 1980, acordurile de la Oslo, propunerile de la Camp David, planurile de retragere unilaterală ale lui Şaron şi ale lui Olmert, iniţiativa de la Geneva a stângii zioniste israeliene, precum şi zidul de separaţie sunt manifestări diferite ale acestei idei.

Defectul care se află în inima unor asemenea iniţiative, caracterul evident al faptului că ele nu sunt destinate să aducă o pace reală, ia naştere dintr-un proces devenit necesar pentru a răspunde exigenţei de a menţine o mare majoritate evreiască în entitatea politică israeliană.

Iată contextul demografic în interiorul căruia zionismul tratează chestiunea pământului. Dintr-un motiv oarecare, cultura politică şi simbolurile zioniste sunt impregnate de o convingere nezdruncinată că orice pământ nelocuit este gata pentru confiscare şi anexare. Această credinţă este atât de manifestă încât arabii se simt vinovaţi când lasă o bucată de pământ goală, căci orice pământ gol este ameninţat fie cu confiscarea, fie să devină partea unei colonii sau a unei străzi pentru o colonie sau a unei rezervaţii naturale.

Orice pământ nelocuit este un pământ gata să fie înghiţit. În aceasta constă injustiţia argumentului demografic. Pe de o parte este rasist. Pe de altă parte, nu are nimic în comun cu pământurile. Segregarea poate să se producă fără pământuri, cum este cazul transferului. Sau se poate produce pe cea mai mică parte de pământ posibilă, aşa cum vrea Şaron.

Unii arabi şi anumiţi palestinieni şi-au integrat într-atât logica zionistă a tacticii ameninţării demografice încât consideră insulta "bombei demografice" ca fiind ceva pozitiv. Ei laudă fertilitatea femeilor palestiniene, pentru că nu le-a mai rămas nimic cu ce să se laude. În acest punct a ajuns strategia noastră? Lăsând deoparte latura primitivă a reducerii femeilor la funcţia reproductivă, factorul demografic în sine nu conduce la justiţie. El include o viziune rasită care nu conduce la soluţii juste. Rasismul este motivaţia de bază a separaţiei.

"Ei sunt acolo şi noi aici" spunea sloganul electoral al lui Barak. Lupta este atât de agitată încât condiţiile acestei separaţii nu sunt excesiv de confortabile pentru Israel, nici definitiv tragice pentru palestinienii care trăiesc sub ocupaţie.

Este întristător faptul că viziunea colonialistă a condus la cultul numărului, a cantităţii şi nu a calităţii. Adesea, chiar forţele sociale şi politice progresiste [israeliene], oamenii care vor cu adevărat un viitor mai bun, chiar un stat bi-comunitar, utilizează frica demografică în chip de tactică: atâta timp cât nu ne-am retras în cadrul frontierelor din 4 iunie 1967, şi atâta timp cât un stat palestinian nu va fi stabilit în interiorul acestei frontiere, noi [evreii] nu vom deveni o majoritate demografică şi nu veţi avea altă alternativă decât să vă daţi acordul pentru un stat bi-comunitar.

Cei care vor să-i convingă pe oameni de meritele unui stat bi-naţional n-ar trebui să-i înfricoşeze cu argumentul demografic. Argumentul îşi trage rădăcina dintr-un sol rasist. Nu poate da naştere unei plante sănătoase.

Este posibil ca mulţi dintre liderii arabi să nu fie conştienţi de faptul că ideea segregării rasiale a venit pentru prima oară din partea partidului muncitoresc. Primul care a cerut separarea unilaterală a Israelului de palestinieni, dincolo de cel mai înalt zid posibil, a fost Hayim Ramon. Likud a adopte propunerea şi a dirijat-o, literalmente, spre un zid. Stânga utilizează ameninţarea demografică pentru a-i înfricoşa pe israelieni. Ea încearcă să-i convingă pe palestinieni să abandoneze orice altă logică, graţie unui acord virtual care serveşte segregaţioniştilor. O stângă mai demnă ar fi căutat pacea în timp ce era la putere şi ar fi combătut segregaţia rasială în timp ce era în opoziţie. Stânga ar trebui mai degrabă să combată zidul decât să semneze acorduri virtuale. Acesta este testul definitiv.

Atât timp cât logica oricărei colonii rămâne demografică, atât timp cât se reduce la separaţia de cel mai mare număr de palestinieni, pământurile rămân o chestiune secundară în crearea unei entităţi palestiniene.

Colonialismul zionist ocupă spaţiul între două modele dispărute – cele furnizate de Africa de Sud şi Franţa colonialistă în Algeria. Nu este vorba de un amestec între cele două ci mai degrabă de o distilare a tot ce a fost mai rău în fiecare dintre ele.

În Africa de Sud, pionierul apartheidului, segregaţia rasială nu era absolută. Ea se înscria într-un cadru de unitate politică. Regimul rasist îi considera pe negri ca fiind o parte din sistem, un ingredient al totului. Albii creaseră o ierarhie rasistă în interiorul acestei unităţi în conformitate cu propria lor viziune despre univers. Ei interpretaseră în aceeaşi manieră şi textele religioase creştine. Negrii şi albii, apoi negrii, albii şi metişii au primit statuturi legale diferite în interiorul unui sistem unificat – apartheidul.

Apartheidul este un sistem unic pentru albi şi pentru negri. Albii nu s-au gândit niciodată să creeeze ziduri de separaţie de-a lungul unor întregi provincii. Agresarea naturii într-un astfel de mod a fost de neconceput. Au creat oraşe în întregime negre, ghettouri, tabere pentru oameni fără adăpost şi au restrâns libertatea de mişcare a celor care trăiau în ele. Singurele ziduri pe care le-au ridicat au fost cele ale locuinţelor lor private. Se puneau la adăpost în spatele zidurilor, a grădinilor, împreună cu servitorii lor negri.

Lupta pentru libertate a fost în Africa de Sud o luptă împotriva segregării şi a discriminării în interiorul aceleiaşi entităţi politice. Nici nu s-a pus problema segregării demografice. Toată logica luptei a fost să se combată rasismul şi segregarea – scopul creării unei singure naţiuni de negri şi albi, o naţiune sud-africană, un singur stat democratic şi suveran. Acest efort continuă azi şi este prea devreme pentru a evalua unde va conduce. Dar această idee precede traseul.

Colonizarea franceză a prezentat un model opus, caracterizat de separaţie geografică, culturală şi societală între două entităţi, ocupant şi ocupat. În timp ce Boerii considerau Africa de Sud ca fiind ţara lor şi au dus un război feroce împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind ocupaţia britanică, în Algeria colonizatorii aveau o "patrie-mamă", o patrie de cealaltă parte a mării, pe care contau. Impulsul colonialismului francez era să realizeze unitatea în interiorul separaţiei dintre Franţa şi Algeria, şi nu separaţia în interiorul unităţii, cum a fost cazul Africii de Sud.

Din această cauză, colonialismul francez a fost însoţit de căutarea frenetică a unei identităţi franceze pentru Algeria şi locuitorii ei. Din această cauză, mişcarea de eliberare a adoptat o dogmă pur separatistă, accentuând identitatea care marchează în continuare societatea algeriană. Chiar şi conflictele între clase şi de politică interioară în Algeria seamănă cu conflictele de identitate care parodiază experienţa luptei împotriva colonialismului. Separaţia realizată graţie independenţei a fost totală, cuprinzând pământuri şi oameni. Mai mult de un milion de colonişti au părăsit ţara, chiar dacă aveau posibilitatea să rămână în calitate de cetăţeni algerieni.

Cazul Palestinei nu este o tentativă de a realiza separaţia în interiorul unităţii, cum a fost cazul apartheidului. Nu este nici o tentativă de a unifica ceea ce a fost separat la origine, cum a fost cazul Algeriei. Israelienii se identifică cu pământurile dar nu se apropie de locuitorii regiunii. Israelienii vor să rămână în ţară dar refuză cetăţenia autohtonilor. Sau vor să fie separaţi dar păstrează coloniile. Barierele şi zidurile sunt regula, nu excepţia.

Acest tip unic de colonizare nu caută să "dezvolte" locuitorii, aşa cum au făcut ceilalţi colonialişti în omagiu "poverii omului alb". Acest tip de colonialism mută oamenii dintr-un loc în altul, le confiscă pământurile sau le încercuieşte (termenul, adesea aplicat în cazul şoselelor, este pertinent). El "dezvoltă" pământul pentru colonie, dar nu pentru locuitori. Din această cauză, Moşe Dayan şi ajutoarele sale au adoptat o politică a podurilor deschise după războiul din 1967. Ei voiau ca palestinienii să aibă un debuşeu economic şi demografic spre Iordania, spre ţările Golfului, şi spre alte locuri din regiune, astfel încât să elibereze Israelul de responsabilităţi economice şi de altă natură, asumate îndeobşte de ocupant. Aceste poduri deschise au ajutat ocupaţia să dureze, şi i-au ajutat pe oameni s-o suporte.

În fostele colonii dai peste trăsăturile arhitecturale franceze, engleze, olandeze, belgiene sau moscovite. Poţi găsi spitale, birouri administrative, închisori, căi ferate, chiar şi universităţi construite de ocupanţi. Nu însă şi în regiunile ocupate în 1967. Nu se poate vedea nici o clădire israeliană, nici măcar o închisoare, la Ramallah, Napluz sau Gaza. Aici totul a fost construit de arabi. Nu există nici o urmă de construcţie israeliană în zonele arabe, cu excepţia coloniilor şi infrastructura care le însoţeşte.

Separaţia în separaţie este logica zionismului colonialist, ideea aflată în spatele zidului de segregaţie rasială, acolo unde Israelul continuă să comită acte de barbarie. Separaţia este logica ce constituie baza ultimelor propuneri ale lui Şaron de a se pune alte obstacole la răsărit de zid, acolo unde forţele israeliene vor staţiona pentru a supraveghea împrejurimile oraşelor şi satelor palestiniene.

Este dificil de descris labirintul de ziduri şi de bariere construit în proximitatea Ierusalimului. Este dificil de imaginat urâţenia întreprinderii destinate să-i controleze pe oameni şi pământurile lor: porţi, turnuri de supraveghere, ziduri duble, garduri de sârmă ghimpată şi electrice. Este o re-creere modernă, la scară mare, a ceea ce Giorgio Agamben a numit esenţa statului fascist modern. Este un loc unde excepţia devine regulă, şi unde starea de urgenţă este permanentă, pentru a relua cuvintele lui Walter Benjamin.

Cf. versiunea franceză.

Terrorism: Made in Israel

marți, iulie 18, 2006

Bloody Sunday in Lebanon

Declaraţia Secretarului General al [Organizaţiei] Hizballah, Excelenţa Sa Sayyid Hasan Nasrallah

Către naţiunea [arabă] (1), poporul libanez, luptătorii din Rezistenţă, către zionişti şi conducătorii arabi. (2)

În această primă comunicare, pe care o fac în aceste zile urmând operaţiunii “Promisiunea Adevărată", doresc să spun câteva cuvinte poporului libanez, luptătorilor din Rezistenţă, zioniştilor şi guvernanţilor arabi. Nu mă adresez comunităţii internaţionale pentru că n-am crezut niciodată, nici măcar o clipă, că există ceva numit comunitate internaţională, ceea ce simt şi mulţi din naţiunea (1) noastră.

În primul rând doresc să spun poporului libanez: dragii mei - [voi sunteţi] cei care aţi îmbrăţişat Rezistenţa, prin care şi pentru care Rezistenţa a fost victorioasă şi a învins pe 25 Mai 2000, cei care au făurit prima victorie din istoria luptei arabe contra duşmanului israelian în ciuda inegalităţii de forţe, în ciuda faptului că majoritatea fraţilor noştri arabi şi musulmani ne abandonaseră şi în ciuda tăcerii întregii lumi - acest popor libanez a creat miracolul victoriei care a uimit lumea şi i-a umilit pe zionişti.

Zioniştii îi privesc pe aceşti oameni într-un fel anumit, unic, pentru că au reuşit să dobândească în istoria luptei împotriva lor o realizare unică şi deosebită. Bătălia de azi nu mai este una pentru prizonieri sau schimb de prizonieri. Se poate spune că duşmanul zionist reacţionează la orice operaţiune oriunde în lume unde sunt luaţi prizonieri. Ceea ce se desfăşoară astăzi însă nu e o reacţie la luarea de prizonieri, ci este plata unor poliţe către oamenii, Rezistenţa, statul, armata, forţele politice, regiunea, satele şi familiile care laolaltă au cauzat înfrângerea istorică pe care entitatea agresiva şi uzurpatoare nu şi-a acceptat-o niciodată ca atare. Aşadar astăzi ceea ce zionismul face este război total ca să-şi achite contul cu Libanul, poporul libanez, statul libanez, armata libaneza, şi Rezistenţa libaneză, ca răzbunare şi represalii pentru victoria câştigată pe 25 Mai 2000.

Dragi si dârji luptători din Rezistenţă, oameni nobili, ştiu că majoritatea covârşitoare a acestui popor, în mintea, inima, voinţa, cultura, gândurile, dragostea, pasiunea şi puterea sa de sacrificiu este un popor de nobleţe, demnitate, onoare, distincţie şi mândrie, nu un popor de servilitate, abjecţie şi predare necondiţionată. Vă spun că în această bătălie ne stau în faţă două opţiuni –- nu “nouă” celor din Hizballah sau din Rezistenăa, ci nouă ca stat libanez, ca popor, armată, Rezistenţă şi putere politică - ori ne supunem astăzi oricăror condiţii pe care vrea să ni le dicteze entitatea zionistă, folosind presiunea, sprijinul şi ajutorul dat de America, de alte ţări din lume şi, regret s-o spun, de ţări arabe… Ori ne supunem complet condiţiilor lor, ceea ce înseamnă a pune Libanul în era israeliană sub dominaţia israeliană — pe sleau, astfel stau lucrurile — sau stăm neclintiţi… În timpul operaţiunii Fructele Mâniei din 1996, sau în 1993 la cealaltă plată de poliţe, cand au avut la început avantaj net, situaţia noastră a fost mult mai rea. Astăzi însă situaţia e diferită. Credeţi-mă, o spun cu încredere, situaţia de acum e diferită. Tot ce trebuie să facem este să perseverăm, să stăm neclintiţi şi să-i confruntăm uniţi, şi ştiu că majoritatea poporului nostru e formată din oameni dârji, luptători care pot să se sacrifice, care n-au nevoie de discursuri încurajatoare.

Ceea ce vă spun acum are numai scopul de a clarifica alegerea care ne stă în faţă şi a lămuri semnificaţia ei. Luptătorilor din Rezistenţa, dragilor şi iubiţilor mei fraţi le spun că în ei stau speranţele fiecărui libanez, fiecărui palestinian, fiecărui arab, fiecărui musulman şi fiecărei persoane libere şi de omenie din lume, fiecărei victime a nedreptăţii, oprimată şi torturată, fiecărui iubitor de curaj, demnitate, valori morale şi nobleţe sufletească — acele caracteristici care se relevă pe câmpul de bătaie şi în lupta cu duşmanul.

Zioniştilor, oamenilor din entitatea zionistă le spun în acest ceas: veţi descoperi curând cât de nebuni şi stupizi sunt conducătorii voştri, noii voştri conducători. Ei nu ştiu să analizeze realitatea. Nu au experienţa necesară. (3)

Voi, zioniştilor, spuneţi în sondaje de opinie publică faptul că mai degrabă credeţi declaraţiile mele decât cele ale propriilor voştri conducători. Acum mă adresez vouă, să ascultaţi cu atenţie şi să credeţi ce vă spun.

[Până] astăzi noi am perseverat (4) în ciuda atacului care a avut loc noaptea trecuta in suburbiile din sud. Atacurile insa s-au inmulţit asupra multor sate, cartiere, strazi si case din Liban; nu e nici o diferenţă între [atacurile] din suburbiile de sud ale Beirutului, oraşul Beirut, sau orice casă din sudul Libanului, valea Beqaa, sau nordul, sau Muntele Liban, sau orice colţ al Libanului. (5) Ecuaţia acum s-a schimbat. Nu spun astăzi că dacă atacaţi Beirutul vom ataca şi noi Haifa. Nu spun că dacă atacaţi suburbiile de sud ale Beirutului vom ataca Haifa. Aţi vrut să schimbaţi ecuaţia aşa că va trebui s-o schimbăm şi noi. Aţi vrut război deschis, aşa că pornim la război deschis. Suntem gata de război la orice nivel. Până la Haifa şi, credeţi-mă, dincolo de Haifa, şi dincolo de dincolo de Haifa.

Nu vom fi singurii care plătesc preţul. Nu numai casele noastre vor fi distruse. Nu numai copiii noştri vor fi omorâţi. Nu numai oamenii noştrii vor fi puşi pe drumuri. Acele vremuri s-au terminat. S-au terminat după 1982 şi după 2000. Va garantez că vremurile acelea au trecut.

Aşa că şi voi trebuie să purtaţi reponsibilitatea pentru ceea ce a făcut guvernul vostru şi pentru ce a inceput. De acum încolo, dacă vreţi război deschis, veţi avea război deschis. Voi l-aţi vrut. Guvernul vostru a făcut regulile jocului, aşa că le preluăm. Nu aveţi idee cu cine luptaţi astăzi. Luptaţi cu copiii lui Muhammad, ai lui Ali, ai lui al-Hassan, ai lui al-Husayn, ai Profetului, ai discipolilor Profetului. Luptaţi cu un popor care are o credinţă pe care nimeni altcineva n-o mai are. Aţi ales război deschis cu un popor care se mândreşte cu civilizaţia şi cultura lui, şi care posedă resurse materiale, iscusinţă, pricepere, cunoaştere, calm, imaginaţie, hotărâre, dârzenie şi curaj. În zilele ce urmează va fi între noi şi voi, cu voia lui Dumnezeu.

Cât despre guvernanţii arabi, nu vă întreb despre istoria voastră (6). Vreau să vă spun doar atât: suntem aventurieri (7). Noi, cei din Hizbollah, suntem aventurieri, da. Suntem aventurieri din 1982, şi am adus ţării noastre numai victorie, libertate, demnitate, onoare şi mândrie. Asta e istoria noastră, experienţa noastră, aventura noastră. În 1982, aţi spus, şi lumea a spus, că suntem nebuni. Dar le-am dovedit că noi suntem cei raţionali, aşa că cine a fost nebunul? Acesta e un alt subiect, şi nu vreau acum să intru în dispută cu nimeni. Vă spun pur şi simplu: n-aveţi decât să pariaţi pe raţiunea voastră, iar noi vom paria pe aventura noastră, cu Dumnezeu, Sprijinul şi Binefăcătorul nostru. N-am contat pe voi nici o clipa, niciodată. Ne-am încrezut în Dumnezeu, în poporul nostru, în inimile, braţele şi copiii noştri.

Astăzi facem la fel, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, victoria va urma. Surprizele pe care vi le-am promis vor începe de acum încolo. Pe mare, pe coasta Beirutului, nava care ne-a atacat infrastructura, care a lovit casele oamenilor noştri, ale civililor — o vedeţi arzând. Se va scufunda, şi cu ea duzini de trupe israeliene. Acesta e începutul. Vor mai fi multe altele de spus înainte să sfârşim. Pacea şi mila Domnului să fie asupra voastră!

Traducerea din engleză a fost făcută de Xenia Hâtru după o versiune a textului în limba engleză.

Versiunea engleză este semnată de Muhammad Abu Nasr, în conformitate cu originalul din limba arabă.


Notele traducătorului versiunii engleze:

(1) Când Nasrallah vorbeşte de “naţiune", ca orice alt arab, se referă la natiunea arabă în totalitatea ei, de aceea pentru clarificare am adăugat în paranteze cuvântul “arabă”.

(2) Ordinea în care pune pe cei cărora li se adresează e foarte importantă în stilistica arabă. Faptul că liderii arabi sunt puşi după zionişti e menit să arate dispreţul faţă de ei, pe care de altfel îl exprimă în repetate rânduri în text.

(3) Referinţă la Olmert, care nu are decât experienţă birocratică.

(4) “Perseverat/persevered” nu e cuvântul adecvat nici în engleză, nici în română — de fapt contextul arată clar că el spune în esenţă “până astăzi nu am reacţionat ci doar am aşteptat ca Israelul să răspundă la oferta noastră de schimb de prizonieri.”

(5) Prin “nici o diferenţa” vrea să spună că Israelul nu poate pretinde, după ce a extins atacul mult dincolo de zona din sud (unde e Hizballh) spre intreaga ţară, că o face pentru a forţa Hizballah să elibereze soldaţii IFO capturaţi, ci că a “schimbat ecuaţia” arătând că vrea să distrugă tot Libanul.

(6) Prin “istoria” liderilor Arabi, în principal Regele Iordaniei şi Mubarak, se referă la modul prin care au ajuns la putere, cu conivenţa şi sprijinul american şi zionist. Că la ei se referă e clarificat de atribuţia acuzaţiei de “aventurism” descrisă în nota 7.

(7) Regele Hussein al Iordaniei a acuzat Hizballah de “aventurism” în capturarea soldaţilor israelieni, în timp ce Mubarak al Egiptului, fără a folosi cuvântul, a dat impresia că are aceeaşi poziţie. Ambii au cerut eliberarea soldaţilor israelieni mai întâi, necondiţionat, urmată de cererea ca Israelul să se poarte cu… “moderaţie” în Liban.

In accordance with Title 17 U.S.C. Section 107, this material is distributed without profit to those who have expressed a prior interest in receiving the included information for research and educational purposes. Information Clearing House has no affiliation whatsoever with the originator of this article nor is Information ClearingHouse endorsed or sponsored by the originator.

Copiii israelieni trimit cadouri copiilor libanezi


Fetiţe israeliene scriu mesaje pe piese de artilerie grea destinate asasinării de copii libanezi. Fotografiile au fost făcute lângă Kiryat Şmona, în nordul Israelului, aproape de graniţa libaneză, luni, 17 iulie, 2006. (AP Foto / Sebastian Schneir)



Fotografia unui copil libanez ucis de armata israeliană în timp ce familia sa încerca să se refugieze:

în momentul postării acestor fotografii, mai mult de 200 de civili libanezi, canadieni, kuweitieni inocenţi au fost ucişi de Israel. Mulţi dintre ei n-au avut timp să înţeleagă că Ehud Olmert a declanşat unilateral un război împotriva Libanului. Fie ca Dumnezeu să-i odihnească într-o lume mai bună!

luni, iulie 17, 2006

Palestine (Our Homeland)

Owners of Palestine

Free Palestine

duminică, iulie 16, 2006

Logica vecinului Olmert (de Radu Iliescu)

Într-o zi pe când eram la servici, băiatul meu a spart cu piatra geamul unui vecin. Acesta a ieşit din casă, mi-a omorât copilul cu picioarele, apoi a intrat în casa mea unde mi-a împuşcat soţia. După care a băgat cuţiul în celălalt băieţel de doi ani, care se afla în leagăn, mi-a violat soacra şi fetiţa de doisprezece ani, după care le-a ştrangulat pe amândouă cu un ciorap de damă. În cele din urmă, a ieşit afară şi mi-a dat foc la casă, transformând-o în scrum. În tot acest timp, un alt vecin cu pălărie de cowboy a privit totul de la balconul lui, fumând liniştit un trabuc cubanez de contrabandă.

Când m-am întors, pe locul casei erau nişte ruine calcinate între care cu greu ar fi putut fi identificate resturile pământeşti ale membrilor familiei mele. M-am dus la vecinul meu şi l-am luat de piept: “De ce, Olmert?” Iar el mi-a răspuns candid: “Am dreptul să mă apăr împotriva oricărei agresiuni.” De la balconul lui, vecinul cu pălărie de cowboy mi-a aruncat: “Ţi-am zis că băiatul tău nu era bun decât de belele! Bine i-a făcut. Acum o să fie în sfârşit linişte pe strada noastră.”

Cam aşa ar putea fi redată la nivel uman situaţia de acum din Orientul Apropiat. La nivelul interacţiunilor personale, ea este inacceptabilă şi imposibil de înţeles. Nici în politica externă nu este fapt obişnuit: România nu a fost bombardată atunci când întreaga Europă ne-a privit cu ochi sumbri din cauza valurilor de hoţi de buzunare, de mâncători de lebede şi de muncitori la negru cu care am servit-o după revoluţie. Nici noi n-am bombardat Atena atunci când, în urmă cu câteva luni, un cetăţean grec a asasinat o casieriţă dintr-un punct de schimb valutar din ţara noastră şi a fugit cu banii. Zilele trecute India a anunţat că în spatele exploziei de la Mumbai s-ar afla Pakistanul. Totuşi, conflagraţia nu s-a produs.

Lucrurile par să urmeze un alt traseu însă în Orientul Apropiat: cel impus de logica vecinului Olmert. În cadrul ei, aşa cum se poate vedea, orice este cu putinţă. Orice vrea vecinul Olmert. Un soldat făcut prizonier de aripa militară a Hamas aduce bombardarea construcţiilor civile ale Fâşiei Gaza, cel mai mare lagăr de concentrare de pe pământ în acest moment, în care refugiaţii palestinieni, deja aflaţi în imposibilitate de a se dezvolta economic şi cultural din cauza ocupaţiei israeliene care durează de aproape jumătate de secol, sunt mai nou privaţi de curent electric, de combustibil, de apă şi de hrană, în pragul unei catastrofe umanitare. Armata de Ocupaţie Israeliană (numită orwelian “armata de apărare”, după cum şi Pereţ este “ministrul apărării”) invadează cea mai populată zonă din lume (5000 de oameni pe km2, contra 1600 în Bangladesh, ţara cu cea mai mare densitate naturală) unde ucide de-a valma civili, inclusiv femei şi copii, “în căutarea”, nu-i aşa? a tânărului israelian. N-are rost să ne lăsăm înşelaţi de presa care strecoară ori de câte ori poate în dreptul victimelor palestiniene adjectivul “înarmaţi”, disporporţia dintre puterea de foc a celor care au intrat în Gaza cu avioane şi tancuri şi cea a celor care rezistă simbolic cu arme uşoare şi rachete Qassam aminteşte de Goliat şi David. Numai că azi David este filistin.

Doi soldaţi prizonieri în Liban conduc la aruncarea ţării în ruinele în care o lăsase precedenta ocupaţie israeliană, terminată în 2000 datorită rezistenţei luptătorilor de guerilla Hezbollah. Un prieten s-a văzut îndreptăţit să întrebe văzând disproporţia replicilor israeliene: dar dacă cineva în zilele următoare face trei soldaţi israelieni prizonieri? Răspunsul mă îngrozeşte, pentru că în logica vecinului Olmert ipoteza asta ar putea conduce la arsenalul atomic. În căutarea, fireşte, a celor trei conaţionali dragi…

În punctul în care ne aflăm, situaţia pare scăpată de sub control. Sau, cel puţin, este greu să decelăm cine controlează desfăşurarea lucrurilor. Cei mai mulţi dintre analişti au respins foarte rapid pretextele pe care Israelul le-a furnizat pentru a încerca distrugerea Autorităţii Palestiniene prezidate de Hamas, şi a unicului adversar de durată pe care l-a întâlnit în Orientul Apropiat, Hezbollah. Dacă azi Israelul are probleme, probleme reale, nu propagandistice (şi acest lucru zilele ce urmează o vor decide), este din cauză că cele două grupări sunt pe măsura sa, creaţia sa: Hamas n-ar fi existat dacă s-ar fi pus în aplicare deciziile Acordului de la Oslo negociate împreună Fatah. Însă momentul acela, în care sub conducerea lui Yasser Arafat palestinienii se resemnaseră la soluţia a “două state” astăzi e dus, prin Hamas palestinienii şi-au manifestat voinţa de a nu “rupe pruncul în două”, azi îşi vor ţara înapoi, până la ultima palmă de pământ, şi votul din ianuarie arată că epoca negocierilor, a dusului cu zăhărelul şi a promisiunilor israeliene fără acoperire s-a încheiat. Nici Hezbollahul n-ar fi existat dacă Israelul n-ar fi atacat în 1982 Libanul, şi oricât de mult se aruncă acum vina pe Siria şi pe Iran, un lucru este sigur: Eretz Israel s-ar fi întins demult dincolo de Beirut dacă nu întâlnea riposta temeinică a şiiţilor din Partidul lui Allah. Situaţia are ineditul ei: după ce i-a bătut măr pe egipteni şi pe sirieni în războiul de Yom Kippur, azi Israelul se confruntă cu doi inamici pe măsura sa, şi oricât de mult i-ar numi “terorişti”, ei sunt rezistenţa pe care şi-a construit-o singur apartheidul din teritoriile palestiniene ocupate şi doctrina Marelui Israel cu care s-a îmbătat zionismul în epoca lui romantică.

Încercând să analizăm filmul evenimentelor, ajungem la concluzia că invadarea Fâşiei Gaza a fost deja un simptom al pierderii controlului. Ne place sau nu, caporalul Şalit a fost făcut prizonier în condiţii banale pentru un soldat, iar spuma de declaraţii patetice iscate la nivel mondial este mai degrabă o ruşine pentru nişte lideri politici care n-au avut niciodată nimic de zis în favoarea miilor de prizonieri palestinieni din închisorile israeliene. Nu. Invazia din Gaza n-a început cu Şalit (despre care nimeni nu mai vorbeşte, la doar trei saptamani de eveniment), ci odată cu evacuarea acestei fâşii de pământ pentru a da cale liberă atentatelor israeliene împotriva “militanţilor islamici”, în fapt eroi ai rezistenţei anti-israeliene. Gaza nu a fost niciodată eliberată de sub ocupaţia israeliană, statul Israel doar a schimbat ocupaţia costisitoare din cauza privilegiilor pe care le aveau coloniştii evrei cu o alta, mai ieftina: transformarea Gazei în cel mai întins lagăr de concentrare din istoria umanităţii, în care un milion de oameni cărora li s-a furat ţara, privaţi de drepturi civile, se luptă să supravieţuiască cu spaima de a fi într-o zi victimele unei “execuţii de la distanţă” comandate telefonic dintr-un birou luxos de la Tel-Aviv. Nici Chirac, nici Merkel, nici Zapatero, nici Blair nu s-au arătat vredată “îngrijoraţi” de ţarcul imens care este Gaza, în care zilnic cădeau din cer bombe israeliene.

A doua etapă a derapajului israelian a fost deschiderea frontului spre Liban, eroare pe care, aflat într-o situaţie similară, generalul Ariel Şaron, care a condus Israelul înaintea actualului premier, n-a făcut-o. Logica vecinului Olmert a interpretat gestul grupării Hezbollah ca fiind unul de solidaritate cu oprimaţii din Gaza, poate pe fondul unei anume aşteptări surde că arabii s-a putea uni. După unele reacţii de ultimă oră însă, capturarea soldaţilor israelieni era pregătită de luni de zile, în vederea obţinerii unui schimb de prizonieri, şi se poate ca temerile vecinului Olmert să fie complet nefondate (adevărul însă nu-l vom cunoaşte prea devreme, la urma urmei de ce ar fi nevoie de pregătit timp de şase luni o banală operaţiune la frontieră?!). Din nou, pateticele reacţii internaţionale ale liderilor mondiali în favoarea eliberării soldaţilor israelieni, fără să sufle niciunul o vorbă despre ceilalţi, anonimii, prizonierii libanezi uitaţi în puşcăriile Israelului, cine ştie când capturaţi în timpul unei ocupaţii care a durat 22 de ani, sunt unda verde pe care vecinul Olmert o recepţionează în favoarea lui.

Numai că de ceva vreme previzibilul vecin Olmert (pentru cei ce au avut curiozitatea şi răbdarea să-i citească pe îndelete biografia din 1948), întâmpină câteva surprize semnificative. În primul rând, ceea ce el califica drept o “grupare teroristă” se dovedeşte o forţă ale cărei reacţii sunt imposibil de anticipat şi net superioară ca vector în comparaţia cu ceea ce ştia el: Hezbollah poate ataca vase de război, iar rachetele Katyuşa sunt cu mult mai eficace decât Qassamurilor fabricate de palestinieni printre tigăile din bucătărie. Pentru un stat care se mândreşte cu una dintre cele mai puternice armate din lume, şi cu nişte flăcăi la contrainformaţii care nu se sfiesc să răpească oameni de oriunde în lume (vezi cazul lui Mordecai Vanunu, răpit în Europa şi adus în Israel pachet, pentru că îndrăznise să divulge informaţii privind programul nuclear israelian, asupra cărora liderii politici se întreceau în minciuni publice), surpriza de azi dimineaţă de la Haifa este una impardonabilă (la ora la care scriu eu aceste rânduri au mai murit 9 civili în Liban. Dan Haluţ, şeful statului-major israelian, poate dormi cu conştiinţa împăcată, victimele de la Haifa au fost razbunate!). Oricât de mult ar arunca vecinul Olmert vina asupra Siriei şi Iranului, ar face mai bine să nu se piardă în sforăituri propagandistice, realitatea crudă este că Hezbollahul nu şi-a epuizat capacitatea de luptă făcând doi prizonieri lângă fermele Şaaba.

Atât pe cât putem prevedea, surpriza de azi din Haifa nu este nici prima nici ultima pe care vecinul Olmert o are de întâmpinat. Altă surpriză, azi uitată din cauza succesiunii evenimentelor, a fost prizonieratul caporalului Şalit, făcut “dincoace”de zidul care înconjură Gaza. Versiunea făcută publică de israelieni a fost cea a unui tunel săpat pe sub zid, şi indiferent dacă a fost aşa sau nu (personal cred că nu a fost nici un tunel la mijloc, cred doar că nişte palestinieni decişi au trecut “dincolo” de zid şi basta) nu s-a atacat doar o patrulă de soldaţi, ci un simbol în care israelienii au investit timp, bani şi speranţa. Executată în pofida condamnării de către Tribunalul Internaţional de la Haga, gigantica palisadă este menită să fure palestinienilor ultimele rămăşiţe de teritoriu care prezintă cât de cât valoare economică, închizându-i pe autohtoni în câteva bantustane după modelul lansat de apartheidul sudafrican, departe de orice şansă de dezvoltare economică şi de autoguvernare politică într-un stat suveran şi independent. Nişte lagăre de concentrare după modelul Fâşiei Gaza. Cele mai mari închisori în aer liber pe care le poate concepe mintea omenească. Pentru că, trebuie spus că logica vecinului Olmert nu cunoaşte decât o singură axiomă: “controlează situaţia în proporţie de 100%”. La un prizonier de război vecinul Olmert distruge o centrală electrică şi trei poduri, răpeşte câteva zeci de oficiali aleşi democratic şi omoară peste o sută de civili în Gaza. La doi prizonieri de război - aruncă Libanul cu douăzeci de ani în urmă, anulând toate eforturile făcute de această ţară de a şterge urmele ocupaţiei israeliene anterioare. Şi omoară peste o sută douăzeci de civili (dar numărul lor este deschis, nu pot anticipa unde a ajuns în momentul în care citiţi aceste rânduri). Şocul israelienilor trebuie să fi fost mare atunci când au constatat că zidul poate fi străpuns, şi că din partea Libanului poate veni o replică neaşteptată. În ambele cazuri, logica celor o sută de procente s-a dovedit nefastă, şi era previzibil să fie aşa, de vreme ce ajunge o singură gaură într-un zid de peste două mii de km (cum prevede proiectul în final) pentru ca să treci de partea cealaltă, şi o sigură rachetă ca să omori opt civili israelieni nevinovaţi.

Este normal să ne întrebăm ce vor aduce zilele următoare. Unele reacţii sunt previzibile, altele se află sub semnul surprizelor, de care logica vecinului Olmert nu poate fi cruţată. De exemplu, este previzibilă susţinerea în continuare din partea aliatului Bush, în ochii căruia acţiunile de acum ale prietenului de la Tel-Aviv sunt dulci gingăşii în comparaţie cu distrugerile masive făcute de el în Irak, cărora li se adaugă cele peste o sută de mii de morţi, plus valul de peste şase sute de mii de refugiaţi irakieni în ţările arabe limitrofe. Nu, aici totul e solidaritate în faţa “terorismului”. Ceilalţi lideri ai ţărilor europene vor avea aceeaşi atitudine schizofrenă, continuând să fie “adânc preocupaţi” de “situaţia dramatică” din Orientul Apropiat. Este posibil chiar să se înteţească reacţii de genul celei ale cancelarei germane Angela Merkel, care a dictat ziariştilor soluţia conflictului cu minuţia cu care ar fi expus unei prietene la telefon o reţetă de chec: “Hezbollah să elibereze soldaţii israelieni, apoi să fie dezarmaţi, şi în locul lor armata libaneză să controleze sudul ţării. După care Israelul să înceteze ostilităţile.” Cu tot respectul pentru doamna cancelar, aceasta este o probă de tembelism. Superba armată libaneză, care n-a tras încă nici un glonte în condiţiile în care ţara este în plin război…

Cei care se aşteaptă la o reacţie arabă sau islamică de amploare vor fi şi ei dezamăgiţi. Liderii acestei părţi ai lumii sunt pe măsura imaginii pe care cetăţenii ţărilor lor o au despre ei: “nişte vânduţi americanilor”. Preşedintele Hosni Mubarak al Egiptului nu are nimic în comun cu ilustrul său predecesor Nasser, singurul care a îndrăznit să viseze şi să încerce punerea în aplicare a proiectului unei lumi arabe unite, împreună cu Siria si Yemenul. Preşedintele Ghadaffi al Lybiei mă face să cred că a fost înlocuit cu o clonă dolly. De la slugarnicul Ben-Ali al Tunisiei nu se poate aştepta nimic, decât eventual descoperirea că are un neştiut palat prin Belize, cumpărat cu sudoarea frunţii lui de preşedinte. Marocul, Algeria şi Mauritania se cred prea departe de evenimente, şi chiar sunt. Qatarul s-a epuizat în încercarea zadarnică de a pune pe picioare o rezoluţie ONU căruia americanii nu i-au dat decât un bobârnac (banal, la antrenamentul lor).

Singurele semne de întrebare sunt Siria, Iranul şi, aparent ignorată de toţi, Arabia Saudită. Declaraţiile Siriei şi ale Iranului sunt de acum binecunoscute, cele două ţări par pe punctul de a se arunca şi ele în conflagraţie, aşteaptă doar o provocare pe măsură. Deşi nu se ridică la înălţimea charismei tatălui său, Assad a ameninţat deja că va răspunde prompt în cazul unei agresiuni israeliene. Preşedintele Ahmadi-Najad, a cărui retorică “pe nemestecate” a şocat în numeroase rânduri tabu-urile lumii politice euro-americane, m-a făcut să mă gândesc că cea mai mare tâmpenie pe care a putut-o comite vreodată Saddam Majid Hussein a fost războiul cu Iranul: o alianţă Irak-Iran-Siria n-ar fi permis americanilor să plonjeze Baghdadul în marasmului în care se zbate acum. Nu ştiu cât de decişi sunt cei doi lideri, sirian şi iranian, să-şi acorde sprijin reciproc în cazul unei agresiuni israeliene, adică nu cunosc greutatea cuvintelor lor, dar este foarte clar că dacă trupele siriene nu s-ar fi retras în urmă cu câteva luni din Liban azi Israelul şi-ar fi ţinut cuminte bombele acasă şi ar fi negociat cu Hezbollah (cum a mai făcut-o în câteva rânduri, în ciuda afirmaţiilor obraznice că “nu negociază şi n-a negociat niciodată cu teroriştii”).

Ultima surpriză, despre care nu zice încă nimeni nimic, este cea care ţine de vizita unui înalt funcţionar iranian în Arabia Saudită, cu o misiune secretă. Pariez că nu pentru o pungă de cafea arabică. De fapt, nimeni nu prea ştie nimic despre regele Abdullah, şi faptul că tatăl său, regele Fajd, a fost pro-american poate să nu însemne mai la urmă nimic acum şi aici. Discreţia saudiţilor ascunde o putere economică enormă (cam un trilion de dolari investiţi în SUA, plus statutul deloc neglijabil de ţară cu rezerve uriaşe de petrol) care ar putea atârna semnificativ în balanţă în eventualitatea unei alianţe lărgite anti-Israel. Desigur, nu excludem nici ca tratativele secrete ale Iranului să se dovedească un mare fâs, lumea arabă probând mai degrabă proverbul: “Arabii s-au înţeles să nu se înţeleagă niciodată”, ilustrat încă odată de întâlnirea de operetă a Ligii Arabe, în cursul căreia miniştrii de externe n-au ajuns nici măcar să anunţe gestul simbolic al retragerii ambasadelor de pe teritoriul israelian.

Un lucru este însă predictibil până în cele mai mici consecinţe: logica vecinului Olmert îl târăşte pe acesta ineluctabil spre faliment. Cardinalul Richelieu îşi sintetizase cândva politica sub sloganul: “o mână de fier într-o mănuşă de catifea”. Vecinul Olmert pare să fie mânat de lozinca: “o mână de fier într-o mănuşă de sârmă ghimpată”. Dorinţa vehementă de a controla în totalitate situaţia, manifestată prin refuzul de a negocia cu adversarii (pe care încearcă să-i anihileze numindu-i “terorişti”), precum şi prin răzbunările disproporţionate împotriva populaţiei civile nu sunt semne ale puterei, ci ale necrozei diplomatice de care suferă acum Israelul, incapabil de un minim dialog, pradă unui monolog paranoic.

Poate părea paradoxal ceea ce spun acum, dar cei care controlează cu adevărat situaţia sunt cei loviţi, cei din Gaza şi din West Bank. Logica înfruntării dintre palestinieni şi statul Israel, cea reală, nu delirul scăpat de sub control al vecinului Olmert, este perpetua dialectică dintre învingător şi învins: pacea este decisă de învinsul care renunţă la victorie. Adesea, este o problemă de onoare, nu de putere, cel ce pierde având nevoie de un gest de omenie din partea celui care câştigă pentru a se recunoaşte la rândul lui pierdut. Un gest nobil care să îndulcească amărăciunea înfrângerii. Generozitatea de a-l lăsa şi pe învins să-şi continue viaţa, statul Israel a părut s-o aibă cândva în persoana lui Iţak Rabin, dar acel moment al convieţurii paşnice cu dezmoşteniţii palestinieni a fost ratat şi azi e istorie.

Ajunşi din toate colţurile lumii să-şi facă o ţară în Palestina, evreii au scăpat din vedere un fapt elementar, acela că oamenii se “cumpără” cu cinstea, cu vorba caldă şi bună, cu căutătura dreaptă şi mâna întinsă sincer. Că cei ce cuceresc trebuie să se arate generoşi, pentru a-i transforma pe învinşii de ieri în prietenii de mâine. Toate imperiile care au durat mai mult de o generaţie au ştiut să-şi câştige adversarii, în timp ce forţa brută a satrapilor nu poate păstra nici măcar o ţară mică. Mă tem că dacă vecinul Olmert nu va învăţa acest adevăr simplu, coşmarul israelian nu se va transforma niciodată în visul frumos al unui popor care-şi găseşte pacea pe vatra biblică a strămoşilor.

Project Red: Palestine

Jerusalem

sâmbătă, iulie 15, 2006

vineri, iulie 14, 2006

World Peace Israel Palestine




World Peace
Video sent by Elvontay

joi, iulie 13, 2006

Sfântul Şaron (de Dominique Vidal)

Pentru unul mumă, pentru altul ciumă” – această expresie caracterizează cum nu se poate mai bine acoperirea mediatică a atacului cerebral al primului-ministru Ariel Şaron comparată cu cea a bolii, apoi a morţii, fostului preşedinte Yasser Arafat, în noiembrie 2004. Dispariţia primului ar reprezenta o “ameninţare pentru pace”, în timp ce al doilea constituia un “obstacol în calea păcii”.

Paradoxal schimb de roluri. Abu Ammar a condus Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OLP) în lupta armată, uneori teroristă, pentru dispariţia Israelului, în lupta politică şi diplomatică în scopul creării alături de el a unui stat palestinian independent. Cât priveşte bătrânul general, el a luat parte la toate războaiele Israelului, inclusiv cel care reprezintă colonizarea căruia el i-a fost arhitect. Numele lui este legat de o serie de masacre (1): mass-media menţionează adesea pe cele din Sabra şi Şatila, perpetrate de Forţele libaneze cu complicitatea oamenilor săi, mai rar pe cele comise de el însuşi: Kibya (1953), atacurile de la Mitla (1956), Fâşia Gaza (1971), fără să uităm recucerirea sângeroasă a Cisiordaniei (2002).

Desigur, dar “Buldozerul” s-ar fi convertit dintr-o dată la pacifism, cu retragerea unilaterală din Gaza, la sfârşitul verii 2005. “Eroare de optică, răspunde istoricul israelian Tom Segev, nu e există un «nou Şaron» transformat, în crepusculul vieţii, într-un om (…) îndrăgostit de pace. Ariel Şaron a rămas identic sieşi, un general care-i priveşte pe palestinieni prin cătarea puştii şi-i consideră ca pe duşmanii săi, şi nu ca pe nişte parteneri.” (2) Pentru ex-ambasadorul de la Paris Elie Barnavi, “revirimentul destul de spectaculos (…) în comentarii este mai elocvent asupra seriozităţii unui anume jurnalism decât asupra evoluţiei obiective a fostului prim-ministru.” (3)

Războiul, dixit Clausewitz, este “continuarea politicii prin alte mijloace”. Demn moştenitor al lui David Ben Gurion şi a lui Zeev Jabotinsky, primul-ministru a inversat maxima. Ales la începutul lui 2001, el încă mai credea că “războiul de independenţă din 1948 nu s-a sfârşit” (4). După ce a aplicat în forţă acest program, timp de doi ani, reluând controlul total asupra Cisiordaniei, a trebuit să-l pună în operă într-un mod ceva mai subtil, pentru a ţine cont de două probleme, una structurală şi una conjuncturală.

Demografii o preziceau: “Marele Israel” se va confrunta în curând cu o majoritate arabă. Teribilă dilemă pentru Israel, pe care Legea fundamentală îl defineşte ca “evreiesc şi democratic”: ori va privilegia al doilea termen şi-şi va pierde caracterul evreiesc, ori îl va conserva pe acesta şi nu va putea fi democratic. Pentru a ieşi din această capcană, trebuie fie să admită alături de el un adevărat stat pentru palestinieni, fie să-i expulzeze masiv pe aceştia din urmă. Şaron îndepărtează prima soluţie şi ştie că a doua este acum impracticabilă. A imaginat însă, încă din 1998, o a treia: formarea, în Fâşia Gaza şi jumătatea din Cisiordania cuprinsă în interiorul zidului, a patru enclave palestiniene, restul fiind anexat de Israel, mai ales blocurile de implantaţii care cuprin 80% dintre coloni.

De unde ideea retragerii unilaterale din Gaza, gest fără precedent, dar mai ales etapă către această nouă formă de hegemonie israeliană asupra Palestinei. Din punct de vedere strategic, manevra comportă o dimensiune tactică. Şaron o declanşează în 2004, pentru că-şi dă seama de izolarea în care se află. Întâi de toate în Israel, unde populaţia e sătulă de conflict. Apoi în străinătate. În 9 iulie, Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) decretează zidul ca fiind ilegal şi ordonă distrugerea lui. În 20, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite aprobă această decizie cu 150 de voturi pentru, 6 împotrivă şi 10 abţineri. Toate ţările membre ale Uniunii Europene votează rezoluţia, pentru că 59% dintre cetăţenii lor plasează Israelul în fruntea statelor care “ameninţă pacea în lume” (5). Tel-Aviv-ul se teme de presiunile Washingtonului. Iar Quartetul (Naţiunile Unite, USA, UE şi Rusia) ordonă Israelului să se supună exigenţelor “foii de drum”, îngheţarea colonizării trebuind să recompenseze armistiţiul obţinut de Mahmud Abbas.

Planul de retragere unilaterală [din Gaza] este îngheţarea procesului de pace, va mărturisi Dov Weissglas, cel mai apropiat consilier al primului ministru israelian. Când îngheţaţi procesul de pace, împiedicaţi crearea unui stat palestinian şi împiedicaţi discuţia asupra refugiaţilor, asupra frontierelor şi asupra Ierusalimului. (…) Retragerea unilaterală, (…) este doza de formol necesară pentru a nu exista nici o acţiune politică împreună cu palestinienii.” (6) Şaisprezece luni mai târziu, această frază apare premonitorie: Quartetul tace, Uniunea Europeană merge până acolo încât ascunde propriul raport asupra anexării israeliene a Ierusalimului de Est. Pe scurt, nimeni nu mai deranjează Israelul cu “foaia de drum”…

Prestidigitatorul a reuşit. Spectaculos pusă în scenă, plecarea celor 8.000 de colonişti din Fâşia Gaza a hipnotizat planeta, de acum oarbă, surdă şi mută în faţa sorţii palestinienilor. Totuşi La Paix estimează acum că numărul coloniştilor a crescut cu 6.100 în comparaţie cu anul trecut, cu un total de 250.000 în Cisiordania (7). Aceasta din urmă va fi literalemente tăiată în două prin extinderea Maalei Adumim. Construcţia zidului se accelerează, aproape jumătate fiind terminat sau pe cale de a fi, completând încercuirea Ierusalimului de Est (8). Armata multiplică bombardamentele şi asasinatele, fără să uităm şoselele rezervate în exclusivitate evreilor şi umilinţa celor 750 de baraje. Dar tăcere, ce contează dreptul internaţional, rezoluţiile ONU, stabilirea unui stat palestinian pe ansamblul Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza cu capitala la Ierusalimul de Est când… pacea este pe drum.

Mult timp, politica în Orientul Apropiat a Franţei s-a aliniat cu cea a Israelului. Amintirii culpabilizante a rolului regimului colaboraţionist de la Vichy în genocidul nazist s-a adăugat în curând lupta împotriva naţionalismului arab în Alger, apoi în Cairo. De Gaulle a operat o schimbare de direcţie în timpul războiului din 1967, fiind convins că Israelul “avea să organizeze, pe teritoriile dobândite, o ocupaţie care nu poate fi menţinută fără opresiune, represiune, expulzări; şi se vor manifesta împotriva lui o rezistenţă pe care la rândul său o va califica drept terorism.” Succesorii săi Georges Pompidou, Valéry Giscard d’Estaing şi, în special, François Mitterand fură fideli acestei “politici arabe”, convinşi că doar autodeterminarea palestinienilor ar tranşa nodul gordian al regiunii.

La început fidel acestei orientări, preşedintele Jacques Chirac urmează dintr-o dată o alta, şi de ce? În mod clar, covorul roşu derulat, în iulie anul trecut, sub picioarele primului-ministru Ariel Şaron, până atunci persona non grata, a materializat un viraj. Gazda de la Elysée n-a aşteptat ospitalizarea lui Şaron pentru a cânta osanale “omului păcii”, cu ceva întârziere, e adevărat, faţă de George W. Bush.

Dincolo de ipocrizii, frapează mai ales contrastul între tăcerea zgomotoasă a Parisului asupra represiunii din Palestina şi cooperarea sa din ce în ce mai strânsă cu Tel-Avivul, ritmată de schimburi ministeriale neîncetate. Participarea a două mari întreprinderi franceze, Alstom şi Connex, la construcţia tramwayului care uneşte Ierusalimul de coloniile – pe care Franţa le-a considerat întotdeauna ca fiind ilegale – Pisgat Zeev şi French Hill ţine de schizofrenie. Şi ce se poate spune de sejurul la Paris, în decembrie anul trecut, la invitaţia lui Nicolas Sarkozy, a ministrului israelian a securităţii publice Gideon Ezra şi a şefului poliţiei israeliene Moşe Karadi în scopul expunerii, conform ziarului israelian Haaretz, “omologilor lor francezi lecţia pe care au tras-o din represiunea mulţimilor în propria lor ţară” (9)? Francezii, adăuga maliţios cotidianul, au “un viu interes în experienţa israeliană în materie”…

Miza depăşeşte evident Orientul Apropiat. Campion, în 2003, între opozanţii aventurismului preşedintelui Bush, Chirac, încă din 2005, îi cântă în strune. Din Afghanistan în Iran, urmează USA, chiar le precede – ca în dosarul libanezo-sirian. Iar asupra chestiunii israeliene? Pariem că renunţarea geopolitică se amestecă preocupărilor mai politicianiste. Fără îndoială că liderii francezi, obsedaţi de termenele electorale, cedează mai mult sau mai puţin şantajului care, de cinci ani, prezintă pe oricine critică politica Israelului ca antisemit (10). Dacă aceste campanii n-au avut câtuşi de puţin influenţă asupra opiniei publice, clasa politică şi mediatică se dovedeşte mai sensibilă. De aici până la a transforma un criminal de război într-un sfânt…

Note:

(1) Le Général Sharon. Eléments pour une biographie, Editions de la Revue d’études palestiniennes, Paris, 2001.

(2) Le Monde, 12 ianuarie 2006.

(3) Le Figaro, 13 ianuarie 2006.

(4) Haaretz, Tel-Aviv, 12 aprilie 2001.

(5) Le Monde, 5 noiembrie 2003.

(6) Interviu în Haaretz, 6 octombrie 2004.

(7) www.peacenow.org.il

(8) Conform organizaţiei israeliene a drepturilor omului Betselem, dintr-un total de 681 km, 31 % s-a construit deja, 16,5 % este în construcţie şi 43 % în aşteptare, 9,5 % din traseu nefiind încă decis.

(9) Haaretz, 12 decembrie 2005.

(10) « Les pompiers pyromanes de l’antisémitisme », Le Monde diplomatique, mai 2004.

Cf. versiunea franceza.

Crime de război, ofensivă împotriva păcii (de Alain Gresh)

"Este interzisă utilizarea împotriva civililor a foametei ca metodă de război (…). Este interzisă atacarea, defectarea, confiscarea sau distrugerea bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile." Implicaţiile articolului 54 al Protocolului adiţional I din 1977 al Convenţiei de la Geneva (1) sunt clare: bombardarea centralelor electrice din Gaza de către armata israeliană, blocada instituită împotriva populaţiei civile şi pedepsirea colectivă împotriva acesteia ţin de domeniul crimelor de război.

Un alt principiu al dreptului internaţional violat de ofensiva israeliană este precizat în acelaşi Protocol adiţional: cel al proporţionalităţii. Textul stipulează că atacurile "sunt interzise dacă există presupunerea că ele vor cauza în mod incident pierderi de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile, rănirea civililor sau afectarea bunurilor cu caracter civil care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat" (2). Cine poate să se gândească fie şi o clipă că obiectivul afirmat – salvarea unui soldat – ar valora aceste numeroase distrugeri?

Contrariu a ceea ce au scris mai multe ziare franceze, printre care Liberation (3), Israel a negociat de mai multe ori schimburi de prizonieri: astfel, în 1985, a eliberat 1.150 de deţinuţi palestinieni pentru a recupera trei dintre soldaţii săi care fuseseră capturaţi de către Frontul popular de eliberare a Palestinei – Comandamentul general (FPEP-CG). Iar în 2004, în cadrul unui acord de acelaşi tip cu Hezbollahul libanez, a schimbat 400 de deţinuţi palestinieni împotriva unui colonel israelian şi corpurile a trei soldaţi ucişi. Nu sunt negocierile mai în măsură să obţină eliberarea lui Gilad Shalit decât operaţiunile militare, care riscă să conducă la moartea ostatecului?

Aşa cum o remarcă şi editorialul (4) publicat în cotidianul israelian Haaretz din 30 iunie: “Bombardarea podurilor care pot fi ocolite atât cu piciorul cât şi cu maşina; ocuparea unui aeroport care este în ruine de ani de zile; distrugerea unei staţii de distribuţie a energiei electrice, cufundarea parţială a Fâşiei Gaza în întuneric; distribuirea de manifeste pentru a transmite oamenilor că ne pasă de soarta lor; survolarea palatului prezidenţial al lui Başar El-Assad şi arestarea responsabililor aleşi ai Hamas. Şi guvernul vrea să ne convingă că toate acestea sunt făcut doar pentru a-l elibera pe soldatul Gilad Shalit.” Apoi comentatorul urmează: “Olmert ar trebui să ştie că arestarea liderilor contribuie la creşterea credibilităţii lor şi a partizanilor lor. Dar nu avem de-a face numai cu un raţionament strâmb: arestarea oamenilor pentru a-i folosi ulterior ca monedă de schimb este un act banditesc, nu unul de stat.”

De fapt, aşa cum l-a relevat şi presa israeliană, această ofensivă, inclusiv arestarea principalilor responsabili ai Hamas, deputaţi aleşi şi miniştri, fusese planificată de mult timp. În ce scop? Pentru a sfârşi nu numai cu guvernul palestinian rezultat în urma scrutinului din ianuarie 2006, dar cu orice altă formă de autoritate palestiniană. Este logica “planului de retragere unilaterală” formulat de Ariel Şaron şi reluat de Ehud Olmert – pretinzând că nu există interlocutor palestinian frontierele Israelului se pot trasa în mod unilateral. Această strategie nu datează de la victoria în alegeri a Hamas, pentru că în timpul anului 2005, atunci când Mahmud Abbas era în fruntea Autorităţii şi guverna cu o majoritate Fatah, primul-ministru Ariel Şaron a refuzat sistematic să negocieze cu el şi a urmat, în ciuda deciziei Curţii Internaţionale de Justiţie, construcţia zidului. Alegerea unilateralismului reprezintă punerea sub semnul întrebării a ceea ce se obţinuse în urma acordurilor de la Oslo, şi anume convingerea (confirmată prin documentul de recunoaştere mutuală (5) între Israel şi OEP, semnat în 9 septembrie 1993 de Iţac Rabin şi Yasser Arafat) că soluţia conflictului israelo-palestinian ţine de negocierile bilaterale între OEP şi statul Israel.

Victoria obţinută de Hamas la alegerile din ianuarie 2006 (6) a permis guvernului israelian să-şi accentueze propaganda pe tema “nu există interlocutor palestinian”. Statele Unit şi Uniunea Europeană (cu susţinerea Franţei (7)) au pus trei condiţii noului guvern palestinian: recunoaşterea statului Israel, oprirea tuturor acţiunilor armate şi acceptarea procesului început la Oslo – şi au suspendat ajutorul direct, contribuind în mod semnificativ la suferinţele unei populaţii vinovate de a fi “votat prost”. Complezenţa în privinţa unui guvern israelian care refuză să recunoască dreptul palestinienilor la un stat independent pe teritoriile ocupate în 1967, care utilizează terorismul împotriva civililor şi care reneagă toate angajamentele făcute la Oslo, este fără limite. Am putut-o auzi chiar pe Benita Ferrero-Waldner, comisar european însărcinat cu afaceri externe, salutând unilateralismul guvernului israelian ca pe “o decizie curajoasă”.

Nu este fără îndoială o întâmplare faptul că ofensiva actuală a coincis cu semnarea declaraţiei comune (8) a tuturor organizaţiilor palestiniene (cu excepţia Jihadului islamic), care prevede stabilirea unui stat palestinian independent pe toate teritoriile ocupate în 1967, având capitala în Ierusalimul de Est – şi reprezintă deci o recunoaştere de facto a Israelului. Iar această nouă perspectivă în direcţia păcii n-a convenit guvernului israelian. Ca şi în 2002, când reuniunea arabă la nivel înalt din Beyruth adoptase un plan care prevedea recunoaşterea statului Israel în schimbul creării unui stat palestinian, şi căreia guvernul lui Şaron îi răspunsese, pretextând un atentat kamikaze, printr-o ofensivă generalizată împotriva teritoriilor ocupate.

Totuşi, “Ploaia de vară”, nume romantic dat ofensivei israeliene, confirmă eşecul politicii unilaterale – retragerea armatei israeliene din Fâşia Gaza, fără negocieri cu palestinienii, nu poate conduce la pace. Aplicată Cisiordaniei, unde imbricarea coloniilor şi a populaţiei palestiniene este extrem de încâlcită, orice evacuare unilaterală nu va putea conduce decât la noi violenţe.

Note:

1) A se vedea textul pe site-ul Înaltului Comisariat pentru drepturile omului al ONU.

2) “Principiul proporţionalităţii” in Crimes de guerre. Ce que nous devons savoir, Autrement, Paris, 2002.

3) « L'enlèvement, une arme sans effet », Libération, 29 juin 2006.

4) "The government is losing its reason", Haaretz, 30 juin 2006.

5) « Le Hamas à l'épreuve du pouvoir », de Wendy Kristianasen,

6) Le Monde diplomatique, juin 2006 ; en anglais : "Hamas besieged" si "Honestly, only in Palestine", Le Monde diplomatique - English
edition, June 2006.

(7) « "Fatigue" au Quai d'Orsay, misère à Gaza », Le Monde diplomatique, juin 2006.

(8) "The Prisoners' National Conciliation Document", Palestine Center, 28 juin 2006 (en anglais).

Articolul a apărut în Le Monde diplomatique - 30 iunie 2006

Ulterior, a fost preluat de:

http://www.aloufok.net/article.php3?id_article=3197

http://www.oulala.net/Portail/article.php3?id_article=2490